1901 în retrospectivă

1901 în retrospectivă

În decembrie 1901, Ellen White a făcut o aluzie la faptul că nu era totul bine, chiar și după schimbările făcute la Conferința Generală. Scriindu-i lui P.T. Magan în timpul primelor eforturi ale acestuia de a așeza colegiul de la Battle Creek la Berrien Springs, Michigan, ea i-a reamintit că în mijlocul luptelor lui „mâna providenței ține mașinăria”. Și numai atunci când mâna Lui „pornește roțile, toate lucrurile vor începe să se miște”. Totuși, în timp ce trecea în revistă trecutul, Ellen White a spus cu claritate că nu era vina lui Dumnezeu că roțile progresului au fost împiedicate:

„Poporul Lui a fost cu mult în urmă. Agențiile umane, sub călăuzire divină, pot recupera ceva din ceea ce a fost pierdut din cauză că poporul care a avut mare lumină nu a avut o evlavie corespunzătoare, sfințire și zel pentru a împlini planurile specificate de Dumnezeu. Ei au pierdut în dezavantajul lor, ceea ce ar fi putut câștiga pentru înaintarea adevărului, dacă ar fi urmat planurile și voia lui Dumnezeu. Omul nu poate să se întindă peste aceea prăpastie care a fost făcută de lucrătorii care nu au urmat Conducătorul divin. S-ar putea să rămânem aici, în această lume, încă mulți ani, din cauza neascultării, așa cum au făcut copiii lui Israel, dar pentru Hristos, poporul Său nu ar trebui să adauge păcat după păcat[1], acuzându-L pe Dumnezeu de consecințele propriilor acțiuni greșite.”[2]

Acțiunile greșite și neascultarea, cuprind mai mult decât numai ceea ce a avut loc în lucrarea de educație de la Battle Creek – ceea ce Magan și alții încercau acum să remedieze. În mod special se includ acțiunile luate la Minneapolis și cele care au urmat și care au afectat atât de multe alte domenii din lucrarea lui Dumnezeu în biserică de-a lungul anilor. Totuși, toate aceste probleme și-ar fi găsit rezolvarea, dacă Laodicea s-ar fi pocăit și ar fi acceptat leacurile adevărate ale lui Dumnezeu. Scriind în vara următoare, noului comitet al Conferinței Generale și Comitetului pentru lucrare misionară medicală, Ellen White a spus în contextul Conferinței de la 1901, următoarele gânduri:

„S-ar fi putut face o lucrare minunată pentru marea mulțime adunată la Battle Creek la Conferința Generală din 1901, dacă liderii lucrării noastre s-ar fi pus la dispoziție. Dacă la această conferință s-ar fi făcut o lucrare completă, ar fi avut loc, așa cum Dumnezeu a plănuit, o desțelenire a ogorului inimii, realizată de bărbații care au purtat responsabilități. Dacă în umilința sufletului, s-ar fi angajat în lucrarea de mărturisire și consacrare, oferind dovezi că au primit sfaturile și avertizările trimise de Domnul pentru a le corecta greșelile, ar fi avut loc una din cele mai mari redeșteptări de la Cincizecime încoace. Dar lucrarea pe care tot cerul aștepta să o facă, imediat ce omul ar fi pregătit calea, nu a fost făcută din cauză că liderii din lucrare au închis și au zăvorât ușa pentru ca Duhul să nu poată intra. Nu a avut loc o predare totală față de Dumnezeu. Inimile care ar fi putut fi curățate de eroare, au fost întărite în facerea răului. Curentului divin, care ar fi îndepărtat răul, i s-au închis ușile. Oamenii nu și-au mărturisit păcatele. Ei s-au încastrat în faptele lor rele și au spus Duhului lui Dumnezeu: «De astădată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.» Domnul cere ca o examinare de sine, care nu a fost făcută la ultima Conferință Generală, când El aștepta să fie binevoitor, să fie făcută acum. Timpul prezent este timpul nostru în care noi semănăm pentru veșnicie. Trebuie să culegem fructul seminței rele pe care o semănăm, dacă nu ne pocăim de acest păcat al semănatului și dacă nu cerem iertare pentru greșelile pe care le-am făcut. Cei care au primit ocazia să se pocăiască și să facă o reformă, dar care pășesc fără a-și umili inima înaintea lui Dumnezeu, fără a da la o parte ceea ce Dumnezeu mustră, vor deveni rezistenți la sfatul Domnului Isus.”[3]

Ellen White a făcut evident faptul că dacă o lucrare potrivită ar fi fost făcută în 1901, o pocăință adevărată ar fi avut loc pentru greșelile făcute în ultima decadă și Duhul Sfânt ar fi fost turnat într-o măsură ca la cincizecime. Dar vai, aceea lucrare nu a fost făcută.

În februarie 1902, Uriah Smith, reinstalat în funcția de redactor la Review, a făcut evident faptul că vechile controverse nu au fost stinse, și necredința față de solia de la Minneapolis încă era manifestată. Smith a difuzat în Review o serie în trei părți scrisă de către W.M. Brickey, care a adus din nou în discuție pozițiile lui Jones și Waggoner legate de legea din Galateni și legăminte, acestea fiind elemente cheie ale soliei de la 1888 pe care Ellen White a susținut-o. Președintele Conferinței Generale, A.G. Daniells, i-a declarat lui W.C. White că articolele erau „atât de reprobabile și nejustificate pe cât pot fi și că acestea reprezentau un atac deschis și incorect asupra soliei neprihănirii prin credință care a fost prezentată la Minneapolis.” El nu putea înțelege cum putea Smith să „proclame încrederea lui nelimitată în Spiritul profeției și să respingă solia de la Minneapolis” în același timp. Însă nu doar cu privire la Smith era Daniells preocupat, ci și de „întregul neam de oameni ai vechiului legământ care manifestă în mod continuu îndoieli și necredință cu privire la lumina care a venit la întâlnirea de la Minneapolis”[4].

Ellen White a răspuns în cele din urmă la această controversă amenințătoare în noiembrie 1902. Cu ani înainte, ea a relatat sfatul trimis de cer lui Smith, care îl informa că lipsa dispoziției de a accepta adevărul, că legea din Galateni se referea în principal la legea morală, se afla la temelia opoziției față de solia care a fost prezentată de Jones și Wagonner. Prin astfel de acțiuni Satana a reușit să împiedice puterea ploii târzii, care ar fi făcut posibilă proclamarea în lume a marii strigări. Tocmai această lumină a soliei marii strigări a fost într-o mare măsură respinsă de către mulți frați, dintre care Smith fiind acela care a jucat un rol important[5]. Nu era acum momentul de a reînvia vechi controverse și de a face din ele o chestiune cu caracter de test pentru calitatea de membru în biserică, și aceasta cu privire la ceea ce deja zădărnicise lucrarea Duhului Sfânt și întârziase revenirea lui Hristos.

Ellen White i-a avertizat pe frați cu înflăcărare: „Niciodată nu ar trebui ca ceea ce Dumnezeu nu a dat ca test, să fie tratat așa cum a fost tratat subiectul Legii din Galateni. Am fost instruită că experiența teribilă de la Conferința de la Minneapolis este una dintre cele mai triste capitole din istoria celor ce cred adevărul prezent.”[6]

O lună mai târziu, Ellen White încă avea nopți nedormite din cauza stării poporului lui Dumnezeu, „atât pastori cât și membrii laici”, care i-a fost adusă în atenție. Într-un manuscris lung, scris celor aflați în lucrare, Ellen White a declarat că „în fiecare biserică din țara noastră este nevoie de mărturisire, pocăință și reconvertire”. Dacă acest lucru nu urma să aibă loc „cu repeziciune”, amăgirile,ultimelor zile aveau să „ne ajungă”, iar lumina avea în curând să se prefacă în întuneric și întunericul în lumină:

„Dumnezeu cheamă la pocăință fără întârziere. De atâta vreme mulți s-au jucat cu mântuirea încât vederea lor spirituală s-a estompat, ei nemaiputând discerne între lumină și întuneric. Hristos este umilit în poporul Său. Dragostea dintâi s-a dus; credința este slabă, este nevoie de o transformare deplină. [] Îndreptățirea de sine nu este haina de nuntă. Un eșec de a urma lumina clară a adevărului, reprezintă un pericol înfricoșător. Solia către biserica Laodiceană descoperă starea noastră ca popor. Dați ascultare acestui mesaj! [citat Apocalipsa 3:14-18] Oh, ce descriere! Cât de mulți sunt în această stare înfricoșătoare. Pe fiecare slujbaș îl implor cu toată seriozitatea să studieze cu sârguință capitolul al treilea din Apocalipsa, pentru că acolo este descrisă starea de lucru existentă în zilele din urmă. Studiați cu grijă fiecare verset al acestui capitol, pentru că prin aceste cuvinte Isus vă vorbește. Dacă a existat vreodată vreun popor care să fie reprezentat de solia către Laodiceea, acela este poporul care a avut o mare lumină, descoperirea Scripturilor pe care au primit-o adventiștii de ziua a șaptea. În loc de a înălța eul prin manifestarea mândriei, a încrederii în sine și a importanței de sine, în loc de a-și descoperi slăbiciunea personală de caracter rămânând mândrii, lăudăroși și neconvertiți, cei din poporul care mărturisește a fi a lui Dumnezeu ar trebui să realizeze nevoia lor de a avea harurile Duhului adevărului și neprihănirii.”[7]

Continuarea în starea laodiceeană prin refuzul de a se pocăi, nu doar că era în detrimentul poporului Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, dar era umilitore pentru Hristos. O astfel de stare nu făcea altceva decât să prelungească continuarea marii controverse cu Satana, cu toate acuzațiile lui împotriva guvernării lui Dumnezeu. În ceea ce ar fi probabil una dintre cele mai răscolitoare afirmații scrisă vreodată de Ellen White privitor la simțămintele lui Isus legate de continua stare Laodiceeană, ea a declarant fără echivoc: „dezamăgirea lui Hristos e dincolo de orice descriere”.

Cu toate că Ellen White avea o dorință intensă de a vedea biserica „umblând în lumină, după cum Hristos este în lumină” și s-a rugat în mod stăruitor pentru frați în scopul acesta, ea nu a omis să vadă că lumina pe care Domnul i-a dat-o „nu este primită cu favoare de către slujbașii sau bisericile noastre”. O astfel de atitudine cu privire la lucrarea pe care Dumnezeu i-a dat să o împlinească descoperea faptul că schimbările necesare nu avuseseră loc la conferința din 1901. Ea indica acum că nu mai avea dorința să participe la următoarea conferință generală, în martie 1903:

„Fraților, simt o mare durere în inimă. Nu am să apar înaintea voastră din nou în adunările noastre generale decât în cazul în care sunt impresionată de Duhul lui Dumnezeu că trebuie. Ultima conferință generală la care am participat [cea din 1901] v-a dat orice dovadă pe care o veți avea vreodată în vreo întâlnire care va fi convocată. Dacă acea întâlnire nu v-a convins că Dumnezeu lucrează prin Duhul Sfânt, folosindu-se de serva Sa umilă, aceasta se întâmplă deoarece sfeșnicul a fost luat din locul lui. Am crezut că după ultima conferință generală va exista o schimbare a inimii, dar în timpul acelei întâlniri nu a fost făcută lucrarea care ar fi trebuit făcută, astfel încât Dumnezeu să poată intra, și nici de atunci înainte nu a fost făcută această lucrare. Dumnezeu bate la ușa inimii; dar până acum ușa nu a fost deschisă pentru a-L lăsa pe El să intre și să ia stăpânirea deplină a templului sufletului.”[8]

Situația a fost de așa natură că, la aproape doi ani de la conferința generală din 1901, lucrarea inimii care ar fi trebuit făcută a rămas încă nefăcută, și aceasta în primul rând din cauza rezistenței față de auzirea chemării la pocăință Martorului Credincios, dată prin mărturiile Sale. Două săptămâni mai târziu, Ellen White avea să fie condusă din nou să realizeze enormitatea unor astfel de situații, de data aceasta printr-un vis pe care l-a avut în timp ce scria cu privire la eșecul reformei, care a urmat conferința generală din 1901.

„Într-o zi, la amiază, scriam cu privire la lucrarea ce s-ar fi putut face la ultima Conferință Generală, dacă oamenii din locuri de răspundere ar fi urmat voia și calea lui Dumnezeu. Aceia care au avut o mare lumină n-au mers în lumină. Adunarea s-a încheiat și ruptura nu s-a făcut. Oamenii nu s-au smerit înaintea Domnului, așa cum ar fi trebuit să o facă, și Duhul Sfânt nu a fost revărsat. Scrisesem până aici când mi-am pierdut cunoștința și se făcea ca și cum aș fi fost martoră la o scenă ce s e petrecea în Battle Creek. Eram adunați în auditoriul Tabernacolului. S-a înălțat o rugăciune, s-a cântat un imn, și din nou s-a înălțat o rugăciune. Se adresa lui Dumnezeu cea mai călduroasă cerere. Adunarea se caracteriza prin prezența Duhului Sfânt. Lucrul se adâncea tot mai mult și unii dintre cei prezenți plângeau în hohote. Cineva s-a ridicat din locul unde era plecat și a spus că înainte avusese neînțelegeri cu anumite persoane și că nu simțise iubire pentru ele, dar că acum se vedea așa cum era. Cu multă solemnitate, el a repetat solia către biserica din Laodicea : „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic » În îngâmfarea mea mă simțeam chiar așa, a spus el. «Și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.» Acum văd că aceasta este starea mea. Ochii mei sunt deschiși. Duhul meu a fost aspru și nedrept. M-am socotit neprihănit, dar inima mea este zdrobită și simt nevoia sfatului prețios al Aceluia care m-a cercetat până în străfundurile inimii mele. O, cât de îndurătoare, miloase și iubitoare sunt cuvintele acestea: «Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești și haine albe, ca să te îmbraci cu ele, și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doftorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi».” (Apocalipsa 3, 17-18). Vorbitorul s-a întors către cei care se rugaseră și a spus: „Avem ceva de făcut. Trebuie să ne mărturisim păcatele și să ne umilim inima înaintea lui Dumnezeu.” El a făcut mărturisiri dintr-o inimă zdrobită și apoi a pășit spre diferiți frați, unul după altul, și le-a întins mâna, cerându-le iertare. Aceia cărora li se adresa se ridicau repede în picioare, mărturisindu-și greșelile și cerând iertare, și cădeau unul pe gâtul celuilalt, plângând. Spiritul mărturisirii se întindea prin toată adunarea. Era ca în Ziua Cincizecimii. Se cântau laude lui Dumnezeu și lucrarea aceasta s-a făcut până târziu în noapte, până spre dimineață.”[9]

Ellen White a avut fără îndoială simțăminte de bucurie inexprimabilă pe măsură ce vedea o asemenea scenă, iar lucrarea de mărturisire mergea înainte: „Nimeni nu părea că e prea mândru pentru a face mărturisiri cu o inimă zdrobită, iar cei care stăteau în fruntea acestei lucrări erau cei cu influență, dar care mai înainte nu avuseseră curaj să-și mărturisească păcatele. Era o bucurie ce nu se mai simțise niciodată în Tabernacol”. Când Ellen White și-a revenit din starea de inconștiență, pentru scurt timp ea încă nu își dădea seama unde se afla. Condeiul ei rămăsese în mână când au fost spuse cuvintele: „Așa ar fi putut fi. Domnul aștepta să facă toate acestea pentru poporul Său. Tot cerul aștepta să-și reverse îndurarea. Ellen White s-a gândit ce ar fi putut să fie, dacă la ultima adunare a Conferinței Generale s-ar fi făcut o lucrare deplină; și asupra mea s-a abătut o agonie a dezamăgirii când mi-am dat seama că scena la care fusesem martoră nu era reală.”[10]

„Două săptămâni mai târziu, Ellen White i-a scris lui Jesse Arthur, un om care avea puțină experiență personală cu darul profeției manifestat prin ea. În timp ce îl încuraja să nu fie atras alături de cei care puneau la îndoială acest dar, ea l-a asigurat cu privire la felul în care Dumnezeu a susținut-o în lucrarea ei:

„Puterea Sa a fost cu mine în tot timpul până la ultima Conferință Generală, iar dacă oamenii din poziții de răspundere ar fi simțit un sfert din povara care apăsa asupra mea, ar fi existat mărturisire din inimă și pocăință. Ar fi fost făcută o lucrare de către Duhul Sfânt, așa cum nu a mai fost văzută încă în Battle Creek. Aceia care la vremea aceea mi-au auzit solia și totuși au refuzat să își umilească inimile înaintea lui Dumnezeu sunt fără scuză. Nu va mai veni vreo dovadă mai mare la ei niciodată. Rezultatul ultimei conferințe generale a fost cea mai mare, cea mai teribilă durere a vieții mele. Nu a fost făcută nici o schimbare. Spiritul care ar fi trebuit adus în întreaga lucrare ca rezultat al acelei întâlniri nu a fost adus pentru că oamenii nu au primit mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Mergând în diferitele lor câmpuri de lucru, ei nu au umblat în lumina pe care Dumnezeu a făcut-o să strălucească pe cărarea lor, ci au adus în lucrarea lor acele principii greșite care prevalau în lucrarea de la Battle Creek. Domnul a însemnat fiecare mișcare făcută de către oamenii din conducerea instituțiilor și Conferințelor noastre. Este un lucru periculos să respingi lumina pe care Dumnezeu o trimite. Binecuvântările cele mai mari ale cerului fuseseră oferite lui Horazin și Betsaida. [] Dar ei au refuzat Darul ceresc. [] Așa că astăzi, asupra acelora care au avut lumină și dovezi, dar care au refuzat să dea ascultare avertizărilor și stăruințelor Domnului, este pronunțat vaiul cerului.”[11]

În mod evident Ellen White nu vorbea despre schimbări structurale în organizație, schimbări care au avut loc în 1901. Ea vorbea despre spiritul care ar fi trebuit adus în întreaga lucrare.

În 18 februarie 1902, clădirea principală a sanatoriului Battle Creek – spitalul – a fost mistuit de foc. Zece luni mai târziu, pe 30 decembrie 1902, Review and Herald a experimentat aceeași soartă. Contrar simțămintelor ei de mai dinainte, Ellen White a fost condusă să participe la conferința generală care a avut loc câteva luni mai târziu în Oakland, California. În timpul nopții, pe când se afla acolo, atenția ei a fost atrasă la istoria lui Iosia, care i-a fost prezentată drept lecție pe care să o aducă în atenția conferinței. Astfel, pe data de 1 aprilie 1903, ea a împărtășit aceste gânduri înaintea conferinței generale.

Împăratul Iosia a fost credincios Dumnezeului lui Israel. „El nu a repetat păcatele tatălui său și nu a umblat pe calea nelegiurii”, amintea Ellen White. El a ales să nu umble în greșelile strămoșilor săi ci să încerce să restaureze închinarea la Dumnezeu. Atunci când Iosia a găsit cartea legii (Deuteronomul) și a citit prima dată binecuvântările și blestemul, și-a rupt hainele, dându-și seama că Israel a umblat timp de secole contrar poruncilor lui Dumnezeu. El a înțeles că păcatele cumulative ale națiunii urmau să aducă asupra lor judecățile năprasnice ale lui Dumnezeu. Pe măsură ce Ellen White a continuat să împărtășească această istorie celor adunați înaintea ei la conferință, ea a trasat niște paralele la adventismul din zilele lor:

„Văzând în trecut [Iosia] idolatria și lipsa de evlavie existentă printre ei, el fusese foarte tulburat. Iar acum, citind în cartea legii despre pedeapsa care era urmarea sigură a unor astfel de practici, o mare durere a umplut inima lui. Niciodată înainte el nu a înțeles într-un mod mai deplin aversiunea lui Dumnezeu față de păcat. [] Împăratul nu a trecut pe lângă această chestiune ca fiind de mică importanță. El a dat poruncă preoților și celorlalți oameni aflați în slujba sfântă: «Duceţi-vă şi întrebaţi pe Domnul pentru mine, pentru popor şi pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărţii acesteia care s-a găsit; căci mare este mânia Domnului, care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinţii noştri n-au ascultat de cuvintele cărţii acesteia, şi n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea.» Iosia nu a zis: «N-am știut nimic de această carte. Acestea sunt percepte străvechi, iar timpurile s-au schimbat.» El a rânduit oameni pentru a investiga această chestiune, iar acești oameni au mers la profetesa Hulda. [] Astăzi Dumnezeu veghează asupra poporului Său. Ar trebui să căutăm a înțelege ce lecție intenționează Dumnezeu pentru noi prin măturarea sanatoriului și a casei de publicații. Să nu trecem pe lângă ca și când n-ar fi nimic greșit. Împăratul Iosia și-a sfâșiat hainele și inima. El a plâns și s-a jelit pentru că nu avusese cartea legii și nu știuse despre pedepsele cu privire la care aceasta avertiza. Dumnezeu dorește să ne venim în fire. El dorește ca să căutăm semnificația calamităților care ne-au ajuns, pentru ca să nu cădem pe urmele lui Israel spunând: «Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului suntem noi!» când noi nu suntem aceasta deloc.”[12]

Pe măsură ce Ellen White a continuat, ea a aplicat un astfel de sfat lucrării care ar fi trebuit să fie făcută la ultima conferință generală, aceea din 1901, lucrare care încă aștepta să fie făcută la data aceea:

„În fiecare instituție din mijlocul nostru trebuie să existe o reformă. Aceasta este solia pe care la ultima conferință generală am dat-o drept cuvânt al Domnului. La acea întâlnire am purtat o povară grea, pe care încă o tot port de atunci. Noi nu am câștigat biruința pe care am fi putut să o câștigăm la acea întâlnire. De ce? – Pentru că au fost atât de puțini care au urmat cursul lui Iosia. La întâlnirea respectivă au fost dintre aceia care nu a văzut lucrarea care trebuia să fie făcută. Dacă și-ar fi mărturisit păcatele, dacă s-ar fi oprit din cursul lor, dacă și-ar fi luat poziția pe un teren avantajos, puterea lui Dumnezeu ar fi fost la lucru în întâlnire și am fi avut un sezon al cincizecimii. Domnul mi-a arătat ceea ce ar fi putut fi dacă lucrarea care trebuia făcută ar fi fost făcută. În timpul nopții am fost prezentă într-o întâlnire unde frate mărturisea fratelui. Cei prezenți au căzut unul pe gâtul celuilalt, făcând mărturisiri cu inima frântă. Duhul și puterea lui Dumnezeu au fost descoperite. Nimeni nu părea prea mândru pentru a se pleca înaintea lui Dumnezeu în umilință și căință. Cei care conduceau în această lucrare erau aceia care până acum nu avuseseră curajul să-și mărturisească păcatele. Aceasta ar fi putut fi. Domnul aștepta să facă toate acestea pentru poporul Său. Întreg cerul aștepta să își manifeste îndurarea.”[13]

La scurt timp după ce focul a distrus biroul de la Review and Herald, un articol de-al lui Ellen White a fost tipărit în Review, „în care era afirmat clar că distrugerea sanatoriului și a biroului Review prin foc a fost o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru îndepărtarea persistentă de căile Sale și pentru eșecul de a acționa potrivit avertizărilor și a instrucțiunilor care fuseseră date timp de mulți ani prin Spiritul Profeției”.[14] Ellen White a stăruit în fața acelora din Battle Creek care „s-au împotrivit luminii și dovezilor, refuzând să asculte de avertizările lui Dumnezeu”, că ei ar putea să vadă în „distrugerea biroului Review and Herald un apel pentru ei de la Dumnezeu de a se întoarce la El cu un scop deplin al inimii”.[15] Totuși, la scurt timp după sesiunea Conferinței Generale din 1903, la o „întâlnire a acționarilor de la Review and Herald, în fața auditoriului a fost reafirmată în mod public declarația că aceste incendii nu au reprezentat judecăți ale lui Dumnezeu.”[16]

La scurt timp după ce întâlnirea amintită mai sus a avut loc, W.W. Prescott a vorbit la tabernacolul din Battle Creek înaintea unei mari adunări în Sabatul din 9 mai. Aici, el a condus auditoriul adventist la cartea lui Ieremia, „tratând experiența legată de căderea și distrugerea Ierusalimului, în speranța că vom indica corect cauza căderii acestuia și a luării în captivitate a poporului”. Pe măsură ce Prescott a ajuns la inima mesajului, el a reamintit înaintea ascultătorilor săi felul cum Dumnezeu a procedat cu poporul Său de la sesiunea de la Minneapolis:

„Acelora care sunt familiarizați cu împrejurările lucrării și a instituțiilor noastre de aici, mai ales în ultimii treisprezece sau cincisprezece ani, nu este nevoie să le fie reamintit despre multele cuvinte de avertizare și îndrumare pe care Dumnezeu ni le-a trimis prin purtătorul de cuvânt ales de El, până când judecățile lui Dumnezeu au căzut asupra noastră din cauza eșecului nostru de a da ascultare. Este complet nefolositor și mai rău decât nefolositor a încerca să ascundem acest lucru de ochii noștri sau de ochii lumii. Ceea ce am fi putut salva prin ascultarea de cuvintele de învățătură și avertizare, a devenit acum o calamitate publică asupra noastră, însă în ciuda tuturor acestor lucruri încă se ridică voci care spun că nu există vreo judecată a lui Dumnezeu asupra noastră. Acum este timpul pentru aceia care se tem de Dumnezeu să răspundă instrucțiunilor, avertizărilor și sfatului Său. [Voci: Amin!] Cred că este timpul pentru poporului lui Dumnezeu să se ridice ca răspuns, arătând că ei cred în Domnul Dumnezeul lor, chiar și atunci când Acesta îi cercetează prin judecățile Sale. Cred că este vremea ca acest popor și această biserică să ia poziție în mod deschis și public ca răspuns la aceste cuvinte de instrucțiune și avertizare, recunoscând înaintea lui Dumnezeu și înaintea lumii că El ne-a cercetat prin judecată și că ne pocăim și ne întoarcem la El.”[17]

Atitudinile și acțiunile acelora care au refuzat solia de la Minneapolis de-a lungul decadei anterioare, au răspândit un efect debilitant pentru succesul bisericii, în aproape orice capacitate. Cel mai mare rău a rezultat din nesocotirea sfatului trimis de cer, dat pentru aproape fiecare aspect al vieții și responsabilității bisericii, cauzat de necredința crescândă în Spiritul profeției, care a urmat rebeliunii de la Minneapolis. Un lucru era sigur: cu toate că au fost aduse mari schimbări în structura organizațională la conferința generală din 1901, schimbări care au rămas până în zilele noastre, pocăința Laodiceii și experiența ploii târzii nu s-au manifestat niciodată. Deja în 1903 biserica era confruntată cu provocări de tot felul. Din păcate, cei doi soli de la Minneapolis, Jones și Waggoner, au căzut curând din biserică, în mare măsură din pricina opoziției constante pe care a trebuit să o îndure din 1886. Amândoi au fost din păcate luați de valul îndepărtării lui Kellogg. Deja în 1899 Waggoner a asimilat idei panteiste de-ale lui Kellog, iar Jones s-a alăturat acestuia în răzvrătirea lui împotriva bisericii organizate începând din 1905, ambii încetând a mai da ascultare sfatului Spiritului profetic dat prin Ellen White. Chiar și Prescott, care lucrase cu atâta putere în anii 1890, a început să pună la îndoială darul lui Ellen White la scurt timp după moartea ei. Ellen White avea să treacă la odihnă în 1915 și nu a trăit ca să vadă Cea de-a Doua Venire pe care o așteptase atât de mult, deoarece binecuvântata ploaie târzie a fost contracarată și în cele din urmă retrasă.

 Din cartea Wounded in the House of His Friends, Ron Duffield

[1] Isaia 30:1

[2] Manuscris Releases, vol. 10, 277-278.

[3] Kress Collections, 95.

[4] A.G. Daniells către W.C. White, 14 aprilie 1902, publicat în Manuscripts and Memories from Minneapolis, p 318, 321.

[5] Ellen G. White către Uriah Smith, scrisoarea 96 din 6 iunie 1896, publicat în Materiale 1888, p. 1575

[6] Materiale 1888, p. 1796

[7] Ellen G. White: Dați ascultare soliei către Laodiceea! – Ms. 166, 17 dec. 1902, publicat în Manuscript Releases, vol. 18, p 192-194. De asemenea, porțiuni din manuscris au fost publicate în Review, 15 dec. 1904.

[8] Id., p. 192, 195, 196

[9] Ellen G. White către A.G. Daniells (biserica din Battle Creek), Scrisoarea 7, 3 ian. 1903, publicată în Mărturii vol. 8, p. 104-105

[10] Id. p. 105-106, sublinieri adăugate.

[11] Ellen G. White către Jessie Arthur, scrisoare din 14 ian. 1903 publicată în Manuscript Releases vol. 13, p. 122-123, sublinieri adăugate.

[12] Ellen G. White: „Lecții din cârmuirea lui Iosia”, cuvântare ținută în 30 martie 1903 și publicată în Buletinul Conferinței Generale, 1 aprilie 1903.

[13] Id., sublinieri adăugate.

[14] Notă editorială „Îndrumare și răspuns”, Review and Herald, 19 mai 1903.

[15] Ellen G. White: „Semnificația lucrărilor providențiale ale lui Dumnezeu”, Review and Herald, 27 ian. 1903.

[16] Notă editorială „Îndrumare și răspuns”, Review and Herald, 19 mai 1903; sublinieri adăugate.

[17] W.W. Prescott: „Îndrumare și răspuns”, Review and Herald, 19 mai 1903.


Related Articles

De ce întârzie revenirea lui Isus?

„Credința în revenirea apropiată a lui Hristos este în descreștere. „Domnul meu întârzie să vină” nu este rostit doar în inimă,

Video – Rănit în casa celor care Îl iubeau

1. Rănit în casa celor care Îl iubeau – ISTORIA 2. Rănit în casa celor care Îl iubeau – RESCRIEREA