Breaking News

1901 și 1903 – ani ai destinului

1901 și 1903 – ani ai destinului

Recent întoarsă din lunga sa perioadă de slujire în Australia și Noua Zeelandă, sora White a participat la sesiunea Conferinței Generale din 1901, prima ei astfel de ocazie pe perioada unui deceniu. Mulți pionieri care fuseseră lideri ai bisericii trecuseră la odihnă; alții ajunseseră anii pensionării. Biserica se extindea rapid, având de acum membri în toată lumea. Venise vremea pentru a face pași înainte, în vederea reorganizării bisericii. Această nevoie era o chestiune majoră în mintea sorei White. În ziua de deschiderii sesiunii Conferinței Generale din 1901, ea a făcut următoarea chemare:

„Ceea ce dorim acum este o reorganizare. Vrem să începem de la temelie și să clădim pe un principiu diferit.” – Buletinul Conferinței Generale din 1901, p. 25

Pe parcursul acestei sesiuni, ea a ajuns curând la punctul major al întregii chestiuni:

„Vreau să spun că, din lumina dată mie de Dumnezeu, ar fi trebuit să fie cu ani de zile în urmă organizații precum cele care sunt propuse acum. Când ne-am întâlnit prima dată într-o conferință, s-a considerat cu privire la Conferința Generală că aceasta trebuie să se extindă în toată lumea. Însă aceasta nu este în armonie cu rânduiala lui Dumnezeu.” – Buletinul Conferinței Generale din 1901, p. 68

Observând modelul organizațional așa cum poate fi văzut în corporațiile lumești, s-a considerat cu privire la Conferința Generală că aceasta ar fi trebuit să aibă autoritate asupra lucrării lui Dumnezeu din întreaga lume. Totuși, Dumnezeu este un decentralist; astfel descentralizarea a devenit un subiect cardinal în sfatul primit de sora White și transmis delegațiilor la sesiunea Conferinței Generale din 1901.

Atunci când sora White a explicat planul divin, în mințile multor delegați acesta nu a fost privit favorabil. Era într-atât de străin de principiile de organizare acceptate, încât mulți lideri l-au privit ca ducând în mod natural la dezorganizare și dezbinare. Cu toate acestea, sora White i-a asigurat pe delegați ca nu va fi cazul de așa ceva.

„Trebuie organizate conferințe în localități diferite, ceea ce va fi spre sănătatea diferitelor conferințe. Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne rupem unii de alții și să fim niște atomi separați. Fiecare conferință trebuie să fie în legătură cu oricare altă conferință și să fie în armonie cu oricare altă conferință. Dumnezeu voiește ca să discutăm în sensul acesta și să acționăm în sensul acesta. Noi suntem poporul lui Dumnezeu care trebuie să fim separați de lume. Trebuie să stăm ca reprezentanți ai adevărului sfânt.” – Buletinul Conferinței Generale din 1901, p. 68-69

Ea a explicat mai departe:

„Vrem să înțelegem că nu există dumnezei în conferința noastră. Nu trebuie să fie regi în acest loc, și nu trebuie să fie regi în nicio conferință care se formează. «Voi toţi sunteţi fraţi!» Domnul Dumnezeul lui Israel ne va uni laolaltă. Organizarea de noi conferințe nu are menirea de a ne separa, ci de a ne aduce împreună. Conferințele care sunt formate trebuie să se prindă tare de Domnul, astfel încât prin ele, El să-Și poată descoperi puterea. Aduceți-vă aminte că Dumnezeu poate da înțelepciune celor care se ocupă de lucrarea Sa. Nu este necesar să se trimită cereri la Battle Creek, la mii de mile distanță, pentru a fi aprobate, și apoi să se aștepte săptămâni de zile pentru răspuns. Cei care se află chiar acolo pe teren, trebuie să hotărască singuri ce trebuie făcut. Voi sunteți aceia care știți cu ce aveți de luptat și nu cei care se află la mii de mile distanță.” –                           Buletinul Conferinței Generale din 1901, p. 69-70.

Sfatul sorei White din 1901 nu era ceva nou. Principiile fuseseră deja așezate într-un sfat mai timpuriu:

„Ca popor al lui Dumnezeu, noi ar trebui să studiem planurile Sale pentru conducerea lucrării. Ori de câte ori, Dumnezeu ne-a dat îndrumări cu privire la vreun aspect al acestei lucrări, să gândim cu atenție modul în care trebuie să luăm în considerare voința exprimată de El. Această lucrare să fie tratată cu o atenție specială. Nu este înțelept să alegem o singură persoană ca președinte al Conferinței Generale. Conferința Generală s-a extins, iar anumite lucruri au fost complicate în mod inutil. S-a dovedit o lipsă de discernământ. Trebuie să aibă loc o divizare a teritoriilor sau să fie conceput un alt plan pentru schimbarea situației actuale.” – Mărturii pentru pastori, p. 342.

O încercare incipientă de a urma această direcție a existat înainte de 1901:

„Astfel, câmpul European a ajuns să fie considerat ca unitate continentală auto-suficientă, fiind numit «Conferința Generală din Europa», în timp ce organizația din țara de origine era numită «Conferința Generală din America.» În afară de acestea, exista Uniunea de Conferințe Austral-asia.” – The Origin and History of Seventh-day Adventists, Vol. 3, p. 348.

               Ellen White a spus sesiunii Conferinței Generale din 1901 că limitările puse controlului exercitat de Conferința Generală, a primit aprobarea „Dumnezeului cerurilor și a îngerilor Săi”.(Buletinul Conferinței Generale din 1901, p. 462).

Acest plan nu avea inclusă vreo idee de control al operațiunilor din întreaga lume de către Conferința Generală. Scopul principal al unei astfel de abordări descentralizate al administrației bisericii, era acela de a-L plasa pe Hristos în fruntea bisericii.

După cum a avertizat sora White într-un număr de ocazii, cu cât mai puțini oameni se află în poziții de control, cu atât este mai ușor pentru Satana să pună mâna pe lucrare. Cu cât este mai centralizată organizația, cu atât sunt mai multe șanse pentru ca o conducere lipsită de evlavie să câștige controlul. O dată ce lucrarea este centralizată, este mult mai ușor a politiza lucrarea, iar aceasta va conduce pe mulți oameni din poziții de conducere să simtă că ei sunt reprezentanți direcți ai lui Dumnezeu, chiar și atunci când urmează căile lui Satana.

Planul pentru reorganizare din 1901 era construit pe o bază spirituală. Într-adevăr, aceea era organizarea care ar fi permis soliei neprihănirii lui Hristos să intre în viețile liderilor și de asemenea a laicilor.

În 1897, răspunzând sfaturilor sorei White din Australia, liderii au despărțit președenția Asociației Conferinței Generale și președenția Comitetului de Misiune, de președenția Conferinței Generale. În esență, aceasta limita rolul președintelui Conferinței Generale la acela de supraveghere a administrării lucrării din America de Nord, deoarece Comitetului de Misiune era cel responsabil pentru lucrarea de peste hotare. Au fost alese două persoane diferite pentru aceste roluri.

Buletinul Conferinței Generale pentru 1897 a clarificat motivele pentru aceste schimbări:

Recunoaștem inconsistența […] centralizării atât de multor responsabilități în Battle Creek și a îngrămădirii atâtor chestiuni de natură diversă care au de-a face cu lucrarea din localități foarte diferite, chestiuni care sunt supuse examinării unui număr restrâns de oameni care compun în mare comitetele Conferinței Generale. Observăm de asemenea că nu este înțelept a alege un singur om să prezideze asupra diverselor interese și a vastului teritoriu al Conferinței Generale.” – Buletinul Conferinței Generale, 1897, p. 89.

La sesiunea Conferinței Generale din 1901, s-a dorit a se face reforme mai mari, care să clădească pe ceea ce s-a întâmplat deja în 1897. În America de Nord, s-a hotărât să nu se aleagă un președinte al Conferinței Generale, ci să se aleagă un mic comitet care avea să-și aleagă în fiecare an un director. În anul 1901 comitetul era compus din Dr. John Harvey Kellogg, Alonzo T. Jones și Arthur G. Daniells. Daniells a fost ales drept director al comitetului, dar curând a devenit evident că unii din conducere nu agreau această nouă formă de organizare.

Într-o scrisoare către Dr. Kellogg din 1902, sora White scria:

„Însă lucrarea pe care întreg cerul aștepta să o înfăptuiască, de îndată ce oamenii ar fi pregătit calea, nu s-a realizat deoarece conducătorii au închis și au zăvorât ușa pentru a împiedica accesul Duhului Sfânt. A existat o obstrucționare înainte ca să fi existat o predare totală față de Dumnezeu. Iar acele inimi care ar fi fost curățite de orice eroare, au fost întărite în a face răul […] spunând Duhului lui Dumnezeu: «De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.»” – Scrisoare către J. H. Kellogg din partea sorei White, 5 august 1902.

Mai târziu, ea a scris:

„Rezultatul ultimei Conferințe Generale a fost cea mai mare, cea mai teribilă durere a vieții mele. Nicio schimbare nu a fost făcută. Spiritul care ar fi trebuit introdus în întreaga lucrare ca rezultat al acelei întâlniri nu a fost adus deoarece oamenii nu au primit mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Mergând în diferitele lor câmpuri de lucru, ei nu au umblat în lumina pe care Domnul a făcut-o să strălucească pe cărarea lor, ci au dus în schimb principiile greșite care au fost prevalente în lucrarea de la Battle Creek.” – Scrisoare către judecătorul Jesse Arthur din partea sorei White, Elmshaven, 15 ianuarie 1903; se găsește de asemenea în Manuscript Releases, volumul 13, p. 122.

Una dintre cele mai serioase declarații făcute vreodată de către sora White are de-a face cu sesiunea Conferinței Generale din 1901. În Mărturii pentru biserică, volumul 8, paginile 104–106, ea a relatat o viziune în care a văzut o extraordinară mărturisire a păcatului prin îndreptarea greșelilor dintre frați, rugăciune profundă, și chemări la pocăință; Duhul lui Hristos era prezent și o atmosferă asemenea celei din ziua cincizecimii predomina. Totuși, recâștigându-și conștiența, ea a scris unele dintre cele mai tragice cuvinte posibile: „Aceasta ar fi putut fi”.

Fără discuție, dacă conducătorii ar fi acceptat în 1888 să se prindă de solia – Hristos Neprihănirea noastră, ei ar fi primit cu bucurie acest plan organizațional descentralizat. Totuși, existând numai câțiva care acceptaseră solia de la 1888, era o lipsă a dispoziției de a merge până la capăt cu reorganizarea, ceea ce constituia a doua parte a programului lui Dumnezeu pentru pregătirea poporului Său pentru vremea sfârșitului.

Desigur, principiile trasate pentru conducătorii lucrării mondiale nu au fost destinate numai pentru eșaloanele superioare ale lucrării ci, de asemenea, pentru toate nivelurile lucrării noastre, mergând de la conferințe și ajungând în întreaga organizație a bisericii. Uniunile au fost create în 1901, însă acestea erau în mod semnificativ încă sub conducerea Conferinței Generale. Mai târziu, diviziunile Conferinței Generale au fost întemeiate, dar ele erau exact aceasta: diviziuni ale Conferinței Generale. Liderii fiecărei diviziuni erau văzuți drept vice-președinți ai Conferinței Generale, mai degrabă decât ca având autoritate deplină de a administra, lipsindu-i de aceea autoritatea dorită de Dumnezeu în sistemul Său de conducere descentralizat. Lumina care a venit la poporul lui Dumnezeu la vremea aceea ar fi trebuit să se reflecte asupra întregii direcții a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea până în ziua de azi.

Desigur, nu există niciun motiv din cauza căruia să nu putem urma astăzi sfatul care a fost dat. Totuși, cu cât ne îndepărtăm de anul 1901, cu atât este mai mare probabilitatea de a continua pe vechile căi, mai degrabă decât a urma sistemul de conducere al bisericii rânduit de Dumnezeu.

La Conferința Generală din 1903, A. G. Daniells a înaintat o propunere de a plasa comitetul de misiune, organizația internațională a bisericii, sub umbrela Conferinței Generale din America, cu reprezentare din întreg câmpul. Conferința Generală din Battle Creek urma să devină o autoritate umbrelă pentru lucrarea de pe întreg globul, în contradicție clară cu sfatul lui Dumnezeu.

Percy T. Magan, decan al Colegiului Misionar Emmanuel la vremea aceea, s-a opus în mod hotărât unui astfel de plan. A fost remis raportul minorității, în care Magan a avertizat împotriva deschiderii drumului către un sistem papal de conducere al bisericii.

„Doresc însă să vă spun că oricine care a citit vreodată acele rapoarte istorice precum „Istoria bisericii creștine” a lui Leander, acela a lui Mosheim, sau oricare altul dintre marii istorici ai bisericii – orice om care a citit vreodată aceste rapoarte istorice, nu poate ajunge la o altă concluzie decât aceea că principiile care sunt pe cale a fi introduse prin această constituție care ne este propusă […] sunt aceleași principii, introduse în exact același mod, precum acelea care s-au născut acum câteva sute de ani, atunci când papalitatea a fost întemeiată. […] Nu neg nicio clipă însă acele îmbunătățiri care s-au făcut în distribuirea puterii administrative. Sunt cu toată inima în favoarea a tot ce s-a făcut cu privire la uniunile de conferințe, dar spun că, legat de chestiunea de căpătâi […], în momentul în care votați vă plasați exact acolo unde ați fost acum doi ani de zile, și înainte de aceasta.” – Percy T. Magan, Buletinul Conferinței Generale, 1903, p. 150.

Magan a fost susținut puternic de către E. A. Sutherland, președinte al Colegiului Misionar Emmanuel.

„Am înțeles cu șase ani în urmă, când și-au ales președintele pentru Europa, și de asemenea pentru Australia și pentru această țară, că acești trei oameni ar fi trebuit să fie pe același nivel[1] […] și că, atunci când urma să fie convocată o Conferință Generală, aceasta ar fi presupus convocarea tuturor acestor oameni din aceste trei părți, fără să se aștepte ca unul dintre președinți să ocupe o poziție mai însemnată decât oricare dintre ceilalți. […] Știu că se spunea la vremea aceea că va fi așa, iar această țară a fost împărțită în uniuni de conferințe sau districte, după cum le numeam noi la data aceea; însă planul era același cu acela pe care noi îl urmărim în prezent […]. Cred, fraților, că ceea ce avem noi de făcut este să ne întoarcem acolo unde eram în urmă cu doi ani în chestiunea reorganizării, să o îmbrățișăm și să o ducem înainte, oferindu-i acesteia o șansă, deoarece aceia care s-au aflat în poziții de responsabilitate au recunoscut faptul că ei nu au implementat-o la literă, deoarece nu au crezut lucrul acesta posibil. Eu cred însă că este posibil.” – E. A. Sutherland, Buletinul Conferinței Generale, 1903, pp. 168–169.

Observăm din păcate că raportul minorității a fost respins, iar planul centralizat a câștigat o largă susținere. Tocmai un fost președinte al Conferinței Generale, George Butler, a fost acela care a exercitat o puternică influență pentru centralizare.

„Vorbim acum pe principii, fraților, și să-i fie cu iertare cuiva ai cărui peri sunt albi, care a fost atât de multă vreme în lucrare, având președenția Conferinței Generale timp de treisprezece mandate, pentru faptul că vă spune că nu poate să vadă ceva de natură regească care ar putea fi introdus. Eu nu cred ca poate fi vorba de așa ceva […]. Dificultatea în toate aceste lucruri are de-a face, cred eu, cu principiile care sunt puse în practică de către oamenii plasați în slujbă. […] În privința vechiului nostru sistem de organizare eu nu văd niciun dram de pericol. […] Dacă oamenii umblă cu umilință înaintea lui Dumnezeu, rămânând dispuși la a fi instruiți de către mărturiile Duhului Său, ei nu vor vedea vreodată ceva rău în vechiul sistem de organizare care a luat ființă sub influența directă a Duhului lui Dumnezeu. […] Ca unul dintre aceia cu peri albi, eu văd în această nouă constituție aceleași principii pe care le-am avut noi la început, care au fost susținute din start de către sora White. Acesta este motivul pentru care sunt în favoarea noii constituții.” – Buletinul Conferinței Generale, 1903, p. 163.

Ironia din declarația lui Butler era că, deși el făcea referire la afirmațiile sorei White, el făcea referire la ceea ce s-a întâmplat în 1863, atunci când lucrarea era limitată mai mult sau mai puțin la nord-estul Statelor Unite și un pic din vestul mijlociu. Însă acum, după ce lucrarea s-a extins în toată lumea, comentariile lui Butler se opuneau sfatului dat de Dumnezeu. Butler nu a văzut nimic rău în acest plan. Totuși, prin aceasta i s-a oferit lui Satana avantajul dorit în încercarea sa de a abate Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea de la misiunea ei.

Dacă frații ar fi urmat în anii 1901 și 1903 sfatul divin, ei ar fi umblat în lumina îndemnurilor date de Domnul. Hristos a dat sfaturi minunate apostolilor. Mama lui Iacov și Ioan a râvnit pentru responsabilități de conducere în dreptul fiilor ei:

„Porunceşte”, I-a zis ea, „ca, în Împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta”. (Matei 20:21) Această cerere a cauzat o reacție amară din partea celorlalți apostoli: „Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi.” (Matei 20:24) Aceasta a fost ocazia când Isus a dat sfatul divin:

„Isus i-a chemat, şi le-a zis: «Ştiţi că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.»” – Matei 20:25–28.

Hristos a declarat conceptul de stăpânire și dominație ca fiind de origine păgână, fiind ceva caracteristic lumii seculare. Totuși, principiile de administrare ale lui Dumnezeu cheamă pe lideri să fie slujitori ai poporului. Ce contrast!

James White a exprimat aceasta în mod corect:

„În timpul lucrării Sale publice, Hristos nu a lăsat niciodată să se înțeleagă că vreunul dintre ucenicii Săi ar trebui desemnat drept lider al lor. […] Nu există niciun indiciu că apostolii lui Hristos ar fi desemnat pe vreunul dintre ei într-o poziție superioară altuia, ca lider al lor. […] În Evrei 12:1-2, apostolul îl înalță pe Hristos drept cap al bisericii, Singurul spre care aceasta ar trebui să privească pentru direcție. Moise a fost un simplu slujitor credincios peste casa iudaică, în timp ce Hristos este Fiu peste propria Sa casă. Moise nu era un domn peste casa iudeilor. El era slujitor, iar Hristos era Domnul. […] De aceea Hristos este Liderul poporului Său din toate veacurile. […] Însă aici dorim să fie bine înțeles că reprezentanții bisericii lui Hristos nu au fost rânduiți să poruncească, să dea ordine și să stăpânească peste cei ce le-au «căzut la împărţeală». […] Hristos va conduce pe poporul Său, dacă acesta se lasă condus.” – James White, Review and Herald, 1 decembrie, 1874.

Într-un editorial din 1881, chiar înainte de moartea sa, J. White a scris:

„Nu a fost intenția lui Dumnezeu ca să existe vreun sistem de organizare în biserica lui Dumnezeu care să ia conducerea lui Hristos. Slujbașul care se sprijină pe vreun comitet de conferință pentru călăuzire, se smulge pe sine însuși din mâinile lui Hristos. Iar în momentul în care comitetul respectiv ia în propriile mâini lucrarea de călăuzire a ambasadorilor lui Hristos, acesta își asumă o responsabilitate înfricoșătoare. «Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi» Matei 23:8. Fie ca Domnul să păstreze organizația noastră și forma e de disciplină bisericească în forma ei originală.” – Review and Herald, 4 ianuarie 1881.

Până la urmă, delegații au votat în 11 aprilie 1903, pentru centralizarea autorității cu 85 de delegați care au votat favorabil, 20 de delegați împotrivă și 3 abțineri. Greu poate fi pus la îndoială faptul că delegații au dorit un rege care să domnească peste ei, într-un mod foarte asemănător cu israeliții care au cerut același lucru. Dumnezeu a avertizat prin profetul Său că aceasta urma să aducă mari necazuri și poveri, însă ei au hotărât totuși să urmeze calea omului, mai degrabă decât pe aceea a Domnului.

Sora White a răspuns fără niciun echivoc la noua organizare:

„Învățătorul ceresc întreabă: «Ce înșelăciune mai puternică poate să zăpăcească mintea, decât pretenția că zidești pe temelia cea bună și că Dumnezeu îți primește lucrarea, când, în realitate, faci multe fapte după planuri lumești și păcătuiești împotriva lui Iehova?»” – Mărturii pentru biserică, volumul 8, p. 249.

În anul 1903 forma ierarhică de organizare „de sus în jos” a primit un mare avânt, în timp ce forma reprezentativă „de jos în sus” a fost slăbită considerabil.

A venit vremea pentru ca membrii bisericii lui Dumnezeu să reexamineze adevăratele principii ale organizării bisericii atât la nivel de Conferință Generală, cât și la oricare alt nivel al lucrării lui Dumnezeu. Avem doctrinele și solia care trebuie, însă doar acestea nu sunt suficiente. Trebuie să avem modul corect de a le traduce în viață. Cu siguranță, apostazia de astăzi din interiorul bisericii este la fel de mult un rezultat al abandonării sfatului Domnului cu privire la organizare, cât și a respingerii soliei lui Hristos, Neprihănirea noastră.

[1] Acțiunea din 1897 a fost una confuză. De exemplu, câmpul European uneori era numit „Conferința Generală Europeană”, alteori „Uniunea Europeană de Conferințe”. O încercare din 1898 de a clarifica această acțiune a fost nu mai puțin confuză. La Conferința Generală din 1901 a fost folosit termenul „Conferința Generală Europeană”; totuși, în actul constitutiv termenul utilizat era „Uniunea Europeană de Conferințe”. Oricare ar fi numele corect, un lucru este sigur: planul lui Dumnezeu pentru câmpurile externe era ca acestea să fie libere de controlul Conferinței Generale din Statele Unite.

 


Related Articles

1901 în retrospectivă

În decembrie 1901, Ellen White a făcut o aluzie la faptul că nu era totul bine, chiar și după schimbările

Pericolele puterii regești

Scopul lui Satana a fost întotdeauna acela de a determina pe oameni să privească pentru conducerea lor la alți oameni,

Legământul făgăduinței

De aceea, amintiţi-vă că, fiind în trecut neamuri după trup, numiţi necircumcişi de aceia care sunt numiţi circumcişi în trup