Breaking News

De ce întârzie revenirea lui Isus?

De ce întârzie revenirea lui Isus?

„Credința în revenirea apropiată a lui Hristos este în descreștere. „Domnul meu întârzie să vină” nu este rostit doar în inimă, ci în cuvinte concrete și în mod decisiv în fapte. Nebunia în acest timp de așteptare este pecetluirea simțurilor poporului lui Dumnezeu față de semnele timpurilor. Revărsarea teribilă a fărădelegii cheamă la cea mai mare sârguință pentru o mărturie vie și pentru a ține păcatul afară din biserică. Credința a scăzut până la un nivel îngrijorător, și doar prin exercitarea ei aceasta se poate dezvolta.” – Mărturii, vol. 3, 255-256.

Această evaluare a fost făcută acum 120 de ani. Dar cât de actuală este această descriere a condițiilor contemporane! Acum câțiva ani am participat la un program, ținut în fiecare seară în apropiere de Washington D.C. intitulat „A doua venire, speranță înfocată sau vis neîmplinit ?” Un grup select de pastori și laici a fost ales pentru acest dialog important. Pe măsură ce ascultam la discuție am rămas uimit. Pentru ascultător, grupul select de participanți a oferit o discuție confuză și descumpănitoare. Era destul de clar că acei creștini care odată au fost puternic motivați de reîntoarcerea apropiată a lui Isus, erau acum mult mai puțin siguri, și chiar deziluzionați de ne-apariția Sa. Acolo nu mai era nicio certitudine că revenirea lui Isus este iminentă.

Am hotărât să nu spun nimic pe parcursul discuției, atâta timp cât știam ce va urma. Însă la final, nu am avut de ales, m-am ridicat și am dat glas speranței fierbinți care ardea atât de tare în inima mea.

Nu există nicio îndoială că a existat o amânare. Pe când aveam doar șapte ani mama mea m-a uimit cu previziunea ei că nu vor fi nici șapte ani până când Isus se va reîntoarce. Cei de paisprezece ani par a fi încă tineri chiar și pentru un băiețel de șapte ani. Îmi amintesc că atunci mă gândeam : „Aș dori ca Isus să nu vină până când nu voi avea treizeci de ani.” Până la acea vârstă mă gândeam că va fi suficient pentru a fi pregătit. Atunci voi fi gata ca Isus să vină.

În 1941 Australia a fost implicată în al doilea război mondial. Statele Unite nu s-au implicat încă în conflict, iar succesul rapid al puterilor naziste și fasciste în Europa au făcut ca viitorul să pară a fi destul de întunecat. Nu mult după aceea, Singapore a căzut în mâinile japonezilor. Împreună cu tatăl meu ascultam la radio știrile transmise din Anglia despre război. La radio se spunea despre invincibilitatea forțelor britanice din Singapore. Cu toate acestea, armatei japoneze nu i-a luat decât două zile pentru a ocupa bazele militare de pe insulă. Apoi a fost făcută o altă predicție nefastă : „Curând vom cuceri Indiile Olandeze (Indonezia) și Australia. ” Inima îmi bătea cu putere. Nu înțelegeam implicațiile depline, însă nu puteam să nu observ îngrijorarea părinților noștri.

Imediat tatăl meu a construit un adăpost antiaerian în curtea din apropiere. La școală, făceam alergări ca răspuns la sirena antiaeriană, pentru a ne adăposti în tranșeele de lângă gardul școlii. Eram instruiți să ne aruncăm la pământ ori de câte ori vreun avion trecea deasupra noastră. În plus mai aveam comanda de a alerga de la școală până acasă și de a parcurge această distanță într-un timp anumit. Niciodată nu vom uita cuvintele mamei noastre care ne spunea : „Nu contează ce spune școala, voi băieți alergați acasă. Eu vreau să știu unde sunteți voi.”

Ne-am trezit într-o dimineață pentru a afla că două obuze japoneze au explodat în partea de est a orașului nostru Newcastle. Neliniștea noastră a crescut când două submarine și-au făcut drum prin plasa subacvatică de apărare din rada portului Sydney. Înainte ca bătălia să se fi încheiat douăzeci și opt de oameni au murit, inclusiv cei doisprezece membri ai celor două submarine japoneze.

A doua venire a lui Isus a fost desigur ideea principală a discuției noastre. Noi ne uităm după o lume în care astfel de tragedii niciodată nu vor mai fi posibile. Crescând într-o familie unde ambii părinți erau creștini devotați, am auzit mult discutându-se despre a doua venire a lui Hristos. Ambii noștri părinți vorbeau adeseori despre acest lucru. Exista realitatea iminenței. Exista un accent deosebit pe subiectul reîntoarcerii lui Isus, la predicatorii din acele zile.

Mama noastră avea 28 de ani atunci când a făcut previziunea sa profetică asupra revenirii lui Hristos. Ea era plină de viață, vivacitate, talentată și atletică. Niciodată noi nu ne-am imaginat că familia noastră ar fi despărțită prin moarte, însă în 1974, mama noastră iubită a fost luată subit la odihnă. Cu tristețe, atunci, noi ne-am fi dorit ca speranța ei, revenirea lui Hristos, să se fi realizat.

Lunile care au trecut s-au transformat în ani, iar anii în zeci de ani. Ne dăm seama că impactul revenirii apropiate a lui Isus a fost dat uitării de mulți. Am strigat noi oare „uite lupul, nu e lupul” de prea mult timp? Este revenirea lui Isus doar un mit, sau unul din cele mai îndepărtate evenimente ale viitorului? Chiar de la înălțarea Sa la cer, focalizarea atenției asupra revenirii lui Isus a fost o forță dinamică în istorie. În timp ce ucenicii Săi priveau uimiți la El în timp ce Se înălța la cer, ei au fost încurajați de cuvintele îngerilor : „Acest Isus care a fost înălțat la cer dintre voi, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” (Fapte 1:11).

Așteptarea revenirii lui Isus a fost speranța care a stat la baza tuturor așteptărilor. Pavel a spus: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n‑au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” (1 Tesaloniceni 4: 13-16); vezi de asemenea și 1Corinteni 15: 51-54.

„De acum înainte mă așteaptă coroana neprihănirii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel Drept și nu numai mie ci și tuturor care iubesc venirea Lui.” (2 Timotei 4:8).

Petru spune aceste cuvinte: „și … unde este făgăduința venirii Lui … dar preaiubiților să nu uitați … Domnul nu Își amână făgăduința, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare față de voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință. Ziua Domnului însă va veni ca un hoț; în ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:4, 10-13,); vezi de asemenea 1 Petru 1:3-5.

Există o încântare în cuvintele lui Pavel adresate lui Tit: „Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos.” (Tit 2:13).

Fericita nădejde era împărtășită în salutul vorbitorilor de limbă greacă – Maranatha, Domnul Vine !

Mulți din creștinii primului secol s-au prins cu putere de cuvintele lui Isus adresate lui Petru. În această discuție Isus arată că Petru va muri prin crucificare. Petru, și mai curios și indiscret, dorea să știe de la Isus care va fi soarta lui Ioan. Isus i-a răspuns: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce te privește. Tu vino după Mine.” (Ioan 21:22).

Deoarece Ioan și-a dat seama că unii ar putea înțelege prea mult din aceste cuvinte ale lui Isus, el clarifică ce a vrut Isus să spună: „Deci s-a răspândit zvonul acesta printre frați, că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Isus nu a zis că nu va muri deloc, ci : «Dacă vreau Eu ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție?»” (Ioan 21:23).

După moartea apostolilor a devenit din ce în ce mai dificil pentru creștini să privească spre reîntoarcerea apropiată a lui Isus. Problema s-a amplificat în a doua, a treia și în generațiile următoare de creștini care nu au fost îmbibați de consacrarea intensă față de Hristos a înaintașilor lor și care au adoptat o credință formală. Ulterior, evlavia primitivă a fost înlocuită cu dezbaterea teologică, infiltrarea păgână, lupta pentru putere, controversele tăioase și dezvoltarea formelor și ceremoniilor. Din ce în ce mai mult consacrarea maselor de creștini a fost evaluată prin loialitatea față de preoți, singurii împuterniciți să oficieze așa-zise „șapte sfinte sacramente”. Pentru majoritate „speranța binecuvântată” a fost doar licărirea slabă a unui gând ce zbura prin mințile credincioșilor. Speranța palidă a reîntoarcerii lui Isus a făcut ca unirea dintre credincios și Salvatorul lor să fie doar o idee vagă. În forma sa cea mai bună, a doua venire a fost o viziune neclară, care trebuia să aibă loc cândva într-un viitor anume. Această situație confuză a fost croiala pentru introducerea celei mai vechi erori păgâne – nemurirea sufletului. Încetul cu încetul, în diferite părți ale Imperiului Roman, eroarea unei vieți imediate după moarte a pătruns în biserica creștină.

Dar Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost ridicată la un timp special pentru a face o anumită lucrare, să dea un mesaj special și să re-trezească pe locuitorii lumii față de apropiata revenire a lui Isus Hristos. Atât de importantă era a doua venire pentru pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea încât aceasta a fost inserată în numele denominațiunii lor. Pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea niciodată nu s-au îndoit că Isus va reveni în timpul vieții lor. Acei ani nu doar că s-au transformat în zeci de ani, ci noi am trecut în al doilea secol de așteptare a revenirii lui Isus.

Astăzi scepticii abundă. Mulți în impertinență și necredință înăuntrul iubitei noastre biserici își declară aceste simțăminte : „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii. ” (2 Petru 3:4).

Asemenea necredință și necredincioșie este motivul continuării întârzierii revenirii lui Isus. Un lucru este însă sigur, că Isus nu se va reîntoarce până când nu va avea un popor atât de dedicat Lui încât ei vor fi împuterniciți de ploaia târzie și sub această putere vor duce evanghelia la fiecare națiune, neam, limbă și popor.

Ce este necesar pentru ca Isus să revină ?

1). Isus nu se va reîntoarce până când evanghelia cea veșnică din Apocalipsa 14:7 va fi vestită întregii lumi. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a făcut o lucrare glorioasă în ducerea mesajului Său la majoritatea țărilor lumii. Însă ne vom înșela dacă vom crede că această lucrare a împlinit promisiunile și profețiile din Apocalipsa 14:6 sau din Matei 24:14. Cu siguranță că revenirea lui Isus nu depinde de a avea idei și programe mai bune, ceea ce ne aduce la a doua problemă:

2). Evanghelia nu va fi dusă la fiecare limbă și popor până când copiii lui Dumnezeu vor fi investiți cu ploaia târzie. Desigur că acum este timpul să ne rugăm pentru revărsarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. „Cereți de la Domnul ploaie, ploaie de primăvară! Domnul va scoate fulgerele și vă va trimite ploaie îmbelșugată, pentru toată iarba de pe câmp.” (Zaharia 10 :1). Însă această rugăciune singură nu va pregăti poporul lui Dumnezeu să primească ploaia târzie.

3). Isus nu se va reîntoarce până când evanghelia nu va ajunge în toată lumea. Aceasta nu va avea loc până când poporul lui Dumnezeu nu va primi ploaia târzie. Ploaia târzie nu va cădea peste un popor dezbinat. Trebuie să fie o unitate în care toate inimile vor bate în armonie perfectă.

4). Această unitate nu va veni până când Dumnezeu nu va avea un popor desăvârșit. „Unitatea este rezultatul sigur al perfecțiunii creștine.” – The Sanctified Life, 85. Motivul pentru care Dumnezeu nu a împuternicit pe oameni cu Duhul Sfânt este că ei încă trăiesc în păcat și viețile lor au umbre de egoism. Dacă Spiritul lui Dumnezeu umple mesageri care sunt imperfecți, o distrugere teribilă va avea loc. Miliarde de oameni se vor întoarce de la invitația finală, nu din cauza mesajului ci din cauza mesagerilor. De aceea, perfecțiunea caracterului este esențială pentru grăbirea revenirii lui Isus Hristos.

Atunci când nava spațială Columbia a fost lansată, a avut o putere uimitoare. Însă atunci când aceasta s-a defectat, ceea ce trebuia să fie o mare misiune a devenit un dezastru tragic. Acesta este cu siguranță un exemplu a ceea ce se poate întâmpla dacă Dumnezeu investește oameni neconvertiți cu Duhul Sfânt și cu puterea Cincizecimii. Însă nimeni nu va fi sfințit aparte de adevăr.

5). „Nu există nicio sfințire în lipsa adevărului.” – Principii fundamentale ale educației creștine, 432. Acest adevăr este în întregime reflectat în rugăciunea lui Isus pentru unitate. „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.” Ioan 17:17, 19.

Pavel de asemenea se referă la acest subiect :

„Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.” (Efeseni 4:11-15). Aceste principii sunt confirmate în 1 Petru 1:22-23.

Atunci când poporul lui Dumnezeu va accepta solia celor trei îngeri și va permite Duhului Sfânt să îi sfințească, ei vor fi uniți pe deplin în adevăr și dreptate. Doar atunci poate evanghelia merge la lumea întreagă, și Isus se poate reîntoarce.

Faptele arată că în pelerinajul de 150 de ani al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Dumnezeu nu a avut niciodată un asemenea grup. Noi adesea ne gândim la „zilele bune de demult” și este o tendință printre credincioșii adventiști de ziua a șaptea să se refere la ei înșiși ca „adventiști istorici de ziua a șaptea.”

Eu mă dau înapoi de la o astfel de identificare, deoarece există toate dovezile că poporul lui Dumnezeu niciodată nu a fost gata pentru revărsarea Duhului Sfânt; că pionierii Bisericii Adventiste timpurii erau departe de Împărăția Cerurilor. Noi nu mai putem să fim nostalgici după trecut, deoarece Domnul cheamă chiar acum pentru un angajament total față de El, diferit decât a fost văzut printre cei din poporul nostru în secolul al nouăsprezecelea.

Pe 25 decembrie 1865, sora White a avut o viziune la Rochester, New York. Ei i-a fost arătat că „ … Pastorii și poporul nu sunt pregătiți pentru timpul în care trăiesc și aproape toți cei care susțin a crede adevărul prezent sunt nepregătiți pentru a înțelege lucrarea de pregătire necesară acestui timp. În starea lor prezentă, cu ambiții lumești, lipsă de consacrare față de Dumnezeu și preocuparea pentru sine, ei sunt cu totul nepregătiți pentru a primi ploaia târzie și de a face tot ce le stă în putință pentru a se împotrivi mâniei lui Satana care, prin invențiile lui, îi poate face să se lepede de credință, încântându-i cu cine știe ce amăgire. Ei gândesc că stau foarte bine când, de fapt, stau foarte rău.” – Mărturii, vol. 1, 466.

Două cuvinte rezumă motivele de mai sus pentru întârziere, „neascultarea” și „iubirea.” Neascultarea este motivul omenesc pentru întârziere, iar iubirea este motivul lui Dumnezeu pentru întârziere. Serva Domnului explică :

„Noi va trebui să rămânem aici în această lume pentru mulți, mulți ani, din cauza nesupunerii noastre, așa cum au făcut copiii lui Israel; dar din considerație față de Isus, poporul Său nu ar trebui să adauge păcat peste păcat, reproșându-I apoi lui Dumnezeu urmările propriilor lor acțiuni.” – Evanghelizare, 696.

Deoarece noi am eșuat să ne supunem în mod complet lui Dumnezeu și față de poruncile Sale, Hristos nu va reveni. Este o nevoie uriașă pentru adevăr, pentru o predare totală a inimii față de voința lui Hristos, care în schimb ne va conduce la o păzire credincioasă a poruncilor, care ne va capacita să avem caracterul lui Isus și ne va pregăti pentru revenirea Domnului nostru.

Pe de altă parte, iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său este motivul pentru care El nu ne-a înlăturat deja prin încheierea timpului de probă.

„Domnul nu Își amână făgăduința, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare față de voi și dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.” (2 Petru 3:9).

În realitate, acei ce afirmă a fi copii ai luminii zădărnicesc planurile lui Dumnezeu prin neascultarea lor și prin lipsa lor de credincioșie în epocă cea mai decisivă din toată istoria.

Care sunt unele din cauzele neascultării noastre ?

1). „În general, Domnul nu a aprovizionat poporul Său cu carne în pustie, deoarece El știa că întrebuințarea acestei diete va produce boală și neascultare. În scopul de transforma caracterul și de a dezvolta puterile cele mai înalte ale minții prin exercițiu activ, El i-a îndepărtat de carnea animalelor moarte.” – Comentariul Biblic Adventist de Ziua a Șaptea, vol. I, 1112-1113.

La fel și azi chemarea lui Dumnezeu este de a îndepărta toate obstacolele din pregătirea vieților noastre pentru Împărăția Cerului. Cu siguranță că reforma alimentară aduce cu sine reforma spirituală și pregătește inima și mintea pentru primirea lucrărilor Spiritului Sfânt.

2). În legătură cu educația copiilor, serva Domnului a specificat că nemulțumirea este una dintre cele mai mari cauze ale neascultării. Ea spune:

„Duhul nemulțumirii împotriva mustrării prinde rădăcină și rodește roadele neascultării.” – Mărturii, vol. 4, 199.

Acest fruct este unul din blestemele veacului. Nemulțumirea este rezultatul necredinței. În realitate mulți dintre noi nu cred. „Dar știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său.” (Romani 8:28).

Dacă într-adevăr credem în mod practic promisiunile lui Dumnezeu, chiar și cele mai vitrege circumstanțe nu vor aduce murmurări și plângeri pe buzele noastre. Ele sunt un indiciu că suntem încă pământești, mai degrabă decât „părtași ai naturii divine.” (2 Petru 1:2).

3). Serva Domnului a așezat o grea responsabilitate pentru întârzierea revenirii lui Hristos asupra liderilor Bisericii lui Dumnezeu:

„Spiritul de dominare se extinde la președinții conferințelor noastre. Dacă un om este încântat de propria putere și caută să domine asupra fraților săi, considerând că este învestit cu autoritatea de a-și impune voința, cea mai bună și singura măsura este să fie îndepărtat, altfel se va face mult rău, iar el își va pierde propriul suflet și va pune în pericol și sufletele altora. «Voi toți sunteți frați.» Dacă acești oameni nu-și schimbă comportamentul, tendința de a domina asupra moștenirii lui Dumnezeu va determina o reacție.” – Mărturii pentru pastori, 362.

Când cineva în poziție de autoritate pretinde loialitate indiscutabilă de la membrii bisericii, atunci oamenii sunt învățați să-i urmeze pe oameni mai degrabă decât să-L caute pe Dumnezeu. Făcând așa, ei își pierd mântuirea lor veșnică, pentru că oamenii care-i conduc pe oameni îi îndepărtează dacă nu îi direcționează spre Dumnezeu și Cuvântul Său, ca singurul ghid sigur spre cer.

Inimile noastre strigă cu durere și pline de dor: „Domne până când, până când?” plângând la sosirea aniversării de 150 de ani, de la începerea fazei finale a lucrării lui Hristos pentru răscumpărarea omenirii, în timp ce răspunsul îl avem în propriile noastre mâini. Noi nu am sesizat întârzierea din cauza nelegiuirii din lume. Însă amânarea revenirii lui Hristos este legată de răutatea și apostazia din biserică.

Dumnezeu a ridicat Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea pentru a fi poporul Său prețios din acest timp, care să dețină cel mai important mesaj încredințat vreodată ființelor umane. Nu mult după prezentarea mesajului lui Hristos ca neprihănire a noastră la Conferința Generală de la Minneapolis din 1888, serva Domnului a revelat în mod complet că în câțiva ani, foarte puțini, poporul lui Dumnezeu va fi acasă în Împărăție. De atunci, trecerea a zeci și zeci de ani poartă mărturia tragică a respingerii acelui mesaj.

„Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenția oamenilor pe Mântuitorul înălțat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulți L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale și spre iubirea Sa neschimbătoare față de familia omenească.” – Mărturii pentru pastori, 91-92.

Acesta este mesajul care va conduce poporul lui Dumnezeu spre Împărăția Cerurilor. Acesta este mesajul care va uni poporul lui Dumnezeu, care îi va aduce la o credință necondiționată în sacrificiul și lucrarea lui Isus Hristos. Acesta îi va direcționa să recunoască moartea lui Hristos, că El a murit pentru ca ei să fie iertați și pentru ca ei să fie curățiți. Acesta va pregăti un popor și-l va face liber de practicile păcătoase, un popor care va reflecta desăvârșirea vieții Salvatorului lor; un popor care are unitate perfectă în adevăr și dreptate; un popor care va fi găsit demn de ploaia târzie, și care sub o putere mai mare decât au primit apostolii la Cincizecime, va duce adevărul glorios al evangheliei veșnice la fiecare națiune, neam, limbă și popor.

Invităm pe toți cititorii acestui articol să ni se alăture în rugăciune și post pentru ca Dumnezeu să pregătească viețile noastre personale și viețile poporului credincios al lui Dumnezeu spre acea unitate deplină. Doar această unitate va fi semnul încheierii trimiterii evanghelice și va grăbi revenirea atât de mult așteptată a Răscumpărătorului nostru iubit.

COLIN STANDISH,
fondator și președinte Colegiul Hartland