Breaking News

Dezvoltarea structurii în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea

Dezvoltarea structurii în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea

     După Marea Dezamăgire din 1844, adventiștii alcătuiți din familii, indivizi și în unele cazuri grupuri mici, erau împrăștiați pe întreg teritoriul Statelor Unite, în special în zona New England și partea de sus a statului New York. Erau împărțiți în grupuri care păzeau sâmbăta și alții duminica. Mai târziu, mesajele Spiritului Profetic au făcut ca aceștia să se fragmenteze și mai mult. Cei care au rămas credincioși mesajului advent au devenit misionari neobosiți. Cu toate acestia, acești adventiști erau atât de puțini și răspândiți, încât Ellen White făcea referire la ei ca fiind turma cea mică sau turma răspândită. Pe măsură ce se adăugau noi credincioși bisericii rămășiței, au început să apară mici biserici, clădiri în care încăpeau între 30 și 60 de persoane. Chiar dacă clădirile erau din lemn, Duhul Sfânt se manifesta într-un mod deosebit. Fiecare biserică a devenit astfel o lumină pentru regiunea în care era.
Destul de curând a devenit evident faptul că trebuia să existe o structură organizatorică care să plănuiască mai eficient cum să fie dus mesajul adventist regiunilor unde acesta nu ajunsese. Astfel că în 1861 s-a organizat prima Conferință. Joseph Bates a fost ales conducătărul Conferinței. Este foarte important acest aspect – a fost ales un conducător, nu un președinte pentru Conferința Michigan. Decizia era în acord cu dorința de a evita orice asemănare cu formele papale de organizare. Poporul nu dorea ca un rege să domnească peste ei, considerând că aceasta este în dezacord clar cu guvernarea rânduită de Domnul.
Lucrarea putea fi astfel făcută mai bine, iar lucrătorii puteau fi trimiși în orașe și localități neatinse până atunci de adventiști. Lucrătorii Domnului sperau să stabilească nenumărate noi comunități în toată Conferința. Era un plan eficient și curând au organizat noi Conferințe în Ohio, Iowa și Kansas. Forma de organizare a ajutat ca lucrarea Domnului să se extindă rapid.
Cu toate acestea, conferințele nu puteau face prea mult pentru zonele în care prezența adventistă era inexistentă. Acestea erau așezate doar în statele unde exista un număr destul de mare de adventiști și biserici. Membrii au văzut că, pe măsură ce populația se muta înspre vestul Statelor Unite, Conferințele nu prea făceau ceva pentru a le ieși în întâmpinare celor de acolo. Aveau nevoie de o organizație care să ducă mesajul acolo. În plus, în timpul Războiului Civil, autoritățile le-au făcut mari probleme adventiștilor din cauza hotărârii lor de a nu servi țara. Astfel, ei au văzut o nevoie în a stabili o Conferință Generală care să plănuiască lucrarea și să ducă mesajul în noile regiuni ale Americii. Această Conferință Generală avea să fie și fundamentul legal pentru toți care obiectau participării în război. Un al treilea motiv pentru apariția Conferinței Generale a fost acela al constituirii unui corp legal care să dețină titlul de proprietate pentru biserici, birourile Conferințelor și editurile.
Fără a ține seama că această nevoie de organizare a fost aprobată de Dumnezeu, o mișcare de opoziție plină de zel s-a constituit. Unii susțineau că James White nu vrea decât puterea. Din cauza aceasta, James White a refuzat să devină primul președinte al Conferinței Generale, fiind numit John Byington, un lider mai în vârstă a mișcării Adventiste.
De reținut faptul că organizarea Conferinței Generale a avut loc cu mult înaintea trimiterii vreunui misionar în afara granițelor Statelor Unite, chiar înaintea apariției adventiștilor în majoritatea statelor din America de Nord.
Pe măsură ce eforturile misionare din anii 1870 și 1880 au adus o prezentă mondială a adventiștilor, a devenit evident faptul că organizarea prezentă – biserica locală, Conferința și Conferința Generală nu oferea suficiente oportunități pentru gestionarea creșterii. La un moment dat s-au format districte mai mari decât o Conferință în anumite regiuni ale țării. Precedentul a fost stabilit de Uniunea Australiană, care s-a format în 1895 și a fost folosită ca tipar pentru înființarea uniunilor în anul 1901, la Conferința Generală de la Battle Creek, Michigan. Uniunile au fost stabilite pentru a se ocupa de teritorii mai întinse decât Conferințele.
Pe măsură ce lucrarea se extindea și mai mult, nici măcar Uniunile nu au mai făcut față distanței dintre conducerea Conferinței Generale și lucrarea din anumite zone. Prima regiune care a primit numele de Diviziune a fost cea din Europa și acesta a fost tiparul pentru diviziunile înființate în 1918 la Conferința Generală din acel an. Diviziunile nu operează în același fel ca Uniunile, Conferințele sau bisericile locale. Ele sunt, așa cum e și numele, diviziuni (împărțiri) ale Conferinței Generale. Astfel, nu este Diviziunea Nord Americană a Conferinței Generale, ci Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea – Diviziunea Nord Americană; nu Diviziunea Trans-Europeană, ci Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea– Diviziunea Trans-Europeană. Acestea sunt birouri regionale ale Conferinței Generale. Astfel, președintele fiecărei diviziuni este automat și vicepreședinte al Conferinței Generale. Pentru că diviziunile sunt parte a Conferinței Generale, acestea nu trimit delegați la întrunirea de 5 ani. Delegații sunt trimiși de către Uniuni. Astfel, conducătorii și liderii departamentelor diviziunii sunt aleși la întrunirea Conferinței Generale.
Dacă privim imaginea de mai jos vedem destul de clar că Dumnezeu a instaurat o structură în formă de piramidă răsturnată. Cea mai mare responsabilitate este la nivelul bisericii locale. Scopul Conferinței nu era acela de exercitare a autorității peste biserica locală, ci pentru a-i sluji și a le pune la dispoziție planuri și mijloace pentru intrarea cu evanghelia în noi teritorii. Pe același criteriu au fost constituite și Uniunile. Conferința Generală era responsabilă cu înaintarea lucrării pe tot pământul.

Schema organizationala a sda

      Desigur că asta nu înseamnă că fiecare astfel de structură nu are autoritate, ci că aceasta este exact cea oferită de reprezentații de la nivelul antecedent. Spre exemplu, autoritatea unei Conferințe este cea oferită de grupul bisericilor care o constituie. Astfel, într-o întrunire a slujbașilor, aceștia pot alege să crească sau să micșoreze responsabilitățile unei conferințe locale, să o modifice sau să o extindă.
Este datoria slujbașilor comunităților să decisă cine face parte din comitetul de numiri. De asemenea, ei decid care să fie proporția între pastori și membrii; care să fie departamentele și responsabilii lor. Spre exemplu, slujbașii decid dacă vor un secretar și un trezorier sau dacă cele două slujbe să fie combinate. Ei decid câte departamente să fie și cine să fie responsabil. Chiar divizarea Conferinței în două entități sau unirea cu o altă Conferință stă în atribuțiile lor. Ei decid cine face parte din Comitetul Executiv pe durata unui mandat.
Delegarea slujbașilor la întrunirile Conferinței să se facă responsabil și după ce au fost făcute rugăciuni sincere. Doar bărbații și femeile care au dovedit prin încercări că îl iubesc pe Dumnezeu și iubesc adevărul și neprihănirea să fie luați în seamă pentru o așa responsabilitate. Lor să nu le fie teamă să-și spună opinia, să aibă convingeri puternice. Nu e deloc bine să se spună: Păi, cine e disponibil pentru întrunirea slujbașilor? Alegerea să se facă fără grabă astfel încât cei mai responsabili să aibă timp suficient pentru a participa. Delegaților să li se ceară să rămână până la sfârșitul întâlnirii, indiferent cât de lung ar putea ține programul. De prea multe ori membrii nu înțeleg importanta responsabilitate pe care Dumnezeu o așează pe umerii lor, luând-o astfel cu ușurință, și cred că ei trebuie doar să confirme propunerilor celor din conducerea Conferinței. Este exact invers: membrii trebuie să pună înaintea Conferinței cele mai importante aspecte ale lucrării. Astfel, responsabilitatea cea mai mare cade pe umerii membrilor care trebuie să aibă o dependență totală de Domnul.
Adesea, nenumărate hotărâri la nivelul Conferinței Generale sunt votate ca și cum ar fi chestiuni de rutină, fără prea mult dialog sau rugăciune. A accepta o astfel de hotărâre doar pentru că ea a fost votată la Conferința Generală nu arată decât asemănarea cu mentalitatea papală. Chiar dacă o anumită rezoluție a fost votată, s-ar putea ca să fie necesară adaptarea ei la nivel de regiuni ale lumii, culturi. Membrii pot sesiza un pericol trecut poate cu vederea de conducători. Un exemplu bun este cel din Declarația Perth făcută în Comitetul Anual al Conferinței Generale din 1991. Chiar dacă aceasta conținea niște afirmații încurajatoare, în ea erau și chestiuni ce îi constrângeau pe cei credincioși din cadrul unor misiuni independente. Ea a pregătit cadrul pentru punerea sub disciplină a celor ce expuneau apostazia și spiritul lumesc din biserică. Mulți din membrii laici au sesizat pericolul însă puțini au contestat Declarația Perth, însă cu siguranță vor regreta aceasta în viitor.
Ceea ce am observat de-a lungul timpului e că în mare măsură apostazia din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost adusă prin pastori și învățători. Cu toate acestea, membrii devin responsabili atunci când nu stau împotriva acestei apostazii. Să nu uităm că delegații de la alegerile de la Conferință aleg numele celor cărora li se dau scrisori de acreditare (pastori și personal TESA) pentru a îndeplini funcții în Conferință. Ei au puterea unui vot covârșitor împotriva tentativelor lui Satan de a aduce eroare în biserică. Există o nevoie stringentă de membrii activi în destinul bisericii lui Dumnezeu, acum când vin atâtea mișcări lumești și de apostazie precum mișcarea Celebration, programarea neurolingvistică, slujire de fațadă, scenete, sporturi de competiție, moda și multe altele. Dacă ar fi fost suficientă responsabilitate și veghere printre membrii, noua teologie ar fi fost tăiată înainte să crească precum mișcarea Celebration; căile umaniste și ale înșelăciunii prezentate în Lab 1 și Lab 2 (din cadrul programării neurolingvistice) nu ar fi fost tolerate, iar sporturile de competiție nu ar fi fost îngăduite în școlile noastre. Singurul drum ca adevărata pocăință să aibă loc, cea care va aduce redeșteptare și reformarea bisericii noastre, este prin suportul major al membrilor și un efort constant de a sta la principii indiferent de costuri, precum acul busolei înspre pol. Însă pentru aceasta este nevoie ca membri să-și cunoască datoria față de Dumnezeu și față de biserica Sa.
Dumnezeu a pus responsabilitatea intrării de noi membrii în biserică asupra comunității locale. Aceasta e o datorie foarte importantă. Adesea intrarea sau transferul de noi membrii este o chestiune tratară superficial și mulți din cei ce votează nu au nicio idee despre loialitatea acelui om față de Dumnezeu, adevărul și principiile Lui. Fiecare membru trebuie să ia în serios acest rol. Odată ce un membru este primit în biserica locală, el este o parte a Bisericii Adventiste de pe tot globul. Nu doar Dumnezeu, ci și Satan aduc membrii în biserică. Știind aceasta, noi trebuie să facem tot ce ne stă în putință, prin ajutorul Duhului Sfânt și cea mai bună judecată, să-i acceptăm doar pe cei ce se dovedesc adventiști adevărați.
Dumnezeu a încredințat bisericii locale și puterea de a disciplina membrii. Conferința, Uniunea sau chiar Conferința Generală nu pot disciplina un membru dintr-o biserică locală. Tot ce pot face ei este o recomandare pentru disciplinare. Uneori Conferințele au obținut ce doreau prin amenințări sau contraatacuri. Însă membrii au scopul lui Dumnezeu de partea lor pentru a opri asemenea excese necreștinești. Doar autoritatea bisericii locale are puterea de a exlude o persoană. Pastorul sau comitetul fac doar recomandări bisericii. Din păcate, unii membrii nu pot ține piept presiunii și cedează sau alții decid să nu participe la adunările administrative în care se discută disciplinarea cuiva crezând că pot evita responsabilitatea pusă de Dumnezeu asupra lor.
Sigur că sunt motive întemeiate pentru retragerea calității de membru. Când se constată o îndepărtare serioasă de la adevăr și neprihănire, membrul trebuie îndepărtat din trupul bisericii. Însă de multe ori, cei ce sunt credincioși în Domnul și adevărul Lui sunt excluși de cei care au abandonat credința dată sfinților odată pentru totdeauna. Sigur că excluderea nu ar trebui să se facă fără eforturi anterioare susținute pentru îndreptarea celui în cauză. Niciodată excluderea nu trebuie făcută pentru că membrul nu a ascultat de niște reguli inadecvate și nebiblice. Cu toate acestea, membrii necredincioși nu pot rămâne în biserică. Astăzi se constată o decădere a standardului spiritual la mulți membri. Cu toate acestea, ei rămân membrii în bisericile locale. O asemenea stare nu aduce decât neputință bisericii și atrage blestemul lui Dumnezeu.
O altă responsabilitate încredințată de Domnul este aceea a adăugării de noi biserici și de îndepărtare a celor apostaziate. Aceasta se poate face la o întâlnire a tuturor bisericilor dintr-o Conferință. Un comitet poate recomanda, dar nu poate adăuga o nouă biserică la cele existente. De aceea, este în responsabilitatea fiecărui membru din celelalte biserici de a se interesa de direcția și dezvoltarea noii bisericii care vrea să facă parte din corpul Bisericii Adventiste. Comitetul Conferinței nu poate exclude o biserică din rândul celorlalte. Doar două grupuri pot face aceasta: membrii din biserica în cauză sau reprezentanții tuturor bisericilor din acea Conferință. Dacă cel de-al doilea grup se gândește la aceasta, trebuie să existe o întâlnire anterioară în care membrii bisericii în cauză să explice credința și practica lor care e pusă sub semnul întrebării.
Dumnezeu a plănuit că Conferința slujește biserica locală, nu invers. La fel Uniunea servește nevoile Conferințelor și Conferința Generală nevoilor Uniunilor. Asta nu înseamnă că Uniunea, Conferințele sau Conferința Generală nu dețin autoritate. Toate aceste structuri au autoritatea pe care membrii din componența lor le-au hotărât-o. Ellen White spunea în 1909:
„Dumnezeu a hotărât ca toți reprezentanții bisericilor de pe întreg pământul, atunci când sunt adunați în cadrul sesiunii Conferinței Generale, să aibă autoritate.” – Mărturii, vol. 9, 261.
Observați cum spune că nu Conferința Generală, ci reprezentații din întreaga lume (cei din cadrul Uniunilor) manifestă autoritatea sub autoritatea divină. Cu toate acestea, deciziile luate în acest cadru nu sunt infailibile și în cazul în care acești delegați aleg contrar Cuvântului decizia lor nu este vocea lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu și Cuvântul Său este infailibil.
Un caz tipic cu privire la failibilitatea deciziilor s-a petrecut la sesiunea Conferinței Generale din 1895. În acea vreme fratele S.N. Haskell se afla în Africa. Cecil Rhodes, guvernatorul Coloniei Cape i-a oferit o însemnată bucată de pământ pentru înființarea unei școli (Rhodesia), mai târziu cu numele de Zimbabwe. Conferința Generală a votat împotriva acceptării acestui pământ și i-a cerut fratelui Haskell să îl înapoieze. Haskell a fost devastat și i-a scris sorei White în Australia. El i-a spus că aceasta nu era din fonduri guvernamentale devreme ce Rhodesia funcționa independent de guvernul britanic, prin British East Africa Company. Sora White a fost deacord cu Haskell și a condamnat puternic decizia Conferinței Generale în sesiune. Acesta este doar un exemplu în care profetul nu a fost deacord cu o decizie a sesiunii Conferinței Generale.
Nu putem să trecem cu vederea dezamăgirea ei atunci când sesiunile Conferințelor Generale din 1901 și 1903 au respins sfatul lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu conferă autoritate Conferinței Generale aflate în sesiune de lucru, aceasta nu este infailibilă și nu înseamnă că nu poate decide greșit. Dacă ar fi așa, ne-am așeza într-o poziție de autoritate papală ca în biserica romano-catolică. Aceasta este o anatemă adventismului pentru că este o anatemă a lui Dumnezeu.


Related Articles

Ce ar fi putut fi – poate fi

O versiune neautorizată a unei producții video realizată de Conferința Generală, o parte a filmului „Ce ar fi putut fi”

Ierarhia

             După cum am studiat dezvoltarea organizațională a bisericii, a devenit evident că organizația pe care Dumnezeu a dorit pentru