Breaking News

În fața raportului vieții

În fața raportului vieții

 „Mă uitam” spune profetul Daniel, „până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc, și roțile Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile.” (Daniel 7, 9.10). 

Astfel i-a fost prezentată profetului, în viziune, ziua aceea mare și solemnă, când caracterele și viețile oamenilor vor trebui să treacă pe dinaintea Judecătorului a tot pământul și când fiecare om va trebui să primească răsplata „după faptele sale”. Cel Îmbătrânit de zile este Dumnezeu Tatăl. Psalmistul spune: „Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu” (Psalmii 90, 2). El, izvorul oricărei existențe și al oricărei legi, este Acela care conduce judecata. Iar îngerii sfinți, ca slujitori și martori în număr de „zece mii de ori zece mii și mii de mii”, participă la acest mare tribunal. 

„Și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, și nu va trece nicidecum” (Daniel 7, 13.14). Venirea lui Hristos descrisă aici nu este a doua Sa venire pe pământ. El vine la Cel Îmbătrânit de zile, în cer, pentru a primi stăpânirea, slava și o împărăție care-I va fi dată la încheierea lucrării Sale de Mijlocitor. Această venire, și nu a doua Sa venire pe pământ, a fost prevestită în profeție ca având loc la încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844. Însoțit de îngeri cerești, Marele nostru Preot intră în Sfânta Sfintelor și acolo Se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, pentru a îndeplini ultimele acte ale slujirii Sale în favoarea omului — pentru a îndeplini lucrarea judecății de cercetare și pentru a face ispășire pentru toți aceia care au dreptul la binefacerile ei. 

În serviciul jertfelor, numai aceia care veneau înaintea lui Dumnezeu, cu mărturisire și pocăință și ale căror păcate fuseseră trecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat, aveau o parte în serviciul Zilei de Ispășire. Tot așa, în ziua cea mare a ispășirii finale și a judecății de cercetare, sunt luate în considerație numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Judecata celor nelegiuiți este o lucrare distinctă și separată și are loc mai târziu. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4, 17) 

Cărțile rapoartelor din ceruri, în care sunt trecute numele și faptele oamenilor, urmează să determine hotărârea judecății. Profetul Daniel spune: „S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile”. Apocalipsa, care descrie aceeași scenă, adaugă: „Și a fost deschisă o altă carte, care era cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20, 12).

Cartea vieții cuprinde numele tuturor acelora care au intrat vreodată în serviciul lui Dumnezeu. Isus îi îndemna pe ucenici: „Bucurați-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Pavel vorbește despre colaboratorii lui credincioși, „ale căror nume sunt scrise în cartea vieții” (Filipeni 4, 3). Daniel, privind spre „timpul încercării, așa cum n-a fost niciodată”, spune că poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, „și anume toți aceia al căror nume a fost scris în carte”. Iar Ioan spune că numai aceia vor intra în cetatea sfântă a lui Dumnezeu, ale căror nume „sunt scrise în cartea vieții Mielului” (Daniel 12, 1; Apocalipsa 21, 27). 

„O carte de aducere aminte” este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt raportate faptele bune ale acelora care „se tem de Domnul și cinstesc Numele Lui” (Maleahi 3, 16). Cuvintele lor de credință, faptele lor de iubire sunt scrise în ceruri. Neemia se referă la aceasta atunci când spune: „Adu-ți aminte de mine, Dumnezeule, … și nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu” (Neemia 13, 14). În cartea aducerii aminte a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă de dreptate. Acolo se înregistrează cu credincioșie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Și orice faptă de jertfire, orice suferință și orice durere suportată pentru Hristos sunt raportate acolo. Psalmistul spune: „Tu numeri pașii vieții mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?” (Psalmii 56, 8) 

Există și un raport al păcatelor oamenilor. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12, 14). „Vă spun că, în ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit”. Mântuitorul spune: „Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 36.37). Planurile și motivele ascunse apar în acest registru care nu greșește; căci Dumnezeu „va aduce la lumină lucrurile ascunse ale întunericului și va da pe față gândurile inimii” (1 Corinteni 4, 5). „Iată este scris înaintea Mea … nelegiuirile voastre împreună cu nelegiuirile părinților voștri — zice Domnul” (Isaia 65, 6.7, tr. eng.). 

Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu și înregistrată la credincioșie sau necredincioșie. În dreptul fiecărui nume din cărțile cerului, este trecută cu o exactitate teribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîndeplinită și orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită. Avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influența exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor. 

Legea lui Dumnezeu este măsura prin care vor fi judecate caracterele și viețile oamenilor. Înțeleptul zice: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată” (Eclesiastul 12, 13.14). Apostolul Iacov îi îndemna pe frați: „Să vorbiți și să lucrați ca niște oameni care au să fie judecați de o lege a slobozeniei” (Iacov 2, 12). 

Aceia care la judecată sunt „socotiți vrednici” vor avea parte de învierea drepților. Isus spunea: „dar cei ce vor fi găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți … vor fi ca îngerii. Și vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20, 35.36). Și mai spunea: „și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață” (Ioan 5, 29). Drepții cei morți nu vor fi înviați decât după judecata la care vor fi socotiți vrednici de „înviere și viață”. De aceea, nu vor fi prezenți în persoană la tribunal atunci când sunt cercetate rapoartele și când cazul lor este hotărât. 

Isus Se va arăta ca apărător al lor, pentru a mijloci în favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan 2, 1). „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi înaintea lui Dumnezeu.” „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 9, 24; 7, 25). 

Când cărțile cu rapoarte sunt deschise la judecată, viața tuturor acelora care au crezut în Isus trece prin fața lui Dumnezeu. Începând cu aceia care au trăit la început pe pământ, Apărătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generații, unul după altul, și judecata se încheie cu cei vii. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este cercetat cu atenție. Nume sunt primite și nume sunt respinse. Dacă mai sunt păcate rămase în cărți, de care oamenii nu s-au pocăit și nu sunt iertate, numele lor sunt șterse din cartea vieții, iar raportul faptelor bune este șters din cartea de amintire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: „Pe acela care a păcătuit împotriva Mea îl voi șterge din cartea Mea” (Exod 32:33). Iar proorocul Ezechiel spune: „Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, toată neprihănirea lui va fi uitată” (Ezechiel 18, 24). 

Pentru toți aceia care s-au pocăit cu adevărat de păcat și prin credință au apelat la sângele lui Hristos ca jertfă ispășitoare, s-a scris iertare în dreptul numelui lor în cărțile cerului; pentru că au devenit părtași ai neprihănirii lui Hristos, iar caracterele lor sunt în armonie cu Legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi șterse, iar ei vor fi socotiți vrednici de viața veșnică. Domnul declară prin profetul Isaia: „Eu, Eu îți șterg fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43, 25). Isus spune: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții, și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui”. „De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Apocalipsa 3, 5; Matei 10, 32.33). 

Interesul cel mai profund manifestat printre oameni față de hotărârile tribunalelor pământești reprezintă foarte slab interesul din curțile cerești atunci când numele scrise în cartea vieții vin la cercetare înaintea Judecătorului a tot pământul. Mijlocitorul divin pledează ca toți aceia care au biruit, prin credința în sângele Său, să fie iertați de nelegiuirile lor, să fie readuși în căminul lor din Paradis și să fie încoronați ca împreună-moștenitori cu El la „vechea stăpânire” (Mica 4, 8). În străduințele lui de a amăgi și a ispiti neamul omenesc, Satana a plănuit să zădărnicească planul lui Dumnezeu făcut la crearea omului; dar Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca și cum omul n-ar fi păcătuit niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare deplină și îndreptățire desăvârșită, ci și o împărtășire de slava Sa și un loc pe tronul Său. 

În timp ce Isus mijlocește pentru supușii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu ca fiind călcători ai Legii. Marele amăgitor a căutat să-i aducă la necredință, să-i facă să piardă încrederea în Dumnezeu, să-i despartă de dragostea Sa și să calce Legea. Acum el arată către raportul vieții lor, la defectele lor de caracter, la lipsa lor de asemănare cu Hristos, care L-a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârșească, și din cauza aceasta el îi pretinde ca supuși ai lui. 

Isus nu le scuză păcatele, dar arată către pocăința lor, către credința lor și, cerând iertare în favoarea lor, Își înalță mâinile rănite înaintea Tatălui și a îngerilor sfinți, spunând: Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele. „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită” (Psalmii 51, 17). Iar pârâșului poporului Său îi spune: „Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el … un tăciune scos din foc?” (Zaharia 3, 2). Hristos îi va îmbrăca pe cei credincioși cu neprihănirea Sa, pentru a putea prezenta înaintea Tatălui „o biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5, 27). Numele lor sunt scrise în cartea vieții și despre ei stă scris: „Ei vor merge cu Mine îmbrăcați în alb, căci sunt vrednici” (Apocalipsa 3, 4). 

În felul acesta se va împlini deplin făgăduința legământului nou, care zice: „Le voi ierta nelegiuirea, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”. „În zilele acelea, în vremea aceea — zice Domnul — se va căuta nelegiuirea lui Israel, și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda și nu se va mai găsi” (Ieremia 31, 34; 50, 20). „În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreție și slavă, și rodul țării va fi plin de strălucire și frumusețe pentru cei mântuiți ai lui Israel. Și cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi «sfânt», oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim” (Isaia 4, 2-3). 

Lucrarea judecății de cercetare și de ștergere a păcatelor trebuie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece morții trebuie judecați după lucrurile scrise în cărți, este cu neputință ca păcatele oamenilor să fie șterse după judecata la care sunt cercetate cazurile lor. Dar apostolul Petru spune lămurit că păcatele credincioșilor vor fi șterse „atunci când vor veni vremurile de reînviorare de la fața Domnului și va trimite pe Isus Hristos” (Faptele Apostolilor 3, 19.20). Când se va încheia judecata de cercetare, Hristos va veni și răsplata va fi cu El, ca să dea fiecăruia după faptele pe care le-a făcut. 

În serviciul jertfelor, marele preot, după ce făcea ispășirea pentru Israel, ieșea și binecuvânta adunarea. Tot astfel Hristos, la încheierea lucrării Sale de mijlocire, Se va arăta, „nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea” (Evrei 9, 28), pentru a binecuvânta poporul Său, care așteaptă, cu viață veșnică. Așa cum preotul îndepărta păcatele din sanctuar și le mărturisea pe capul țapului, tot astfel și Hristos va așeza toate aceste păcate asupra lui Satana, inițiatorul și instigatorul la păcat. Țapul care purta păcatele lui Israel era trimis „într-un ținut nelocuit” (Leviticul 16, 22); în același fel Satana, care poartă vina tuturor păcatelor la care a provocat pe poporul lui Dumnezeu să le facă, va fi legat pe pământ timp de o mie de ani, care în timpul acesta va fi pustiu, fără locuitori, și va suferi în cele din urmă pedeapsa deplină în foc, care îi va distruge pe toți nelegiuiții. În felul acesta, marele Plan de Mântuire își va ajunge împlinirea în eradicarea finală a păcatului și în eliberarea tuturor acelora care au vrut să renunțe la fărădelege. 

În timpul rânduit pentru judecată — încheierea celor 2300 de zile în anul 1844 — a început lucrarea de cercetare și de ștergere a păcatelor. Toți aceia care au luat vreodată asupra lor numele lui Hristos trebuie să treacă prin lucrarea cercetării. Atât cei vii, cât și cei morți sunt judecați „după lucrurile care au fost scrise în cărți, după faptele lor”. 

Păcatele pentru care nu s-au pocăit și n-au fost părăsite nu vor fi iertate și nici șterse din cărți, ci vor sta ca mărturie împotriva păcătosului în ziua lui Dumnezeu. Poate că faptele rele au fost săvârșite la lumina zilei sau la întunericul nopții; dar ele au fost deschise și descoperite înaintea Aceluia cu care avem de-a face. Îngerii lui Dumnezeu au fost martori la fiecare păcat și l-au înregistrat în rapoartele care nu greșesc. Păcatul poate fi ascuns, negat, acoperit de tată, de mamă, de soție, de copii și de prieteni; nimeni altul în afară de făptașul vinovat n-ar putea să aibă nici cea mai slabă bănuială cu privire la păcat; dar el este descoperit în fața inteligențelor cerului. Întunericul nopții celei mai întunecate, tăinuirea cea mai meșteșugită nu sunt în stare să acopere nici măcar un gând de cunoașterea Celui veșnic. Dumnezeu are un raport exact cu privire la orice faptă nedreaptă și lucrare necinstită. El nu este indus în eroare de aparența de evlavie. El nu face greșeli în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înșelați de cei stricați cu inima, dar Dumnezeu pătrunde prin toate prefăcătoriile și citește viața interioară. 

Cât de solemn este gândul acesta! Zi după zi, trecând în veșnicie, duce cu ea povara rapoartelor pentru cărțile din ceruri. Cuvintele o dată rostite și faptele o dată făcute nu mai pot fi retrase. Îngerii au înregistrat atât binele, cât și răul. Cuceritorul cel mai puternic de pe pământ nu poate chema înapoi nici măcar raportul unei singure zile. Faptele noastre, cuvintele noastre, chiar și cele mai ascunse motive, toate au greutatea lor în hotărârea viitorului nostru, pentru fericire sau nenorocire. Deși pot fi uitate de noi, ele vor da mărturie pentru îndreptățirea sau pentru condamnarea noastră. 

Așa după cum trăsăturile feței sunt reproduse cu o exactitate fără greș pe planșeta lăcuită a artistului, tot astfel caracterul este reprodus cu credincioșie în cărțile de sus. Și totuși cât de puțin interes se manifestă cu privire la raportul care trebuie să fie supus privirii ființelor cerești. Dacă s-ar putea da la o parte vălul care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, iar fiii oamenilor l-ar vedea pe îngerul raportor înregistrând orice cuvânt și faptă cu care va trebui să se întâlnească la judecată, câte cuvinte care se rostesc zilnic ar rămâne nerostite și câte fapte ar rămâne nefăcute! 

La judecată va fi cercetat felul în care a fost întrebuințat fiecare talant. Cum am folosit capitalul încredințat de cer? Va primi Domnul, la venirea Sa, ce I se cuvine cu dobândă? Am întrebuințat noi puterile încredințate nouă, ale brațului, ale inimii și ale creierului, spre slava lui Dumnezeu și spre binecuvântarea lumii? Cum am folosit timpul, condeiul, glasul, banii, influența? Ce am făcut pentru Hristos în persoana săracului, a celui îndurerat, a orfanului sau a văduvei? Dumnezeu ne-a făcut depozitarii Cuvântului Său sfânt; ce am făcut cu lumina și cu adevărul pe care le-am primit pentru a-i face pe oameni înțelepți spre mântuire? Nici o valoare nu are doar mărturisirea „credinței în Hristos”; numai dragostea care se arată prin fapte este socotită autentică. Totuși numai dragostea este aceea care dă valoare fiecărei fapte în ochii cerului. Tot ce este făcut din dragoste, oricât de neînsemnat ar părea în aprecierea oamenilor, este primit și răsplătit de Dumnezeu. 

Egoismul ascuns al oamenilor este descoperit în cărțile din ceruri. Acolo se găsește raportul datoriilor neîmplinite față de semenii lor, de uitare a cererilor Mântuitorului. Acolo se va vedea cât de adesea i-au fost date lui Satana timpul, gândul și puterea care Îi aparțin lui Hristos. Trist este raportul pe care îl duc îngerii în ceruri. Ființe inteligente, care pretind că Îl urmează pe Hristos, sunt preocupate în câștigarea de averi pământești sau în procurarea de plăceri lumești. Bani, timp și putere se jertfesc pentru etalare și pentru îngăduință de sine; însă momentele devotate rugăciunii, cercetării Scripturilor, umilirii sufletului și mărturisirii păcatelor sunt puține. 

Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa mintea, așa ca ea să nu stăruie asupra lucrării pe care ar trebui să o cunoaștem foarte bine. Arhiamăgitorul urăște adevărurile mari, care scot în evidență o jertfă ispășitoare și un Mijlocitor puternic. El știe că, în ceea ce-l privește, totul depinde de abaterea minților de la Isus și de la adevărul Său. 

Aceia care vor să se împărtășească de meritele mijlocirii Sale nu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în datoria lor față de o sfințenie desăvârșită, în temere de Dumnezeu. Ceasurile prețioase, în loc să fie dedicate plăcerii, expunerii sau căutării de câștiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune stăruitoare a Cuvântului Adevărului. Subiectul cu privire la Sanctuar și la judecata de cercetare trebuie să fie clar înțeles de către poporul lui Dumnezeu. Toți au nevoie de o cunoaștere personală a poziției și a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputință să arate credința care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pe care Dumnezeu dorește ca ei să-l ocupe. Fiecare are un suflet de câștigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se înfățișeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întâlnească față în față cu Judecătorul cel mare. Cât de important este deci ca fiecare minte să contemple cât mai des scena solemnă în care se va ține judecata și se vor deschide cărțile, când, așa cum spune Daniel, fiecare trebuie să-și primească plata la sfârșitul zilelor. 

Toți aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect trebuie să dea mărturie despre adevărurile mari pe care Dumnezeu le-a încredințat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăiește pe pământ. El deschide privirii Planul de Mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii și descoperindu-ne sfârșitul plin de biruință, în lupta dintre neprihănire și păcat. Este de o importanță copleșitoare ca toți să cerceteze cu grijă aceste subiecte și să fie în stare să dea un răspuns oricui le cere socoteală de nădejdea care este în ei. 

Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din Sanctuarul de sus, este tot atât de importantă, pentru Planul de Mântuire, ca moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare, pe care, după înviere, S-a înălțat să o desăvârșească în ceruri. Trebuie să intrăm prin credință dincolo de perdea, „unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător” (Evrei 6, 20). Acolo se reflectă lumina de la crucea de pe Calvar. Acolo putem câștiga o înțelegere mai clară a tainelor mântuirii. Mântuirea omului a fost adusă la îndeplinire cu un preț infinit pentru cer; jertfa adusă împlinește cererile cele mai mari ale Legii lui Dumnezeu călcate de om. Isus a deschis calea către tronul Tatălui și, prin mijlocirea Sa, dorința sinceră a tuturor acelora care vin la El în credință poate fi prezentată înaintea lui Dumnezeu. 

„Cine își ascunde fărădelegile, nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28, 13). Dacă aceia care își ascund și își scuză păcatele ar vedea cum se bucură Satana de ei, cum le reproșează Domnului Hristos și sfinților îngeri, arătând spre viața lor, s-ar grăbi să-și mărturisească păcatele și să le părăsească. Prin defectele de caracter, Satana lucrează pentru a pune stăpânire pe toată ființa și el știe că, dacă aceste defecte sunt cultivate, va avea succes. De aceea el caută fără încetare să-i amăgească pe urmașii lui Hristos cu sofisticăria lui fatală că ei nu pot fi biruitori. Dar Isus mijlocește în favoarea lor cu mâinile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit și declară tuturor acelora care Îl urmează: „Harul Meu îți este de ajuns” (2 Corinteni 12, 9). „Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11, 29.30). Nimeni deci să nu socotească defectele sale ca fiind de nevindecat. Dumnezeu va da credință și har pentru a le învinge. 

Trăim acum în ziua cea mare de ispășire. În serviciul simbolic, atunci când marele preot făcea ispășire pentru Israel, tuturor li se cerea să-și întristeze sufletele prin pocăință de păcat și prin umilire înaintea lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciți din poporul lui Dumnezeu. În același fel, toți aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea vieții trebuie ca acum, în puținele zile de har care au mai rămas, să-și umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin întristarea pentru păcat și prin pocăință adevărată. Trebuie să se dea pe față o cercetare de inimă profundă și sinceră. Spiritul ușuratic și frivol, îngăduit de atâția care pretind că sunt creștini, trebuie îndepărtat. În fața tuturor acelora care vor să-și supună înclinațiile rele ce vor să stăpânească, stă o luptă stăruitoare. Lucrarea de pregătire este o lucrare personală. Nu suntem mântuiți în grup. Curăția și devoțiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calități la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin fața judecății lui Dumnezeu, El va cerceta cazul fiecăruia în parte cu tot atâta atenție ca și când n-ar mai exista altă ființă pe pământ. Fiecare trebuie să fie încercat și dovedit fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta. 

Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispășire. Interesele care se cuprind în ea sunt copleșitoare. Judecata are loc acum în Sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mulți ani. În curând — nimeni nu știe cât de curând — ea va ajunge la cei vii. În prezența înfricoșătoare a lui Dumnezeu, viața noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos: „Luați seama, vegheați și rugați-vă; căci nu știți când va veni vremea aceea” (Marcu 13, 33). „Dacă nu vegheați, voi veni ca un hoț, și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine” (Apocalipsa 3, 3). 

Când lucrarea judecății de cercetare se încheie, soarta tuturor va fi hotărâtă pentru viață sau pentru moarte. Timpul de har se încheie cu puțin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Hristos, privind la timpul acesta, spune în cartea Apocalipsei: „Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe! Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui” (Apocalipsa 22, 11.12). 

Atât cel neprihănit, cât și cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare — oamenii vor sădi și vor clădi, vor mânca și vor bea, neștiind că hotărârea finală și irevocabilă a fost pronunțată în Sanctuarul de sus. Înainte de potop, după ce Noe a intrat în corabie, Dumnezeu l-a închis înăuntru, iar pe cei păcătoși, afară; dar, timp de șapte zile, oamenii, neștiind că soarta lor a fost pecetluită, și-au continuat viața fără grijă și iubitoare de plăceri și și-au bătut joc de avertismentele cu privire la judecata care se apropia. „Tot așa, spune Mântuitorul, va fi și la venirea Fiului omului” (Matei 24, 39). Pe tăcute și pe neobservate, la fel ca hoțul în miez de noapte, va veni ora hotărâtoare, care va stabili soarta fiecărui om, retragerea finală a darului milei de la oamenii vinovați. 

„Vegheați deci … ca nu cumva, venind pe neașteptate, să vă găsească dormind” (Marcu 13, 35.36). Este primejdioasă starea acelora care, obosiți de veghere, se întorc la atracțiile lumii. În timp ce omul de afaceri este captivat de urmărirea câștigului, în timp ce iubitorul de plăceri caută satisfacerea poftelor, în timp ce fiica modei își aranjează podoabele, s-ar putea ca în ceasul acela Judecătorul întregului pământ să rostească sentința: „Ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit prea ușor” (Daniel 5, 27).

Ellen White, Tragedia veacurilor, 479-491


Tags assigned to this article:
judecataraportul vietiisanctuar

Related Articles

Curățirea Sanctuarului

Curăţirea Sanctuarului şi sfârşitul tainei lui Dumnezeu se petrec în acelaşi timp. Şi sunt atât de strâns legate una de

Ne-am întâlnit dușmanul

     În timp ce eram la Roosevelt, New York, pe data de 3 august 1861, starea poporului lui Dumnezeu a

Reformă și redeșteptare – Cartea LEGII

Timp de 40 de ani israeliții rătăciseră prin pustie ca rezultat al neascultării și lipsei de credință. Ei au refuzat