Tema Marii Lupte – partea I – Paradigma

Tema Marii Lupte – partea I – Paradigma

De ce avem nevoie de paradigma Marii Lupte?

Poate că niciun subiect nu este mai necesar în acest moment în Biserica Adventistă ca prezentarea generală a ceea ce adventiștii înțeleg prin „Tema Marii Lupte”. Ce înțelegem noi în general prin „marea luptă”? Răspunsurile variază: 1) ultima carte din setul marea luptă; 2) controversa dintre bine și rău, sociologic, filozofic și politic; 3) Lupta din această lume dintre Dumnezeu și forțele răului – Ieremia 25:31; 4) Lupta dintre Dumnezeu și Satana – un conflict cosmic; 5) lupta în orice suflet dintre lumină/întuneric, Hristos/Satana și adevăr/eroare.

Marea luptă înglobează toate acestea și multe altele. Înțelegerea marii lupte devine din ce în ce mai relevantă cu trecerea timpului. Elipsa ei teologică ar fi ferit biserica noastră de disputele ei teologice majore, cum sunt neprihănirea prin credință din 1888 sau ispășirea și umanitatea lui Hristos începând cu 1955. Alte chestiuni dezbinătoare ca, ce este Evanghelia sau ce rol joacă cei loiali lui Dumnezeu în a-L ajuta pe Dumnezeu să-Și spună punctul de vedere în marea luptă, ar fi fost rezolvate.

Tema Marii Lupte este contribuția teologică distinctivă a lui Ellen White. Ea oferă rațiune și coerență pentru 1) sistemul ei teologic; 2) filozofia educațională aparte pe care a avut-o; 3) principiile de sănătate progresive, precum și alte arii ale gândirii ei.

Toate contribuțiile teologice, pentru a fi coerente și lipsite de paradoxuri, sunt construite pe un principiu de organizare. Tema Marii Lupte oferă o nouă pereche de ochelari prin care să privim spre evidențele biblice. Ea construiește o nouă paradigmă prin care noi privim la cuvinte ca har, credință, păcat și neprihănire cu noi definiții dinamice. De ce este importantă Tema Marii Lupte? Pentru că de la Reformațiune toți teologii au folosit aceste cuvinte, dar cu definiții radical diferite – toate adăugate la divizarea din interiorul creștinătății.

Una din problemele majore din Biserica Adventistă de astăzi este folosirea greșită a lui Ellen White, în special în chestiunile teologice. Noi o împingem în direcții opuse, chiar în aceleași chestiuni, apoi, pentru a ne arăta pregătirea scolastică venim cu o concluzie echilibrată – iar apoi ne întrebăm de ce unii au descris-o pe Ellen White ca fiind pe persoană care poate fi ușor influențată.

În loc de a-i asocia vreo paradigmă teologică, să o ascultăm și să-i descoperim paradigma. Prezentarea pe care ea o face Temei Marii Lupte scoate în evidență principiul de organizare al contribuției ei teologice.

Tema Marii Lupte este cheia care deschide ceea ce pare a fi vag, paradoxal, chiar contradictoriu. Ea folosește elipsa teologică ca pe o ușă spre adevărul salvator. O elipsă are două focare. Când unul dintre ele este împins de la locul lui elipsa dispare, iar mecanismele construite pe acest principiu nu mai funcționează etc. În gândire, scoaterea în evidență a unuia dintre focare îl anulează pe celălalt în mod automat. Rezultatul constă în obținerea a două cercuri care aruncă grenade verbale – ca și în istoria filozofiei și teologiei din vremurile timpurii. Ca istoria bisericii noastre din ultimii 40 de ani.

Toate ariile gândirii (fie teologie, filozofie, lege, muzică, etc.) au două focare, dar niciunul din ele nu este întregul adevăr. Nevoia umană, pe de o parte după autoritate și ordine (obiectiviștii), iar pe de altă parte, după libertate, relevanță și înțelegere (subiectiviștii), conturează structura de bază că adevărul este destinat să satisfacă.

Ellen White, fără nicio formă de instruire, a văzut cu o precizie de laser că: „Progresul reformei depinde de o înțelegere clară a adevărului fundamental. În timp ce pe de o parte pericolul pândește într-o filozofie strâmtă și o ortodoxie rece și dură, pe de altă parte este un mare pericol în liberalismul lipsit de griji. Fundamentul pentru toate reformele trainice este legea lui Dumnezeu. Noi trebuie să prezentăm distinct și cu claritate nevoia de a asculta de această lege. Principiile ei trebuie ținute înaintea poporului. Ele sunt la fel de veșnice și neînduplecate ca Dumnezeu însuși. Unul dintre cele mai jalnice efecte ale apostaziei originale a fost pierderea puterii oamenilor de a se controla de sine. Doar când această putere este recâștigată poate exista un progres real. Trupul este singura cale prin care mintea și sufletul sunt dezvoltate pentru zidirea caracterului. Prin urmare, vrăjmașul sufletelor își îndreaptă ispitele pentru slăbirea și degradarea puterilor fizice. Succesul lui înseamnă supunerea la rău a întregii ființe. Tendințele naturii noastre fizice, dacă nu sunt sub controlul unei puteri mai înalte, cu siguranță vor produce ruină și moarte. Trupul trebuie adus sub stăpânire. Puterile înalte ale ființei trebuie să guverneze. Pasiunile trebuie să fie controlate de voință, iar ea însăși trebuie să se afle sub controlul lui Dumnezeu. Puterea nobilă a rațiunii, sfințită de harul divin, trebuie să aibă stăpânire pe viețile noastre.” – Divina Vindecare, 129-130.

„El (Dumnezeu) plănuiește ca marele subiect al reformei sănătății să fie prezentat pentru ca omul să fie pe deplin provocat să cerceteze, pentru că este imposibil ca bărbații și femeile, cu obiceiurilor lor păcătoase, distrugătoare de sănătate și iritatoare a creierului, să poată înțelege adevărul sacru, prin care trebuie să fie sfințiți, rafinați, înălțați și făcuți demni pentru societatea îngerilor cerești în împărăția slavei.” – Mărturii, vol. 3, 162 (vedeți de asemenea CDF 32,33).

Observați o altă utilizare a elipsei, printre multe altele: „Să vorbești despre Hristos, dar Cuvântul să nu ducă la sentimente; și să primești teoria Cuvântului fără a accepta și aprecia pe Autor, îi face pe oameni legaliști formali. Dar Hristos și Cuvântul Său prețios sunt în perfectă armonie.” – Manuscript Releases, vol. 20, 308.

În principiul elipsei, adevărul nu este văzut ca punctul de echilibru între două extreme asupra căruia ne exprimăm satisfacția că suntem echilibrați. Adevărul este reprezentat de uniunea componentelor într-un așa mod, încât dacă o componentă nu este legată de cealaltă, are loc ceva periculos pentru înțelegerea fiecărei părți a elipsei. Spre exemplu, un alt mod de a spune apă este H2O, dar hidrogenul nu este mai important decât oxigenul. Fără evidențierea corectă a fiecărei părți a formulei (sau a elipsei), nu există apa. Alt exemplu este că, „neprihănirea prin credință” nu există ca adevăr biblic dacă îndreptățirea și sfințirea nu sunt definite corect și tratate corespunzător, pentru că altceva decât apă se formează atunci când se formează o uniune necorespunzătoare între hidrogen și oxigen.

Ce înțelegem noi prin Tema Marii Lupte?

Chestiunea centrală în Marea Luptă este legată de cine poate guverna cel mai bine universul, Dumnezeu sau Satana? Această problemă trebuie rezolvată înainte ca universul să fie asigurat pentru totdeauna. Acesta este motivul pentru care cel mai înalt imbold al creștinilor este să ajute la „curățarea” Numelui lui Dumnezeu, iar planul de mântuire este orientat spre Dumnezeu și nu spre omenire. Îndreptățirea lui Dumnezeu este cu mult mai importantă decât salvarea noastră personală.

„Dar Planul Mântuirii are un mai larg şi mai profund scop decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui Său sacrificiu – influenţa Sa asupra inteligenţelor altor lumi, ca şi asupra omului – Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,31-32). Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi va descoperi natura şi rezultatele păcatului.” – PP 68 (vedeți și paginile 78-79).

„Prin planul de mântuire urmează să se elaboreze un scop mai înalt decât mântuirea omului și răscumpărarea pământului. Prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu în Hristos, beneficiile guvernării divine vor fi descoperite înaintea universului, acuzațiile lui Satana vor fi respinse, natura și rezultatele păcatului vor fi anulate, iar eternitatea legii pe deplin demonstrată.” – ST, 22 decembrie 1914.

Plecând de la punctul de vedere al implicării acestei lumii în Marea Luptă, putem spune că această temă este strategia lui Dumnezeu prin care face ca bărbați și femei, prinși în capcana rebeliunii lui Lucifer, să-i fie loiali. Mesajul principal al Temei Marii Lupte, scopul Evangheliei, este că Dumnezeu va restaura orice lucru distrus de păcat; iar aceasta înseamnă că rebelii reintegrați devin parte a motivului pentru care universul este asigurat pentru eternitate.

„Tema centrală a Biblie, tema în jurul căreia gravitează oricare alta din întreaga carte, este planul de mântuire, restaurarea în sufletul uman a chipului lui Dumnezeu.” – Educație 125.

Care este promisiunea intrinsecă a Temei Marii Lupte? „De la primul licăr de speranţă din sentinţa pronunţată în Eden şi până la ultima făgăduinţă slăvită a Apocalipsei; «ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor» (Apocalipsa 22:4), povara fiecărei cărţi şi a fiecărui pasaj din Biblie este desfăşurarea acestei teme minunate — ridicarea omului — puterea lui Dumnezeu, „care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!» – 1 Corinteni 15:57” – Educație 125-126.

Mai mult, cum devine Tema Marii Lupte o unealtă epistemologică? „Cel care pătrunde acest gând are înaintea lui un câmp infinit de studiu. El deține cheia care îi va deschide întreaga comoară a Cuvântului lui Dumnezeu” – Educație 126.

Cuvintele cheie ale acestei Teme sunt „libertate” și „restaurare”. Tema Marii Lupte este construită pe aceste două cuvinte. Cuvintele cheie ale Evangheliei veșnice sunt „iertare” care duce la „restaurare” – relația dintre ele fiind mai bine înțeleasă în cadrul elipsei evangheliei.

„Religia lui Hristos înseamnă mai mult decât iertarea păcatelor; înseamnă îndepărtarea păcatelor noastre și înlocuirea golului cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă o inimă golită de sine […]. Gloria, plinătatea și desăvârșirea planului Evangheliei este împlinit în viață.” – Parabolele Domnului Hristos, 420.

„Iertarea păcatelor nu este singurul rezultat al morții lui Hristos. El a făcut acest sacrificiu imens, nu doar pentru ca păcatul să fie îndepărtat, ci și pentru ca natura umană să poată fi restaurată, reînfrumusețată, reconstruită din ruine și făcută potrivită pentru a sta în prezența lui Dumnezeu.” – Mărturii, vol. 5, 537.

„Refacerea în om a chipului Creatorului său, readucerea sa la perfecţiunea în care fusese creat, sprijinirea dezvoltării trupului, minţii şi sufletului, astfel încât să poată fi împlinit scopul divin avut în vedere la crearea lui, iată care avea să fie lucrarea de răscumpărare. Acesta este obiectul educaţiei, marele obiectiv al vieţii.” Educație 15. [Observați cu câtă ușurință Ellen White trece de la teologie la filozofia educației; Tema Marii Lupte determină ceea ce Ellen White spune despre orice subiect care are de-a face cu luarea în siguranță a bărbaților și femeilor pentru a fi salvați].

Înțelegând imaginea de ansamblu îmbogățită de Tema Marii Lupte, putem aprecia mai bine modelul didactic al serviciului din sanctuar

„Subiectul sanctuarului a fost cheia care a deschis misterul dezamăgirii din 1844. El a deschis vederii un sistem complet al adevărului, unitar și armonios, arătând că mâna lui Dumnezeu condusese marea Mișcare Adventă, și descoperind datoria prezentă în timp ce aduce la lumină poziția și lucrarea poporului Său […] Lumina din sanctuar a luminat trecutul, prezentul și viitorul.” – GC, 423

[Trebuie să recunoaștem că înțelegerea proprie a subiectului mântuirii (scopul Evangheliei) este de departe diferită față de a altora, cu propriile lor evanghelii limitate. Înțelegând ceea ce face acum Isus pentru noi, ca Mare Preot, scoate în evidență o caracteristică aparte a Temei Marii Lupte – „cheia” pentru scopul Evangheliei. Aproape fiecare profesor sau pastor care a părăsit biserica noastră în ultimii 100 de ani, a respins adevărul privitor la ceea ce face acum Isus, ca Mare Preot, pentru poporul Său de pe pământ. De ce? Pentru că rolul lui Hristos ca Mare Preot, în special semnificația anului 1844 și a evenimentelor de după acest an, nu se potrivesc cu înțelegerea lor limitată în ceea ce privește Evanghelia. Când se gândesc la lucrarea lui Hristos ca Mântuitor, ei nu văd decât un focar – focarul jertfei. Ei nu văd celălalt focar al elipsei adevărului – rolul Său ca Mediator Atotputernic (GC, 488). Ei resping acest rol pentru că nu văd prin evanghelia lor limitată, necesitatea transformării caracterului.]

Tema Marii Lupte, „marea temă centrală” a Bibliei, cuprinde toate întrebările esențiale din toate ariile teologiei

„Biblia este propriul ei interpret. Scriptura trebuie comparată cu Scriptura. Elevul trebuie să învețe să privească cuvântul ca un întreg și să vadă relația dintre părțile lui. El trebuie să obțină o înțelegere a (1) marii teme centrale, a (2) planului original al lui Dumnezeu pentru lume, a (3) apariției marii lupte și a lucrării de răscumpărare. El trebuie să înțeleagă (4) natura celor două principii care se luptă pentru supremație și trebuie să învețe să (5) le descopere lucrarea din rapoartele istoriei şi profeţiei până la marele final. Acesta trebuie să vadă cum această luptă (6) este cuprinsă în fiecare fază a experienței umane; cum el însuşi dă pe faţă, în fiecare împrejurare a vieţii, una din cele două raţiuni antagoniste, și cum, fie că vrea sau nu, (7) el decide încă de pe acum de ce parte a luptei va fi găsit.” – Educație 190.

Marea Temă Centrală a Bibliei îl salvează chiar și pe învățatul biblic e la tirania concentrării limitate. Studiul biblic poate fi inspirator și intrigant, dar dacă nu este urmărit prin perspectiva Temei Marii Lupte, mult adevăr rămâne nedescoperit și neconectat.

Nu contează dacă cineva este priceput în limbile biblice, arheologie, studii biblice ale unei anumite cărți din ea, sau în interpretarea profetică ci, „când sunt privite în relaţie cu marele lor gând central, ele au un orizont incomparabil mai mare, de o valoare infinit mai mare. Privit în lumina acestei idei, fiecare subiect are o nouă semnificaţie.” – Educație 125.

Tema Marii Lupte cuprinde elementele unei filozofii educaționale Adventiste distincte, precum și un cadru pentru o teologie Adventistă coerentă

„Pentru a pricepe ce cuprinde lucrarea de educaţie, avem nevoie să luăm în consideraţie atât natura omului, cât şi scopul pe care l-a urmărit Dumnezeu prin crearea lui. Trebuie să ţinem cont, de asemenea, de schimbarea din condiţia omului, prin faptul că el a ajuns să cunoască răul şi de planul lui Dumnezeu de a-Şi atinge, chiar şi în aceste condiţii, scopul slăvit în educarea rasei umane.” – Educație 14

[Observăm încă o dată cum Ellen White are în minte imaginea largă a mântuirii: Tema Marii Lupte este orientată în principal spre îndreptățirea lui Dumnezeu – aceeași orientare care ar trebui să ne motiveze viețile astfel încât să avem și noi mințile îndreptate mai întâi spre onoarea lui Dumnezeu și nu asupra unei îngrijorări egocentrice în ceea ce privește salvarea personală. Cu alte cuvinte, ochii noștri trebuie să fie îndreptați asupra modului în care Dumnezeu duce la bun sfârșit în Sfânta Sfintelor, prin Isus ca Atotputernic Mediator, consumarea Marii Lupte – ridicându-ne astfel ochii de pe poverile noastre egocentriste. Câmpul vizual mai larg al Evangheliei îl menține pe Isus în față ca Mântuitor și Exemplu (elipsa) și nu în oglinda retrovizoare ca pe un polițist rutier încruntat. Dincolo de egocentrismului nostru, ne vom preocupa de modul prin care am putea să-L onorăm mai bine pe Dumnezeu – acolo unde lupta a fost concentrată de când Satana a calomniat caracterul lui Dumnezeu.]

Principalele acuzații pe care Satana le-a ridicat în ceruri împotriva lui Dumnezeu sunt în general aceleași cu cele pe care bărbații și femeile au continuat să le repete. Cunoscându-le, putem înțelege mai clar de ce Isus a venit așa cum a venit și de ce a murit. Doar Tema Marii Lupte ne scote din cutia teologiei convenționale pentru a vedea imaginea de ansamblu

Deși pentru noi e greu să credem, una din acuzațiile aduse de Satana a fost că Dumnezeu este egoist, că Dumnezeu a fost un dictator cosmic care dorea adorația și supunerea oricărei ființe – dar numai pentru motive egoiste: „de la începutul marii lupte, el (Satana) s-a străduit să dovedească faptul că principiile după care acţionează Dumnezeu sunt egoiste” – Educație 154.

Pentru a-și putea justifica pe mai departe teribilele acuzații, Satana l-a prezentat pe Dumnezeu (și încă o face) ca fiind „sever și neiertător” – o „ființă care este caracterizată în principal de dreptate rigidă – un judecător sever, un creditor aspru și exigent.” – SC, 10-11, (vedeți și PK:311; 5T:738; 18MR:331).

Satana este încântat atunci când oferă motive prin care ființele inteligente să se îndoiască de Dumnezeu, „să se îndoiască de dorința și puterea de a ne salva” (RH 14 ianuarie 1890), să creadă că, într-un anume fel, „Dumnezeu, prin acţiunile Providenţei, ne vrea răul”. El dorește să prezinte „viaţa religioasă” ca fiind „o viaţă plină de tristeţe. El doreşte ca ea să pară apăsătoare şi foarte grea. Atunci când creştinul, în propria sa viaţă, trăieşte o astfel de religie, el susţine prin necredinţa sa minciunile lui Satana.” (Calea către Hristos, 116).

Încă de la început, Satana a argumentat că „Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greşită şi că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată” – Patriarhi și Profeți, 69 (vedeți și PK, 311).

Cum era de așteptat, Satana a inclus în atacul său faptul că Dumnezeu este „autorul păcatului, al suferinței și al morții” – Patriarhi și Profeți, 311.

Unul dintre „cele mai de succes elemente pentru a arunca reproș asupra purității și adevărului” a fost abilitatea lui de a-i face pe creștini să înțeleagă greșit natura sfințirii. Aceasta este una din înșelăciunile de frunte: „sfinţenia falsificată, sfinţirea falsă, îşi fac încă lucrarea de amăgire. Sub diverse forme ele dau pe faţă acelaşi spirit ca şi în zilele lui Luther, îndepărtând mintea de la Scripturi şi conducându-i pe oameni să urmeze mai degrabă propriile simţăminte şi impresii decât să se supună ascultării de Legea lui Dumnezeu.” – Tragedia Veacurilor, 193.

Ca parte a acuzației că ființele create nu au cu adevărat libertate, și ca răspuns la cererea lui Dumnezeu pentru credincioșie, Satana a declarat că „lepădarea de sine nu era caracteristică lui Dumnezeu și de aceea nu era esențială pentru familia umană.” [Desigur că viața și moartea lui Hristos „au rupt pentru totdeauna puterea acuzatoare a lui Satana, de deasupra universului] – 1SM, 341.

Probabil că una dintre cele mai uimitoare acuzații aduse de Satana la adresa caracterului și guvernării lui Dumnezeu se aude de când oamenii au început să spună: „dacă Dumnezeu este cu adevărat drept și bun, «nu ar fi permis omului să încalce Legea Sa» și astfel «să păcătuiască și să aducă mizerie și moarte»”. Această „plângere rebelă împotriva lui Dumnezeu” nu poate înțelege că „a-l lipsi pe om de libertatea de a alege ar însemna să-l jefuieşti de prerogativele sale ca fiinţă inteligentă, să faci din el un simplu automat.” – Patriarhi și Profeți, 331.

O altă acuzație pe care Satana i-a determinat pe oameni să o accepte de-a lungul mileniilor este aceea că ființele create nu pot păzi Legea lui Dumnezeu, acest lucru făcându-l pe Dătătorul Legii nedrept în relație cu creaturile inteligente: „La începutul marii lupte, Satana declarase că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată, că dreptatea şi mila nu se pot împăca şi că, dacă legea ar fi călcată, ar fi cu neputinţă ca păcătosul să fie iertat. Satana susţinea că orice păcat trebuie să fie pedepsit şi că, dacă Dumnezeu ar ierta vreun păcat, atunci n-ar putea fi un Dumnezeu al adevărului şi al dreptăţii. Când oamenii au călcat Legea lui Dumnezeu şi au nesocotit voinţa Lui, Satana a jubilat. Se dovedea, spunea el, că Legea nu putea fi ascultată; omul nu putea fi iertat.” – Viața lui Isus, 761.

Cele două „laboratoare” ale lui Dumnezeu, prin care a urmărit să spună partea Lui în luptă au fost 1) crearea omenirii și 2) întruparea lui Isus.

Crearea omenirii – Noi întrebăm: de ce „această societate nouă și distinctă” a creației a devenit o parte din răspunsul lui Dumnezeu la acuzațiile Satanei? Ellen White sugerează că unul din scopurile avute de Dumnezeu la crearea ființelor umane a fost acela ca „omul să descopere acest chip, cu atât mai mult, cu cât trăia mai mult (n.tr. chipul lui Dumnezeu) – să reflecte din ce în ce mai fidel slava Creatorului. […] De-a lungul veacurilor nesfârşite, el ar fi continuat să dobândească noi comori ale cunoaşterii, să descopere izvoare proaspete de fericire şi să obţină concepţii mereu mai clare, legate de înţelepciunea, puterea şi iubirea lui Dumnezeu. Ar fi împlinit din ce în ce mai mult scopul creării sale şi ar fi reflectat din ce în ce mai fidel slava Creatorului.” – Educație 15

În plus, Dumnezeu a plănuit ca în dezvoltarea neamului omenesc „prin cooperarea cu El, să punem capăt acestei scene a nenorocirii” (Ed. 264). [Acest gând ar trebui să ne determine să ne oprim și să ne întrebăm cum Îl ajutăm noi pe Dumnezeu să pună capăt acestei „scene a nenorocirii”. Sau dacă împiedicăm pe Dumnezeu să ducă toate acestea spre un final. Și asta repede!]

Este util să se întrebe cum se poate ca aducerea la viață a bărbaților și femeilor să reprezinte „o societate nouă și distinctă” în univers? Ce vrea să însemne faptul că bărbații și femeile creați după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” devin o carte de studiu pentru univers descoperind cât de cinstit, vrednic de încredere și iubitor este Dumnezeu și principiile Sale?

Am putea să începem întrebând de ce Dumnezeu i-a creat pe bărbați și femei cu responsabilitatea procreației. Este posibil oare, ca bărbații și femeile, prin relația de căsătorie și de familie, să ofere o înțelegere a caracterului lui Dumnezeu pe care îngerii nu pot să o redea? Este vreun indiciu în iubirea părinților pentru copii – în special când ei nu ascultă? Observați durerea părinților când copiii și adolescenții spun NU – părinți care oferă doar argumente solide, răbdare și dragoste! Priviți cum părinți încearcă diferite căi prin care să-i ajute pe copii „să crească”. Te gândești apoi la modul în care Dumnezeu se raportează la noi? Oare nu este ceva semnificativ în această „societate nouă și distinctă” din punctul de vedere al iubirii și răbdării parentale – în acest laborator omenesc din părinți și copii – care altfel nu ar putea fi sesizat niciunde în univers?

În afara relațiilor familiale, alte locuri de pe pământ, pun în lumină guvernarea lui Dumnezeu. Această planetă a văzut multe planuri nobile (dar nu numai) pentru binele general – în vecinătăți, în comunitățile largi și la națiunile care ocupă teritorii largi. Libertatea și ordinea: cum se poate realiza cel mai bine un echilibru între acestea două? De-a lungul secolelor, întregul univers a văzut mai clar cum principiile de guvernare satanice produc sisteme auto-distructive în case, vecinătăți sau pentru națiuni. Experimentele dureroase, fie a dictaturilor totalitare, fie a democrațiilor anarhice dovedesc că Satana este greșit în modul în care vede conducerea universului. Când uneori găsim grupuri care încearcă să trăiască sub regula legii conduse de principii creștine, universul poate vedea, posibil doar în parte, cât de înțeleaptă poate fi regula legii lui Dumnezeu.

Cu siguranță Dumnezeu și-a asumat un risc când a pus o parte din viitorul Lui pe linia creării acestei „societăți” de ființe „noi și distincte”, care ar fi putut să se revolte tot așa de ușor cum a făcut-o aceea treime de îngeri strălucitori și inteligenți! Cât îi va lua universului pentru a vedea îndeplinit planul lui Dumnezeu cu această creație a unei „societăți noi și distincte”? O generație? O mie de ani? Șapte mii de ani? Un milion de ani?

La urma urmei, Dumnezeu s-a exprimat suficient de clar, că guvernarea Sa, caracterul Său, nu va, și nu poate impune respectul și loialitatea creaturilor Sale inteligente. El i-a creat pentru slava Sa (Isaia 43:7) și nu ar fi fost nicio slavă (adică nicio reflectare a caracterului Său) sau bucurie în relația Lui cu ei dacă ar fi fost roboți sau păpuși. Vedeți Calea către Hristos, paginile 43, 45.

Întruparea lui Hristos – Isus a fost însărcinat cu două misiuni: 1) a venit să ne spună cum este Dumnezeu cu adevărat și să arate că El nu este așa cum L-a reprezentat Satana și 2) El a venit să ne spună cum trebuie să fie bărbații și femeile.

Unu: El există de la începutul începuturilor Creatorul tuturor lucrurilor (Ioan 1:1-3, Coloseni 1:15-17). El a devenit Dumnezeu-om, reflectând gloria lui Dumnezeu prin viața și faptele Sale (Evrei 1:1-3). Isus a spus despre Sine: „cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9); pentru ca oricine îl recunoaște ca Mântuitor să aibă „viața veșnică” (Ioan 17:3). El i-a spus lui Pilat motivul principal pentru care a venit pe pământ: „ca să mărturisesc despre adevăr” (Ioan 18:37).

„Singura cale prin care îi putea face și păstra pe oameni neprihăniți a fost aceea de a se face pe El însuși vizibil ochilor lor și să fie familial cu ei. Pentru ca oamenii să poată obține mântuirea, El a venit la om direct și a devenit părtaș al naturii sale. Tatăl a fost descoperit în Fiul ca o ființă total diferită de ceea reprezentată de Satana.” – Semnele Timpului, 20 ianuarie, 1890. [Acest paragraf trebuie citit des, și recitit, pentru că în aceste puține cuvinte avem raționamentul pentru ceea ce teologii numesc „îndreptățire” și „sfințire”. Singura cale prin care putem fi îndreptățiți (a-l considera pe om neprihănit) și sfințiți (adică păstrați neprihăniți) este prin păstrarea privirilor noastre spre motivul pentru care Isus a venit pe pământ. Observați elipsa adevărului!]

Doi: Isus a venit pentru a fi Marele Învățător, iar noi suntem elevii Lui. „Marele învățător a venit în lumea noastră, nu numai pentru a face ispășire pentru păcat, ci pentru a fi un învățător atât prin precepte cât și prin practică.” Ce ne-a învățat? „El a venit să arate omului cum să păzească legea în natura umană, astfel încât omul să nu aibă nicio scuză pentru că a dat curs proprie judecăți defectuoase. Noi vedem ascultarea lui Hristos. Viața Sa a fost fără păcat. Ascultarea Sa de o viață, este un reproș pentru omenirea neascultătoare. Ascultarea lui Hristos nu trebuie pusă la o parte ca diferită de ascultarea pe care o cere de la fiecare dintre noi. Hristos a demonstrat că toată lumea poate să asculte de legea lui Dumnezeu (Solii alese, vol. 3, p. 135). Ce Învățător și ce plan de lecție!

Cum a lucrat Isus închizând gura Satanei?

El a anulat acuzațiile Satanei care spunea că Dumnezeu a fost nedrept atunci când a creat legi pe care ființele create nu le puteau păstra.

„Satana a susţinut că este cu neputinţă pentru om să asculte de poruncile lui Dumnezeu; şi este adevărat că în propriile noastre puteri noi nu putem să ascultăm de ele. Dar Domnul Hristos a venit în trup omenesc [n.a. în orice punct (aspect) – Evrei 2:14-17] şi, prin desăvârşita Lui ascultare, El a dovedit faptul că natura umană, contopită în natura divină, poate să asculte de toate preceptele Legii lui Dumnezeu.” – Parabolele Domnului Hristos, 314.

Cum a răspuns Isus la acuzația că Dumnezeu a cerut negare de sine de la creaturile Sale, dar că el nu exercită același ne-egoism când relaționează cu ele? Întregul univers a văzut că moartea Lui a răspuns întrebării ridicate dacă Tatăl și Fiul au suficientă dragoste pentru om pentru a exercita negarea de Sine și spiritul de sacrificiu. Satana și-a dezvăluit propriul caracter ca fiind mincinos și ucigaș.

Dar la acuzația că Dumnezeu este sever, aspru și exigent? Isus a venit „pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu […] El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. […] El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. […] În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai atent tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. […] A denunţat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar lacrimile se simţeau în vocea Lui atunci când rostea mustrările Sale tăioase. […] Viaţa Sa a fost o viaţă de renunţare de sine şi de o atentă purtare de grijă pentru alţii. […] Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum este descoperit în viaţa Sa.” – Calea către Hristos, p. 10-11.

Isus a demonstrat că Dumnezeu a fost corect atunci când a declarat că păcătoșii vor murii, a fost corect și în constatarea că păcatul are consecințe teribile (Geneza 2:17, Romani 6:23) – în contrast față de afirmația „hotărât că nu veți muri” făcută de Satana (Geneza 5:4).

Viața și moartea Domnului nostru au satisfăcut pe deplin justiția (pe care Satana a făcut-o nucleul Marii Lupte) atunci când a oferit „darul vieții veșnice […] în Hristos Isus” (Romani 6:23). Viața Sa a arătat că Dumnezeu a fost corect și drept în ciuda acuzațiilor lui Satana că El a făcut legi care nu sunt corecte și nu pot fi păzite.

Cum a făcut asta? El a devenit „păcat pentru noi” (2 Corinteni 5:21); adică, a luat locul nostru, acel loc în care ne-ar fi condus păcatele dacă acestea nu ar fi putut fi iertate și biruite. Locul acesta este numit moartea a doua, singura moarte reală (Apocalipsa 20:13-15). Cu alte cuvinte, Isus a pășit „pe locul” unde vor merge toți păcătoșii secerând consecința inevitabilă a păcatelor auto-distructive. Altfel spus, Isus este singura Persoană din univers care a murit cu adevărat! (În limbaj biblic, cei care sunt acum în mormânt dorm.)

În termeni teologici, Pavel, a vorbit despre implicațiile veșnice ale morții lui Isus: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” – Romani 3:25-26. Textul acesta este Everestul Sfintelor Scripturi!

În grădina Ghetsimani și pe cruce, putem observa cu reverență ce înseamnă să mori de moartea păcătosului. El a experimentat în grădină (nu indirect) ce însemna să fie „despărțit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată şi atât de adâncă, încât spiritul Său a început să tremure în faţa ei. În această agonie a sufletului Său, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa divină pentru a scăpa. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului.” – Hristos lumina lumii, pagina 686.

„Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. […] suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească şi cât de puţini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui. El ştia că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară şi vedea mulţimile pierind, deşi aveau la îndemână un ajutor îmbelşugat.

Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor şi garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire umpleau inima Fiului Său de groază. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării şi iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită. […]Domnul Hristos simţea groaza pe care avea s-o simtă păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat.” – Viața lui Isus, 752-753 (n. tr. pasajul a fost redat mai complet decât a fost citat de autor).

Dacă vrea cineva să înțeleagă agonia spiritului pe care o va simți oricine moare de moartea a doua, ultima moarte, priviți la Isus în timp ce moare! Dacă cineva dorește să măsoare povara păcatului, priviți-L pe Isus murind! Dacă cineva este interesat să măsoare adâncimea dragostei lui Dumnezeu pentru copiii rebeli de pe planeta pământ, priviți la Isus în timp ce moare! În toate acestea, Isus a demonstrat corectitudinea lui Dumnezeu și dreptatea Sa finală în relație cu ființele inteligente create. Dreptatea a fost satisfăcută, iar mila a fost pe deplin arătată.

Ce legătură există între modul în care Isus a devenit om și demonstrarea faptului că Satana este greșit? El a devenit o ființă umană, care a înfruntat același risc al căderii la fel ca riscul pe care îl au toți copiii la naștere, știind că urma „să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia.” – Hristos lumina lumii, pagina 49. Putem spune și altfel: de ce a fost necesar ca Isus să fie făcut „în toate lucrurile” asemenea ființelor umane? (Evrei 2:17). Din două motive:

 

  • El a fost ca noi „în toate lucrurile” pentru a-l putea înfrunta pe Satana tot așa cum îl înfruntă fiecare ființă umană, și pentru a dovedi că este mincinos! Având aceleași puteri ca și ceilalți oameni, El va demonstra că ascultarea, o viață întreagă, a fost posibilă.
  • În cele mai profunde sensuri ale cuvântului El a trebuit să se asemene bărbaților și femeilor „în toate lucrurile”, pentru a putea fi Marele nostru Preot, deoarece, „a fost ispitit în toate lucrurile, dar fără păcat.” (Evrei 4:20).

 

După ce am spus toate acestea, trebuie să fie evident faptul că Tema Marii Lupte oferă cadrul pentru a putea răspunde la întrebările despre natura umană a Domnului Hristos. Tot ceea ce trebuie să facă cineva este să răspundă întrebării: de ce a venit Isus pe pământ? Răspunsul este dublu: ca să închidă gura Satanei în ceea ce privește 1) caracterul lui Dumnezeu și 2) minciunile lui care priveau abilitatea ființelor create de a asculta de legile lui Dumnezeu. Aceste răspunsuri gemene demonstrează corectitudinea lui Dumnezeu și faptul că este vrednic de încredere, mai precis, chestiunile care au tulburat universul.

Tema Marii Lupte – partea a II-a – Înțelegerea ispășirii

 


Related Articles

Apel adresat delegaților la sesiunea CG 2015 – Larry Kirkpatrick

În două ocazii trecute, Indianapolis 1990 și Utrecht 1995, delegații adunați la sesiunea Conferinței Generale au spun nu dorinței de

Lupi în mijlocul oilor

  „Nimeni nu este mai departe de Împărăţia cerului ca formaliştii plini de neprihănirea lor de sine, plini de mândrie

Canale corupte și tămâia plăcut mirositoare

În Solii alese, vol. 1, p. 344 găsim următoarea declarație: „Serviciile religioase, rugăciunile, laudele, mărturisirile pline de căință ale păcatului