Trei persoane co-eterne

Trei persoane co-eterne

Anti-trinitarianismul începe din nou să avanseze în anumite cercuri ale adventismului conservator. În mod tipic, cei atrași de aceste concepții aderă, sau se simt atrași fie de una dintre teoriile următoare, fie de amândouă:

Kevin Paulson

Kevin Paulson

La un moment dat în veșnicia trecută, Isus a fost “născut” de Tatăl. Duhul Sfânt nu este o Persoană divină separată, ci este mai degrabă prezența spirituală a Tatălui și a Fiului.
Adventiștii de ziua a șaptea nu ar trebui să își îngăduie niciodată să fie luați prin surprindere sau să fie speriați de controversă. Cu mult timp în urmă, Ellen White a avertizat biserica astfel:
“Se apropie în mare grabă zilele când va avea loc o mare confuzie şi nedumerire. Satana, îmbrăcat în veşminte de înger, va înşela, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Vor fi mulţi zei şi mulţi domni. Va bate fiecare vânt de învăţătură”.
Totuși, noi nu trebuie să disperăm, pentru că același autor ne asigură:
“Niciunul din norii care au s-au abătut asupra bisericii nu L-a luat pe Dumnezeu pe nepregătite, nicio putere împotrivitoare nu s-a ridicat pentru a contracara lucrarea lui Dumnezeu, fără ca El să nu o fi prevăzut. Totul a avut loc aşa cum a prezis El prin profeţii Săi”.
Cele două mari surse inspirate, Biblia și scrierile Spiritului Profetic, trebuie să rămână criteriul nostru neschimbător în toate disputele doctrinare:
“‘La lege şi la mărturie!’ Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8,20).
“În acel Cuvânt (Biblia), Dumnezeu a făgăduit că în zilele din urmă va da viziuni, nu pentru a comunica o nouă regulă a credinței, ci pentru mângâierea poporului Său și pentru a-i corecta pe cei ce se abat de la adevarul Bibliei”.
“Oamenii pot să conceapă strategie după strategie, iar vrăjmaşul va căuta să ademenească sufletele, abătându-le de la adevăr, dar toţi cei ce cred că Domnul a vorbit prin Ellen White şi i-a dat o solie vor fi în siguranţă în faţa numeroaselor amăgiri care vor veni în aceste zile din urmă”.
Singurul pionier inspirat
Faptul că mulți dintre pionierii noștri adventiști timpurii au susținut concepții anti-trinitariene nu poate fi lăsat să influențeze poziția noastră. Numai un singur pionier a fost inspirat, iar numele lui a fost Ellen G. White. Ea a scris despre scrierile ei următoarele:
“În ceea ce am scris, se află un lanț direct al adevărului, fără nicio singură propoziție eretică”.
Ellen White nu a scris astfel de declarații de susținere cu privire la scrierile sau învățăturile nimănui altcuiva – desigur, cu excepția Bibliei. Nici chiar scrierile sau învățăturile lui A.T. Jones și E.J. Waggoner nu au avut parte de o astfel de semnătură în alb. Să luăm în considerare următoarele declarații ale lui Ellen White cu privire la acești doi mesageri:
“Eu nu consider a fi corecte unele dintre interpretările pe care Dr. Waggoner le face cu privire la Scriptură”.
“Cred fără îndoială că Dumnezeu a dat fratelui Jones și fratelui Waggoner un adevăr prețios la timpul potrivit. Îi consider eu a fi infailibili? Spun eu că ei nu vor face vreo declarație, sau că au vreo idee ce nu poate fi pusă sub semnul întrebării, sau că nu pot da greș? Spune eu astfel? Nu, eu nu spun așa ceva”.
Prin urmare, noi nu putem să presupunem că tot ce a fost prezentat de către vreunul dintre pionieri cu privire la orice subiect – nici chiar Jones și Waggoner – trebuie să fie adevărat. Numai Biblia și scrierile Spiritului Profetic sunt complet lipsite de erori doctrinare. Orice argument teologic care depinde în mare măsură de declarațiile unor persoane neinspirate – inclusiv ale unuia sau mai multor pionieri adventiști – este foarte probabil a fi greșit. Aceste argumente devin periculoase îndeosebi când sunt însoțite de afirmația că “Ellen White nu a mustrat niciodată” vreun pionier anti-trinitarian pentru concepțiile lui asupra acestui subiect. Scrierile inspirate sunt evidente cu privire la subiectul trinității, precum și cu privire la toate celelate subiecte, iar absența unei mustrări directe din partea lui Ellen White la adresa oricui susține concepții contrare acordului inspirat unanim nu schimbă claritatea acestui consens.
Terminologia
Înainte de a începe studiul nostru, admitem cu claritate că limbajul este maleabil. Unii au observat că termenul “trinitate” nu se află nici în Scriptură, nici în scrierile lui Ellen White. Desigur, acest lucru este adevărat. Totuși, Biblia nu conține nici alți termani cum ar fi “nașterea din fecioară”, “învierea în trup”, sau “judecata de cercetare”. Cu toate acestea, doctrinele reprezentate de aceste expresii sunt prezentate cu claritate în Biblie.
Măsura în care crezurile și doctrinele altor comunități creștine se armonizează sau diferă de această definiție inspirată a trinității este irelevantă. Ellen White folosește termeni cum ar fi “trioul ceresc” și “demnitarii cerești veșnici” pentru a descrie Cele Trei Persoane ale Dumnezeirii; alții pur și simplu preferă să vorbească despre Divinitate, sau poate despre Divinitatea triunitară.
Atâta vreme cât termenii aceștia sunt folosiți pentru a descrie o unitate a trei Persoane distincte, co-eterne, terminologia este negociabilă (n.ed. trebuie făcută o distincție între conceptul filozofic al unui Dumnezeu manifestat în trei persoane și faptul că există trei persoane în ceruri, distincte. De asemenea, trebuie să avem grijă să nu încercăm să definim în termeni umani ceea ce Dumnezeu nu ne-a prezentat în Biblie. De aceea rog cititorul să aibă în vedere această distincție când citește acest articol).
Preexistența veșnică a lui Isus Hristos
Probabil că pasajul biblic cel mai clar cu privire la preexistența veșnică a lui Hristos se află în profeția Vechiului Testament care indică locul nașterii Sale la întrupare:
“Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5,2).
Aceeași idee este subliniată în pasajul următor din Evanghelia lui Ioan:
“La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu…. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,1-2.14).
Unii pretind că folosirea cuvântului „născut” cu privire la statutul lui Isus de Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1,14.18; 3,16.18; 1 Ioan 4,9; 5,1), dovedește că la un moment dat în veșnicia trecută El a fost “născut” în vreun fel de către Tatăl. Totuși, asemenea multor cuvinte biblice, cuvântul “născut” are o semnificație diferită în funcție de context. Ellen White observă acest aspect cu privire la limbajul inspirat, când scrie: “Același cuvânt are semnificații diferite; nu există câte un cuvânt pentru fiecare idee distinctă”.
Într-un alt pasaj biblic este clar că “născut” nu se referă la un început în timp, atunci când este folosit cu referire la Isus:
“Și din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel dintâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!” (Apocalipsa 1,5).
Aici este evident că expresia “Cel dintâi născut” nu are nicio legătură cu un punct în timp, deoarece Isus nu a fost primul om înviat din morți (vezi 1 Împărați 17,17-21; 2 Împărați 4,20-37; Luca 7,12-15; 8,49-56; Ioan 11,39-44; Iuda 9). Cuvântul “născut” din Apocalipsa 1,5 se referă în mod clar la superiorioritatea lui Isus, și nu la cronologie. Dacă, în conformitate cu Mica 5,2, Cel născut în Betleem a existat “din veșnicii”, suntem obligați să înțelegem cuvântul “născut” din alte pasaje referitoare la Isus (Ioan 1,14.18; 3,16; 1 Ioan 4,9; 5,1) ca referindu-se de asemenea la superioritatea Sa.
În aceeași ordine de idei, Epistola către Evrei îl descrie pe Isaac drept “singurul fiu” al lui Avraam, deși Avraam îl avusese deja pe Ismael:
“Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare, el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu!” (Evrei 11,17).
Aici vedem din nou că termenul “născut” se referă la superioritate, nu la un punct în timp. Isaac nu era singurul fiu al lui Avraam, ci era fiul ales să fie moștenitorul lui Avraam și, ca urmare, era singurul fiu aflat într-o poziție de superioritate.
Desigur, Isus a declarat cu privire la Sine că este Dumnezeul veșnic preexistent al Vechiului Testament, când a spus: “mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”. Ellen White comentează cu privire la reacția celor prezenți în declarația următoare:
“Tăcerea s-a aşternut asupra acelei adunări. Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenţei veşnice, fusese pretins de acest Învăţător galilean ca aparţinându-I. El Se anunţase ca fiind Cel existent prin Sine Însuşi, Cel făgăduit lui Israel ‘a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei’” (Mica 5,2).
Iudeii cei necredincioși care Îl ascultau pe Isus au știut în mod evident ce voia El să spună prin declarația aceasta. El Se declara a fi Dumnezeu – Marele EU SUNT care vorbise cu Moise în tufișul aprins din pustie (Exod 3,13-14). Din acest motiv, Biblia spune: “Au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns şi a ieşit din Templu, trecând prin mijlocul lor” (Ioan 8,59).
Mai sunt și alte declarații ale lui Ellen White la fel de clare cu privire la preexistența din veșnicie a lui Hristos alături de Tatăl. Într-un alt comentariu referitor la experiența menționată anterior, ea scrie:
“Aici Hristos le arată că, deși ei ar putea considera că vârsta lui este mai mică de cincizeci de ani, totuși viața Sa divină nu putea fi socotită în calcule omenești. Existența lui Hristos înainte de întrupare nu se măsoară în cifre”.
În altă parte, ea scrie:
“Niciun înger nu putea să devină garant pentru neamul omenesc; viața lor îi aparține lui Dumnezeu; ei nu puteau să o predea. Toți îngerii poartă un jug al ascultării. Ei sunt mesageri rânduiți de Acela care este Comandantul întregului cer. Totuși Hristos este egal cu Dumnezeu, infinit și atotputernic. El a putut să plătească prețul de răscumpărare pentru libertatea omului. El este Fiul cel veșnic, existent prin Sine Însuși, asupra căruia nu a putut fi pus niciun jug; iar când Dumnezeu a întrebat: ‘Pe cine să trimit?’ El a putut să răspundă: ‘Iată-Mă; Trimite-Mă’. El a putut să Se ofere spre a deveni garantul omului, deoarece El a putut să spună ceea ce nici îngerul din poziția cea mai înaltă nu putea: Eu am putere asupra propriei vieți, ‘puterea să-Mi dau viața și … puterea să o iau înapoi’”.
Din zilele veşniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl; El era ‘chipul lui Dumnezeu’, chipul măreţiei şi maiestăţii Sale, ‘strălucirea slavei Lui’”.
Când Hristos a trecut prin porţile cerului, El a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate, şi Hristos a fost cu adevărat proslăvit, chiar cu slava pe care o avusese la Tatăl din veşnicie…. Când vorbește despre preexistența Sa, Hristos ne poartă cu gândul înapoi prin veacurile nesfârșite. El ne asigură că nu a fost niciodată un timp când El nu a fost în strânsă părtășie cu Dumnezeul cel veșnic”.
“Hristos a fost una cu Tatăl din veșnicie, iar când a luat asupra Sa natura umană, El a continuat să fie una cu Tatăl”.
Pentru cei care încă s-ar strădui să înțeleagă declarațiile anterioare ca afirmând preexistența veșnică a lui Hristos, alături de Tatăl, dar nu ca Persoană separată, probabil că următoarea declarație este cea mai clară:
“Cuvântul a existat ca făptură divină, chiar Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, fiind una cu Tatăl Său. El a fost Mijlocitorul legământului din veşnicie, acela în care urmau să fie binecuvântate toate popoarele lumii…. Domnul Hristos a fost Dumnezeu ca esenţă şi în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veşnicie, Dumnezeu peste toate lucrurile, binecuvântat pentru veşnicie.
Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veşnicie ca persoană distinctă, şi totuşi una cu Tatăl”.
Apoi, desigur, avem această declarație inspirată:
“În Hristos e viaţa originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuşi”.
Declarația aceasta nu lasă loc pentru concepția că, la un moment dat în negura veșniciei, Hristos “a fost născut” de Tatăl, sau că Tatăl a fost Sursa originară din care a provenit Fiul. Unii chiar au comparat presupusa derivare a lui Isus din Tatăl cu piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini din visul lui Nebucadnețar (Daniel 2,34). Expresiile “neîmprumutată, nederivată” exclud în mod direct o astfel de concepție. Da, Isus a venit de la Tatăl la întruparea Sa (Ioan 16,20), dar El nu Și-a avut originea, nici nu a primit viață, putere, sau înțelepciune de la Tatăl în vreun punct din veșnicia trecută. Așa cum am văzut, scrierile inspirate spun clar că Fiul nu numai că a existat din veșnicie, dar că a existat ca Persoană distinctă și întru totul divină. El nu a fost niciodată “născut” ca produs al unei alte forme de existență.
Dorim să spunem cu claritate că, pur și simplu pentru că scrierile inspirate Îl descriu pe Isus ca fiind “una cu Tatăl” din veșnicie, nu implică în niciun fel ideea că Tatăl și Fiul nu au fost două Persoane distincte. Un soț și o soție de asemenea sunt “una”, dar ei continuă a fi persoane distincte. În același fel înțelegem Dumnezeirea.
Unii anti-trinitarieni au însistat recent asupra ideii că Iehova din Vechiul Testament este Tatăl, nu Fiul. Totuși, afirmația aceasta este dificil de armonizat cu unele declarații ale lui Ellen White care vorbesc despre educația timpurie a Mântuitorului, când era copil, cum ar fi:
“Chiar cuvintele pe care El Însuşi i le spusese lui Moise pentru Israel le învăţa acum de pe genunchii mamei Sale…. El, care făcuse toate lucrurile, studia acum învăţăturile pe care mâna Sa le scrisese pe pământ, pe apă şi pe bolta cerului”.
Rolurile diferite nu constituie o problemă
Recent, în contextul dezbaterilor adventiste neîncetate asupra rolurilor bărbaților și femeilor în pozițiile de conducere spirituală, un punct al discuțiilor a fost rolurile diferite ale Membrilor Dumnezeirii. Deoarece Biblia descrie chipul lui Dumnezeu în om ca fiind constituit atât de componenta masculină, cât și de cea feminină (Geneza 1,27), au fost găsite dovezi inspirate pentru a demonstra că modelul pentru rolurile pe care Dumnezeu le-a dat bărbaților și femeilor se află printre rolurile variate îndeplinite în cadrul Dumnezeirii și că restaurarea chipului lui Dumnezeu în om va implica drept urmare oglindirea deosebirilor dintre rolurile biblice ale bărbaților și femeilor.
În ciuda protestelor venite din partea unora, atât Scriptura, cât și scrierile lui Ellen White arată cu claritate că Cei Trei Membri ai Dumnezeirii – considerați a fi egali în existența și preexistența veșnică și distinctă, precum și în putere și înțelepciune – totuși ocupă roluri diferite complementare. Când a scris după înălțarea la cer a Mântuitorului, apostolul Pavel a subliniat acest adevăr, comparând relația spirituală dintre bărbați și femei cu aceea dintre Tatăl și Fiul în cadrul Dumnezeirii:
“Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos” (1 Corinteni 11,3).
Deși Scriptura Îi descrie pe Tatăl și Fiul ca fiind egali într-o serie de pasaje (Ioan 1,1-3; Filipeni 2,5-8; Coloseni 2,9), supunerea Fiului față de Tatăl este clară încă dinaninte de începutul Creațiunii. Despre Tatăl se declară că a creat toate lucrurile prin Fiul Său (Ioan 1,3; 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16; Evrei 1,2). Tatăl este Cel care “ne-a ales în El (Hristos) înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1,4). Tatăl este Cel care ne-a hotărât mai dinainte să fim “asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8,29).
Tatăl este Cel care Îl trimite pe Fiul în lume spre a face posibilă mântuirea omenirii (Ioan 3,16-17; 17,18). Înainte de a Se întoarce la Tatăl în cer, Hristos a declarat: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” (Matei 28,18), puterea aceasta fiind dată în mod evident de către Tatăl pe temeiul triumfului Fiului Său asupra păcatului și morții. Șederea lui Hristos la dreapta Tatălui după înălțarea la cer (Psalmi 110,1; Fapte 2,33; 5,31; 7,55-56; Romani 8,34; Efeseni 1,20; Coloseni 3,1; Evrei 1,13; 8,1; 10,12-13; 12,2; 2 Petru 3,22) de asemenea indică autoritatea supremă a Tatălui. În lumea antică, a fi așezat la dreapta unui monarh însemna că persoana onorată în felul acesta se afla în poziția a doua ca autoritate. Vedem acest fapt exprimat cu claritate în declarația lui Isus că “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22).
Dacă autoritatea aceasta Îi este încredințată Fiului de către Tatăl, autoritatea supremă este de fapt a Tatălui. În fiecare dintre pasajele de mai sus, Tatăl este cel care acționează prin Fiul. Nu citim niciodată că Fiul acționează prin Tatăl.
Ellen White a comentat învățătura din versetele precedente, vorbind despre Hristos înainte de prima Sa venire, și a declarat: “Fiul era în poziția a doua de autoritate față de Marele Dătător al Legii”. În altă parte, ea scrie: “La întrupare, El (Hristos) a obținut titul de Fiu al lui Dumnezeu într-un sens nou”. Ambele declarații reflectă distribuirea autorității între Tatăl și Fiul și prezintă dovada că statutul de Fiu al lui Hristos a existat înainte de venirea Sa pe pământ, deoarece într-adevăr, dacă El a devenit Fiul Tatălui “într-un sens nou” când a ajuns om, Hristos fusese deja Fiul lui Dumnezeu într-un sens anterior diferit.
Scriptura și scrierile lui Ellen White spun cu claritate că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt îndeplinesc atât roluri variate, cât și identice. În unele citate prezentate anterior vedem exemple ale rolurilor variate. Sfințirea credincioșilor de pe pământ este un exemplu al rolurilor identice, deoarece Ellen White declară că “sfințirea noastră este lucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt”. Totuși, indiferent de rolurile diferite pe care le îndeplinesc, Membrii Trioului Ceresc au existat din veșnicie ca Persoane divine distincte.
Unii insistă asupra ideii că titlul de Fiu al lui Dumnezeu este o dovadă că la un moment dat în veșnicia trecută, Isus a fost născut de către Tatăl. În cele din urmă, acest raționament continuă spunând că a fi ”fiu” implică a proveni dintr-o altă Sursă. Totuși, aceasta este înțelepciunea unor creaturi, nu a Creatorului. Noi nu putem îngădui ca modelele de gândire omenești, aritmetica sau orice alte construcții logice să judece un adevăr divin. Ceea ce descrie cu acuratețe relațiile omenești – cum af fi proveniența unui copil dintr-un părinte – nu descrie în mod necesar realitățile divine. Scrierile inspirate Îl identifică pe Isus ca fiind Fiul Tatălui, dar ele susțin de asemenea – așa cum am văzut – că El a existat alături de Tatăl din veșnicie ca Persoană distinctă, și că viața Sa este “originară, neîmprumutată și nederivată”.
Dacă ideea aceasta are logică în mintea noastră limitată nu este important. Faptul că trei Persoane alcătuiesc un singur Dumnezeu pare a fi lipsit de sens din punct de vedere matematic sau filozofic, totuși adevărul divin se află deasupra și dincolo de limitele fixe ale gândirii umane. Asemenea potopului lui Noe, care era imposibil din punctul de vedere al științei omenești, realitățile cerești nu sunt supuse analizei umane și trebuie să fie acceptate prin credință.
Divinitatea și personalitatea Duhului Sfânt
Atât Scriptura, cât și scrierile lui Ellen White spun cu claritate că Duhul Sfânt, asemenea Tatălui și Fiului, este o Persoană divină distinctă, nu doar o forță sau element abstract. De repetate ori, în făgăduința pe care le-a făcut-o ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt, Hristos se referă la acest Duh prin pronumele personale “El” și “al Lui” (Ioan 14,16-17; 15,26; 16,7.13-14). Când le-a adresat Marea Însărcinare, chiar înainte de înălțarea Sa, Isus L-a așezat pe Duhul Sfânt alături de numele Tatălui Său și de propriul Său nume, declarând că urmașii Săi vor fi botezați în numele celor trei (Matei 28,19).
Am observat deja câteva dintre declarațiile foarte clare în care Ellen White afirmă divinitatea și personalitatea Duhului Sfânt, alături de acelea ale Tatălui și Fiului. Să le revedem:
“Sunt trei persoane vii în acest trio ceresc; în Numele acestor trei puteri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt botezaţi cei care Îl primesc pe Hristos cu o credinţă vie”.
“Demnitarii cereşti cei veşnici – Tatăl, Hristos şi Duhul Sfânt – urmau să-i înzestreze pe ucenici cu o putere mai mare decât cea a oamenilor muritori… şi să înainteze alături de ei în lucrarea de a convinge lumea cu privire la păcat”.
“Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cei trei demnitari sfinți ai cerului, au declarat că le vor da oamenilor putere pentru a birui puterile întunericului”.
“Când L-am primit pe Hristos și ne-am angajat să-L slujim pe Dumnezeu în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, Tată, Fiul și Duhul Sfânt – cei trei demnitari și cele trei puteri ale cerului – promit că ne vor acorda toate privilegiile, dacă noi ne vom respecta legământul de botez și ‘vom ieși din mijlocul lor, vom fi… deosebiți… și nu vom atinge niciun lucru necurat’”.
“Când te-ai predat lui Hristos, ai făcut un legământ în prezența Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt – cei trei mari Demnitari ai cerului”.
Alte declarații de asemenea Îl identifică pe Duhul Sfânt ca fiind atât Dumnezeu, cât și o persoană:
“Noi trebuie să înţelegem că Duhul Sfânt, care este o persoană, întocmai cum Dumnezeu este o persoană, păşeşte în locurile acestea”.
“Duhul Sfânt este o persoană, pentru că El mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu…”.
“Duhul Sfânt are o personalitate, altfel nu ar putea să-i mărturisească duhului nostru şi împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu. De asemenea, El trebuie să fie o persoană divină, pentru că altfel nu ar putea să cerceteze tainele care se află ascunse în mintea lui Dumnezeu”.
Mulți ne-au atras atenția asupra unor declarații ale lui Ellen White care vorbesc despre Duhul Sfânt ca fiind Duhul lui Isus Hristos și al Tatălui Său. Noi admitem lucrul acesta, dar nu înseamnă că Duhul Sfânt nu poate fi de asemenea și o Persoană destinctă. Aici nu se pune problema de a fi ori una ori alta, ci de a fi ambele. Următoarea declarație a lui Ellen White spune clar că personalitatea Duhului Sfânt este distinctă de aceea a lui Isus Hristos:
“Duhul Sfânt este Mângâietorul, în numele lui Hristos. El Îl personifică pe Hristos, și totuși are o personalitate distinctă”.
În altă parte scrie:
“Prințul puterilor răului poate fi ținut în frâu numai de către puterea lui Dumnezeu în Cea de a Treia Persoană a Dumnezeirii, Duhul Sfânt”.
“Mângâietorul este numit “Duhul adevărului”. Lucrarea Lui este să definească şi să susţină adevărul. La început, El locuieşte în inimă ca Duh al adevărului şi, după aceea, ajunge Mângâietor…. Duhul Sfânt vorbeşte minţii prin Scripturi şi le întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea şi o alungă din suflet.
“Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea Celei de a Treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeieşti”.
“Răul se acumulase de secole şi nu putea fi stăvilit şi biruit decât prin puterea Duhului Sfânt, Cea de a Treia Persoană a Dumnezeirii, care urma să vină, nu într-o natură schimbată, ci în plinătatea puterii divine”.
“El (Hristos) a decis să-L trimită pe Reprezentantul Său, Cea de a Treia Persoană a Dumnezeirii. Acest dar nu putea fi depășit în valoare”.
“Dumnezeirea a fost mișcată de milă față de neamul omenesc, iar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt S-au dedicat realizării Planului de Mântuire”.
Unii afirmă că, deși Duhul Sfânt este o Persoană, totuși nu este o Făptură separată. Totuși, în declarația următoare, Ellen White idenfică Membrii Dumnezeirii ca fiind Făpturi individuale:
“Voi sunteți botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Sunteți înviați din apă spre a trăi de acum înainte în înnoirea vieții – spre a trăi o viață nouă. Sunteți născuți pentru Dumnezeu și stați sub aprobarea și puterea Celor Trei Făpturi preasfinte din cer, care sunt în stare să vă păzească de cădere”.
Concluzie: Trei Persoane co-eterne
Unii au întrebat: “Dacă anti-trinitarianismul este atât de greșit, de ce Ellen White nu i-a mustrat direct pe contemporanii ei care susțineau astfel de concepții?” Alții s-au mirat cu glas tare că, dacă, așa cum spune Ellen White, mișcarea adventistă și-ar fi putut încheia misiunea și ar fi putut merge acasă cu mult înainte de 1888, când așa de mulți pionieri susțineau idei anti-trinitariene, aceste învățături nu puteau fi atât de periculoase, deoarece altfel ar fi fost confruntate și corectate cu mult mai devreme de către mărturia Spiritului Profetic.
Speculațiile de acest fel sunt întotdeauna periculoase. Ele sunt asemenea celor care critică doctrina Sabatului, întrebând: Dacă Sabatul este așa de important, de ce nu este menționat în mod specific în diferitele liste ale păcatelor din Noul Testament? Motivul pentru care sfatul inspirat definește în mod explicit adevărul și greșeala în anumite condiții, dar nu în altele, nu este cunoscut întotdeauna.

 

7 mai, 2017 Kevin Paulson

 


Related Articles

Leviticul 26 – o profeție?

M-am întâlnit de curând cu o persoană care a ajuns la convingerea că anumite texte din Leviticul 26 învață despre

Duhul Sfânt este o persoană

„Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu;