Breaking News

Efortul omenesc și lupta pentru sfințire

Efortul omenesc și lupta pentru sfințire

În această prezentare, urmează să luăm în considerare ce ne învaţă Biblia şi Spiritul Profetic despre rolul efortului omenesc în lupta pentru o viaţă sfântă. Pentru cei mai puţin iniţiaţi, trebuie să revedem ce învaţă şi ce nu învaţă Biblia despre subiectul credinţei şi faptelor.

În studiul Scripturii şi al scrierilor lui Ellen White, am văzut că, atunci când ne învaţă că nu suntem mântuiţi prin fapte, pana inspirată nu vorbeşte despre ceea ce realizează făpturile omeneşti prin puterea Duhului Sfânt, în experienţa convertirii şi a sfinţirii. Mai degrabă, ea vorbeşte despre o activitate religioasă separată de convertire, pe care noi am numit-o religie rituală.

În acest material dorim să explorăm mai mult rolul efortului omenesc în lupta pentru sfinţirea practică. Este probabil corect să spunem acum că multor adventişti contemporani şi moderni le-a fost prezentată concepţia greşită în ceea ce privește locul efortului omenesc în lupta pentru sfințire.

Timp de mulţi ani, multor mii de adventişti le-a fost prezentată o înţelegere aparte a neprihănirii prin credinţă, pe care unii au numit-o „teologie relaţională”. Probabil că unii dintre voi aţi mai auzit acest termen. Aşadar, toţi credem, desigur, că lucrul cel mai important din viaţa noastră este să avem o relaţie personală cu Isus Hristos.

Nu există nicio controversă în acest punct. Pe de altă parte, controversa se află în ceea ce a ajuns a fi cunoscut ca „teologie relaţională”. Aşadar, ce este această „teologie relaţională”?

Foarte simplu, aceasta este ideea că singura lucrare care îi este cerută creştinului în procesul mântuirii este aceea de a păstra o relaţie personală cu Hristos. În conformitate cu această teorie, relaţia cu Hristos este păstrată prin aşa-zisele „trei tangibile”.

  1. Rugăciunea
  2. Studiul Bibliei
  3. Mărturisirea

Desigur, nu este nimic greşit în legătură cu rugăciunea, studiul Bibliei şi mărturisirea. Acestea sunt absolut indispensabile unei vieţi creştine autentice. Totuşi, în conformitate cu această înţelegere a vieţii creştine, acestea sunt singurele domenii în care trebuie să fie aplicat efortul omenesc. Lupta pentru a păstra relaţia aceasta cu Dumnezeu, prin cele trei tangibile, este numită „lupta credinţei”. Susţinătorii acestei concepţii spun că „lupta păcatului” este lupta împotriva păcatului şi a lui Satana, iar ei afirmă că aceasta este lăsată în exclusivitate în seama Domnului. Prin urmare, în conformitate cu teoria aceasta, experienţa neprihănirii prin credinţă înseamnă a aplica efortul omenesc în scopul menţinerii relaţiei cu Dumnezeu.

Totuşi, după cum continuă teoria, dacă aplicăm acest efort în scopul eliberării de păcate, chiar şi dacă cerem puterea lui Dumnezeu în ajutorul nostru, acesta este legalism. Aşadar, întrebarea pe care trebuie să o punem este următoarea: Susţine Biblia teoria aceasta? Susţin scrierile lui Ellen White teoria aceasta?

Probabil că locul cel mai bun pentru a începe studiul nostru este ceea ce numim noi Capitolul credinţei – Evrei, capitolul 11. Aici găsim ceea ce ar putea fi denumit cel mai bine – o cazuistică istorică a neprihănirii prin credinţă, care traversează secolele istoriei sfinte. Pasajul ne ajută să înţelegem cu claritate ce înseamnă în realitate expresia biblică – „prin credinţă”.

Să parcurgem câteva exemple din acest capitol:

„Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună… .” – Evrei 11,4

„Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea, şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.” – Evrei 11,7

„Prin credinţă Avraam…, a plecat fără să ştie unde se duce.” – Evrei 11,8

„Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească.” – Evrei 11,11

„Prin credinţă Moise… n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon.” – Evrei 11,24

„Prin credinţă au trecut ei [copiii lui Israel] marea Roşie ca pe uscat.” – Evre1 11,29

„Prin credinţă au cucerit ei [Ghedeon, Barac, David, etc.] împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.” – Evrei 11,33-34

Din ceea ce citim în acest capitol, este destul de evident că credinţa nu este ceva pasiv. Credinţa nu înseamnă „să renunţi a face ceva şi să-L laşi pe Dumnezeu să facă totul”, aşa cum cred unii în mod greşit. A fi mântuit prin credinţă nu înseamnă că Dumnezeu face toată lucrarea. Ci înseamnă că Dumnezeu dă puterea, dar partea care ne rămâne nouă este să o exercităm. Alte pasaje biblice arată la fel de clar că făpturile omeneşti au un rol proactiv în lupta împotriva păcatului:

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” – 2 Corinteni 7,1

„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.”- Efeseni 6,12

„Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.”- Evrei 12,4

„Astfel dar, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur…. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” – Filipeni 2,12-13

O serie de declaraţii ale lui Ellen White confirmă aceste învăţături biblice:

„Faptul că Hristos a biruit ar trebui să le inspire urmaşilor Săi curajul de a lupta cu vitejie în bătălia contra păcatului şi a lui Satana.” – Tragedia veacurilor, p. 510

„Partea noastră este să renunţăm la păcat, să căutăm cu hotărâre desăvârşirea caracterului. Când lucrăm în felul acesta, Dumnezeu conlucrează cu noi.” – Review and Herald, 11 iunie, 1901:

Iată o declarație care se încadrează în această teologie relațională:

„Dacă Dumnezeu Se uită la inimă (1 Samuel 16,7), atunci eu sunt în încurcătură, deoarece singura neprihănire pe care pot să o produc eu este asemenea unor haine murdare (Isaia 64,6). Acesta este motivul pentru care atât voinţa, cât şi înfăptuirea trebuie să fie domeniul Său.” – Lee Venden, It’s All About Him: After Jesus, Everything Else is Hardly Worth Talking About [Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 2004, p. 99.

Totuşi, iată ce citim în Spiritul Profetic tocmai despre acest subiect:

„Domnul nu propune să îndeplinească pentru noi nici voinţa, nici înfăptuirea. Aceasta este lucrarea care ne revine nouă. Îndată ce începem lucrarea aceasta cu seriozitate, harul lui Dumnezeu este dat spre a lucra în noi pentru a voi şi a face, dar niciodată ca înlocuitor al efortului nostru.” – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, 240.

Autorul pe care l-am citat anterior a spus că „singura neprihănire pe care pot să o produc eu este asemenea unor haine murdare (Isaia 64,4). Aşadar, dacă el vorbeşte despre ceea ce trebuie să facem prin puterea noastră, separat de cooperarea cu puterea lui Dumnezeu, atunci suntem în armonie, iar afirmația este corectă – eu nu pot produce nimic bun. Dar cum descrie Biblia neprihănirea săvârşită în viaţa credinciosului prin sfinţire de către Dumnezeu?

„Ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.” – Efeseni 5,26-27

„Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat. Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.” – Apocalipsa 19,7-8

Să vedem câteva alte declaraţii:

„Nimeni să nu-şi imagineze că este un lucru uşor a-l birui pe vrăjmaşul şi că poate fi născut de sus pentru o moştenire nepieritoare fără un efort din partea lui…. Puţini apreciază importanţa unei lupte continue pentru biruinţă. Ei se îşi slăbesc sârguinţa şi, ca rezultat, devin egoişti şi îngăduitori de sine. Vigilenţa spirituală nu este considerată a fi esenţială. Seriozitatea în efortul omenesc nu este adusă în viaţa creştină.” – Mărturii, vol.5, 539-540

„Dumnezeu dă talentele, puterile minţii; noi formăm caracterul. Acesta este format print lupte grele şi crâncene cu eul. Luptă după luptă trebuie să fie dusă împotriva înclinaţiilor ereditare. Va trebui să ne criticăm îndeaproape, şi să nu îngăduim nicio trăsătură nefavorabilă să rămână necorectată.” – Parabolele Domnului Hristos, 331:

Observaţi cu atenţie aici că în teologia lui Ellen White nu este nicio deosebire între lupta împotriva eului şi lupta împotriva păcatului. Aceasta este încă o trăsătură cheie a acestei „teologii relaţionale” populare despre care vorbim acum. Când îi ascultaţi cu atenţie pe mulţi care prezintă doctrina aceasta, vedeţi că în realitate spun că „lupta cu eul” este lupta de a te abţine şi de a renunţa să faci ceva, în timp ce numai El singur săvârşeşte lucrarea de desăvârşire a caracterului. Unul dintre sfaturile lor preferate este: „Nu încercaţi să-I daţi lui Dumnezeu o mână de ajutor”.

Dovezile inspirate arată cu claritate că, de fapt, Dumnezeu i-a dat fiecăruia din noi un rol activ şi serios în alungarea păcatului din viaţa noastră. Să privim mai departe:

„Omul nu poate fi transportat la cer; el nu poate merge asemenea unui pasager pasiv; el trebuie să folosească în mod personal vâslele şi să lucreze în calitate de colaborator al lui Dumnezeu. Numai printr-un efort stăruitor, folosind vâslele cu toată puterea voastră, veţi putea să întăriţi curentul de apă.” – Our High Calling, 310

„Voi trebuie să deschideţi uşa inimii. Trebuie să daţi la o parte gunoiul de la poartă, pentru ca Oaspetele ceresc să găsească o intrare liberă şi binevoitoare. Hristos nu va intra într-o inimă întinată de păcat. Lucrarea noastră este aceea de a da la o parte toate nelegiuirile.” – Review and Herald, 30 octombrie 1888

„El trebuie să îşi înnoiască în fiecare zi consacrarea şi să lupte în fiecare zi cu răul. Obiceiurile vechi, înclinaţiile ereditare spre greşeală vor lupta pentru supremaţie, iar el trebuie să fie mereu în gardă împotriva acestora, luptându-se pentru biruinţă prin puterea lui Hristos.” – Istoria faptelor apostolilor, 477

„Noi avem de făcut o lucrare pentru a ne împotrivi ispitei. Aceia care vor să nu cadă pradă capcanelor lui Satana trebuie să păzească bine izvoarele sufletului; ei trebuie să evite citirea, privitul sau auzirea lucrurilor care vor aduce gânduri necurate.” – Patriarhi şi profeţi, 460

„Dacă vrem să stăm fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu, trebuie să venim, trebuie să ne împotrivim diavolului, să ne luptăm să intrăm pe poarta cea strâmtă, să alergăm cu răbdare, să luptăm lupta credinţei, să luptăm cu căpeteniile şi puterile întunericului şi să agonizăm înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Trebuie să avem o credinţă lucrătoare, deoarece altfel aceasta va fi fără putere.” – Review and Herald, 6 septembrie 1892

Să privim următoarea declaraţie:

„Viaţa creştină este o luptă. Apostolul Pavel vorbeşte despre lupta cea bună a credinţei, spunând că luptă împotriva căpeteniilor şi puterilor întunericului.” – Mărturii, vol.5, 222

Citind aceste pasaje, nu pare că un creştin nu luptă împotriva diavolului, sau că „lupta credinţei” nu include lupta împotriva diavolului. Dar se pare cu siguranţă că lupta credinţei şi lupta împotriva diavolului sunt o parte a aceluiaşi întreg.

Acum, să privim la un pasaj biblic anume, care a fost folosit adesea în mod greşit de către această teorie a „relaţiei”. Acesta se află în Iacov, capitolul 4,7-8:

„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi.”

Argumentul folosit de către susţinătorii acestei teologii relaţionale este că partea creştinului în acest proces este pur şi simplu aceea de a se supune lui Dumnezeu şi de a se apropia de Dumnezeu. Totuşi, ei declară că împotrivirea faţă de diavolul Îi revine lui Dumnezeu, pentru a o face întru totul El Însuşi. Dar nu aceasta spune pasajul. Nu spune, supuneţi-vă lui Dumnezeu, iar apoi El Se va împotrivi diavolului în locul vostru. Dacă citim pur şi simplu pasajul aşa cum este scris, este clar că partea noastră include ascultarea de toate aceste trei porunci divine:

  1. Supuneţi-vă
  2. Împotriviţi-vă
  3. Apropiaţi-vă

„Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!”

Observaţi că nu spune că Dumnezeu face toată curăţirea El Însuşi. În realitate spune că noi suntem cei care facem aceste lucruri. Mulţumim Domnului că nu le facem prin propria putere! Aceasta ar fi o situaţie asemănătoare cu cele petrecute în timpul invaziei germane în Polonia, în 1939, când armata poloneză a folosit cai pentru a învinge divizia de tancuri germane. Unii au râs pe seama soldaţilor polonezi care au făcut acest lucru. Este destul de nedrept. Ei au fost nişte bărbaţi foarte curajoşi. Totuşi, armele lor nu au fost adecvate. Când luptăm prin propria putere împotriva răului, fără armura credinţei şi puterea Domnului, sfârşim în acelaşi fel. În lupta împotriva păcatului, noi trebuie să lucrăm în asociere cu harul întăritor al lui Dumnezeu. Cheia este cooperarea. Omul şi Dumnezeu lucrează împreună.

„Lucrarea de obţinere a mântuirii este un parteneriat, o operaţiune unită…. Efortul omenesc nu este suficient în sine însuşi. Fără ajutorul puterii divine, nu valorează nimic. Dumnezeu lucrează şi omul lucrează.” – Istoria faptelor apostolilor, 486

Este periculos să presupunem că „Dumnezeu va face toată lucrarea” de îndepărtare a păcatelor mele, îndeosebi când în Biblie nu se află o astfel de făgăduinţă. O astfel de abordare poate să-i determine în mod amăgitor pe oameni să evite orice efort deliberat în corectarea defectelor personale, deoarece se crede că Dumnezeu va repara toate aceste probleme El Însuşi.

În mijlocul adepţilor acestei teologii poate să se dezvolte, şi s-a dezvoltat, o atitudine similară faţă de problemele din biserică. Este susţinută concepţia naivă că păcatul, indiferent unde îl găsim, nu este, de fapt, „treaba noastră”, şi că Dumnezeu se va ocupa de el la timpul şi la locul ales de El, fără niciun ajutor din partea noastră. În cele din urmă:

„Omul trebuie să lucreze cu puterea Sa omenească, ajutat de puterea divină a lui Hristos, pentru a se împotrivi răului şi pentru a birui cu orice preţ. Pe scurt, omul trebuie să biruiască aşa cum a biruit Hristos…. Situaţia nu ar fi aceasta, dacă Hristos ar fi îndeplinit singur toată lucrarea de biruinţă. Omul trebuie să îşi facă partea; el trebuie să fie biruitor pe cont propriu.” – Mărturii, vol.4, 32-33

În încheiere, să revedem modul în care Apocalipsa prezintă o descriere sugestivă şi la subiect a rolului cooperativ al efortului divin şi uman în procesul mântuirii.

„Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat. Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.” – Apocalipsa 19,7-8


Related Articles

Confruntarea – bine sau rău?

Acestea au fost cuvintele lui Winston Churchill, cu unsprezece luni înainte de izbucnirea ostilităților celui de al doilea război mondial.

Lecții din biserica apostolică

Textul fundamental pentru organizarea bisericii este Matei 16:18 – „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră