Breaking News

Păcătoși prin alegere

Păcătoși prin alegere

Born BadNumărul din 21 aprilie, 1997 al U.S. News & World Report prezenta un editorial care înfăţişa un copilaş şi era intitulat „Născut rău?”[1]. Deoarece crimele violente şi alte comportamente distructive sfâşie ţesătura societăţii, cetăţenii serioşi se întreabă cu voce tare ce anume joacă rolul decisiv în determinarea comportamentului omenesc – „natura” sau „educaţia” – destinul sau alegerea?

Doctrina păcatului involuntar – pe care unii o numesc păcatul originar – continuă să creeze controverse în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Din cauza acestei probleme, este esenţial să înţelegem natura umană a lui Isus şi perspectivele pământeşti ale unei ascultări fără păcat, precum şi principiile guvernării lui Dumnezeu şi respectul Său faţă de alegerea făpturilor create. Este foarte important ca aceste subiecte să fie clarificate încă odată.

Cuvinte şi definiţii

Deoarece termenul „păcat originar” este atât de încărcat de înţelesuri în multe minţi şi deoarece simţul nostru elementar de corectitudine respinge ideea de a le atribui oamenilor o vină pentru condiţiile sau comportamentele pe care nu le-au ales niciodată de bunăvoie, mulţi adventişti care cred că toţi oamenii sunt născuţi păcătoşi încearcă să folosească un limbaj mai puţin ofensator în exprimarea concepţiilor lor. Problema majorităţii acestor termeni mai puţin ofensatori este aceea că ei prezintă în esenţă acelaşi lucru pe care îl prezintă însăşi doctrina augustiniană, sau calvină – şi anume că, din cauza păcatului lui Adam, toţi urmaşii lui vin pe lume ca nişte păcătoşi involuntari.

Unii, de exemplu, vor spune că, deşi nimeni nu moşteneşte o vinovăţie la naştere, noi toţi moştenim o natură păcătoasă despre care ei cred că este păcatul însuşi, făcând astfel necesară iertarea lui Dumnezeu chiar înaintă de a fi luată prima decizie spre păcat. Alţii vor declara că, deşi oamenii nu sunt automat păcătoşi la naştere, puterea pe care natura, firea pământească, o exercită asupra voinţei noastre slăbite face aşa încât păcătuirea „din reflex” să fie inevitabilă, chiar şi înainte de vârsta responsabilităţii. Alţii vor face declaraţia întru totul absurdă că bebeluşii sunt păcătoşi în mod evident, deoarece mor, iar ei presupun că nu ar putea să moară, dacă nu ar fi păcătoşi. (Şi animalele mor. Oare sunt ele păcătoase?)

Vechea zicală care spune – „acelaşi trandafir dar cu alt nume” – se aplică foarte mult la subiectul pe care îl prezentăm. Păcatul originar, dar cu alt nume, continuă să fie păcat originar. Orice doctrină care aşază păcatul dincolo de puterea de alegere a omului constituie o concesie făcută premisei cât se poate de elementare a păcatului originar, indiferent dacă anumite aspecte ale doctrinei augustiniene ar putea fi combătute uneori.

Clarificarea autorităţii noastre

Înainte de a începe, este imperativ să recunoaştem autoritatea prioritară şi exclusivă a adevărului biblic, precum şi amplificarea acestuia în Spiritul Profetic. Biblia spune clar că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3,16)[2]. De asemenea, suntem atenţionaţi că a compara lucrurile spirituale cu lucrurile spirituale, „întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” (1 Corinteni 2,13), constituie mijlocul prin care Duhul Sfânt descoperă adevărul.

În acelaşi fel, Dumnezeu ne-a dat scrierile Spiritului Profetic, „pentru a-i corecta pe cei care se abat de la adevărul Bibliei”[3] şi „pentru a îndrepta greşelile amăgitoare, arătând care este adevărul”.[4] Metoda fundamentală a interpretării inspirate este expusă în declaraţia următoare:

Mărturiile însele vor fi cheia care va explica mesajul prezentat, deoarece Scriptura este explicată de Scriptură.[5]

Dacă principiul acesta nu este recunoscut de la început, realmente nu este de folos să continuăm dezbaterea. Dacă presupoziţiile omeneşti, opiniile teologice şi experienţele excentrice sau fanteziste sunt lăsate să influenţeze concluziile noastre doctrinare, nu vom ajunge niciodată la unitatea pentru care S-a rugat Hristos în Ioan 17. Adesea uităm că, înainte de a Se ruga „ca toţi să fie una” (Ioan 17,21), Domnul Hristos L-a rugat pe Tatăl Său: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (v.17). Prin urmare, sfinţirea prin Cuvântul adevărului lui Dumnezeu este o condiţie preliminară pentru unitatea creştină. Adventismul contemporan nu este dezbinat de controverse din cauză că scrierile inspirate sunt greu de înţeles, ci din cauză că unii au căutat să amestece acele scrieri cu ideile şi părerile omeneşti şi, astfel, nu au îngăduit sfatului lui Dumnezeu să se explice singur.

Odată ce am stabilit această premisă, putem începe dezbaterea noastră.

„Născut în păcat” versus „născut păcătos”

Natura voluntară a păcatului omului este prezentată clar în paginile Bibliei: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său!” (Ezechiel 18,20). „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4,17).

În altă parte, în Epistola lui Iacov, Biblia spune clar că îndemnurile firii pământeşti nu constituie păcat, dacă nu are loc o alegere:

Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea (Iacov 1,14-15).

Cu alte cuvinte, numai când pofta zămisleşte, apare păcatul, iar aceasta este semnificaţia alegerii. Simplul fapt de a fi atras sau ispitit de o poftă păcătoasă nu înseamnă păcat. Ellen White confirmă:

Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana, care îi supără chiar şi pe oamenii cei mai buni, dar dacă acestea nu sunt cultivate, dacă sunt respinse ca fiind odioase, sufletul nu este contaminat de vinovăţie şi nimeni altcineva nu este întinat de influenţa lor.[6]

Pasajul din Ezechiel este deosebit de decisiv în dezbaterea prezentă, deoarece, în conformitate cu doctrina păcatului originar, toţi oamenii poartă nelegiuirea tatălui lor Adam. Totuşi, pasajul biblic de mai sus spune clar că bărbaţii şi femeile îşi poartă propriile păcate şi ajung să fie vinovaţi prin alegere.

Nici Scriptura, nici Ellen White nu au declarat vreodată că vreun om este născut păcătos. Două pasaje citate adesea pentru a susţine acest concept sunt Psalmi 51,5 („Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” şi o declaraţie a lui Ellen White în care vorbeşte despre Set ca fiind „născut în păcat”.[7] Dar un om poate fi născut într-un anumit mediu, fără a ajunge să facă parte din acel mediu. Un om născut într-o anumită ţară nu este neapărat cetăţean al acelei ţări. Set şi David au fost născuţi într-o lume păcătoasă, dar Inspiraţia nu a declarat niciodată despre vreunul dintre ei – sau despre altcineva – că a fost născut ca un păcătos condamnat.

Comentând Psalmi 51,5, un adventist modern, susţinător al păcatului originar, spune:

Dumnezeu a respectat voinţa liberă şi libertatea de alegere (a lui Adam şi Eva) şi S-a îndepărtat de neamul omenesc…. În felul acesta, copiii lui Adam au venit într-o lume fără Dumnezeu…. Cu privire la toţi ceilalţi oameni (cu excepţia lui Hristos), aceştia se nasc fără Dumnezeu.[8]

Dar dacă acest fapt este adevărat, atunci cum trebuie să fie înţelese următoarele versete ale Psalmistului?

Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei, m-ai pus la adăpost de orice grijă la ţâţele mamei mele;

Căci Tu eşti nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred din tinereţea mea. Pe Tine mă sprijin, din pântecele mamei mele. Tu eşti Binefăcătorul meu încă din pântecele mamei (Psalmi 71,5-6).

Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele (Psalmi 139,13).

Elle White face o observaţie similară cu privire la influenţa pe care mamele evlavioase pot să o exercite asupra copiilor lor.

Chiar şi copilaşul din braţele mamei lui poate să locuiască la umbra Celui Atotputernic prin credinţa mamei care se roagă. Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt de la naştere. Dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu, şi noi putem să ne aşteptăm ca Duhul divin să-i modeleze pe micuţii noştri, încă din clipele lor cele mai timpurii.[9]

Afirmaţia autorului citat anterior, care declară că toţi oamenii de la Adam încoace au fost născuţi inevitabil fără Dumnezeu, este anulată cu claritate de declaraţiile inspirate de mai sus. Când este privit în lumina totalităţii dovezilor inspirate, textul din Psalmi 51,5 nu poate fi înţeles ca susţinând păcătoşenia inevitabilă a tuturor oamenilor din cauza lui Adam. Mai degrabă, David spune pur şi simplu, din adâncimea umilinţei lui, că mama lui a fost o păcătoasă şi tot la fel a fost şi el. În niciun caz, acest verset, sau orice alt pasaj din Sfânta Scriptură, nu scoate în afara domeniului voinţei libere procesul prin care devenim păcătoşi .

Este zadarnic să căutăm în Ellen White CD-ROM vreun pasaj care să spună că oamenii sunt „născuţi păcătoşi”, „născuţi nelegiuiţi”, „păcătoşi la (sau de la) naştere”, „nelegiuiţi la (sau de la) naştere”, sau orice altă serie de cuvinte şi expresii asemănătoare. Noţiunea de păcat involuntar pur şi simplu nu se găseşte în scrierile Inspiraţiei.

Mesajul din Romani 5

Probabil că pasajul cel mai des folosit în încercarea de a susţine cu Scriptura doctrina păcatului originar este Romani 5,12-19. Merită să îl cităm în întregime:

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană pre închipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos! …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.

Printre altele, în aceste versete se evidenţiază trei puncte:

  1. Aşa cum sunt descrise în pasajul acesta, viaţa şi moartea sunt mai degrabă veşnice, decât temporare. Acest aspect devine clar în versetul 17, care vorbeşte despre felul în care „cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos”. Evident, acest pasaj se referă la domnia veşnică viitoare a sfinţilor, împreună cu Hristos (Apocalipsa 5,10). Pretutindeni în Romani, când vorbeşte despre viaţă şi moarte în sens spiritual, Pavel se referă mai degrabă la cele veşnice, decât la realitatea trecătoare (Romani 8,13). Aici, Pavel foloseşte acest limbaj la fel ca Isus, care i-a declarat tânărului bogat: „Dacă vrei să ai viaţa, păzeşte poruncile” (Matei 19,17; vezi, de asemenea, Luca 10,28).

Prin urmare, când Romani 5,12 vorbeşte despre moartea care a trecut asupra tuturor oamenilor, moartea trecătoare (deşi este, cu siguranţă, o realitate) nu se află în centrul atenţiei. Aşa cum am observat anterior, pretenţia că nou-născuţii trebuie să fie păcătoşi, deoarece experimentează moartea fizică, este anihilată evident de faptul că şi animalele experimentează o astfel de moarte.

  1. Expresiile „judecata venită” şi „darul fără plată venit”, aflate în versetul 16, sunt adăugate, motiv pentru care versiunea King James le scrie cu litere înclinate. Acest fapt este deosebit de semnificativ, deoarece versetul acesta este adesea piatra unghiulară a declaraţiei că atât condamnarea lui Adam, cât şi neprihănirea lui Hristos au fost îndeplinite pentru toţi, indiferent dacă le place sau nu. Totuşi, fără aceste două expresii adăugate, este mai uşor să armonizăm acest verset cu celelalte din pasaj, care indică rolul decisiv al alegerii în realizarea prevederilor atât pentru păcat, cât şi pentru mântuire.
  2. Trei versete din acest pasaj arată cu claritate că, indiferent de rolul îndeplinit de Adam şi de Hristos în istoria umană, libertatea de alegere este aceea care îi face pe oameni fie nişte păcătoşi condamnaţi, fie nişte sfinţi îndreptăţiţi. Cu privire la condamnare, Romani 5,12 declară că „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Observaţi că nu spune că moartea (veşnică) a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că Adam a păcătuit, ci mai degrabă din pricină că toţi au păcătuit.

Acelaşi lucru este valabil pentru îndreptăţire. În ciuda declaraţiilor unora, Pavel nu spune aici că toţi bărbaţii şi femeile au fost îndreptăţiţi în mod involuntar prin evenimentele de pe Golgota. Mai degrabă, el declară că aceia care sunt îndreptăţiţi sunt aceia care „primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii” (versetul 17, italice adăugate). Versetul 19 clarifică acelaşi punct, declarând că „după cum prin neascultarea unui om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. Evident, întocmai cum cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, deoarece „toţi au păcătuit” (versetul 12), tot aşa, cei mulţi vor fi neprihăniţi, acest fapt fiind descris ca un eveniment viitor, determinat de alegerea individuală, nu de un eveniment din trecut, care a avut loc odată pentru totdeauna pe cruce.

Tema din Romani 5 este într-adevăr destul de simplă: Adam a dus lumea în păcat, iar Hristos S-a oferit să ne scoată din păcat. Dar exact aşa cum alegerea de a păcătui ne aparţine, tot aşa ne aparţine şi alegerea de a accepta neprihănirea lui Hristos.

Nimeni nu este constrâns să păcătuiască

Pentru că „toţi au păcătuit” (Romani 3,23; 5,12), „copiii lui Adam împărtăşesc vinovăţia lui şi consecinţele ei”.[10] Nu citim niciodată despre copiii lui Adam că împărtăşesc vinovăţia lui, pur şi simplu pentru că se nasc. O altă declaraţie citată adesea pentru a susţine păcatul involuntar spune:

Lui Adam i s-a cerut să asculte în mod desăvârşit de Dumnezeu, nu numai pentru sine însuşi, ci şi pentru urmaşii lui. Dumnezeu i-a făgăduit că, dacă va rezista testului ispitei, păstrându-şi supunerea faţă de Creator în timpul marii încercări la care urma să fie supus, ascultarea lui îi va asigura acceptarea şi favoarea lui Dumnezeu. După aceea, el urma să fie pe deplin întemeiat în sfinţire şi fericire, iar aceste binecuvântări aveau să fie transmise asupra tuturor urmaşilor lui. Totuşi, Adam a dat greş în a rezista testului. Iar pentru că s-a răzvrătit împotriva legii lui Dumnezeu, toţi urmaşii lui au fost păcătoşi.[11]

Cu toate acestea, chiar în paragraful următor, citim următoarele:

Legea lui Dumnezeu fusese cândva scrisă în inima bărbaţilor şi femeilor. Dar păcatele lor cultivate au micşorat şi aproape au şters scrierea aceea. Amprentele de păcat au şters treptat amprentele legii.[12]

Ce i-a făcut pe toţi urmaşii lui Adam să ajungă păcătoşi? „Păcatele lor cultivate”. Alegerea.

Unii ar putea să întrebe dacă „toţi” urmaşii lui Adam, aşa cum este afirmat în acest pasaj, îi include pe copiii care mor la naştere sau la scurt timp după aceea. Inspiraţia nu dă niciun răspuns precis aici şi, ca urmare, nu ar trebui să facem speculaţii. Noi ştim doar că nicio declaraţie inspirată nu descrie pe cineva ca devenind păcătos imediat după naştere. Un verset biblic spune: „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Psalmi 58,3). Totuşi, observaţi că acest verset se referă specific la cei nelegiuiţi, nu la întreaga omenire. Ulterior, în studiul nostru, vom observa că sunt copii ai unor părinţi răi, care cad pe o cale greşită foarte curând după naştere, din cauza neglijenţei părinţilor lor şi a faptelor rele.

O altă declaraţie similară ne spune:

Ca rezultat al neascultării lui Adam, fiecare om este un călcător al Legii, vândut păcatului.[13]

Totuşi, acest pasaj poate fi aşezat alături de celelalte:

Nimeni nu poate fi constrâns să păcătuiască. Mai întâi trebuie să fie obţinut consimţământul lui, sufletul trebuie să-şi propună fapta păcătoasă, înainte ca pasiunea să poată domina raţiunea, sau nelegiuirea să triumfe asupra conştiinţei.[14]

Satana nu are puterea de a constrânge pe nimeni să păcătuiască. Păcatul este un act individual al celui păcătos. Înainte ca păcatul să existe în inimă, voinţa trebuie să-şi dea consimţământul şi, îndată ce acesta este dat, păcatul este triumfător, iar cel rău se bucură. Dar nu există nicio scuză pentru păcat, fie mare, fie mic.[15]

Observaţi felul în care spune că, înainte ca păcatul să poată exista în inimă, voinţa trebuie să aleagă. Prin urmare, cum se poate spune că păcatul există în fiecare inima încă din clipa naşterii? Deşi declaraţiile de mai sus spun cu claritate că păcatul lui Adam a avut ca rezultat faptul că toţi oamenii au ajuns păcătoşi, nu ni se spune niciodată că acest lucru s-a întâmplat separat de alegerea lor personală. Romani 5,12 revine în minte: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”.

Cu alte cuvinte, deşi păcatul lui Adam a avut ca rezultat faptul că toţi urmaşii lui i-au urmat exemplul, totuşi ei au fost cei care au ales să păcătuiască. Când comentează acest verset, Ellen White spune cu claritate:

Fiinţele omeneşti au decăzut. Una după alta, au căzut sub blestem, deoarece păcatul a intrat în lume, iar prin păcat, moartea…. Noi putem să alegem calea lui Dumnezeu şi să trăim; noi putem să ne alegem propria cale şi să ştim că păcatul a intrat în lume, iar prin păcat, moartea.[16]

În altă parte, ea scrie:

Dacă neamul omenesc ar fi încetat să cadă, când Adam a fost alungat din Eden, acum ar fi trebuit să fim într-o stare mult mai înaltă din punct de vedere fizic, mintal şi moral. Dar în timp ce deplâng căderea lui Adam, care a avut ca rezultat o nenorocire atât de inexprimabilă, oamenii calcă poruncile explicite ale lui Dumnezeu, la fel ca Adam, deşi au experienţa lui, care îi avertizează să nu facă la fel ca el, călcând Legea lui Iehova. Ar fi fost bine, dacă omul ar fi încetat să cadă odată cu Adam. Dar a avut loc o succesiune de căderi.[17]

Într-o altă declaraţie, ea spune cu claritate că transmiterea păcatului lui Adam către urmaşii lui a avut loc „de la o minte la alta” – cu alte cuvinte, prin influenţă şi alegeri:

Satana a reuşit într-o mare măsură în îndeplinirea planurilor lui. Prin intermediul influenţei, profitând de acţiunea unei minţi asupra altei minţi, el a reuşit să-l facă pe Adam să păcătuiască. În felul acesta, natura omenească a fost coruptă chiar de la sursa ei. De atunci, păcatul şi-a continuat fără încetare lucrarea lui vătămătoare, ajungând de la o minte la alta. Fiecare păcat săvârşit stârneşte ecourile păcatului originar.[18]

„De la o minte la alta” implică alegerea, nu ceva inevitabil care constituie rezultatul naşterii.

„Singura definiţie a păcatului”.

Declaraţiile de mai sus întăresc ceea ce Ellen White spune de repetate ori că este singura definiţie a păcatului care se află în Cuvântul lui Dumnezeu:

„Păcatul este călcarea Legii. Aceasta este singura definiţie a păcatului.[19]

Singura definiţie a păcatului pe care o găsim în Biblie este că „păcatul este călcarea Legii” (1 Ioan 3,4).[20]

Dacă nu avem acea credinţă care lucrează din dragoste şi curăţeşte sufletul de orice pată a păcatului, atunci avem o credinţă falsă. Hristos nu este un slujitor al păcatului. Şi ce este păcatul? Singura definiţie dată în Cuvântul lui Dumnezeu este: „Păcatul este călcarea Legii”.[21]

Pentru a-L lăsa pe Isus în inima noastră, trebuie să încetăm să păcătuim. Singura definiţie a păcatului pe care o avem în Biblie este călcarea Legii.[22]

Aşa cum am observat anterior, puteţi să căutaţi în zadar în scrierile lui Ellen G. White pentru a găsi vreun pasaj care declară că oamenii sunt călcători ai Legii lui Dumnezeu, pur şi simplu din cauză că s-au născut.

Unii ar putea să se întrebe dacă nu cumva Ellen White a trecut cu vederea faptul că unii susţin că există o altă definiţie a păcatului în Scriptură, şi anume cea aflată în Romani 14,23: „Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat”. Dar pentru că, în conformitate cu Scriptura, „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!” (Evrei 11,6), este clar că, dacă un om nu are credinţă, călcarea Legii lui Dumnezeu este inevitabilă, deoarece singura putere disponibilă pentru a rezista ispitei ar fi absentă. Ceea ce înseamnă, în rezumat, că 1 Ioan 3,4 şi Romani 14,23 sunt pur şi simplu două modalităţi de a spune acelaşi lucru. În conformitate cu Scriptura şi, de asemenea, cu Ellen White, păcatul este un act voluntar.

Separarea de Dumnezeu

Din nou, trebuie să ne definim termenii cu atenţie. Când vorbim aici despre separarea de Dumnezeu, nu vorbim despre a fi împiedicaţi să avem acces la pomul vieţii şi să avem părtăşia intimă cu Dumnezeu de care s-au bucurat primii noştri părinţi. De la cădere, toţi oamenii s-au născut într-o stare de separare. Aici, noi vorbim despre separarea de Dumnezeu ca fiind sinonimă cu păcatul, călcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3,4).

Unii au citat următoarele două declaraţii ca dovadă că suntem născuţi într-o stare de separare spirituală de Dumnezeu:

Prin păcat, noi am fost separaţi de viaţa lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate.[23]

Prin natură, noi suntem înstrăinaţi de Dumnezeu. Duhul Sfânt descrie starea noastră în cuvinte ca acestea: „morţi în greşelile şi în păcatele voastre”, „tot capul este bolnav, şi toată inima sufere de moarte”, „nimic nu-i sănătos”, Noi suntem ţinuţi în capcana lui Satana, „prinşi ca să facă voia lui” (Efeseni 2,1; Isaia 1,5-6; 2 Timotei 2,26).[24]

Dar la încheierea celor două declaraţii de mai sus, devine clar că aceasta este o stare dobândită prin alegere, nu prin naştere. Prima dintre declaraţiile de mai sus continuă în felul următor:

Prin noi înşine, nu suntem mai capabili de a trăi o viaţă sfântă, decât a fost omul neputincios capabil să meargă…. Nu aştepta să simţi că eşti sănătos. Crede Cuvântul Său, iar acesta va fi împlinit. Pune-ţi voinţa de partea lui Hristos. Voieşte să-I slujeşti şi, când acţionezi în conformitate cu cuvântul Său, vei primi putere. Oricare ar fi practica rea, patima care te stăpâneşte şi care, prin îndelungată îngăduinţă, leagă sufletul şi trupul, Hristos este în stare şi doreşte să elibereze. El va împărtăşi viaţă sufletului care este „mort în păcate” (Efeseni 2,1).[25]

Observaţi că Ellen White vorbeşte despre „practica rea, patima care te stăpâneşte şi care, prin îndelungată îngăduinţă, leagă sufletul şi trupul” (italice adăugate). Ea nu spune că noi suntem legaţi prin naştere de practicile rele şi patimile care ne stăpânesc.

A doua dintre declaraţiile de mai sus continuă după cum urmează:

Dumnezeu doreşte să ne vindece, să ne elibereze. Dar pentru că acest fapt necesită o schimbare totală, o înnoire a întregii noastre naturi, noi trebuie să ne supunem întru totul Lui.[26]

Observaţi felul în care partea anterioară a acestei declaraţii spune că „prin natură” noi suntem înstrăinaţi de Dumnezeu. Dar citim că pentru a fi eliberaţi, este nevoie de „înnoirea întregii noastre naturi”. Studiul nostru va demonstra ulterior modul în care Inspiraţia clarifică deosebirea dintre natura inferioară, firească, şi alegerile voinţei, numite şi natura superioară. Evident, când vorbeşte despre înnoirea întregii noastre naturi, declaraţia de mai sus se referă la natura superioară, deoarece alte declaraţii inspirate spun clar că natura inferioară, firească, nu va fi schimbată în această parte a veşniciei[27] (înainte de venirea lui Hristos – n.trad.). Ceea ce înseamnă, desigur, că „a fi înstrăinat prin natură” se referă la un act al voinţei, nu la înclinaţiile păcătoase moştenite la naştere.

O altă declaraţie folosită pentru a dovedi că toţi oamenii se nasc într-o stare de despărţire de Dumnezeu este următoarea:

Adam şi Eva s-au convins pe ei înşişi că, o faptă aşa de măruntă cum era mâncatul din pomul oprit nu putea să aibă consecinţe atât de îngrozitoare, cum declarase Dumnezeu. Totuşi, acest fapt mărunt a fost o călcare a legii sfinte şi neschimbătoare a lui Dumnezeu şi l-a despărţit pe om de Dumnezeu, deschizând porţile pentru un potop de moarte şi nenorocire asupra lumii.[28]

Totuşi, nimic nu indică faptul că, în acest context, cuvântul „om” se referă la întregul neam omenesc, fără a ţine cont de alegerile oamenilor. Contextul din acest pasaj avertizează împotriva amânării, îndemnându-ne să nu „amânăm lucrarea de renunţare la păcatele noastre”,[29] şi declară că „fiecare faptă nelegiuită, fiecare neglijare sau respingere a harului lui Hristos” „împietreşte inima” şi „degradează voinţa”.[30] Întreaga temă aici se referă la alegerea noastră de a păcătui sau a nu păcătui. În contextul acesta, nu citim nimic despre păcat ca fiind o stare involuntară dobândită la naştere.

Biblia spune cu claritate că „nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui” (Isaia 59,2). Observaţi că nu spune că păcatul lui Adam ne-a despărţit de Dumnezeu. Propriile noastre păcate au făcut acest lucru. Următoarea declaraţie a lui Ellen White confirmă:

Îndată ce ne despărţim de Dumnezeu prin păcat, care este călcarea Legii Sale, Satana preia controlul asupra minţii noastre.[31]

Prin alegerea de a păcătui, oamenii se despart de Dumnezeu, întrerup legătura cu canalul binecuvântării, iar rezultatul sigur este ruina şi moartea.[32]

Dumnezeu nu se desparte de cei din poporul Său, ci ei se despart singuri de Dumnezeu, prin propriul comportament.[33]

Atâta vreme cât cei din poporul lui Dumnezeu îşi păstrează credincioşia faţă de El, atâta vreme cât se prind de Isus printr-o credinţă vie, ei se află sub protecţia îngerilor cereşti, iar lui Satana nu i se îngăduie să-şi exercite vicleniile diabolice asupra lor pentru a-i nimici. Dar aceia care se despart de Hristos prin păcat sunt într-un mare pericol.[34]

Practicile nelegiuite au făcut pentru cei din Israel ceea ce toate farmecele lui Balaam nu au putut să facă – ele i-au despărţit de Dumnezeu.[35]

Nu citim niciodată că un om a fost despărţit de Dumnezeu pur şi simplu prin faptul că s-a născut în familia omenească. În conformitate cu declaraţiile de mai sus, o astfel de separare este rezultatul unei alegeri conştiente.

„O moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi morţii”

O serie de declaraţii ale lui Ellen White folosesc cuvântul „moştenire” pentru a descrie rezultatele păcatului lui Adam. Iată câteva exemple:

Moştenirea copiilor este o moştenire a păcatului. Păcatul i-a despărţit de Dumnezeu…. Pentru că sunt înrudiţi cu primul Adam, oamenii nu primesc de la el nimic altceva, decât vinovăţia şi sentinţa cu moartea.[36]

Domnul Hristos S-a oferit de bunăvoie să vină pe acest pământ şi să stea în calitate de cap al fiinţelor omeneşti căzute, care erau moştenitori ai vinovăţiei, aflaţi sub condamnarea la moartea veşnică.[37]

Aceşti copii dragi au primit de la Adam o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi morţii.[38]

Trebuie să ne amintim regula noastră de bază pentru interpretare, care este prezentată într-un pasaj din Ellen White, citat anterior: „Mărturiile însele vor fi cheia care va explica mesajul dat, aşa cum Scriptura este explicată de Scriptură”.[39] La fel cum procedăm cu Biblia, când găsim în scrierile lui Ellen White declaraţii care par să se contrazică între ele, trebuie să cercetăm mai profund, îngăduind Inspiraţiei să definească mai amplu cuvintele şi ideile legate de subiect.

Am văzut deja cu claritate dovada inspirată că păcatul nu este o stare involuntară (Ezechiel 18,20; Iacov 1,14-15; 4,17); că „niciun om nu poate fi constrâns să păcătuiască”.[40] Atunci când una dintre declaraţiile de mai sus, care vorbeşte despre copii, afirmă că „păcatul i-a despărţit de Dumnezeu”,[41] trebuie să le aşezăm alături de altele, pe care le-am văzut şi care declară că oamenii „se despart singuri de Dumnezeu, prin propriul comportament”.[42] De asemenea, trebuie să ne amintim Isaia 59,2: „Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui”.

Mai mult, declaraţia de mai sus, care vorbeşte despre copiii despărţiţi de Dumnezeu, nu spune în mod explicit că ei au moştenit această stare fără nicio alegere personală. Vom discuta despre problema moştenirii puţin mai târziu, dar ar trebui să fie observat cu claritate că, deşi propoziţiile cu privire la moştenire şi despărţire se succed una după cealaltă, totuşi ele nu discută în mod necesar despre acelaşi lucru. Aşa cum am văzut, alte declaraţii sunt foarte explicite cu privire la faptul că despărţirea de Dumnezeu depinde de alegere.

O altă declaraţie, care vorbeşte despre păcat şi consecinţele lui, ne ajută să înţelegem mai bine declaraţiile de mai sus:

Este un păcat să fii bolnav, deoarece toate bolile sunt rezultatul nelegiuirii. Mulţi suferă ca o consecinţă a nelegiuirii părinţilor lor. Ei nu pot fi pedepsiţi pentru păcatul părinţilor lor, cu toate acestea, este datoria lor de a stabili în ce privinţă au călcat părinţii legile fiinţei lor, care au atras asupra urmaşilor lor o moştenire atât de nenorocită; iar acolo unde obiceiurile părinţilor lor au fost greşite, ei trebuie să-şi schimbe comportamentul şi, prin deprinderea unor obiceiuri corecte, să întemeieze o relaţie mai bună cu sănătatea.[43]

Observaţi că ea vorbeşte despre boală ca fiind un păcat, din cauză că „toate bolile sunt rezultatul nelegiuirii” şi spune că părinţii, prin călcarea legilor sănătăţii, le-au lăsat copiilor lor o „moştenire nenorocită”. Totuşi, ea arată cu claritate, de asemenea, că acestea sunt păcatele părinţilor, iar copiii „nu pot fi pedepsiţi” pentru ele. Ea nu spune niciodată că „moştenirea nenorocită” îi face pe copii să fie automat nişte păcătoşi. Astfel, când declară că „moştenirea copiilor este o moştenire a păcatului”,[44] ea vrea să spună că această moştenire este rezultatul păcatului, nu că acei copii moştenesc păcatul în sine.

Declaraţiile citate anterior vorbesc de asemenea despre faptul că noi nu primim de la Adam „nimic altceva, decât vinovăţie şi pedeapsa morţii”,[45] că noi suntem „moştenitori ai vinovăţiei”[46] şi că primim „o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi morţii”.[47] Dar o altă declaraţie spune foarte clar că păcatul şi vinovăţia sunt experimentate prin alegere:

Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana, care îi supără chiar şi pe oamenii cei mai buni, dar dacă acestea nu sunt cultivate, dacă sunt respinse ca fiind odioase, sufletul nu este contaminat de vinovăţie şi nimeni altcineva nu este întinat de influenţa lor.[48]

Ispita nu este păcat; păcatul constă în a ceda în faţa ispitei.[49]

Ea nu spune niciodată că păcatul constă pur şi simplu în faptul de a te naşte. Când punem declaraţia de mai sus, cu privire la moştenirea neascultării şi vinovăţiei, alături de declaraţia anterioară, cu privire la „moştenirea nenorocită” care este rezultatul bolii şi păcatului, precum şi alături de declaraţia care spune că vinovăţia este rezultatul alegerii, putem să înţelegem că „moştenirea neascultării şi vinovăţiei”, descrisă de Ellen White, este în realitate o moştenire care rezultă din aceste lucruri, nu una care ne face să fim păcătoşi şi vinovaţi în mod involuntar.

În scrierile inspirate, nu există niciunde vreo declaraţie care susţine păcatul sau vinovăţia involuntară. Ea spune că „niciun om nu moşteneşte sfinţirea ca fiind un drept prin naştere”,[50] dar nu spune nici că noi moştenim păcatul ca fiind un drept prin naştere. În conformitate cu Ellen White, ceea ce primim ca drept prin naştere sunt înclinaţiile spre păcat[51], nu păcatul însuşi.

De asemenea, trebuie să înţelegem că Ellen White, asemenea Bibliei, nu vorbeşte întotdeauna despre moştenire ca fiind ceva primit în mod involuntar. Uneori, ea vorbeşte despre moştenire ca fiind involuntară, dar în alte cazuri nu. Contextul şi consensul inspirat arată deosebirea. Multe texte biblice, desigur, vorbesc despre moştenirea poporului lui Dumnezeu, primită cu condiţia ascultării bazate pe credinţă (Psalmi 37,29; Isaia 60,21; Matei 5,5; 25,34; Luca 10,25; 1 Corinteni 6,9; Galateni 3,29; Tit 3,7; Evrei 9,15; Apocalipsa 21,7). Câteva declaraţii ale lui Ellen White spun acelaşi lucru.

Toţi cei care au venit vreodată la El cu pocăinţă, mărturisindu-şi păcatele, au primit favoarea Sa şi au fost iertaţi de El. Iar dacă vor rămâne credincioşi faţă de El, Domnul îi va înălţa pe tronul Său şi îi va face moştenitori ai lucrurilor cumpărate de El cu propriul sânge.[52]

El (Hristos) este în stare să-i ridice din prăpastia păcatului, pentru a fi recunoscuţi în calitate de copii ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Hristos ai unei moşteniri nepieritoare.[53]

El îndepărtează fiecare păcat şi ne îmbracă în haina neprihănirii Sale, ţesută în războiul cerului…. Noi suntem adoptaţi în familia cerească şi vom moşteni locaşurile pregătite pentru cei ce sunt ascultători.[54]

Următoarea declaraţie vorbeşte despre alegerea între două moşteniri:

Este posibil ca felul în care ei (sfinţii) L-au urmat pe Hristos să fi rupt prietenia cu rudele lumeşti, dar iată ce au primit în schimb – numele lor sunt scrise în cartea vieţii Mielului – onoraţi, da, foarte onoraţi pentru a fi părtaşi ai mântuirii – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus Hristos ai unei moşteniri nepieritoare…. Oare trebuie să spunem că este un sacrificiu din partea noastră faptul că am renunţat la ideile false în favoarea adevărului, la întuneric în favoarea luminii, la slăbiciune în favoarea puterii, la păcat în favoarea neprihănirii şi la un nume şi o moştenire pieritoare în favoarea unor onoruri care sunt durabile şi a unei comori nemuritoare?[55]

Prin urmare, vedem că, în lumina consensului inspirat, declaraţiile care vorbesc despre o moştenire a neascultării şi vinovăţiei pot fi înţelese ca referindu-se fie la rezultatele păcatului şi vinovăţiei, fie la alegerea de a primi o moştenire pieritoare în locul uneia veşnice. Totuşi, consensul inspirat nu ne permite să concluzionăm că cineva a moştenit actualmente păcatul şi vinovăţia, fără nicio alegere.

Păcatele din neştiinţă

Am văzut deja versetul care declară: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” (Iacov 4,17). Un alt verset vorbeşte despre faptul că „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă” (Fapte 17,30). În corectitudinea Sa absolută, Dumnezeu nu îi consideră pe oameni răspunzători pentru adevărul pe care nu îl cunosc.

Ellen White declară:

Dumnezeu nu tratează în acest fel făpturile create de El. Mânia Sa nu a venit niciodată din cauza păcatelor săvârşite din neştiinţă.[56]

Când descrie diferitele funcţii ale mijlocirii lui Hristos, ea scrie:

Mintea tuturor celor ce acceptă acest mesaj este îndreptată spre sfânta sfintelor, unde Isus stă în faţa chivotului, îndeplinind lucrarea Sa finală de mijlocire pentru toţi aceia pentru care harul Său continuă să fie valabil şi pentru cei care au călcat din neştiinţă Legea lui Dumnezeu. Această ispăşire este făcută atât pentru neprihăniţii care au murit, cât şi pentru neprihăniţii aflaţi în viaţă. Ea îi include pe toţi cei care au murit cu credinţa în Hristos, dar care, pentru că nu au primit lumina asupra poruncilor lui Dumnezeu, au păcătuit din neştiinţă, călcând regulile legii.[57]

Pentru ca un păcat să se califice cu adevărat ca fiind un păcat făcut din neştiinţă, Dumnezeu trebuie să Se asigure că, dacă lumina şi adevărul ar fi fost disponibile pentru acel om, el le-ar fi acceptat. Neştiinţa intenţionată şi neglijenţa nu sunt scuzate aici (Evrei 2,3). Ellen White spune:

Prin suferinţele şi moartea Sa, Isus a făcut ispăşire pentru toate păcatele săvârşite din neştiinţă, dar nu există nicio prevedere pentru orbirea intenţionată.[58]

Copiii şi vârsta responsabilităţii

A existat multă controversă în jurul întrebării: Sunt bebeluşii şi copiii foarte mici capabili de a săvârşi fapte păcătoase şi responsabili pentru acestea? Trebuie să rezistăm ispitei de a face speculaţii dincolo de ceea ce ne-a descoperit Inspiraţia; deoarece, într-adevăr, multe din lucrurile care au legătură cu subiectul acesta sunt cunoscute numai de Dumnezeu.

De exemplu, nu a fost găsită până acum nicio declaraţie inspirată care spune precis când ajunge cineva la vârsta responsabilităţii. În absenţa unei astfel de clarificări, putem doar să concluzionăm că această vârstă diferă de la un om la altul. Numai Dumnezeu poate şti în ce punct al vieţii fiecărui copil începe să se dezvolte un simţ al responsabilităţii şi înţelegerii spirituale.

Totuşi, Inspiraţia ne spune că, la o vârstă foarte timpurie, copiii au nevoie de disciplină şi trebuie să înţeleagă mustrarea:

Copiii sunt lăsaţi să crească, în loc de a fi educaţi. Sărmanii lor copilaşi nu sunt educaţi, pentru a şti sau înţelege ce înseamnă o pedeapsă la zece sau doisprezece luni, iar ei încep să manifeste încăpăţânarea când sunt foarte mici.[59]

Tremur îndeosebi pentru mame, când văd că sunt aşa de oarbe şi simt aşa de puţin responsabilităţile care le revin în calitate de mame. Ele îl văd pe Satana lucrând în copilul îndărătnic chiar şi la numai câteva luni. Plin de o pasiune duşmănoasă, Satana pare să preia stăpânirea deplină.[60]

Lucrarea mamei începe cu copilaşul din braţele ei. Adesea, i-am văzut pe cei mici trântindu-se la pământ şi ţipând, dacă dorinţele lor erau împiedicate în vreun fel…. Aceşti micuţi nu pot să discearnă spiritul care îi influenţează, iar părinţii au datoria de a exercita judecata şi înţelepciunea pentru ei. Obiceiurile lor trebuie să fie supravegheate cu atenţie. Înclinaţiile rele trebuie să fie ţinute în frâu, iar mintea trebuie să fie stimulată în favoarea binelui. Copilul trebuie să fie încurajat în fiecare efort de a exercita stăpânirea de sine.[61]

Cartea [Educaţia] care va fi publicată va avea mult de spus cu privire la marile principii care trebuie să fie aplicate în educarea copiilor, încă de când se află în braţele mamei. Vrăjmaşul va lucra în mod direct prin acei copii, dacă nu sunt disciplinaţi. Cineva îi va educa. Dacă mama şi tatăl nu fac acest lucru, îl va face diavolul.[62]

Faptul că nu toţi copiii mici vor fi luaţi la cer este prezentat în mod viu în mintea lui Ezechiel, în capitolul 9, unde celor cu armele de nimicire li se porunceşte: „Ucideţi, şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei” (v.6). Când comentează acest punct, Ellen White declară următoarele:

Copiii voştri trebuie să fie învăţaţi să vă asculte. Cuvântul vostru trebuie să fie legea lor. Părinţi, începeţi să faceţi această lucrare, deoarece îngerul nimicitor va trece curând şi va nimici cu desăvârşire atât bătrâni, cât şi tineri – bărbaţi, femei şi copii mici.[63]

Am văzut că voi creşteţi copii pentru a fi ucişi de îngerul nimicitor, dacă nu vă schimbaţi rapid şi complet şi nu sunteţi credincioşi faţă de copiii voştri. Credeţi că Dumnezeu poate să acopere sau să ascundă şi să cruţe copiii a căror nelegiuire o urăşte? Nu, niciodată. Dumnezeu urăşte pasiunea, temperamentul rău, etc., manifestate de copiii neascultători. El nu-i poate salva în timpul strâmtorării. Ei vor fi pierduţi pentru veşnicie.[64]

Unii părinţi îi îngăduie lui Satana să pună stăpânire pe copiii lor, iar copiii lor nu sunt ţinuţi în frâu, ci li se îngăduie să aibă un temperament răutăcios, să fie pătimaşi, egoişti şi neascultători. Dacă ar muri, aceşti copii nu ar fi luaţi la cer.[65]

Unii ar putea să creadă că este un act nemilos ca Dumnezeu să-i pedepsească pe copiii mici în flăcările iadului. Dar dacă ei au suficientă înţelegere pentru a fi responsabili pentru faptele lor, şi numai Dumnezeu poate şti acest lucru, o astfel de pedeapsă va fi dreaptă şi corectă. Mulţi îşi vor aminti crima şocantă care a avut loc cu câţiva ani în urmă în Chicago, când doi copii mici au strangulat un băieţaş, pentru că nu a vrut să-i ajute să fure dulciuri. Bandele din oraşe, atât din America, dar şi de pretutindeni, sunt alcătuite acum din copii foarte mici, care săvârşesc acte de violenţă înfiorătoare în viaţa de zi cu zi. Televiziunea a prezentat cu câţiva ani în urmă un raport din Lima, Peru, descriind o bandă cunoscută cu numele de „Piranhas”, alcătuită în majoritate din copii sub vârsta de doisprezece ani, care săvârşeau regulat mutilări, jafuri şi crime. Presupun că puţini ar considera că Dumnezeu este nedrept pentru nimicirea acestor copiii sălbatici cu sabia îngerului nimicitor.

Copiii şi sclavii

Desigur, trebuie să ne amintim că, dacă cineva nu înţelege deosebirea dintre bine şi rău, nu va fi înviat pentru a suferi flăcările iadului. Datorită dragostei şi corectitudinii Sale supreme, Dumnezeu nu-i va pedepsi pe cei vinovaţi de păcatul săvârşit din neştiinţă. Apostolul Pavel declară: „Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege” (Romani 2,12). Am observat anterior cuvintele lui Ellen White:

Dumnezeu nu tratează în acest fel făpturile create de El. Mânia Sa nu a venit niciodată din cauza păcatelor săvârşite din neştiinţă.[66]

Dar în acelaşi timp, Dumnezeu nu poate să ia în cer niciun om care nu a urmat căile neprihănirii, prin harul divin. Ellen White face următorul comentariu cu privire la sclavii a căror spiritualitate a fost reprimată de stăpânii lor:

Am văzut că stăpânii de sclavi vor trebui să dea socoteală pentru sufletul sclavilor lor, pe care i-a ţinut în ignoranţă, iar stăpânii vor fi pedepsiţi pentru păcatele sclavilor. Dumnezeu nu poate să ia în cer sclavii care au fost ţinuţi în ignoranţă şi degradare, fără a şti nimic despre Dumnezeu sau despre Biblie, fără a se teme de nimic altceva, decât de biciul stăpânului şi fiind ţinuţi într-o poziţie inferioară animalelor. Dar El face pentru ei lucrul cel mai bun pe care un Dumnezeu milos poate să-l facă. El le îngăduie să fie ca şi când nu ar fi existat niciodată, în timp ce stăpânii vor trebui să suporte ultimele şapte plăgi, să ajungă la a doua înviere şi să sufere moartea a doua şi cea mai îngrozitoare. Atunci, dreptatea lui Dumnezeu va fi împlinită.[67]

Ne amintim bine că sclavia şi slujirea involuntară nu au dispărut în niciun fel în lumea noastră modernă. Aşa-zisele „tabere de muncă”, unde muncitori străini lucrează adesea în condiţii asemenea sclavilor, continuă să existe în mari centre urbane din Statele Unite. Lagăre de muncă încă pot fi găsite în Republica Populară Chineză. În ţări ca Tailanda, băieţi şi fete sunt vânduţi frecvent pentru prostituţie împotriva voinţei lor. Nimeni nu trebuie să considere că declaraţia inspirată de mai sus, care vorbeşte despre stăpânii de sclavi ce vor suferi ultimele şapte plăgi, ca aplicându-se la o eră de mult apusă.

Din fericire, desigur, nu toţi sclavii au experimentat acelaşi nivel de reprimare spirituală, descrisă în declaraţia de mai sus, deoarece în altă parte citim următoarele:

Apoi, a început jubileul (la cea de a doua venire a lui Hristos), când pământul trebuie să se odihnească. L-am văzut pe sclavul evlavios înviind în victorie şi triumf şi scuturându-şi lanţurile robiei, în timp ce stăpânul lui nelegiuit era în confuzie şi nu ştia ce să facă.[68]

Aceşti sclavi evlavioşi pot fi consideraţi în aceeaşi categorie cu păgânii care, deşi nu au cunoscut Biblia, s-au împrietenit cu misionarii şi au dezvoltat un caracter evlavios izvorât    dintr-un simţ interior al binelui şi răului.[69] Dar chiar dacă un om deţine o cunoştinţă extrem de elementară a adevărului divin, toţi sunt răspunzători pentru aderarea – prin harul lui Dumnezeu – la orice grad de lumină şi adevăr pe care îl au. Ellen White spune cu claritate: „Oricine intră pe porţile de mărgăritar ale cetăţii lui Dumnezeu va fi un împlinitor al Cuvântului”.[70]

Aşa cum se întâmplă cu sclavii, copiii mici vor fi judecaţi în conformitate cu nivelul lor de înţelegere spirituală, pe care numai Dumnezeu poate să-l stabilească. Asemenea sclavilor ignoranţi din punct de vedere spiritual, copilul ignorant din punct de vedere spiritual nu va fi înviat pentru a suferi moartea a doua, ci va fi ca şi când nu ar fi existat niciodată. Totuşi, întocmai cum putem să presupunem că, dacă un sclav a cunoscut voia lui Dumnezeu, dar nu a cerut puterea divină pentru a asculta, tot astfel un copil care are o cunoaştere spirituală – oricât de minusculă – va fi răspunzător înaintea lui Dumnezeu, dacă nu s-a conformat acelei cunoaşteri.

„Păcătuirea din reflex”

Unii cred că, din cauza naturii lor căzute şi a slăbiciunii morale, copiii sub vârsta responsabilităţii se angajează în mod inevitabil într-o „păcătuire din reflex”, fiind neputincioşi în faţa masacrului ispitirii, în absenţa unei voinţe sfinţite. Dacă astfel de oameni rămân la adevărul biblic care spune că Isus a preluat o natură umană căzută la întrupare, înseamnă că ei susţin că El S-a născut cu o voinţă sfinţită, aşa încât o astfel de „păcătuire din reflex” a fost absentă în copilăria Sa timpurie. Aceşti oameni cred de asemenea că, deoarece copiii care săvârşesc această păcătuire din reflex fac lucrul respectiv din neştiinţă, faptele lor sunt acoperite de mijlocirea lui Hristos, la fel ca toate celelalte păcate făcute din neştiinţă.[71]

Mai întâi, trebuie să ne amintim declaraţiile foarte clare ale lui Ellen White, care spun că, în lupta cu ispita, Isus ca om nu a avut absolut niciun avantaj în comparaţie cu omul căzut:

Isus nu a dat pe faţă nicio calitate şi nu a exercitat nicio putere pe care oamenii nu ar putea să le aibă prin credinţa în El. Natura Sa umană desăvârşită este aceea pe care pot să o aibă toţi urmaşii Săi, dacă vor fi supuşi faţă de Dumnezeu, aşa cum a fost El.[72]

Dacă Hristos a avut o putere specială, pe care omul nu are privilegiul de a o deţine, Satana ar fi profitat de lucrul acesta. Lucrarea lui Hristos a fost aceea de a anula pretenţiile lui Satana de a avea stăpânire asupra omului, iar El a putut să facă acest lucru numai în modalitatea în care a venit – ca om, fiind ispitit ca om şi ascultând asemenea unui om.[73]

Isus, Răscumpărătorul lumii, putea să păzească poruncile lui Dumnezeu, numai în acelaşi fel în care omul poate să le păzească.[74]

Nici Scriptura, nici Ellen White nu sugerează niciodată că, în frageda Lui copilărie, Isus a avut vreun avantaj care nu este disponibil tuturor copiilor, prin puterea divină împărtăşită. Ellen White declară cu claritate: „Nu există nicio scuză pentru păcat”.[75] Ea nu adaugă niciodată, „… cu excepţia faptului că eşti un copil aflat sub vârsta responsabilităţii”.

Următoarea declaraţie a lui Ellen White spune cu claritate că modelul de viaţă fără păcat al lui Hristos, care face păcatul omenesc să fie nenecesar, se aplică în dreptul copilăriei Sale, la fel de mult ca oricărei alte perioade din viaţa Lui:

Bărbaţii şi femeile formulează multe scuze pentru înclinaţia lor spre păcat. Păcatul este reprezentat ca fiind o necesitate, un rău care nu poate fi evitat. Dar păcatul nu este o necesitate. Domnul Hristos a trăit în lumea aceasta din fragedă copilărie şi până la maturitate, iar în acea perioadă El a înfruntat şi S-a împotrivit tuturor ispitelor care îl supără pe om. El este un model perfect pentru copilărie, tinereţe şi maturitate.[76]

Nu este în dezacord cu consensul inspirat a declara că Hristos S-a născut cu o voinţă sfinţită, deoarece Ellen White susţine cu privire la Hristos că „El a fost pregătit pentru luptă, prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt”.[77] Dar într-o declaraţie pe care am studiat-o anterior, ea spune despre copiii noştri că ei pot experimenta acelaşi avantaj, chiar de la naştere.

Chiar şi copilaşul din braţele mamei lui poate să locuiască la umbra Celui Atotputernic prin credinţa mamei care se roagă. Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt de la naştere. Dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu, şi noi putem să ne aşteptăm ca Duhul divin să-i modeleze pe micuţii noştri, încă din clipele lor cele mai timpurii.[78]

O declaraţie similară ne spune, de asemenea, următoarele:

Ştiu că unii au întrebat dacă ar trebui să fie mântuiţi chiar şi copiii părinţilor credincioşi, deoarece ei nu au trecut prin nicio încercare a caracterului, iar toţi trebuie să fie încercaţi şi caracterul lor să fie supus verificării. Se pune întrebarea: „Cum pot copiii mici să treacă prin această verificare şi încercare?” Eu răspund că credinţa părinţilor credincioşi îi cuprinde pe copii, la fel ca atunci când Dumnezeu Şi-a trimis judecăţile asupra întâilor născuţi ai egiptenilor…. Hristos i-a binecuvântat pe copiii aduşi la El de către mamele credincioase. El va face acest lucru acum, dacă mamele îşi vor face datoria faţă de copiii lor şi îi vor educa în ascultare şi supunere. Apoi, ei vor rezista încercării şi vor fi ascultători faţă de voinţa lui Dumnezeu, deoarece părinţii stau în locul lui Dumnezeu pentru copiii lor.[79]

Ar fi potrivit să descriem păcatele săvârşite înainte de vârsta responsabilităţii ca fiind păcate din neştiinţă, în aceeaşi măsură în care un baptist sincer care calcă din neştiinţă Sabatul adevărat se califică în această categorie. Şi cu siguranţă este adevărat că, fără harul sfinţitor al lui Dumnezeu, noi toţi – bătrâni şi tineri – suntem neajutoraţi împotriva amăgirii păcatului. Dar în final, un păcat nu poate fi numit păcat – din neştiinţă sau altfel – dacă este evitabil prin cunoaşterea şi puterea harului divin. Păcatul, la fel ca neprihănirea, este rezultatul alegerii, pentru că „niciun om nu poate fi constrâns să păcătuiască”.[80]

Bebeluşii şi copiii mici pot fi modelaţi de Duhul Sfânt, întocmai cum au fost Isus şi Ioan Botezătorul. Viaţa fără păcat a Mântuitorului nostru, în natura umană căzută, dovedeşte că natura noastră firească moştenită nu poate să constrângă un suflet consacrat să păcătuiască, în nicio perioadă a existenţei noastre, din fragedă copilărie şi până la maturitate.

În acest punct, unii vor pune întrebarea: „Dacă orice fiinţă umană ar putea să trăiască fără să păcătuiască, oare ar mai avea nevoie un astfel de om de un Mântuitor?” Această obiecţie ne aminteşte despre aceia care cred că, dacă sfinţii din timpul sfârşitului trăiesc fără nevoia continuă de iertare, ei nu mai au nevoie deloc de Hristos. Acest gând este absurd. Puterea împărtăşită a lui Hristos, posibilă prin viaţa şi moartea Sa pe pământ, este singurul mijloc prin care cineva poate trăi fără să păcătuiască. Aceasta este esenţa mântuirii biblice – a fi salvat din păcat (Matei 1,21). Iertarea este disponibilă, „dacă cineva a păcătuit” (1 Ioan 2,1), dar puterea salvatoare a lui Hristos continuă a fi necesară pentru a ne feri de păcat.

Pe scurt, a nu avea nevoie de iertare nu este acelaşi lucru cu a nu avea nevoie de Mântuitor, deoarece rolul Mântuitorului este atât de a ierta, cât şi de a da putere. Atâta vreme cât ne vom păstra natura căzută şi firească, această putere împărtăşită este necesară pentru a ne păzi de cădere.

Natura inferioară şi cea superioară

Consensul inspirat spune cu claritate că în natura umană există atât puteri inferioare, cât şi puteri superioare. Acest aspect al învăţăturii inspirate ne ajută, mai mult decât oricare alt punct, să clarificăm adevărata natură a păcatului în fiinţele omeneşti şi, de asemenea, suntem ajutaţi de anumite declaraţii aparent contradictorii ale lui Ellen White cu privire la natura umană a lui Hristos. Însuşi Domnul Hristos a scos în evidenţă deosebirea dintre natura superioară, şi natura inferioară a omului, când le-a spus ucenicilor Săi: „Duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26,41). Apostolul Pavel a spus acelaşi lucru, când a scris: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire” (1 Corinteni 9,27).

Ellen White exprimă idei similare, când scrie: „Voinţa nu este gustul sau înclinaţia, ci puterea de a decide”.[81] Mai sunt şi alte pasaje care prezintă această distincţie clară:

Trupul trebuie să fie adus la supunere. Puterile superioare ale fiinţei trebuie să conducă. Pasiunile trebuie să fie controlate de voinţă, care este ea însăşi sub controlul lui Dumnezeu.[82]

Dacă intelectul iluminat deţine conducerea, ţinând sub control însuşirile animalice, păstrându-le în supunere faţă de puterile morale, Satana ştie bine că puterea de a ne birui prin ispitele lui este foarte mică.[83]

Necumpătarea de orice fel amorţeşte organele perceptive şi slăbeşte nervii creierului în aşa măsură, încât lucrurile veşnice nu sunt preţuite, ci sunt puse pe acelaşi nivel cu lucrurile obişnuite. Puterile superioare ale minţii, dezvoltate pentru scopuri înalte, sunt înrobite de pasiunile josnice.[84]

O altă declaraţie spune cu claritate că firea pământească nu este capabilă să păcătuiască prin ea însăşi:

Pasiunile inferioare îşi au locaşul în trup şi lucrează prin el. Cuvintele „fire” sau „firesc”, sau „pofte trupeşti” se referă la natura inferioară, coruptă; firea, prin ea însăşi, nu poate să acţioneze contrar voinţei lui Dumnezeu.[85]

Alegerile morale şi spirituale sunt făcute prin puterile superioare ale fiinţei noastre. Nici păcatul, nici neprihănirea nu sunt posibile, dacă nu este exercitată natura superioară. Pasiunile rele şi înclinaţiile păcătoase pot fi conţinute numai în natura inferioară, despre care declaraţia de mai sus spune că este incapabilă să păcătuiască. Dar astfel de pasiuni şi înclinaţii pot fi alungate de natura superioară, care implică voinţa şi caracterul. Declaraţia următoare spune acest lucru cu claritate:

Singura putere care este în stare să creeze sau să perpetueze adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va alunga pasiunile rele care provoacă cearta şi neînţelegerile.[86]

Trebuie să înţelegem că, prin credinţa în El, avem privilegiul de a fi părtaşi ai naturii divine, după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. Apoi, suntem curăţiţi de orice păcat, de toate defectele caracterului. Nu trebuie să păstrăm nicio înclinaţie păcătoasă.[87]

În mod clar, când vorbeşte despre pasiunile rele alungate şi despre înclinaţiile rele care nu sunt păstrate, Ellen White nu susţine învăţătura despre trupul sfânt, deoarece în altă declaraţie citim că „pofta şi pasiunea trebuie să fie aduse sub stăpânirea Duhului Sfânt. Războiul nu se va sfârşi niciodată în această parte a veşniciei (până la venirea lui Hristos – n.trad.).[88] Iată cum, în cele din urmă, putem să rezolvăm ceea ce pare a fi un conflict între acele declaraţii ale lui Ellen White, care spun, pe de o parte, că Isus nu a avut înclinaţiile rele sau pasiunile pe care le avem noi,[89] şi altele care spun cu claritate că le-a avut.[90] Primul set de declaraţii se referă la natura Sa superioară, în care locuieşte voinţa şi caracterul. Celălalt set de declaraţii se referă la natura Sa firească, inferioară, care „nu poate acţiona prin sine însăşi contrar voinţei lui Dumnezeu”.[91]

Cei care doresc un studiu mai profund al modului în care această deosebire între forţele inferioare şi cele superioare din natura umană rezolvă discuţia adventistă actuală cu privire la natura umană a lui Hristos sunt invitaţi să consulte articolul autorului prezent: „The Lower and Higher Natures: The Key to Resolving the Adventist Christology Debate”, disponibil pe acest website.[92]

Concluzie

Articolul din revista U.S. News, citat la început, prezintă subiectul remarcabil de bine: „Ereditatea ar putea fi implicată în unele feluri de alcoolism. Dar nicio genă nu poate să te facă să bei o sticlă de Scotch, să umpli un pahar şi să-l torni pe gât”.[93]

Articolul ar fi putut la fel de bine să o citeze pe Ellen White:

Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana, care îi supără chiar şi pe oamenii cei mai buni, dar dacă acestea nu sunt cultivate, dacă sunt respinse ca fiind odioase, sufletul nu este contaminat de vinovăţie şi nimeni altcineva nu este întinat de influenţa lor.[94]

Cea mai puternică ispită nu poate să scuze păcatul. Oricât de mare ar fi presiunea pe care trebuie să o suporte sufletul, păcatul este propriul lui act. Nici pământul, nici iadul nu au puterea de a constrânge pe cineva să facă răul. Satana ne atacă în punctele noastre slabe, dar nu este necesar să fim biruiţi. Oricât de aspru şi de neaşteptat ar fi atacul, Dumnezeu a pregătit un ajutor pentru noi, iar prin puterea Lui noi suntem capabili să biruim.[95]

Şi în cele din urmă:

Sunt mulţi care murmură în inima lor împotriva lui Dumnezeu. Ei spun: „Noi moştenim natura căzută a lui Adam şi nu suntem responsabili pentru nedesăvârşirile noastre naturale”. Ei găsesc greşeli în cerinţele lui Dumnezeu şi pretind că El cere ceea ce ei nu au puterea să dea. Satana a făcut aceeaşi plângere în cer, dar astfel de gânduri Îl dezonorează pe Dumnezeu.[96]

Kevin Paulson

 ___________________

[1] „Born Bad?” (editorial), U.S. News & World Report, 2l aprilie, l997.

[2] Toate textile biblice din articolul englez sunt din versiunea King James. (Textele biblice din traducerea română sunt din versiunea Cornilescu – n.trad.)

[3] Ellen G. White, Early Writings, p. 78.

[4] Ellen G. White, Selected Messages, vol. 3, p. 32.

[5] Ellen G. White, Selected Messages, vol. l, p. 42.

[6] Ellen G. White, That I May Know Him, p. 140.

[7] Ellen G. White, Spiritual Gifts, vol. 3, p. 53.

[8] Edward Heppenstall, The Man Who Is God: A Study of the Person and Nature of Jesus, Son of God and Son of Man (Washington, D.C, Review and Herald Publishing Assn, 1977), p.107.

[9] Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.512.

[10] Ellen G. White, Review and Herald, 19 mai, 1890.

[11] Ellen G. White, Manuscript Releases, vol.9, p.229.

[12] Ellen G. White, Manuscript Releases, vol.9, p.229.

[13] Ellen G. White, In Heavenly Places, p.146.

[14] Ellen G. White, Mărturii, vol.5, p.177.

[15] Ellen G. White, Signs of the Times, 18 decembrie, 1893.

[16] Ellen G. White, Signs of the Times, 27 iunie, 1900.

[17] Ellen G. White, SDA Bible Commentary, vol.1, p.1082.

[18] Ellen G. White, Review and Herald, 16 aprilie, 1901.

[19] Ellen G. White, SDA Bible Commentary, vol.7, p.951.

[20] Ellen G. White, Selected Messages, vol.1, p.320.

[21] Ellen G. White, Signs of the Times, 24 noiembrie, 1893.

[22] Ellen G. White, Signs of the Times, 3 martie, 1890.

[23] Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.203.

[24] Ellen G. White, Calea către Hristos, p.43.

[25] Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.203.

[26] Ellen G. White, Calea către Hristos, p.43.

[27] Ellen G. White, Sfaturi pentru profesori, p.20; Istoria faptelor apostolilor, p.560-561; SDA Bible Commentary, vol.2, p.1032.

[28] Ellen G. White, Calea către Hristos, p.33.

[29] Ellen G. White, Calea către Hristos, p.32.

[30] Ellen G. White, Calea către Hristos, p.33.

[31] Ellen G. White, Review and Herald, 12 iulie, 1887 (italice adăugate).

[32] Ellen G. White, Selected Messages, vol.1, p.235.

[33] Ellen G. White, 1888 Materials, p.1011 (italice adăugate).

[34] Ellen G. White, Maranatha, p.95.

[35] Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p.455.

[36] Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p.475.

[37] Ellen G. White, Manuscript Releases, vol.12, p.61.

[38] Ellen G. White, Manuscript Releases, vol.13, p.14.

[39] Ellen G. White, Selected Messages, vol.1, p.42.

[40] Ellen G. White, Mărturii, vol.5, p.177.

[41] Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p.475.

[42] Ellen G. White, 1888 Materials, p.1011.

[43] Ellen G. White, Sfaturi pentru sănătate, p.37.

[44] Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p.475.

[45] Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p.475.

[46] Ellen G. White, Manuscript Releases, vol.12, p.61.

[47] Ellen G. White, Manuscript Releases, vol.13, p.14.

[48] Ellen G. White, That I May Know Him, p.140.

[49] Ellen G. White, Our High Calling, p.87.

[50] Ellen G. White, Selected Messages, vol.1, p.310.

[51] Ellen G. White, Căminul adventist, p.241,256; Patriarhi şi profeţi, p.306.

[52] Ellen G. White, Spiritual Gifts, vol.3, p.176-177.

[53] Ellen G. White, Lucrarea de binefacere, p.93.

[54] Ellen G. White, That I May Know Him, p.108.

[55] Ellen G. White, Review and Herald, 28 aprilie, 1859.

[56] Ellen G. White, Signs of the Times, 1 noiembrie, 1899.

[57] Ellen G. White, Early Writings, p.254.

[58] Ellen G. White, SDA Bible Commentary, vol.5, p.1145.

[59] Ellen G. White, Review and Herald, 28 martie, 1893 (italicele în orginal).

[60] Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p.289.

[61] Ellen G. White, Principii fundamentale ale educaţiei creştine, p.150.

[62] Ellen G. White, Selected Messages, vol.3, p.117-118.

[63] Ellen G. White, Manuscript Releases, vol.9, p.323.

[64] Ellen G. White, Manuscript Releases, vol.9, p.352.

[65] Ellen G. White, Selected Messages, vol.3, p.315.

[66] Ellen G. White, Signs of the Times, 1 noiembrie, 1899.

[67] Ellen G. White, Early Writings, p.276.

[68] Ellen G. White, Early Writings, p.286.

[69] Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.638; Patriarhi şi profeţi, p.376; Parabolele Domnului Hristos, p.385.

[70] Ellen G. White, This Day With God, p.94.

[71] Ellen G. White, Early Writings, p.254.

[72] Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.664.

[73] Ellen G. White, SDA Bible Commentary, vol.7, p.930.

[74] Ellen G. White, SDA Bible Commentary, vol.7, p.929.

[75] Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.311.

[76] Ellen G. White, Faith I Live By, p.219; vezi, de asemenea, Manuscript Releases, vol.17, p.25.

[77] Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.123.

[78] Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.512.

[79] Ellen G. White, Selected Messages, vol.3, p.313-314.

[80] Ellen G. White, Mărturii, vol.5, p.177.

[81] Ellen G. White, Mărturii, vol.5, p.513.

[82] Ellen G. White, Divina vindecare, p.130.

[83] Ellen G. White, Solii către tineret, p.237.

[84] Ellen G. White, Review and Herald, 11 august, 1887.

[85] Ellen G. White, Căminul adventist, p.127.

[86] Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.305.

[87] Ellen G. White, SDA Bible Commentary, vol.7, p.943.

[88] Ellen G. White, Sfaturi pentru profesori, p.20.

[89] Ellen G. White, Mărturii, vol.2, p.201-202,509; SDA Bible Commentary, vol.5, p.1128.

[90] Ellen G. White, In Heavenly Places, p.155; Christ Triumphant, p.260; Signs of the Times, 9 aprilie, 1896; 17 octombrie, 1900.

[91] Ellen G. White, Căminul adventist, p.127.

[92] Kevin D. Paulson, “http://www.greatcontroversy.org/reportandreview/pau-lhnature.php3. The Lower and Higher Natures: The Key to Resolving the Adventist Christology Debate”, publicat pe GCO 10 aprilie, 2003.

[93] Wray Herbert, “Politics of Biology,” U.S. News & World Report, 21aprilie, l997, p.78.

[94] Ellen G. White, That I May Know Him, p.140.

[95] Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p.421.

[96] Ellen G. White, Signs of the Times, 29 august, 1892.


Related Articles

Teoria distrugătoare de suflet a hipnotismului

„Meditaţia este o stare mintală care permite unei persoane să nu se gândească la treburile zilnice… Meditaţia este, poate, procedeul

Nuanțe de gri

„Acela care nu are suficientă credință că Hristos îl poate păzi să nu păcătuiască”, spunea Ellen White în 1897[1], „nu

Efortul omenesc și lupta pentru sfințire

În această prezentare, urmează să luăm în considerare ce ne învaţă Biblia şi Spiritul Profetic despre rolul efortului omenesc în