„Oamenilor le place să creadă că superstițiile păgâne au dispărut în fața civilizației secolului al douăzecilea. Însă Cuvântul lui Dumnezeu și cruda mărturie a faptelor declară că vrăjitoria este practicată în veacul acesta tot la fel ca și în zilele vracilor din vechime. Vechiul sistem de vrăjitorie este în realitate același lucru cu ceea ce este cunoscut acum sub numele de spiritism modern. Satana își găsește o cale de ajungere la mii de minți, prezentându-se sub chipul prietenilor dispăruți. Scriptura declară că „cei morți nu știu nimic” (Eclesiastul 9:5). Gândurile lor, dragostea lor, ura lor au pierit. Morții nu au nici o legătură cu cei vii. Dar, credincios șireteniei sale de la început, Satana folosește această cale pentru a pune stăpânire pe mințile oamenilor. Prin spiritism, mulți bolnavi, mulți dintre cei rămași singuri, dintre cei curioși intră în legătură cu spiritele rele. Toți cei care se avântă să facă lucrul acesta se găsesc pe un teren primejdios. … Vracii din vremurile păgâne își au corespondentul lor în mediumurile spiritiste, cei cu vedenii și ghicitorii de azi. Glasurile mistice care au vorbit la Endor și la Efes încă mai rătăcesc și acum pe fiii oamenilor, prin cuvintele lor mincinoase. Dacă vălul ar putea fi dat la o parte dinaintea ochilor noștri, am vedea cum îngerii cei răi folosesc toată dibăcia lor spre a amăgi și nimici.” – Faptele apostolilor, 289-290.
Cuvintele profetului Ellen White ne așează față în față cu lumea spiritistă a secolului XIX și XX. Ea a văzut că manifestările spiritiste care au apărut în aceeași perioadă cu ridicarea mișcării advente erau o continuare modernă a vrăjitoriei practicată de popoarele păgâne. Cu siguranță, deși Satana folosește cu succes aceleași tehnici, el trebuie să diversifice metodele de lucru pentru ca oamenii să fie mai ușor păcăliți. „Când oamenii se supun influenței sale, mai înainte ca ei să-și fi dat seama, mintea le este adusă în rătăcire și sufletul mânjit.” Postmodernismul nu este lipsit de manifestări spiritiste cu mult mai spectaculoase decât cele din secolele trecute, manifestări care caută să îi determine pe oameni să Îl uite pe Dumnezeu. Dar pericolul pentru creștinism nu este reprezentat îndeosebi de acest gen de spiritism. Formele de spiritism modern sunt mult mai periculoase și au rezultate deosebite în rândul creștinilor. În timp ce resping cu vehemență spiritismul secolelor în care a trăit Ellen White, creștinii de astăzi sunt deschiși noilor canale prin care Satana își exercită puterea sa vrăjitorească.
„Mustrarea adresată de apostol bisericii din Efes trebuie să fie luată în seamă și de poporul lui Dumnezeu de astăzi: «Nu luați parte deloc la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osândiți-le».”
Dacă spiritismul însemna comunicarea cu spiritele în diverse forme, de la ciocănituri la globuri și chiar vorbire directă, canalele demonice de astăzi sunt mai greu de identificat; dar nu imposibil. Unul din specialiștii în ocultism ai României, recunoscut internațional pentru calitățile sale în acest domeniu, spunea:
„Ideea pe care omul modern şi-o face despre magie e foarte stranie: el nu vede în magie decât o îngrămădire rizibilă de reţete şi de metode ce ţin de o concepţie primitivă, neştiinţifică, despre natură. Din nefericire, puţinii «specialişti» care îndrăznesc explorarea acestui domeniu transportă în el, ca singure instrumente ale voiajului lor, aceleaşi prejudecăţi. Operele care rup cu această tradiţie persistentă pot fi numărate pe degetele unei mâini. Fireşte, ar fi dificil de susţinut că metoda magiei are ceva de-a face cu metoda ştiinţelor naturii din zilele noastre. Structura materiei este complet ignorată, iar fenomenele fizico-chimice sunt atribuite unor forţe ostile activând în cosmos. Ceea ce magia are în comun cu tehnologia modernă este faptul că pretinde să parvină, cu alte mijloace, la aceleaşi rezultate: comunicare la distanţă, transporturi rapide, călătorii interplanetare fac parte din isprăvile curente ale magicianului. Şi totuşi, nu pe acest plan a continuat magia să existe, râzându-şi de toţi cei care o credeau dispărută de multă vreme. Ştiinţele psihologice şi sociale de astăzi sunt cele ce derivă direct din ea. … Nu doar strămoşul îndepărtat al psihanalizei poate fi recunoscut în ea, ci şi, în primul rând, acela al psihologiei aplicate şi al psihologiei maselor. Ca ştiinţă a manipulării fantasmelor, magia se adresează în primul rând imaginaţiei umane, în care încearcă să suscite impresii persistente. Magicianul Renaşterii este psihanalist şi profet, dar anticipează şi unele profesiuni moderne, precum acelea de responsabil cu relaţiile publice, agent de propagandă, spion, om politic, cenzor, director de mijloace de comunicare în masă, agent de publicitate.” – Eros și magie în renaștere, Ioan Petru Culianu.
Dacă pentru Ellen White spiritismul din timpul ei era de fapt vechiul sistem de vrăjitorie, pentru Ioan Petru Culianu, psihologia și științele sociale, precum și altele mai greu demonstrabile, își au originea în același sistem magic al „lumii primitive”. De fapt, după cum Pavel a fost chemat să avertizeze biserica despre filozofia care va decima creștinismul începând cu următorul secol (Coloseni 2:8), Ellen White a fost chemată să avertizeze despre psihologia care va face aceleași lucruri în timpurile din urmă: „În aceste zile când scepticismul și lipsa de loialitate apar atât de des sub un veșmânt științific trebuie să veghem în toate părțile. Prin aceste căi marele nostru vrăjmaș înșeală mii și îi conduce captivi în conformitate cu voința sa. Avantajul pe care el îl obține de pe urma acestor științe, științe care au legătură cu mintea umană, este înspăimântător. … Intrarea lui Satana prin științe este bine ticluită. Prin canalele frenologiei, psihologiei și mesmerismului (hipnozei), el se apropie mult mai direct de oamenii acestei generații și lucrează cu acea putere care trebuie să caracterizeze eforturile sale aproape de încheierea timpului de probă.” – Signs of the Times, 6 noiembrie 1884.
„Publicațiile scoase din tiparnițele noastre au rostul de a pregăti un popor care să-L întâmpine pe Dumnezeu. În toată lumea ele trebuie să îndeplinească aceeași lucrare pe care a făcut-o Ioan Botezătorul pentru națiunea iudaică.” Pentru aceasta nu avem nevoie de cărți de natură psihologică ca Fără stres de Julian Melgosa, sau de studiile biblice ale aceluiași autor, de cărțile lui Dobson, Lucado sau Yancey. Se poate că unii vor simți o oarecare indispoziție față de această abordare, dar trebuie să știm că nu numai spiritismul este spiritism. „Sunt mulți care fug cu teamă de gândul de a consulta mediumi spiritiști, dar care sunt atrași de forme mult mai plăcute de spiritism, așa cum este mișcarea Emanuel.” – Review and Herald, 15 ianuarie 1914. Mișcarea Emanuel a fost introdusă în 1906 cu scop misionar de către biserica Emanuel din Boston, Massachusetts. Metoda de „evanghelizare” era aceea de a lua accentul de pe elementul religios în schimbul terapiilor individuale și de grup. Vedem că Ellen White a indicat că spiritismul nu este numai comunicarea directă cu demonii, ci este mascat sub forme „mai plăcute”.
O altă formă „plăcută” a acestei practici este formarea spirituală prin practicarea disciplinelor spirituale. Despre aceste practici se găsesc multe cărți în librăriile creștine, dar în atenția noastră trebuie avute cele vândute de Editura Viața și Sănătate, dintre care aș aminti: Viața pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna de John Ortberg, Când Dumnezeu nu-ți răspunde la rugăciune de Gerald L. Sittser, Cine ești tu sa judeci? de Erwin Lutzer. Lista este mult mai lungă.
Formarea spirituală
Acest termen este foarte des întâlnit în creştinismul postmodern, atât în bisericile protestante, cât şi în catolicism şi se doreşte a fi un complex de elemente care să determine o dezvoltare spirituală în viaţa creştină. Ea urmăreşte creşterea spirituală a întregii fiinţe umane, prin orientarea intenţionată asupra vieţii spirituale interioare, interacţiuni cu alţi oameni în viaţa de zi cu zi şi practicarea disciplinelor spirituale. Ideea din spatele formării spirituale este aceea că noi avem nevoie de anumite practici şi discipline pentru a putea fi ca Isus, şi a avea Chipul Lui Divin. Iată câteva definiţii ale formării spirituale aşa cum este înţeleasă aceasta de cei ce o practică şi o promovează:
„transformarea spirituală nu înseamnă a încerca mai mult, ci a te antrena înţelept”[1]
„Formarea spirituală în Hristos este un proces ordonat... El ne invită să ne lăsăm poverile la o parte, în special cele religioase, şi să luăm asupra noastră jugul antrenamentului cu El... Dificultatea intrării complet în lumea divină şi viaţa ei, este din cauza eşecului nostru să înţelegem că drumul spre ea este drumul transformării interiorului...”[2]
Formarea spirituală este foarte apreciată în majoritatea bisericilor protestante de astăzi precum şi în rândul adepţilor bisericii emergente. Cele mai de renume universităţi de pregătire teologică, a celor mai cunoscute denominaţiuni protestante, au cursuri de formare spirituală, precum şi programe de masterat. Cei mai renumiţi autori creştini, precum şi cei mai apreciaţi teologi sau pastori, apreciază formarea spirituală şi o promovează în biserica din care fac parte. Dacă cele mai renumite universităţi creştine, şi cei mai renumiţi teologi, autori şi pastori folosesc formarea spirituală, înseamnă oare că aceasta este o cale deosebită de a merge pe drumul transformării fiinţei omeneşti după Chipul Divin?
Biserica catolică însă, a învăţat formarea spirituală cu mult mai devreme de a se naşte vreun protestant. Pe undeva, în ea s-a născut formarea spirituală în versiune creştină. Era pe vremea când Şcoala din Alexandria punea bazele teologiei creştine înrădăcinând aproape orice teorie în filozofia platonică și mai apoi neoplatonică. Părinţii deşertului o dezvoltă la nivel de practică, dezvoltând experimental contemplaţia platonică despre care a vorbit Clement, Origen şi Augustin. Adaugă practicii lor solitare, exerciţii precum postul, rugăciunea, memorarea Scripturii, tăcerea, toate cu scopul de a-i aduce mai aproape de o viaţă interioară capabilă să ajungă la unirea cu Dumnezeu precum şi la restaurarea chipului Său în om. Astfel, vechile practici mistice ale păgânilor au început să fie prezente în creştinism. Uitată parcă în negura vremurilor şi în mănăstiri, această practică „minunată” prinde iarăşi viaţă, în epoca medievală. Apreciind enorm valoarea formării spirituale, Ignaţiu de Loyola, impune practicarea acesteia în rândurile celor care urmau să plece în teribila misiune de a ucide Reformaţiunea. Ce armă teribilă – formarea spirituală!
Ea este în esenţă spiritualitate contemplativă. Exact ceea ce a fost preluat din mistică. Astăzi aceasta este adaptată în aşa fel încât să poată fi practicată şi de omul de rând. Formarea spirituală este întâlnită la adepţii bisericii emergente, precum şi la creştinii obişnuiţi ai multor denominaţiuni.
Folosindu-se de ignoranţa noastră, istoria se repetă. În vreme ce Cuvântul lui Dumnezeu devine din ce în ce mai neimportant în viaţa bisericii, experienţa mistică se ridică şi ameninţă încă odată, pentru ultima dată, pe cei ai lui Dumnezeu.
„Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos.”[3] Războiul acesta va ţine până la sfârşit. Cei mai mulţi au fost biruiţi. Acum e rândul nostru să biruim, sau să fim biruiţi. După toate probabilităţile, elementul mistic va fi numitorul comun al închinării globale în faţa antihristului. „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi acei a căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii [4], în cartea vieţii Mielului, care a fost înjungheat.”[5] Mistica este întâlnită în hinduism, budism, taoism, zen, islamism, iudaism, New Age, organizaţii păgân-creştine şi creştin-păgâne, biserica emergentă, ortodoxie, catolicism, protestantism. Există o singură grupă de oameni care nu au mistică – cei scrişi în cartea vieţii Mielului. O altă caracteristică a puterii spirituale este aceea că lucrează cu gândul, iar gândul, atunci când nu este în supunere față de Dumnezeu creează probleme. Puterea gândului[6] este una din tehnicile prin care Lucifer şi-a supus popoarele păgâne, apoi biserica primelor secole, iar acum protestantismul.
„Formarea spirituală efectivă în Hristos necesită o înţelegere realistică şi o utilizare cu grijă a puterii gândului.”[7]
Disciplinele spirituale
Disciplinele spirituale[8] sunt practici destinate pentru buna formare spirituală a creştinilor. Scopul declarat este că, prin practicarea lor caracterul omului se transformă în bine şi îl va reprezenta pe Dumnezeu. Iată câteva idei despre aceste discipline luate de la promotori:
„disciplina este orice activitate pe care pot să o fac printr-un efort conştient, care mă va ajuta să fac ceea ce nu pot îndeplini acum nici măcar prin efort conştient”[9]
„disciplinele sunt importante pentru simplul motiv că ne ajută să facem, ceea ce nu putem realiza numai cu ajutorul voinţei noastre”[10]
„disciplina spirituală... ne ajută să trăim o viaţă plină de roada Duhului... mă întăreşte să trăiesc viaţa aşa cum m-a învăţat şi trăit Isus”[11]
„Disciplinele clasice ale vieţii spirituale ne îndeamnă să depăşim superficialitatea pentru a ne putea cunoaşte adevărata profunzime a trăirii. Ele ne invită să explorăm adâncurile tărâmului spiritual, ne îndeamnă să fim soluţia pentru o lume lipsită de conţinut... Să nu rămânem cu impresia că disciplinele sunt sortite exclusiv titanilor credinţei sau că sunt rezervate doar firilor contemplative, care-şi dedică tot timpul rugăciunii şi meditaţiei...”[12]
„Dumnezeu ne-a dat disciplinele spirituale ca mijloc prin care putem primi harul Său. Disciplinele ne permit să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu pentru ca El să ne poată transforma”[13]
„Disciplinele spirituale sunt hărăzite spre binele nostru. Ele sunt mijlocul de a aduce plinătatea lui Dumnezeu în vieţile noastre.”[14]
„Disciplinele spirituale îşi propun transformarea totală a individului. Ele urmăresc să înlocuiască deprinderile vechi şi nocive, cu altele noi, dătătoare de viaţă”[15]
„Doar pentru că dorim, nu putem să transformăm ideile şi imaginile, sau informaţia şi modelul gândurilor pe care le avem. Dar dacă ne antrenăm, adoptăm discipline sigure, noi vom progresa şi vom fi capabili să facem aceasta.”[16]
Citind aceste declaraţii pline de farmec despre disciplinele spirituale, întreb:
Uitându-ne cu atenţie la teologia protestantă, observăm că marii reformatori au respins ideile de mai sus, punând chiar aceste întrebări. Ei au observat că practica bisericii latine pune accent pe faptul că dezvoltarea spirituală este rezultatul exerciţiilor spirituale, al ascezei, şi nu al lucrării lui Hristos şi a Spiritului Sfânt. Din citatele de mai sus, reiese clar că Duhul Sfânt nu mai are cu ce să ne ajute în dezvoltarea caracterului, iar Isus poate să lipsească, pentru că disciplinele ne aduc în faţa Tatălui. Aveţi impresia că merg prea departe? Că acele citate nu spun aşa ceva? Nu spun aşa ceva în mod direct, ci indirect. Ceea ce învaţă promotorii disciplinelor spirituale nu este altceva decât practică creştină ascetică antică şi medievală adaptată creştinului de astăzi. Ignaţiu de Loyola este de asemenea folosit ca o sursă serioasă de informaţie pentru crearea disciplinelor spirituale moderne, în fapt exerciţiile lui au fost adaptate protestantismului modern.
Autorii de mai sus, precum şi alţii îi datorează lui Loyola şi altor mistici ceea ce ei scriu, predică, sau predau, după caz.
„Am învăţat despre această cale de a avea o experienţă a naşterii din nou citind misticii catolici, în special Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola. Ignaţiu, un fondator al ordinului iezuit, a fost odată un soldat şi doar după ce şi-a petrecut un timp pe patul spitalului recuperându-se după o bătălie, şi-a concentrat mintea şi inima spre Dumnezeu. Ca mulţi mistici catolici a dezvoltat o imensă dorinţă de a experimenta ce înseamnă să fii una cu Dumnezeu. Încetul cu încetul el a ajuns să simtă o dorinţă intensă după un tip de puritate spirituală despre care credea că îl va face capabil să experimenteze plinătatea prezenţei lui Dumnezeu în el.”[17]
Acest autor protestant, nu numai că priveşte cu plăcere şi admiraţie la experienţa mistică a lui Loyola, dar ne şi recomandă să ne întoarcem la mistica iezuitului. Richard Foster este unul dintre cei mai renumiţi promotori ai disciplinelor spirituale şi al formării spirituale preluate de la mistici catolici. El spune în cartea sa că le-a descoperit de la Dallas Willard[18]. La rândul său, Foster a avut şi ucenici. Unul dintre ei este John Ortberg, care împărtăşeşte împreună cu cei doi amintiţi mai sus filozofia mistică a disciplinelor spirituale. Foster nu numai că încurajează practicarea exerciţiilor iezuitului, el încearcă să dea misticii catolice o deosebită importanţă pentru buna dezvoltare a spiritualităţii.
„După Reformaţiune, noi protestanţii am lăsat în urmă mult din ceea ce ne-a deranjat din romano-catolicismul secolului al XV – lea. Sunt convins că am lăsat în urmă prea mult. Metodele de rugăciune oferite de Ignaţiu au devenit preţioase pentru mine. Cu ajutorul unor sfinţi catolici, viaţa mea de rugăciune s-a adâncit.”[19]
Disciplinele spirituale sunt practici prin care omul postmodern descoperă în lumea socială aceleaşi exerciţii spirituale pe care le-au avut părinţii deşertului și a căror originea este păgână. Astăzi misticismul este din nou promovat în creştinism, de data aceasta prin protestanţi care nu mai sunt de partea corectă a baricadei. Faptul că există o întoarcere spre mistica creştină a primelor secole nu este un secret. Toată chestiunea este legată de modul în care percepem mistica: ca fiind în armonie cu Scriptura sau în dezacord. Neutralitatea nu există în această chestiune.
Biserica emergentă, sectele New Age, creştinii care au adoptat formarea spirituală, doresc un dumnezeu pe care să-l simtă, să-l audă, să se scufunde în el. Misticismul care a fost odată aruncat de protestanţi la coşul de gunoi este acum, într-o măsură mai mare sau mai mică, centrul spiritualităţii protestante.
Una dintre cele mai renumite reviste creştine americane, recunoaşte acest fapt. Pe 8 februarie 2008, Chris Armstrong a scris un articol remarcabil despre aceste fapte. Articolul purta titlul Viitorul stă în trecut – de ce evanghelicii se leagă de biserica primară în timp ce păşesc în secolul al XXI – lea, şi a fost scris ca urmare a unei conferinţe ţinute în anul 2007 în centrul Billy Graham de la Wheaton College. Voi reda părţile care au legătură cu subiectul acestei cărţi.
Referindu-se la ceea ce s-a întâmplat la acea conferinţă, autorul aminteşte în articol de cuvintele lui Thomas Oden, spuse cu 15 ani înainte de acea conferinţă:
„Fiii şi fiicele modernităţii redescoperă frumuseţea neglijată a învăţăturilor clasice creştine. Este un moment de bucurie, să vezi iarăşi ceea ce a fost aproape uitat, să îmbrăţişezi un copil pierdut.”
„D.H. Williams, autor al Evanghelicals and Tradition (Evanghelicii şi tradiţia), a certificat la conferinţă despre recenta creştere a interesului evanghelic pentru patristică..: «Cine s-ar fi gândit acum o decadă, că la începutul secolului al XXI – lea, unul dintre cele mai vibrante şi serioase câmpuri de studiu creştin vor fi părinţii bisericeşti antici».”
Citându-l pe Robert Webber, cel care a fost în spatele acestei conferinţe, chiar dacă nu a fost prezent din cauza convalescenţei, autorul spune:
„Argumentul meu este că timpul bisericii primare (100-500), şi în mod particular al doilea secol, conţine lucruri pe care evanghelicii trebuie să le recupereze.”
„Mişcarea pare că a explodat într-o perioadă de 24 de luni între 1977 şi 1979, perioadă care a văzut publicaţia bestselling–ului lui Richard Foster, «Celebration of Discipline: The Path to Spiritual Growth»(tradusă în româneşte sub titlul Disciplinele spirituale) şi a lui Robert Weber «Common Roots: A Call to Evangelical Maturity»(Rădăcini comune: O chemare la maturitate evanghelică).”
„Opriţi dezbaterile fără sfârşit şi publicitatea creştinătăţii, şi doar reprezentaţi-o. Trăiţi-o cu credincioşie în comuniune cu alţii... Preluaţi simbolurile şi sacramentele. Dialogaţi cu celelalte două confesiuni istorice, catolicismul şi ortodoxia... Ardeţi lumânări şi candele. Rugaţi-vă utilizând lectio divina. Da-ţi drumul să curgă la toată bogăţia tradiţiei creştine pe care o găsiţi”
„De la Dallas Willard, Richard Foster,... de la călugării şi călugăriţele practicante, ei trebuie să înveţe atât tăria cât şi limitele discipinelor istorice ascetice. De la Tom Oden, D.H. Williams,... de la fraţii şi surorile practicanţi din biserica est răsăriteană şi catolică, ei trebuie să înveţe atât puterea cât şi limitele angajamentului cu toată tradiţia întregii bisericii – singură, sfântă, catolică şi apostolică.”
„Acesta este drumul spre maturitate.”
„Şi pentru că se întâlnesc şi învaţă de la creştini din cele două mari confesiuni, Romano-Catolice şi Ortodoxă, este motiv de bucurie în puterea dragostei.”
Din anii ‘70 tendinţa acceptării acestor idei este crescătoare. Practicile mistice ale estului s-au întâlnit cu cele ale vestului chiar în bisericile protestante. Din ce în ce mai multe denominaţiuni creştine folosesc, mai ales în programele de tineret, labirintul rugăciunii, stațiile crucii, candelele, beţişoarele parfumate, precum şi rozariul, rugăciunea taize, rugăciunea contemplativă, lectio divina, etc. Sigur că de multe ori acestea sunt promovate sub o altă denumire sau, pur și simplu fără nici un nume. Doar ni se spune că prin practicarea acestora ne întâlnim cu Dumnezeu într-un mod nou, profund şi unic.
În prezentarea cărţii Disciplinele spirituale, Elton Trueblood spune despre carte următorul adevăr:
„Scopul nu este sectar, ci din contră, unul profund ecumenic.”[20]
Conciliul Vatican II s-a încheiat în anul 1965. Unul din subiectele principale aduse în discuţie în acest conciliu a fost relaţia catolicilor cu celelalte religii şi cu ecumenismul. Declaraţia din Unitas Redintegratio, prin care era exprimat visul de a vedea protestantismul întors din nou la Roma, devenea realitate în doar câţiva ani. Prin oameni cheie din protestantism, acesta a fost întors la ceea ce lepădase. Christianity Today a observat această atitudine şi a salutat-o cu bucurie. Am devenit mândri că fiii şi fiicele noastre au întors spatele lui Dumnezeu şi au apucat pe calea creştinilor platonicieni, în mod special cei din secolul al II – lea. Haideţi să spunem că este o coincidenţă faptul că Vatican II a avut loc cu doar câţiva ani înainte. Haideţi să spunem că nu datorită sistemului iezuit de educaţie s-au produs schimbări în protestantism. Haideţi să spunem că nu iezuiţii au lucrat la aceasta. Haideţi să spunem orice. Totuşi, de ce s-a ajuns aici? Lucifer şi dorinţa inimii lui. Cu atât mai mult cu cât acum trăim ultimele clipe ale acestui pământ. Totuşi nu sunt împăcat cu presupunerile făcute. Ar mai fi câteva coincidenţe, legate şi de cuvintele Apocalipsei care spun că Lucifer a dat fiarei scaunul lui de domnie, putere şi stăpânire[21].
Tendința creștinismului protestant este așteptată de multă vreme. Nu ar trebui să ne surprindă implicarea adventiștilor în aceste subiecte. Nici că la I.T.A. Cernica s-a predat în anii trecuți un curs bazat pe cartea lui Richard Foster, Disciplinele Spirituale. Deși unul din profesorii care a predat cursul a sesizat că opera lui Foster este cu probleme și a spus acest lucru studenților, motivând cererea de a fi citită prin faptul că sunt obligați să facă aceasta, profesorul de dinainte a cerut elevilor practicarea disciplinelor din carte. Îmi amintesc și acum vizita făcută unui prieten, pastor în biserica rămășiței și victima cursului de la Cernica. Eram împreună cu soția și ne-a povestit cât de mult profesorul lui de la institut ținea ca disciplinele din carte să fie practicate. Lucru pe care el l-a făcut cu conștiinciozitate până când a văzut-o pe fecioara Maria. Știind cine este, tânărul s-a oprit. Îi mulțumesc pentru că mi-a împărtășit acest lucru intim, pentru că peste câțiva ani, un alt tânăr, fost slujitor al amvoanelor baptiste timp de aproape 10 ani, mi-a istorisit fenomene spiritiste din campusul baptist, declarând cu durere că institutele teologice sunt locuri de demonizare în masă.
Nu mai luăm în considerare cărțile lui Bruce Wilkinson care vorbesc despre nemurirea sufletului precum și cea a lui Sandhu Singh, Un martor a lui Hristos sau Erwin Lutzer. Nici că Erwin Lutzer, a afirmat „De exemplu să luăm afirmația, numai Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi. Daca ea este adevărată exclude alte surse de revelație și autoritate ... exclude și scrierile lui Ellen White." (Cine ești tu sa judeci?, pagina 70). Un lucru este împovărător pentru cei care doresc să facă voia lui Dumnezeu – casele noastre de editură au publicat sau distribuit cărți care învață doctrinele demonilor. „Solemnă este răspunderea care zace asupra caselor noastre de editură. Aceia care conduc aceste instituții, aceia care editează revistele și pregătesc cărțile stând în lumina planului lui Dumnezeu și care sunt chemați să dea lumii avertizarea, sunt socotiți de Dumnezeu răspunzători de sufletele semenilor lor.” Oare cei care au cumpărat aceste lecturi din locurile în care noi am afirmat că prezintă adevărul și numai adevărul nu ar trebui înștiințați? Oare nu ar trebui făcută o analiză atentă ca nu cumva să vindem și acum cărți psihologice sau cu învățături care pot fi cu ușurință clasificate ca fiind de natură spiritistă?
Deși intenționam să finalizez aici mi-am amintit de o altă carte suspectă. Cartea a fost editată pentru tineretul bisericii sesizându-se lipsa de cărți pentru nevoile tinerilor. „Mă doare inima când îi văd pe cei care susțin că Îl așteaptă pe Mântuitorul că își dedică timpul și talanții pentru a pune în circulație cărți care nu conțin nimic cu privire la adevărul pentru acest timp — cărți narative, cărți biografice, cărți cu teorii și speculații ale oamenilor.” Portrete în alb-negru se numește cartea care a fost gândită pentru tineri. Conform descrierii editorului cartea prezintă „biografii ale unor oameni ai curajului, credinței și perseverenței.” Mai mult: „Personalitățile prezentate în acest volum iți pot fi atât modele, cât și profesori sau mentori (Fridtjof Nansen, Louis Pasteur, Henry Ford, Benjamin Franklin, Thomas Alva Edison, Isaac Newton, Francisc d'Asissi, Martin Luther, Booker T.Washington, Ellen G.White, William Carey, George Müller, Amiralul Coligny). A avea succes în viață presupune să fii tu însuți inspirându-te de la alții.” „Lumea este plină de astfel de cărți; se pot găsi pretutindeni; însă cum se pot angaja urmașii lui Hristos într-o lucrare atât de comună, când există o nevoie atât de mare după adevărul lui Dumnezeu, la orice pas? Nu este misiunea noastră să punem în circulație astfel de cărți. Sunt mii de alți oameni care fac lucrul acesta, care până acum nu au suficientă cunoștință cu privire la ceva mai bun. Noi avem o misiune clară și nu trebuie să ne întoarcem de la aceasta și să ne ocupăm de probleme lăturalnice. Nu trebuie folosiți oameni și bani pentru a aduce înaintea oamenilor cărți care nu au nimic de-a face cu adevărul prezent.” – Evanghelizarea prin literatură, pagina 120. Însă dincolo de problemele legate de cărțile biografice, probleme prezentate de Ellen White, sunt cele legate de „Personalitățile” care „iți pot fi atât modele, cât și profesori sau mentori.” Să luăm în considerare o astfel de personalitate, Francisc de Asissi. Acesta este fondatorul ordinului călugăresc al franciscanilor, un puternic instrument împotriva reformațiunii protestante. Primul ordin a fost înfiinţat în anul 1209, al doilea în 1212, iar al treilea în 1221. Urmând regulile stabilite de Assisi, franciscanii se supuneau jurământului de castitate, ascultare şi sărăcie ca orice alţi călugări, mergeau doi câte doi predicând şi practicând cerşetoria. Francisc petrecea mult timp în solitudine şi rugăciune contemplativă. Practicarea acestor forme de misticism l-a adus mai aproape de vrășmașul sufletelor, dovadă fiind o viziune pe care a avut-o şi faptul că a fost stigmatizat . În aceea viziune a văzut un înger cu şase aripi crucificat, care i-a dat stigmata – cinci răni ale lui Hristos. Viziunea unui înger crucificat nu putea veni de la Dumnezeu, pentru că ar fi fost o blasfemie la adresa Domnului Hristos, Dumnezeu care a fost crucificat. Pe de altă parte, Francisc era credincios doctrinei catolice referitoare la Maria, pe care o numea mama lui Dumnezeu. La un anumit moment din viaţa a început să predice animalelor şi chiar florilor. Împreună cu dominicanii, franciscanii au primit autoritatea papală de a persecuta pe cei care citeau Biblia. Dacă misticismul lui Francisc de Assisi venea de la Hristos, urmaşii săi nu ar fi ridicat niciodată mâna împotriva celor care citeau Sfântul Cuvânt şi doreau o transformare a vieţii lor prin puterea Cuvântului. Dacă practicarea rugăciunii contemplative te aduce în prezenţa lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă nici măcar cu gândul, nu s-ar fi ridicat vreodată un franciscan împotriva unui cititor al Scripturilor. Mistica are o singură legătură cu Hristos – este împotriva Lui şi a lucrării Duhului Sfânt.
Pentru că sunt părintele unui copil care mai are ceva vreme până la adolescență mă tem pentru creșterea lui spirituală. Ce apariții editoriale voi mai vedea despre „personalități” de genul acesta care i-ar putea fi model? Mă tem pentru că va găsi pe minciună o falsă ștampilă a adevărului.
____________________
[1]John Ortberg, Viaţa pe care ţi-ai dorit-o dintotdeauna, discipline spirituale pentru omul de rând, Majesty Press, Arad, 2007, pagina 43.
[2] Dallas Willard, Renovation of the heart, Inter-Varsity Press, 2002, pagina x.
[3]Apocalipsa 12: 17.
[4]Traducerea KJV, împreună cu alte traduceri spun: „... a căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii Mielului înjunghiat de la întemeierea lumii.”
[5]Apocalipsa 13: 7-8.
[6] Cu referinţă la şamanism, magie, mistică, psihologie, etc.
[7] Dallas Willard, Renovation of the heart, Inter-Varsity Press, 2002, pagina 81.
[8] Disciplinele cele mai comune sunt postul, studiul Scripturii, meditaţia, rugăciunea contemplativă, lectio divina, tăcerea, solitudinea, etc.
[9]John Ortberg, Viaţa pe care ţi-ai dorit-o dintotdeauna, discipline spirituale pentru omul de rând, Majesty Press, Arad, 2007, pagina 47.
[10]Ibidem, pagina 48.
[11]Ibidem, pagina 48.
[12]Richard Foster, Disciplinele Spirituale, Discipolul, 2008, pagina 11.
[13]Ibidem, pagina 16.
[14]Ibidem, pagina 18.
[15] Ibidem, pagina 80.
[16] Dallas Willard, Renovation of the heart, Inter-Varsity Press, 2002, pagina 80.
[17] Tony Campolo, Letters to a Young Evanghelical, pagina 30. Despre Campolo am discutat şi la gândirea pozitivă, pe care a învăţat-o probabil, prin psihologie, din ocultism. Campolo este profesor emerit de sociologie la Eastern Univeristy, fondator şi preşedinte al Evanghelical Association for the Promotion of Education.
[18]„Prin prietenia şi sfaturile lui Dallas Willard, mentorul meu timp de mulţi ani, am descoperit pentru prima dată înţelesul şi necesitatea disciplinelor spirituale.” - Richard Foster, Disciplinele Spirituale, Discipolul, 2008, pagina 9.
[19]Ibidem, pagina 31.
[20]Richard Foster, Disciplinele Spirituale, Discipolul, 2008, pagina 7.
[21] Apocalipsa 13: 2.
David Ionita:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Robert Neacsu:
a comentat la: Despre sanctuar
Paul Bucur:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM