Înainte sau după …

Înainte sau după …

Curierul Adventist a publicat recent un articol scris de fratele Marius Munteanu (Înainte și după … Conferința Generală), președintele Uniunii Române, care începea astfel: „Nu a fost vreo întâlnire bisericească, în ultima vreme, la care să nu fi fost întrebat despre proxima Sesiune a Conferinței Generale din San Antonio. În biserici locale, în comitete la Conferințe, Uniune sau Diviziune, inevitabil, poposim asupra agendei viitoarei întâlniri mondiale. Se anticipează atmosfera, se exprimă îngrijorări, se verifică soliditatea punctelor de vedere, se caută referințe practice, istorice sau teologice, se emit păreri, se împărtășesc opinii etc.” Soluția propusă de fratele Marius numeroaselor întrebări și îngrijorări exprimate este: „Subiectul acestui număr al Curierului Adventist ne-a reamintit că și înainte, și după Sesiunea Conferinței Generale, biserica noastră are același lucru extrem de important de trăit și de predicat: Apocalipsa 14:6-12. Mi-e teamă că, mobilizați în spatele unor puncte de vedere sau subordonați exponenților acestora, ne „încălzim” pentru subiecte care nu sunt prioritare și nici decisive pentru mântuire. Nu agreez indolența și nici ignoranța în discuțiile teologice sau practice, dar dezavuez fronda pentru subiecte care nu sunt în primul rând adevăr prezent.

Îngrijorările cu privire la soluțiile oferite în articolul din Curierul Adventist sunt reale, fiind concretizate de unul din pastorii români, în formă scrisă:

„Exprimarea opiniei în ce privește curentele dezbateri teologice în adventism este o necesitate. Puțini însă știu să-și stabilească obiectiv cercul în care aceasta trebuie împărtășită. Unii iau de guler tot ce apucă pe Internet; alții tună pe la amvoane. Un lucru e cert – dacă am învățat ceva în urma pregătirii pentru GC 2015 a fost că nu avem o cultură a discuțiilor argumentate și politicoase. Prea puțini se știu abține de la atacuri personale, exagerări și scoateri din context. Și atunci ce facem? Anatemizăm cu totul dialogul?

Se pare că entuziasmul autentic devine tot mai greu lizibil decât cel artificial. Oricum, istoria ne arată că o astfel de îndepărtare de adevăr pe motive că unul sau altul e prea vocal, energic, încălzit de un subiect, e mult mai vinovată decât precauția închipuită.

Misiunea noastră e una – a oferi lumii un adevăr prezent. Însă acesta nu e independent de experimentarea de către biserică a acestui adevăr. Altfel, ar fi fost destul cărțile împărțite și programele TV sau radio. Ori, vedem că întruparea adevărului în biserică a fost fragmentată de anumite hotărâri administrative (una din cauze). Așa că nu ne putem întoarce la misiunea noastră dacă nu ascultăm de Scriptură. Nu avem la ce misiune să ne întoarcem. Rugăciunea pentru unitate a Mântuitorului primește un zâmbet ironic sau va primi replica – unitate în diversitate, frate!

Ciudat e că oamenii care au insistat pentru o derogare în ce privește hotărârile administrative în unele regiuni, vor acum ca aceasta să fie norma, votată și recunoscută de biserica mondială. „Sesiunea din 1995 a respins o cerere venită din partea Diviziunii Nord Americane ca fiecărei diviziuni să-i fie oferit «dreptul de a hirotoni indivizi în teritoriul ei în armonie cu politicile stabilite. În plus, când circumstanțele nu socotesc aceasta nerecomandabil, o diviziune poate autoriza hirotonirea indivizilor calificați fără să țină seama de gen».” – Extras din Agenda de lucru a sesiunii Conferinței Generale 2015. Se pare că refuzul din 1990 și 1995 nu e deloc privit ca vocea lui Dumnezeu, și nici măcar cu autoritatea de care se vorbește în Mărturii, vol. 9, ci doar un hop în calea unui progres teologic. Clădirea atitudinii de respingere a unei decizii GC vine exact din partea celor ce vor ca hirotonirea femeii să devină din nou subiect de discuție. Așa că o problemă teologică poate deveni ușor una culturală. Iar când cultura vine să lămurească Biblia ne putem aștepta la enormități ce se pretind eliberatoare. Pretenția de unitate (teologică) devine tot mai mult ochelarii roz ai adventismului.

Riscul pierderii direcției nu stă în o aplecare insistentă asupra anumitor subiecte teologice, mai ales când acestora nu li se neagă importanța. Discuțiile curente nu sunt decât replici la insistențele Diviziunii Nord-Americane cu privire la hirotonire, începând cu votul din 1990. Reacția nu poate fi decât de îngrijorare atunci când insistența acestei diviziuni este vizibilă mondial. Mai mult, a pune eticheta de relevant sau irelevant pentru mântuire, nu e decât un demers pseudo-protestant. Rădăcinile bisericii noastre au fost născute din insistența pe un subiect care nu a fost prioritar pentru mântuire. Totuși, a fost decisiv. Acela a fost adevăr prezent chiar dacă era susținut în teologia multor biserici protestante. Așa că subiectul devine prioritar prin reluarea lui de către biserica mondială și prin catalogarea lui ca fiind o chestiune culturală. Neglijarea tratării lui în mod competent nu face decât să crească riscul unei confuzii teologice și administrative.

Așteptarea a fost ca la nivel național să existe o dezbatere sau măcar o consultare delegativă cu privire la acest subiect înainte de votul dat la Diviziune. Nu a existat atunci, iar acum dialogul pare a fi tot mai precar. Nu cred că mai e timp de învinuiri și regrete. Evitând exagerări și mergând pe mâna precauției nu vom ajunge prea departe. Închipuindu-ne că trebuie să alegem între nuanțe de gri am dezvoltat o atitudine ce seamănă cu un exercițiu de echilibristică teologică. Creatorul care în zilele creației a spus: «Să fie lumină!» pretinde și azi ca lumina să răzbească prin desișul problemelor noastre. Îndrăznesc să cred că nu e prea târziu!

Răscumpărați vremea căci zilele sunt rele.”

V.P.