Breaking News

Ellen White susține legământul

Ellen White susține legământul

Sesiunea Conferinței de la Minneapolis, precum și ceea de dinaintea ei, au fost caracterizate de discuții aprinse pe tema legii din Galateni. Dar, strâns legat de această temă este subiectul legâmintelor. Nici anii imediat următori nu au adus o rezolvare în această discuție. Controversa cu privire la cele două legăminte nu și-a găsit rezolvare în biserică la întâlnirea lucrătorilor din 1890 și a continuat să reprezinte un prilej de dispută în anii următori. Ellen White însă, a făcut o precizare publică în timpul acelei întruniri cu privire la unde se găsește autoritatea divină. Biblia trebuia să fie mijlocul prin care disputa să fie rezolvată. În continuare vom prezenta o scurtă istorie a modului în care Ellen White s-a raportat la acest concept în accea perioadă.

Câțiva, printre care și fratele J. O. Corliss, au studiat Biblia și au ajuns la aceeași concluzie cu privire la lege și cele două legăminte așa cum erau prezentate de E. J. Waggoner. Un altul era fratele D. T. Bourdeau care a și prezentat o temă împreună cu Waggoner, pentru o mai bună clarificare.

Ellen White privea problema legii din Galateni ca fiind o chestiune minoră. Cu siguranță nu era un „pilon“ al doctrinei bisericii. Acesta era motivul pentru care nu putea înțelege de ce acest subiect a determinat un așa „incredibil război“1 la Minneapolis. În problema legămintelor însă, dânsa era pe punctul de a rupe tăcerea.

După Conferința de la Minneapolis, Ellen White a încurajat studiul biblic pe acest subiect. Nici cuvântul lui E.L. Waggoner și nici al lui Uriah Smith nu trebuiau să fie luate ca fiind adevărate. Ea însăși a încercat să se situeze în afara controversei prin faptul că nu a luat poziție cu privire la legea din Galateni sau cele două legăminte.

Acum sosise clipa. Fusese trimisă lumină de Sus. Joi, 6 martie 1890, Ellen White a primit înțelegerea pe care o avea Cerul cu privire la cele două legăminte. Sabatul următor, pe 8 martie, i-a scris o scrisoare fratelui Smith.

„Cu două nopți în urmă mi s-a arătat că dovezile cu privire la legăminte au fost clare și convingătoare. Dumneata, fratele Dan Jones, fratele Porter și alții vă irosiți capacitățile de a investiga pentru a da naștere unei poziții cu privire la legăminte care să difere de cea prezentată de fratele Waggoner. Dacă ați fi primit adevărata lumină care luminează, nu ați fi călcat pe urmele iudeilor prin maniera de interpretare și prin denaturarea Scripturii. Ce anume îi făcea așa zeloși? De ce îi deranjau cuvintele lui Hristos? De ce iscoadele Îl urmăreau pentru a-I vâna cuvintele cu scopul de a le repeta, reinterpreta și de a le schimba sensul în așa fel încât să se potrivească intenției minților lor nesfinte? În felul acesta îi înșelau ei pe oameni. Inventau false probleme. Interpretau acele lucruri pentru a încețoșa și a duce în rătăcire mințile altora. Problema legământului este una clară și va fi acceptată de către orice minte sinceră, lipsită de prejudecăți, dar Domnul mi-a dat lumină cu privire la acest subiect. Ați întors spatele luminii clare pentru că vă era teamă că problema legii din Galateni va trebui acceptată și ea. Cu privire la legea din Galateni nu am și nu am avut vreo povară.”2

Aceasta a fost o susținere hotărâtă din partea lui Ellen White cu privire la cele două legăminte așa cum fuseseră prezentate de către E.J. Waggoner. Evident că Domnul a văzut marea lipsă de unitate dintre conducătorii bisericii. El dorea să-i unească în adevăr așa cum este el în Isus – dacă ei doreau să umble în lumina prezentată din Scripturi.

O ilustrație amară pe care Ellen White a luat-o din Scriptură cu privire la susținerea teologiei legământului prezentată de Waggoner a fost comparația dintre iudeii de pe timpul Domnului Hristos și conducerea bisericii din zilele ei. Dânsa afirma că ei aveau idei confuze care derutau poporul.

Observăm că în contextul legămintelor, evreii credeau că legământul de la Sinai era alegerea unică a lui Dumnezeu cu privire la poporul evreu. De aceea I-au respins lui Hristos pretenția că El ar fi fost Mijlocitorul legământului lui Dumnezeu.

În mod asemănător, fratele Smith a prezentat o înțelegere a vechiului legământ care făcea din Israel poporul ales al lui Dumnezeu prin intermediul legământului cu Avraam. Problema stării inimii și a credinței în Hristos erau secundare alegerii lui Dumnezeu. În viziunea sa cu privire la vechiul legământ era un iz de predestinație. Prezentând vederile sale confuze prin care susținea că noul legământ era doar o continuare a vechiului legământ, fratele Smith acționa la fel ca iudeii din zilele lui Hristos, care-I vânau cuvintele și le răstălmăceau înaintea oamenilor. Ellen White îi spusese: „Ai întărit mâinile și mințile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison, Nicola și a unui mare număr de alți oameni prin intermediul lor. Toți te citează pe tine, iar dușmanul neprihănirii privește cu satisfacție.”

Ellen White l-a avertizat pe fratele Smith:3

„Dacă întorci spatele unei raze de lumină temându-te că aceasta te obligă să accepți poziții pe care nu vrei să le accepți, lumina respectivă devine un așa întuneric pentru tine, încât fiind greșit, vei crede cu sinceritate că susții adevărul.”4

Evident că fratele Smith se temea că dacă acceptă ideea diferenței dintre cele două legăminte, atunci va trebui să cedeze și în chestiunea legii morale din Galateni 3.

Fratele Smith îi scrisese lui Ellen White pe 17 februarie 1890 despre îngrijorarea aceasta. Putea să citească scrisul de mână de pe zid despre direcția în care dânsa se îndrepta și lucrul acesta îl neliniștea profund. I se părea atât de neînțeles încât punea sub semnul întrebării Mărturiile. Dacă una din piesele domino-ului teoriei lui cădea, atunci toate urmau să cadă. Îi scrisese lui Ellen White despre Waggoner că:

„… poziția sa față de Galateni, eu o consider eronată … El [E. J. Waggoner] și-a însușit acea poziție cu privire la Galateni pe care dumneavoastră ați dezaprobat-o la tatăl lui. [J. H. Waggoner].”5

Importanța pe care o dădea acestei chestiuni se poate vedea când i-a scris în termeni clari:

„După cum văd eu lucrurile, cea mai mare nenorocire care a căzut peste lucrarea noastră, întrecută doar de moartea fratelui [James] White, a avut loc atunci când Dr. Waggoner a publicat articolele sale cu privire la cartea Galateni în revista Signs (Semnele timpului). Am crezut că problema legii din Galateni a fost lămurită în 1856… M-au surprins articolele pentru că îmi păreau și atunci și acum în contradicție cu ceea ce i-ați scris lui J.H. Waggoner …”6

Smith se opunea vehement vederilor lui Waggoner cu privire la deosebirea dintre cele două legăminte datorită poziției acestuia din urmă față de legea ceremonială din Galateni 3. Pe 9 martie 1890, ziua de după momentul în care dânsa a transmis fratelui Smith poziția ei în chestiunea legământului, Ellen White îi mărturisea fiului ei W.C. White:

„Nu vreau să pun niciun fel de frână acum. Am o libertate deplină, numind lumina lumină și întunericul întuneric. Le-am spus ieri că poziția mea cu privire la legăminte e cea exprimată în primul meu volum [Patriarhi și Profeți]. Dacă aceasta este și poziția Dr. Waggoner atunci dânsul este de partea adevărului.”7

Conducerea bisericii împreună cu Ellen White se întâlnise în Sabatul din 8 martie, după-amiaza, în capela de la Review.8 Luni i-a scris din nou fiului ei:

„Îmi pare bine să aud că Profesorul Prescott predă aceleași lecții studenților de la clasă ca și fratele Waggoner. Prezintă legămintele … După ce am afirmat în ultimul Sabat că poziția cu privire la legăminte așa cum e prezentată de fratele Waggoner este cea corectă, se pare că pentru multe minți a fost o mare ușurare.”9

Pe 9 martie, duminica, Ellen White relata ce se întâmplase la acea întâlnire din Sabat după-amiază:

„Un mare număr de persoane a fost prezent. Frații Olsen10 și Waggoner au condus întâlnirea. Binecuvântarea lui Dumnezeu a venit peste mine și toți au știut că Duhul și puterea lui Dumnezeu erau peste mine și mulți au fost binecuvântați. Am vorbit cu hotărâre …”11

Dânsa a îndreptat atenția lor la acea frază din volumul întâi (Patriarhi și profeți, „Legea și legămintele”) cu privire la legăminte și a spus că aceasta era în armonie cu Dr. Waggoner. Aceasta a fost o întâlnire publică crucială pentru că sprijinul dumneaei față de vederile lui Waggoner cu privire la legăminte fusese transmis prin scrisori fraților Uriah Smith, W. C. White și Mary White. Acum făcea cunoscută „lumina”într-un serviciu public.12

Ellen White s-a ridicat să vorbească în capelă în acea după-amiază de Sabat. Le-a spus exact care era poziția dumneaei în conflictul prezent. A făcut referire și la descoperirea care îi fusese dată pe 6 martie, joi noaptea, spunând:

„… lumina care mi-a fost dată cu două nopți în urmă mi-a clarificat totul, influența care era la lucru și care urmau să fie consecințele… Pășiți pe același drum pe care s-a mers în zilele lui Hristos. Ați repetat experiența lor, dar Dumnezeu să ne izbăvească … V-ați pus de-a curmezișul lucrării lui Dumnezeu. Pământul va fi luminat cu slava Sa, iar dacă voi veți sta în poziția în care vă aflați astăzi, veți putea la fel de repede spune că Duhul lui Dumnezeu e de fapt duhul diavolului … Nu vă agățați de fratele Smith. În numele lui Dumnezeu vă spun, dânsul nu este în lumină. Dânsul nu a fost de partea luminii de când a avut loc întâlnirea de la Minneapolis … Permiteți adevărului lui Dumnezeu să vină în inimile voastre, deschideți-i ușa. Acum vă spun înaintea lui Dumnezeu că problema legământului, așa cum a fost prezentată, este adevărul.”13

Ellen White considera adevărul despre deosebirea dintre cele două legăminte, așa cum era prezentat de către E. J. Waggoner, ca fiind lumină de la Duhul Sfânt.

Aceasta era aceeași lumină a evangheliei veșnice care va lumina pământul cu slava Sa (Apocalipsa 18:1). A respinge adevărul cu privire la legăminte însemna a respinge Duhul lui Dumnezeu și a-L socoti de la diavol. Acesta fusese modul în care iudeii procedaseră cu adevărul prezentat de Hristos.

Acceptarea vederilor fratelui Smith cu privire la legăminte însemna a păși pe cărările întunericului. Viziunea sa cu privire la legăminte fusese revizuită de multe ori. De acum trebuia să fie o diferență clară între adevăr și eroare. Nu exista niciun dubiu cu privire la poziția lui Ellen White față de legăminte. Era de partea lui E.J. Waggoner. Legământul veșnic era lumina îndreptățirii prin credință. Era lumina care trebuia împărtășită lumii. O dată cu primirea ei avea să aibă loc și venirea binecuvântării Duhului Sfânt pentru a încheia lucrarea.

La începutul lui 1890, Ellen White lucra la o îmbogățire a primului volum din Spiritul Profetic. După ce a primit confirmarea divină, pe 6 martie 1890, cu privire la poziția lui Waggoner despre cele două legăminte, a inclus această poziție în ediția revizuită intitulată Patriarhi și Profeți.14 Acesta era un element complet nou. A fost una dintre cele mai bune descrieri a relației dintre legăminte și îndreptățirea prin credință.15 Patriarhi și Profeți a fost publicată pe 26 august 1890.16 Ellen White scria:

„Legământul harului a fost încheiat prima oară cu omul în Eden … Același tip de legământ a fost reînnoit cu Avraam … Această făgăduință țintea spre Hristos. Așa l-a înțeles Avraam (vezi Galateni 3:8,16), și s-a încrezut în Hristos pentru iertarea păcatelor. Această credință i-a fost socotită neprihănire. Legământul cu Avraam a păstrat de asemenea autoritatea legii lui Dumnezeu … Legea lui Dumnezeu era baza acestui legământ, care era pur și simplu o rânduială pentru a-i aduce pe oameni în armonie cu voința divină, punându-i într-o poziție din care puteau să asculte de legea lui Dumnezeu. O altă rânduială – numită în Scripturi „vechiul” legământ – a luat naștere între Dumnezeu și Israel la Sinai și a fost ratificată prin sângele unei jertfe. Legământul avraamic fusese ratificat prin sângele lui Hristos …”17

Ellen White făcea diferența dintre cele două legăminte prin timpul și modul în care fuseseră ratificate. Ea nu le confunda, așa cum făcea fratele Porter. Apoi dânsa a afirmat validitatea noului legământ pentru timpurile Vechiului Testament.

„Faptul că noul legământ era valabil în zilele lui Avraam este evident din faptul că a fost confirmat atunci, atât prin făgăduința cât și prin jurământul lui Dumnezeu – „două lucruri care nu se pot schimba, și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă.” – Evrei 6:18.18

Ellen White își continuă observațiile cu privire la legăminte astfel:

„Dar dacă legământul avraamic conținea făgăduința mântuirii, de ce a fost instituit un alt legământ la Sinai? În robia în care fusese, poporul pierduse în mare măsură cunoașterea de Dumnezeu și a principiilor legământului avraamic. În eliberarea lor din Egipt, Dumnezeu a căutat să-Și descopere puterea și harul pentru ca ei să fie conduși să-L iubească și să se încreadă în El. I-a condus la Marea Roșie unde, urmăriți de către egipteni, scăparea părea imposibilă și astfel puteau conștientiza situația lor disperată și nevoia după ajutor divin; în acel moment El i-a scăpat. În felul acesta au fost umpluți cu dragoste și recunoștință față de Dumnezeu și cu încredere în puterea Sa de a-i ajuta. I-a legat de Sine ca și eliberator din robia lor vremelnică … Trăind în mijlocul idolatriei și al corupției, ei nu aveau o concepție corectă cu privire la sfințenia lui Dumnezeu, cu privire la nespusa păcătoșenie a propriilor inimi, precum și cu privire la completa lor incapacitate ca prin ei înșiși să asculte de legea lui Dumnezeu și nevoia lor după un Salvator. Toate aceste lucruri trebuiau să le învețe … Poporul nu realiza păcătoșenia propriilor inimi și că fără Hristos era imposibil să păzească legea lui Dumnezeu; astfel s-au grăbit să încheie legământ cu Dumnezeu. Simțind că puteau să realizeze propria îndreptățire, au declarat: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul.” – Exod 24:7 … Au trecut doar câteva săptămâni până când au rupt legământul lor cu Dumnezeu și s-au închinat la un chip cioplit. Nu puteau să spere la favoarea lui Dumnezeu printr-un legământ pe care l-au încălcat; văzând acum păcătoșenia lor și nevoia de iertare, au fost aduși în punctul în care să simtă nevoia după Mântuitorul descoperit în legământul avraamic și spre care ținteau jertfele. Acum erau legați prin credință și dragoste de Dumnezeu ca eliberator din robia păcatului. Acum erau pregătiți să aprecieze binecuvântările noului legământ. Termenii «vechiului legământ» erau Ascultă și vei trăi: … «Noul legământ» era întemeiat pe «făgăduințe mai bune»—făgăduința iertării păcatelor și a harului lui Dumnezeu de a reînnoi inima și de a o aduce în armonie cu principiile legii lui Dumnezeu.”19

În acest punct dânsa a preluat tema lui Waggoner că „nu exista speranță pentru favoarea lui Dumnezeu” în legământul lor încălcat. Păcătoșenia lor devenea evidentă. Și-au simțit „nevoia după iertare.” Au fost aduși la Mântuitorul legământului avraamic. Acum, în loc să vină cu promisiuni, au fost legați de Dumnezeu printr-o „credință și iubire” adevărate. Căpătaseră o înțelegere nouă cu privire la eliberarea lor din „robia” păcatului.

În exprimarea dumneaei se regăseau chiar expresiile pe care Waggoner le folosise pentru a descrie relația dintre legământul vechi și cel nou. Dacă Duhul Sfânt a sprijinit vreodată un concept cu ardoare, aceasta a fost în privința legământului veșnic din mesajul de la 1888.

Ellen White a accentuat ideea lui Waggoner că vechiul legământ era legalismul. Doar făgăduința noului legământ oferea iertare de păcat și ajutor divin. Pasajul din Patriarhi și Profeți a fost unul dintre cele mai frumoase și mai succinte comentarii cu privire la veștile bune despre legământul veșnic care au fost scrise în afara paginilor Scripturii.

Pe măsură ce persoanele care aveau lumina cu privire la legăminte aveau ocazia, în diverse locuri aceștia au prezentat adevărul oamenilor. A fost primit de către unii.

Putem aminti pe scurt evenimentele majore de la institutul biblic al lucrătorilor.

În Sabatul din 8 martie 1890 Ellen White dădea mărturie în fața conducătorilor bisericii. Avusese o viziune de noapte, pe 6 martie, care confirma că fratele Waggoner avea lumina cu privire la chestiunea legămintelor. A confirmat de asemenea acest lucru prin scrisorile trimise lui Uriah Smith și lui W. C. White.

Deși Dan Jones nu a fost prezent pe 8 martie, când Ellen White și-a exprimat public aprobarea față de vederile cu privire la legământ pe care le avea E. J. Waggoner, această informație a devenit publică. La întoarcerea sa în Battle Creek trebuie să fi fost înștiințat despre ce spusese dânsa. În ciuda poziției ei, Dan Jones a scris următoarele:

„Se părea că sora White venise și aprobase poziția Dr. Waggoner cu privire la legământ și acest lucru mi-a produs confuzie neștiind cum să privesc această chestiune; asta pentru că mi se părea clar că vederile lui nu erau toate corecte. Dar … problema doctrinei nu era deloc punctul important. Sora White și Dr. Waggoner au spus că le era indiferent ce credeam noi cu privire la legea din Galateni sau despre legăminte …”20

Dan Jones presupunea că nici Ellen White și nici E. J. Waggoner nu socoteau legea sau legămintele a fi chestiuni cruciale. Cu toate acestea, dovezile arată că E. J. Waggoner nu a renunțat niciodată la poziția sa cu privire la legea morală din Galateni 3 sau la distincția dintre legământul vechi și cel nou. În ce o privea pe Ellen White, a sprijinit înțelegerea acestuia cu privire la legăminte, dar încă nu se exprimase cu privire la problematica legii.

O altă falsă presupoziție sub care opera Dan Jones era că Waggoner cedase asupra unui punct important al învățăturii sale. Jones scria că Waggoner „… renunțase la poziția că în vechiul legământ făgăduințele erau toate făcute de către oameni și nici una făcută de către Dumnezeu.”21 Nu exista nicio dovadă că Waggoner renunțase la poziția lui. Dan Jones părea ușurat când i-a scris lui J.H. Morrison:

„Am înțeles că s-a acordat o importanță considerabilă punctelor de doctrină conținute în problematica legii din Galateni și a celor două legăminte.”22

                Dacă nu era nicio implicație doctrinară, care mai era conflictul atunci? Dan Jones a găsit adevărata problemă în propria minte. El i-a scris lui R.M.Kilgore:

„Dânsa a avut obiecții doar față de spiritul în care s-a discutat și, raportat la aceasta, Waggoner făcea excepție. Atât sora White cât și Dr. Waggoner au afirmat că în discuție nu erau puncte doctrinare. În felul acesta se elimină problema majoră care era în mintea mea tot timpul.”23

El a raționalizat că doctrina nu era importantă. În felul acesta a reușit să aducă pace în conflictele din mintea sa.

Raționamentele sale însă nu i-au adus cu adevărat pace pentru că afirma: „… Școala lucrătorilor se apropie de încheiere. Studierea chestiunii legământului nu s-a încheiat cu rezultate mai bune decât înainte de a începe [sic.].”24 Săracul Dan Jones! O dată ce Duhul adevărului a fost respins, i-a fost mai ușor să umble în propria lumină. Adevărul devenise prea confuz pentru dânsul.

Duminică, 16 martie, a avut loc o altă întâlnire în capelă. Unii dintre frații conducători s-au adunat. Ellen White descrie ce s-a întâmplat. Îi scria următoarele fiului ei W. C. White:

„Fratele Dan Jones a luat cuvântul. A afirmat că fusese ispitit să renunțe la mărturii; dar dacă făcea asta, știa că trebuie să renunțe la tot pentru că noi priveam mărturiile ca fiind întrețesute cu solia îngerului al treilea; a descris scene de ispitire teribilă. L-am compătimit.”25

                Trebuie să fi fost dureroasă această scenă pentru dânsa. Ellen White a vorbit despre opoziția încăpățânată a unor conducători față de solia lui Dumnezeu.

„Duminică dimineața, deși epuizată și aproape descurajată, m-am dus la întâlnire… Le-am descris ceea ce făcuseră pentru a face fără efect ceea ce Domnul încercase să facă și motivele. Legea din Galateni era singurul lor argument. I-am întrebat: «De ce vă este interpretarea legii din Galateni atât de dragă și sunteți atât de zeloși în a vă păstra propriile idei cu privire la acest punct decât să recunoașteți lucrarea Duhului lui Dumnezeu? Ați cântărit fiecare mărturie prețioasă trimisă din Cer prin același filtru prin care ați interpretat legea din Galateni.» Nu primeați nimic cu privire la adevăr și puterea lui Dumnezeu dacă nu purta pecetea voastră, ideile pe care le-ați idolatrizat cu privire la legea din Galateni. Aceste mărturii ale Duhului lui Dumnezeu, roadele Duhului lui Dumnezeu, nu au nicio greutate până nu sunt pecetluite cu propria voastră înțelegere a legii din Galateni. Mi-e frică de voi și mi-e frică de interpretarea oricărei scripturi care s-a dat pe față într-un spirit atât de necreștin ca cel pe care l-ați manifestat și care mi-a pricinuit o mare mâhnire. Dacă sunteți atât de precauți și atât de critici de teamă să nu acceptați ceva ce nu este în armonie cu Scriptura, aș vrea ca mințile voastre să privească la aceste lucruri în adevărata lor lumină. Folosiți-vă precauția ca nu cumva să comiteți păcatul împotriva Duhului Sfânt. Au luat în considerare acest pericol mințile voastre critice? Spun că dacă înțelegerea voastră cu privire la legea din Galateni și roadele voastre sunt de felul celor pe care le-am văzut la Minneapolis și de atunci încoace, rugăciunea mea este să fiu îndepărtată cât se poate de mult de înțelegerea pe care o aveți a Scripturilor. Mi-e teamă de orice aplicare a Scripturilor care are nevoie de un asemenea spirit și care dă pe față roadele pe care le-ați manifestat. Un lucru este sigur, niciodată nu voi fi în armonie cu un asemenea spirit atâta timp cât Dumnezeu îmi păstrează gândirea … Acum fraților, nu am nimic de zis cu privire la legea din Galateni. Această chestiune mi se pare minoră în urmări față de spiritul pe care l-ați adus. Este exact același spirit manifestat de către evrei față de lucrarea și misiunea lui Isus Hristos. Cea mai puternică mărturie pe care o putem oferi altora că noi avem adevărul este dată de spiritul în care apărăm adevărul. Dacă inima este sfințită, dacă îl va face pe apărător amabil, blând, răbdător, asemenea lui Hristos, atunci el va da dovadă de faptul că are adevărul. Dar dacă acționează precum evreii atunci când opiniile și ideile lor erau contrazise, atunci nu putem primi o asemenea mărturie pentru că ea nu dă dovada roadelor neprihănirii. Interpretarea Scripturii de către ei nu era corectă, dar evreii nu ar fi primit vreo dovadă din descoperirea Duhului lui Dumnezeu ci erau gata, atunci când ideile lor erau contrazise, chiar să Îl omoare pe Fiul lui Dumnezeu”.26

Era foarte clar că eroarea a adus cu sine și un spirit de persecuție. Adevărul era sprijinit de Duhul lui Dumnezeu manifestat în viață. Ellen White avea darul discernerii. Nu dorea să aibă nimic de-a face cu interpretări omenești ale Bibliei care purtau cu ele o asemenea atitudine încât dacă li s-ar fi dat frâu liber ar fi „omorât pe Fiul lui Dumnezeu.”

Duhul Sfânt îi conducea în adevăruri mai adânci cu privire la distincția dintre cele două legăminte și neprihănirea prin credință, dar ei se opuneau luminii.27 Le era teamă că, dacă ar fi acceptat cele două legăminte așa cum erau prezentate de Waggoner, atunci ar fi trebuit să renunțe la noțiunile îndrăgite despre legea ceremonială din Galateni 3.

Până în acest moment era evident că Ellen White nu venise cu o poziție anume despre legea din Galateni 3. Dânsa se exprimase public în legătură cu distincția dintre cele două legăminte, sprijinind vederile lui Waggoner. Frații susțineau ferm interpretările personale despre legea ceremonială din Galateni 3. Nu doreau să stăruiască prea mult asupra subiectului legămintelor de teama implicațiilor asupra chestiunii legii și deveniseră caustici cu Mesagerul Domnului în problema aceasta.

În acest context Ellen White a spus: „Problema legii din Galateni nu este una vitală și nici n-a fost vreodată.”28 Dânsa a clarificat ce anume respingea: „Sunt forțată să spun, prin atitudinea luată de frați și de spiritul de care au dat dovadă, că mă rog să fiu păzită de Dumnezeu de ideile voastre cu privire la legea din Galateni …”29

Dânsa se distanța de poziția lor cu privire la legea ceremonială. Putea vedea rezultatele tragice ale efectului pe care îl avea în biserică. Duhul Sfânt și adevărul erau respinse. Dânsa simțea că „vederile lor” nu puteau fi cele corecte.

„Neavând spiritul lui Hristos, adoptând poziții greșite în controversa cu privire la legea din Galateni – o chestiune pe care mulți nu au înțeles-o pe deplin înainte de a adopta o poziție greșită – biserica a suferit o pierdere tristă.”30

Pe 27 februarie 1891, Ellen White afirma cu tărie că interpretarea, conform căreia legea din Galateni era cea ceremonială, era una greșită. În Sabatul din 8 martie, când a sprijinit legămintele prezentate de Waggoner, dumneaei afirma:

„Vă spun acum înaintea lui Dumnezeu, că problema legământului, așa cum a fost prezentată, este adevărul. Este lumină. Mi-a fost prezentată în mod clar. Iar cei care s-au opus luminii, vă întreb dacă au lucrat de partea lui Dumnezeu sau de partea celui rău … I-am spus fratelui Dan Jones că nu vă voi spune părerea mea, încredințarea mea. Săpați în Biblie.”31

Dânsa nu i-a spus lui Dan Jones părerea pe care o avea. A sprijinit lumina care venea din Biblie cu privire la cele două legăminte. În plus era foarte îngrijorată cu privire la spiritul aspru care se dădea pe față. Făcea legătura între acest spirit și vederile greșite cu privire la lege și legăminte.

„Aceste mărturii ale Duhului lui Dumnezeu, roadele Duhului lui Dumnezeu, nu au nicio greutate dacă nu se potrivesc cu ideile voastre cu privire la legea din Galateni. Mi-e teamă de voi și mi-e teamă de interpretarea pe care o dați oricărui text biblic care s-a dat pe față într-un spirit atât de necreștinesc precum cel pe care l-ați manifestat și care mi-a pricinuit multă întristare … Vă spun că dacă vederile cu privire la legea din Galateni și roadele sunt de un caracter precum cel pe care l-am văzut la Minneapolis și de atunci încoace, mă rog să pot sta cât pot de departe posibil de înțelegerea și interpretarea pe care o dați Scripturilor. Mi-e teamă de orice aplicare a Scripturilor care are nevoie de un asemenea spirit și care dă pe față roadele pe care le-ați manifestat. Un lucru este sigur: niciodată nu voi fi în armonie cu un astfel de spirit atâta timp cât îmi dă Dumnezeu minte sănătoasă.”32

Dânsa afirma că doctrinele lor erau sursa spiritului lor. Învățăturile false aveau nevoie de un spirit aspru, dictatorial pentru a le impune pentru că nu puteau fi demonstrate din Scriptură. Pentru a respinge adevărul de dragul experienței era o dilemă falsă. Ambele erau absolut necesare pentru a produce ceva în armonie cu Hristos.

Patru ani mai târziu (pe 1 iunie 1894), Ellen White spunea despre frații Butler și Smith că ei „și-au ales propriul drum” atunci când a venit lumină de la Dumnezeu.

„Lucrarea lui Dumnezeu avea nevoie de fiecare iotă, de fiecare frântură de experiență pe care o aveau frații Butler și Smith, dar ei și-au ales propriul drum în unele privințe ignorând lumina dată de Dumnezeu.”33

Această apreciere a făcut mai mult decât să confirme valoarea mărturisirilor făcute bisericii de către frații Butler și Smith. Oricât de sincere au fost aceste scuze, ei au continuat să se opună soliei și solilor. Niciodată nu au aderat la conceptele cheie ale distincției dintre cele două legăminte, așa cum fuseseră sprijinite de Ellen White. Fratele A.G. Daniells i-a scris lui W.C. White despre acest lucru câțiva ani mai târziu (1902):

„Nu doar frații mai în vârstă care erau în lucrare atunci când frații Butler, Morrison și alții luptau, ci și unii dintre cei mai tineri s-au molipsit de aceste vechi erezii de la bărbații din lucrare, care sunt încă neconvertiți la această lumină nouă.”34

Astfel opoziția față de lumina neprihănirii prin credință și relația acesteia cu cele două legăminte a continuat vreme de decenii.

Conceptul lui E. J. Waggoner cu privire la cele două legăminte includea două modele scripturistice. În primul rând, primul sau vechiul legământ, ratificat prin jertfa animalelor, a fost făcut cu națiunea israelită din vechime, având ca temelie făgăduința făcută de popor: „Vom face tot a poruncit Domnul ” (Exodul 19:8). La acest legământ Dumnezeu a adăugat în harul Lui câteva elemente, și anume: preoția levitică, tabernacolul, cele zece porunci scrise pe piatră, legea jertfelor și a sărbătorilor, cu scopul de a învăța pe Israel cu privire la nevoia lor după făgăduința promisă de Dumnezeu care se găsea doar în legământul Său cel veșnic.

În al doilea rând, Waggoner învăța că atât modelul biblic al vechiului legământ, cât și cel al noului legământ, implicau două experiențe ale inimii diferite, așa cum reieșea din Galateni 3. Experiența inimii în vechiul legământ era făgăduința auto suficientă a poporului de a asculta, în timp ce experiența inimii sub noul legământ sau a legământului veșnic se baza pe credință, pe „Amin,” având temelia în făgăduința unilaterală a lui Dumnezeu.

Deși a fost scris la trei ani după conferința lucrătorilor, articolul lui Waggoner intitulat „Ziua de odihnă” prezenta aceste două experiențe ale inimii numindu-le două experiențe dispensaționale:

„«Dispensațiunea creștină» a început pentru om odată cu căderea în păcat. Există într-adevăr două dispensațiuni, una a păcatului și a morții și o alta a neprihănirii și a vieții, dar aceste două dispensațiuni au coexistat de la căderea în păcat. Dumnezeu se raportează la oameni în mod individual, nu la nivel de națiune, nu raportat la secolul în care ei trăiesc. Indiferent de perioada istorică, un om poate trece oricând de la vechea dispensațiune la cea nouă.”35Vechiul legământ și noul legământ erau două experiențe paralele care s-au desfășurat de-a lungul timpului, atât în cronologia vechii dispensațiuni cât și în cea a noii dispensațiuni.

Waggoner scria: „Legea și Evanghelia au fost unite la Sinai ca și în alte locuri. Slava Calvarului strălucea la Sinai așa cum strălucește acum.”36 Calvarul la Sinai exprima unitatea Evangheliei cu Legea descoperită Israelului din vechime. Sinaiul a fost Evanghelia și Legea unite în Hristos. Hristos era în Lege și Legea era în Hristos.

Cele două dispensațiuni erau două piste paralele care au mers în paralel dintotdeauna, începând cu căderea în păcat. „Vechea dispensațiune reprezintă eul, iar noua dispensațiune Îl reprezintă pe Hristos.”37 Dispensațiunile erau două principii diferite la lucru în inimile oamenilor. Ele reprezentau starea inimii. Cât de frumos și simplu era legământul cel veșnic al lui Dumnezeu.

Referințe citate:

  1. E. G. White, Scrisoare către Mary White, 4 noiembrie 1888, Minneapolis, Minnesota, op. cit., p. 182.
  2. Ellen White, Scrisoare către Uriah Smith, 8 martie 1890, Battle Creek, Mich., Letter 59, 1890, op cit., p. 604.
  3. Ibid., p. 599.
  4. Ibid., p. 605.
  5. Uriah Smith, Scrisoare către E. G. White, 17 februarie 1890, Battle Creek, Michigan. MMM, p.154.
  6. Ibid., pp. 152, 153. Articolele la care se referea fratele Smith erau o serie de nouă articole scrise de E. J. Waggoner intitulate „Comentarii la Galateni 3,” ST 12 (8 iulie – 2 septembrie 1886).
  7. E. G. White, Scrisoare către W. C. White and Mary White, 9 martie 1890, Battle Creek, Michigan, op. cit., p. 617.
  8. Ibid.
  9. E. G. White, Scrisoare către W. C. White și Mary White, 10 martie 1890, Battle Creek, Michigan, op. cit., p. 623.
  10. Olsen scria: „… Cred că implicațiile chestiunii legământului sunt mai mari decât ne dăm noi seama. Sora White a intervenit foarte hotărât.” O. A. Olsen, Scrisoare către R. A. Underwood, 18 martie 1890, Battle Creek, Michigan.
  11. Scrisoarea lui E. G. White către W. C. White și Mary White, 9 martie 1890, Battle Creek, Michigan. EGW 1888, p. 617.
  12. Din nefericire, un conducător important nu fusese prezent la acea întâlnire. Dan Jones a pierdut acest anunț crucial timp de două zile. Ellen White îi scria fiului ei W. C. White: „Înțeleg că fratele Jones a venit acasă în această după-amiază”. Asta se întâmpla pe 10 martie. E. G. White, Scrisoare către W. C. White și Mary White, 10 martie 1890, Battle Creek, Michigan, op. cit., p. 623. Dânsul fusese în Tennessee pentru un proces. Dan T. Jones, Scrisoare către R. M. Kilgore, 16 martie 1890.
  13. E. G. White, Predică , 8 martie 1890, Battle Creek, Michigan, op. cit., pp. 593, 594, 596.
  14. E. G. White, „Legea și legămintele,” Patriarhi și Profeți (Pacific Press Publishing Company, Oakland, California: 1890), pp. 363-373.
  15. Tim Crosby, „Ellen G. White și Legea din Galateni: Un studiu al dinamicii adevărului prezent,” p. 28.
  16. Vezi Ron Duffield, „Întoarcerea ploii târzii”
  17. E. G. White, Patriarhi și Profeți, pp. 370, 371.
  18. Ibid., p. 371.
  19. Ibid., pp. 371, 372. Subliniere adăugată.
  20. Dan T. Jones, Scrisoare către J. H. Morrison, 17 martie 1890, Battle Creek, Michigan, p. 3.
  21. Ibid., p. 4
  22. Ibid.
  23. Dan T. Jones, Scrisoare către R. M. Kilgore, 16 martie 1890, p. 2.
  24. Ibid.
  25. E. G. White, Scrisoare către W. C. White și Mary White, 16 martie 1890, Battle Creek, Michigan. EGW 1888, pp. 629.
  26. Ibid., pp. 631, 632. Subliniere adăugată.
  27. La aceste întâlniri de dimineață Ellen White a vorbit în fața lucrătorilor spunând: „Știu că El are o binecuvântare pentru noi. A avut-o la Minneapolis, și o are și pentru întâlnirea aceasta de la Conferința Generală. Nu a existat acceptare. Unii au primit lumina și s-au bucurat de ea. Alții însă s-au opus și poziția lor a dat altora încredere să-și manifeste necredința … ” EGW 1888, p. 640
  28. Ibid., p. 841
  29. Ibid.
  30. E. G. White, Pagină de jurnal, 27 februarie 1891. EGW 1888, p. 894. Subliniere adăugată.
  31. E. G. White, Predică, 8 martie 1890, op. cit., pp. 596, 597.
  32. E. G. White, Scrisoare către W. C. White și soție, 13 martie 1890, EGW 1888, pp. 631, 632. Aici dânsa a discutat atitudinile fraților care se opuneau.
  33. E. G. White, Scrisoare către S. N. Haskell, 1 iunie 1894. op. cit., p. 1248.
  34. A. G. Daniells, Scrisoare către W. C. White, 14 aprilie 1902, Battle Creek, Michigan. MMM, p. 320.
  35. E. J. Waggoner, „Ziua de odihnă,” PT 9, 23 (Septembrie 7, 1893), p. 356.
  36. Ibid., p. 357.
  37. Ibid., p. 358.

Related Articles

Materialele 1888

Prin bunăvoința fraților care au trudit pentru apariția în limba română a Materialelor 1888 avem posibilitatea de le accesa acum

Putere regească

Înainte de deschiderea sesiunii Conferinței Generale din 1901, în biblioteca Colegiului Battle Creek a avut loc o întâlnire în cadrul

Solia îngerului al treilea – ce este ea, în duh şi în adevăr?

Un articol de Alonzo T. Jones, publicat în
 Review and Herald, 9 ianuarie 1900 (sublinierile apar în original)   Am