Evanghelia din Galateni

NOTĂ EXPLICATIVĂ

Această scrisoare a fost redactată la data indicată, dar din anumite motive s-a considerat că este mai bine ca publicarea ei să fie amânată. În fruntea acestor motive s-a aflat frica de a nu părea că acționez pripit și dorința de a mă sfătui cu cei care au o experiență mai vastă. Întârzierea de aproape doi ani mi-a dat timp îmbelșugat pentru a revizui subiectul din nou și din nou și pentru a evita orice aparență de controversă. Am considerat că este cel mai bine, chiar și la acest moment târziu, să public lucrarea sub forma unei scrisori, așa cum a și fost scrisă inițial. Se va înțelege, desigur, că ea nu-și propune să fie o explicație adusă cărții Galateni; o astfel de explicație ar necesita o carte mult mai groasă decât aceasta. M-am străduit doar să corectez anumite vederi eronate, ca astfel cei care o vor citi să fie pregătiți să studieze epistola către galateni trăgând foloase mai mari decât până acum.

Ar trebui, de asemenea, să se afirme că această cărticică nu este publicată pentru distribuție la scară largă. Ea este destinată doar celor în mâinile cărora a fost așezată broșura fratelui Butler cu privire la Galateni și poate acelor puțini ale căror minți au fost în mod deosebit preocupate de subiect. Nimeni nu poate fi mai dornic decât autorul prezent să evite ca orice lucru de natură polemică să ajungă în materialele destinate publicului larg.

Singura dorință a autorului este ca această scrisoare să conducă la potolirea controversei, să contribuie la aducerea casei lui Dumnezeu la unitatea credinței, așa cum este ea în Isus Hristos, și să grăbească timpul în care slujitorii lui Dumnezeu vor avea aceleași păreri.

E.J.W.

EVANGHELIA DIN GALATENI
Oakland, California, 10 februarie 1887

Fratelui Geo. I. Butler, Battle Creek, Michigan

Dragă frate,

Subiectul legii din Galateni, care a primit o anumită atenție la ultima Conferință Generală, a rămas în mintea mea mult timp și, fără îndoială, mulți alții s-au gândit de atunci la ea mai mult decât înainte. Am regretat din plin faptul că fiecare moment de timp era atât de ocupat, încât nu am putut avea nicio conversație pe acest subiect. Este adevărat că problema a fost discutată într-o măsură limitată în cadrul întâlnirilor comitetului teologic, dar în mod sigur puținul care putea fi spus în acele circumstanțe nu a fost suficient pentru a mulțumi niciuna dintre părțile implicate. Știu că sunteți uneori peste măsură de ocupat și nici eu nu am timp de pierdut. Dar acest subiect este de o importanță atât de mare și a primit atât de puțină atenție, încât nu văd nicio posibilitate de a-l mai ignora. Vă amintiți că am afirmat că sunt anumite idei în broșura dvs. care par să indice că mi-ați înțeles în mod greșit poziția. De aceea, îmi doresc să menționez câteva dintre ele. Înainte să intru în vreun detaliu, îmi doresc mai întâi să spun că, așa cum v-am asigurat când eram în Battle Creek, nu am niciun resentiment personal în această privință. Ce am scris în Signs[1] a fost scris cu unicul scop de a face bine, dând învățături cu privire la un subiect biblic important. Nu am scris în spirit de controversă, ci am evitat în mod special orice lucru de această natură. Scopul meu în legătură cu subiectul prezent, ca și în legătură cu altele, a fost de a scrie într-un fel care să nu stârnească combativitatea în nimeni, ci de a prezenta simplul adevăr biblic, ca astfel obiecțiile să poate fi îndepărtate chiar înainte ca persoana în cauză să le poată ridica. În al doilea rând, nu este posibil ca menționând câteva dintre ideile din broșura dvs. să-mi pot prezenta propria poziție. Pentru a face aceasta aș vrea să abordez cartea Galateni fără nicio referire la ceea ce altcineva a spus despre ea. În articolele mele din Signs am menționat doar câteva idei, care ar putea fi interpretate ca obiecții față de lege și care sunt deseori citate ca susținând abolirea ei, dar care sunt de fapt cele mai puternice argumente în favoarea perpetuității ei.

Vreau de asemenea să spun ce cred, anume că s-a produs un mare rău prin aluziile care au fost făcute cu privire la lecțiile din Instructor[2]. Dacă nedreptatea ar fi fost doar față de mine, aș fi considerat-o o problemă de mică importanță. Dar asupra lecțiilor a fost aruncată neîncredere, ceea ce slăbește practic influența subiectului important de care ele se ocupă; spun aceasta ținând cont că niciun text folosit în lecții nu a primit o aplicare diferită de cea care a fost susținută de cel puțin aceia din poporul nostru care au scris pe același subiect. Fiecare poziție luată în acele lecții este în armonie desăvârșită cu lucrările publicate de cei din poporul nostru și poate fi citită de acolo. Acest lucru a fost dovedit înaintea comitetului. Și nu am cunoștință despre vreun alt punct de vedere asupra textelor folosite în acele lecții, care să fi fost vreodată publicat de poporul nostru înainte de apariția broșurii. Acesta fiind cazul, cred cu sinceritate că dreptatea cere ca, cel puțin asupra acestui subiect, impresiile transmise prin broșura dvs. să fie corectate în mod public.

În ce privește corectitudinea în publicarea acelor articole în Signs atunci când am făcut-o, nu am nimic de spus. Sunt gata să primesc orice critică mi se cuvine din această cauză, așa cum am făcut și până acum. Dar țin să menționez că nimic din ce s-a spus sau scris nu mi-a clătinat câtuși de puțin convingerea în adevărul celor ce le-am prezentat în Signs. Ele reprezintă poziția la care rămân și de care mă bucur astăzi mai mult decât oricând înainte. De asemenea, îmi doresc cu ardoare să protestez împotriva ideii că am făcut din Signs – și cu atât mai puțin din Instructor – un mijloc prin care să obțin în mod nedrept vreun avantaj asupra poporului nostru. Citatele care vor fi prezentate în cele ce urmează vor arăta că nu sunt unul care să se depărteze de ideile lucrărilor clasice ale poporului nostru.

În continuare, voi trece la a menționa câteva idei din broșura dvs., luându-le în ordinea în care apar acolo. La pagina opt, afirmați:

„Domnul i-a ales pe Avraam și urmașii lui, pentru a-I fi un popor deosebit. Ei au fost un astfel de popor deosebit până la cruce. El le-a dat ritualul circumciziei – un cerc tăiat în carne – ca semn al separării lor de restul familiei omenești.”

Această aparentă înțelegere greșită a naturii circumciziei este prezentă peste tot în broșura dvs. Este un lucru ciudat, mai ales pentru că apostolul Pavel vorbește atât de clar despre aceasta. În Romani 4:11, citesc următoarele despre Avraam: „Și a primit semnul circumciziei, o pecete a neprihănirii credinței pe care o avea, când era necircumcis. Și aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt circumciși; ca neprihănirea să li se atribuie și lor.”[3]

Cât de potrivit este acest ritual ca semn al neprihănirii, se va observa de îndată de către toți cei care înțeleg relele fizice împotriva cărora circumcizia oferă apărare. În prezent, ea este practicată de medici ca mod de prevenire al necurăției fizice. Ea a fost utilizată în acest scop de multe națiuni din antichitate. Herodot (2:37) spune despre egipteni: „Ei practică circumcizia în scopul curăției, considerând că este mai bine să fii curat decât atrăgător.” Profesorul von Orelli, din Basel, afirmă în Schaff-Herzog Encyclopedia: „Obiceiul circumciziei se regăsește și printre popoarele care nu au nicio legătură evidentă cu vreo formă de civilizație antică, așa cum este, de exemplu, cazul negrilor din Congo și Kaffraria în Africa, al indienilor salivas din America de Sud, al locuitorilor din insulele Tahiti și Fiji etc.” El adaugă: „Arabii din zilele noastre numesc această intervenție tutûr tahir, «purificare».”

Cred că printre iudei ca națiune, ritualul există astăzi doar cu scopul de a preveni necurăția fizică. Am fost prezent la înfăptuirea sa de către un rabin distins din San Francisco, iar el mi-a spus că acesta este singurul motiv pentru care se practică. În aceasta, la fel ca în toate celelalte, iudeii au pierdut cunoașterea înțelesului spiritual al ceremoniilor lor. Vălul încă acoperă inimile lor. Dar această îndepărtare a cauzei necurăției fizice semnifica lepădarea necurăției inimii, care se realiza prin credința în Hristos. A se vedea Deuteronomul 10:16 și multe alte texte, pentru dovada că circumcizia avusese încă de la început această însemnătate mai profundă.

Întrebarea care se ridică în mod firesc este următoarea: dacă circumcizia era practicată și de alte popoare, atunci de ce toate aceste popoare îi disprețuiau pe iudei din cauza ei? Răspund că această ură nu se manifesta din cauza simplului fapt al circumciziei, ci din cauza a ceea ce însemna el pentru iudeii evlavioși. „Cel rău face la planuri împotriva celui neprihănit și scrâșnește din dinți împotriva lui” (Psalmii 37:12). „Toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți.” Iar acest lucru este adevărat în toate timpurile. Ca dovadă a faptului că neamurile necircumcise îi urau pe iudei doar din cauza neprihănirii lor, și nu din cauza circumciziei, trebuie doar să observăm cât de dornici erau să se amestece cu iudeii, ori de câte ori îi puteau atrage în idolatrie. Dacă iudeii ar fi slăbit din strictețea modului lor de viață, dacă s-ar fi depărtat de Dumnezeu și ar fi slujit altor dumnezei, păgânii nu ar fi avut nicio obiecție legat de a se amesteca cu ei, de a se uni în căsătorie cu ei.

Toate acestea ne conduc către ideea principală, anume că simplul act al circumciziei nu a făcut niciodată din iudei poporul deosebit al lui Dumnezeu. Ei erau poporul Său deosebit doar atunci când aveau acel lucru pentru care circumcizia nu era decât un semn, adică neprihănirea. Când ei nu o aveau, era ca și cum nu ar fi fost circumciși niciodată (Romani 2:25-29; Filipeni 3:3) și erau îndepărtați fără milă, la fel de repede ca păgânii. Circumcizia era doar un semn al deținerii neprihănirii, iar atunci când neprihănirea lipsea, circumcizia nu valora nimic.

La pagina 10, citesc despre iudei:

„Apoi a intervenit crucea, moment la care toate privilegiile lor speciale, alături de circumcizie, care era reprezentantul și semnul lor, au fost îndepărtate. Ei le-au pierdut prin neascultare și răzvrătire.”

La pagina 11 citesc, de asemenea, despre iudei:

„Lui îi făcea o mare neplăcere să fie privit ca un păcătos obișnuit, asemenea neamurilor atât de urâte. El s-a luptat stăruitor pentru circumcizie și privilegiile care o însoțeau.”

Însă la pagina 37, citesc:

„Legea ritualurilor cuprindea un mare număr dintre ele, astfel că ele constituiau un «jug al robiei» greu de purtat, despre care Pavel a susținut că fusese îndepărtat.”

Nu pot armoniza acest ultim citat cu primele două. Cum poate fi considerat un „jug al robiei” un „privilegiu special”? Și de ce s-ar fi luptat stăruitor un iudeu pentru „circumcizie și privilegiile care o însoțeau” dacă le percepea ca fiind „un «jug al robiei» greu de purtat”? Aceasta este o chestiune minoră, dar ar trebui ca în detaliile adevărului consecvența să fie prezentă. Nu-mi voi lua acum timp să arăt părerea mea despre jugul robiei, ci îl voi analiza ulterior. La pagina 12, cu privire la cărțile Romani și Galateni, citesc:

„Nu putem fi de acord cu cineva care susține că scopul, ideea principală sau subiectul celor două epistole sunt în esență aceleași. Recunoaștem deschis că în ambele se regăsesc expresii identice, dar credem că șirul principal al discuției și scopul ultim avut în vedere sunt cu totul diferite, precum și că multe dintre expresiile asemănătoare trebuie înțelese ca având sensuri diferite, deoarece prezentarea apostolului cere aceasta.

În alte epistole ale lui Pavel se face referire la aceste lucruri, dar în niciuna dintre ele prezentarea nu este nici pe departe la fel de complet elaborată. Ținând cont de aceste lucruri, nu pare deloc rezonabil ca apostolul să fi avut în vedere în principal același subiect în două epistole diferite. Ele au fost scrise sub inspirația directă a lui Dumnezeu, pentru a fi călăuza specială a bisericii creștine. El clarifica marile principii care trebuiau să slujească drept influențe guvernatoare ale bisericii pentru toate secolele viitoare. De aceea, credem că este nerezonabilă părerea că «ambele au același scop».”

Spuneți că nu pare rezonabil ca apostolul să fi avut în vedere în principal același subiect în două epistole diferite. Acesta nu este un argument, ci o opinie, opinie pe care eu nu o împărtășesc. Ca Pavel să fi avut în vedere în principal același subiect în două epistole diferite nu mi se pare mai puțin rezonabil decât ca Duhul Sfânt să fi inspirat patru bărbați să scrie patru cărți diferite care au în vedere în principal același subiect, cum este cazul celor patru evanghelii. Pare la fel de rezonabil ca faptul că profeții Daniel și Ioan au scris două cărți care au în vedere în principal același subiect, anume iluminarea bisericii cu privire la lucrurile care vor avea loc în ultimele zile; sau ca faptul că 1 și 2 Cronici acoperă același teren acoperit de cărțile lui Samuel și Împărați; sau ca faptul că epistola lui Pavel către Tit cuprinde tot ce este în epistolele către Timotei; sau ca faptul că epistola lui Iuda este o reproducere aproape fidelă a celei de-a doua epistole a lui Petru. În loc ca Pavel să nu fi avut în vedere în principal același subiect în două epistole, regăsesc aceleași idei prezentate în Efeseni și Coloseni, deși nu în măsura largă în care sunt prezentate în Romani și Galateni. Mie mi se pare foarte rezonabil ca aceleași lucruri să fie înfățișate din diferite puncte de vedere, mai ales când se adresează unor oameni diferiți, în circumstanțe diferite. Consider că lucrurile asupra cărora se insistă într-o măsură considerabilă într-una dintre Mărturiile pentru comunitate, sunt repetate și subliniate în altele. Și mi se pare foarte potrivit și necesar să se facă așa, deși acestea sunt adresate acelorași biserici, nu unora diferite. Aceasta este în acord cu regula Bibliei: „învățătură peste învățătură, poruncă peste poruncă”.

Spuneți că termenii asemănători, chiar cei identici, nu trebuie să aibă neapărat aceeași semnificație. Acest lucru poate fi adevărat dacă sunt folosiți cu referire la subiecte diferite. Dar dacă același subiect luat în considerare în două locuri diferite și aceiași termeni sau termeni asemănători sunt folosiți în fiecare dintre ele, atunci suntem obligați să recunoaștem că au aceeași semnificație. Dacă nu facem aceasta, atunci nu putem interpreta deloc Biblia. Doar având această bază putem înțelege profețiile. Dacă veți privi comentariile asupra capitolului 13 din Daniel regăsite în Gânduri cu privire la cărțile Daniel și Apocalipsa, veți descoperi că această asemănare a afirmațiilor este cea de care se depinde pentru a dovedi că leopardul este același cu cornul cel mic din Daniel 7. Nimeni nu s-a gândit vreodată să pună la îndoială argumentul adus aici și nimeni nu are dreptul să facă aceasta.

Acum haideți să ne oprim pentru un moment la subiectul celor două cărți, Romani și Galateni. Ideea principală din cartea Romani este îndreptățirea prin credință. Apostolul arată situația decăzută a lumii păgâne, apoi arată că iudeii nu sunt mai buni, ci natura umană este aceeași în toți oamenii. Toți au păcătuit și sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu, iar singura cale prin care cineva poate scăpa de condamnarea finală este prin credința în sângele lui Hristos. Toți cei care cred în El sunt îndreptățiți în mod gratuit prin harul lui Dumnezeu, și neprihănirea Sa este atribuită celor care au călcat legea. Acest adevăr, care este prezentat atât de clar în al treilea capitol din Romani, este repetat și subliniat în capitolele patru, cinci, șase și șapte. În capitolul al optulea, apostolul concluzionează, spunând că nu este nicio osândire pentru cei care sunt în Hristos Isus. El a arătat mai înainte că toți păcătoșii sunt sub lege, adică sunt osândiți de lege, dar atunci când venim la Dumnezeu prin credința în Hristos și suntem îndreptățiți în mod gratuit prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, nu mai suntem sub lege, ci sub har.[4] Această situație este prezentată în diferite locuri prin expresii precum: „Ați murit în ce privește Legea”, „Am fost izbăviți de Lege” etc. Credința în Hristos și îndreptățirea prin credință primesc o importanță deosebită în fiecare loc. Așa că putem spune că îndreptățirea prin credință este laitmotivul cărții Romani. Cum rămâne cu cartea Galateni? În mintea niciunui om nu este nicio îndoială că galatenilor le era sugerat că trebuie să se supună ritualului circumciziei. Când se supuneau cerințelor iudeilor, că trebuie să fie circumciși, făceau aceasta pe baza faptului că iudeii considerau că a fi circumcis este un mare privilegiu? Nicidecum, ci din cauză că anumiți iudei îi învățau că, dacă nu erau circumciși, nu aveau să fie mântuiți. A se vedea Faptele apostolilor 15:1. Prin urmare, ei priveau circumcizia ca pe un mijloc de îndreptățire. Dar din moment ce nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți, concluzia este că a depinde de orice altceva în afară de Hristos pentru îndreptățire, înseamnă a-L respinge pe Hristos. Acest lucru a făcut necesar ca scrisoarea de față să le fie trimisă de Pavel. Acum, din moment ce galatenii erau îndrumați să se încreadă în circumcizie pentru îndreptățirea din păcat, care alta ar fi putut fi tema acestei scrisori destinată să corecteze eroarea aceasta, dacă nu îndreptățirea prin credință? Faptul că aceasta este tema scrisorii se poate observa din Galateni 2:16-21; 3:6-8, 10-14, 22, 24, 26-27; 4:4-7; 5:5-6; 6:14-15, precum și din alte pasaje. În cartea Romani, apostolul își expune argumentul cu privire la îndreptățirea prin credință într-un mod general, elaborând un tratat general. Dar atunci când le scrie galatenilor, el are în vedere un caz specific, așa că și-a adaptat pledoaria necesității acestui caz particular. Este cel mai firesc lucru din lume să le scrie galatenilor despre îndreptățirea prin credință, când ei erau în pericolul de a-și pierde credința, chiar dacă tratatul pe acest subiect le fusese deja scris romanilor. Adevărul este însă că Galateni a fost scrisă prima. În cartea Romani, el a extins cartea Galateni, elaborând un tratat general.

La pagina 13 a broșurii dvs. găsesc un paragraf care trebuie că îi face pe cei care nu mi-au citit articolele să capete o înțelegere greșită. Afirmați următoarele:

„Care a fost schimbarea de care el se plânge atât de tare? Oare faptul că ei ținuseră legea morală atât de bine – păziseră Sabatul, se ținuseră departe de idolatrie, blasfemie, omor, minciună, furt etc. – încât simțeau că erau îndreptățiți de propriile fapte bune și că prin urmare nu aveau nevoie de credința într-un Mântuitor crucificat? Sau faptul că primiseră circumcizia, cu tot ce implica și simboliza ea, legile și serviciile care slujeau ca zid de despărțire între iudei și neamuri și ritualurile sistemului vechi de împăcare? Afirmăm fără ezitare că era vorba de cel din urmă. Acceptând vechiul sistem de împăcare alcătuit din tipuri și simboluri, ei negau în mod indirect faptul că Hristos, esența către care toate aceste simboluri arătau, venise. Iată de ce eroarea lor doctrinală era una fundamentală, deși ei nu își dădeau seama de lucrul acesta. Acesta este motivul pentru care Pavel a vorbit așa de convingător și le-a arătat greșeala, folosind un limbaj atât de clar. Eroarea lor implica practici care distrugeau principiile evangheliei. Ele nu erau doar niște simple greșeli ale părerilor lor.”

Citind cele de mai sus, oricine nu a citit articolele mele ar ajunge în mod firesc la concluzia că eu am susținut că galatenii erau foarte severi în păzirea celor zece porunci și că prin acest mijloc ei se așteptau să fie îndreptățiți pentru nelegiurile din trecut. Acesta este exact opusul a ceea ce am învățat eu. Am arătat cât de clar am putut că galatenii primiseră „circumcizia, cu tot ce implica și simboliza ea” și acceptaseră greșeala iudeilor că circumcizia era singurul mijloc de realizare a îndreptățirii. Nu putem presupune că iudeii care încercau să-i întoarcă astfel pe galateni de la credință îi învățau să ignore cele zece porunci, dar știm sigur că nu îi învățau să se bazeze doar pe păzirea legii morale ca mijloc de realizare a îndreptățirii. Adevărata evanghelie este păzirea poruncilor lui Dumnezeu și a credinței lui Isus. Evanghelia pervertită, care era prezentată galatenilor, era păzirea poruncilor lui Dumnezeu și circumcizia. Dar din moment ce circumcizia nu valorează nimic și în univers nu este niciun alt mijloc de îndreptățire afară de Hristos, concluzia este că ei se bazau pe faptele lor bune pentru a fi mântuiți. Însă Hristos spune: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Aceasta înseamnă că cel care Îl respinge pe Hristos, primind vreun alt mod prin care să fie îndreptățit, nu are cum să păzească poruncile, „căci Hristos este sfârșitul Legii spre neprihănire pentru oricine crede” (KJV). Așa descoperim că galatenii, deși Îl primiseră la un moment dat pe Hristos și Îl cunoscuseră pe Dumnezeu, acum se întorceau de la Dumnezeu în mod irațional și se îndreptau, în mod evident, spre practicile păgâne pe care le era atât de ușor să le urmeze. Acest lucru este arătat prin diferite expresii. Prima: „Mă mir că treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă Evanghelie” (Galateni 1:6-7). Aceasta arată că ei erau îndepărtați de Dumnezeu, căci Dumnezeu este Cel care Își cheamă poporul la părtășie cu Fiul Său (1 Corinteni 1:9). Din nou citim: „Dar acum, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă mai întoarceți iarăși la acele învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase?” (Galateni 4:9). Aceasta arată că ei se întorceau de la Dumnezeu. Din nou, citim: „Voi alergați bine: Cine v-a tăiat calea ca să n-ascultați de adevăr?” (Galateni 5:7). Aceste pasaje arată clar că lucrul care făcuse ca situația lor să fie atât de gravă era faptul că acești galateni părăseau adevărul lui Dumnezeu și se îndreptau spre idolatrie. Aceasta nu se întâmpla din cauză că iudeii îi învățau să calce poruncile, ci din cauză că își puneau încrederea în altceva pe lângă Hristos, iar omul care face așa nu poate să se păzească de păcat, oricât de tare ar încerca. A se vedea Romani 8:7-10 și Galateni 5:17. Cei care încearcă să-și clădească casa pe orice altceva, afară de Stânca Hristos Isus, clădesc pentru distrugere. Așa că eu cred la fel de puternic ca și voi că eroarea lor era una fundamentală, gravă.

Trebuie să mă întorc la pagina 10 și să scot în evidență o expresie pe care o găsesc îngrijorătoare, legată de poziția iudeilor față de neamuri, după îndepărtarea legii ceremoniale:

„Nu era deloc potrivit, prin urmare, să se păstreze zidul de despărțire dintre ei și ceilalți. Toți se aflau acum la același nivel în ochii lui Dumnezeu. Toți trebuiau să se apropie de El prin Mesia care venise în lume; doar prin El putea fi omul mântuit.”

Vreți să sugerați prin aceasta că a fost vreodată un timp când vreun popor putea să se apropie de Dumnezeu altfel decât prin Hristos? Dacă nu, ideea exprimată este lipsită de însemnătate. Cuvintele dvs. par să sugereze că înainte de prima venire, oamenii se apropiau de Dumnezeu prin intermediul legii ceremoniale, iar după aceea, se apropiau de El prin Mesia. Trebuie să trecem dincolo de Biblie pentru a găsi vreun lucru care să susțină ideea că cineva ar fi putut vreodată să se apropie de Dumnezeu altfel decât prin Hristos. Amos 5:22, Mica 6:6-8, precum și multe alte texte arată în mod concludent că doar legea ceremonială nu ar fi putut să le permită niciodată oamenilor să vină la Dumnezeu. Aceste idei vor apărea din nou mai târziu.

Trec la analiza dvs. asupra celui de-al doilea capitol[5]. Nu cred că este niciun om a cărui părere să merite luată în seamă, care va pune chiar pentru un moment la îndoială afirmația dvs. că vizita la care se face referire în primul verset al acestui capitol este aceeași cu vizita relatată în Faptele apostolilor 15. În acest punct sunt cu siguranță de acord cu dvs. După cum puteți observa, am prezentat clar acest lucru în articolele mele. De fapt, am insistat, arătând că aceasta este baza esențială a argumentului meu. Am repetat de câteva ori ceea ce am afirmat și în această scrisoare, anume că scrierea epistolei către galateni s-a impus din cauza aceluiași lucru pe care anumiți oameni care veneau la Antiohia îl învățau: „Dacă nu sunteți tăiați împrejur, nu puteți fi mântuiți.” Sunt de acord cu dvs. că „exact aceeași întrebare care a fost ridicată înaintea adunării bisericii este subiectul principal al scrisorii apostolului către această biserică”. Dar nu sunt de acord cu toate lucrurile pe care le afirmați în cele ce urmează imediat după aceea, la pagina 25 a broșurii dvs.:

„Va susține vreun adventist de ziua a șaptea că legea morală era cea discutată la acea adunare? Legea morală este cea pe care Petru a descris-o ca «un jug pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta»? Au fost legea ceremonială și cea morală amestecate și confundate una cu cealaltă la adunare? Decizia acelui corp a dat la o parte legea împotriva furtului, minciunii, călcării Sabatului și uciderii? Știm cu toții mai bine de atât. Adunarea bisericii nu a acordat deloc atenție celor zece porunci.”

Chiar credeți că adunarea bisericii nu a acordat deloc atenție celor zece porunci? Dacă este așa, atunci îmi puteți spune conform cărei legi este curvia fărădelege? Curvia reprezintă unul dintre cele patru lucruri interzise de adunare. Îmi amintesc cu acuratețe o predică pe care ați ținut-o pe acest subiect la Conferința Generală și despre mărturia surorii White, chiar mai clară; ambele mi-au părut cât se poate de pertinente. Ați dovedit din Scriptură că porunca a șaptea poate fi călcată chiar și printr-o privire sau o dorință a inimii. Însă acum susțineți că adunarea bisericii care a interzis curvia nu a acordat deloc atenție celor zece porunci. Cum puteți face o astfel de afirmație după citirea capitolului cincisprezece din Fapte, trece dincolo de înțelegerea mea.

Din nou, un alt lucru care a fost interzis de adunarea bisericii era reprezentat de „închinarea la idoli”. Aceasta trebuie cu siguranță să aibă legătură cu prima și a doua poruncă, fără a mai menționa alte porunci care erau încălcate la sărbătorile idolatre. Mi-ar părea cât se poate de rău ca oamenii să capete ideea că noi nu privim închinarea la idoli sau curvia drept încălcări ale legii morale. Susțineți că doar legea ceremonială a fost luată în considerare la acea adunare. Îmi veți da, vă rog, citatul din legea ceremonială care interzice curvia și idolatria?

Acesta este un lucru important, și chiar aici întregul dvs. argument cade la pământ. Legați în mod foarte corect cartea Galateni de-al cincisprezecelea capitol din Faptele apostolilor. Susțineți în mod corect că în Galateni Pavel urmează același raționament care a fost urmat la adunarea bisericii. Și depindeți de ipoteza că adunarea nu a oferit atenție legii morale pentru a dovedi că legea morală nu este luată în calcul în Galateni. Dar simpla citire a raportului adunării arată că legea morală a avut acolo un cuvânt de spus. Prin urmare, potrivit propriului dvs. raționament, legea morală trebuie că este avută în vedere în cartea Galateni.

Priviți pentru un moment supoziția că doar legea ceremonială a fost luată în considerare de adunarea bisericii. Ceea ce rezultă în mod necesar, așa cum este afirmat cu claritate în Two Laws pagina 31, este că adunarea a decis ca patru puncte ale legii ceremoniale să fie declarate ca obligatorii pentru creștini. Acum, permiteți-mi să întreb: 1. Este hotărârea acelei adunări la fel de obligatorie pentru noi așa cum era pentru primii creștini? Dacă da, atunci legea ceremonială nu a fost îndepărtată la cruce, iar noi îi suntem încă supuși. 2. Dacă legea ceremonială era un jug al robiei, iar adunarea a declarat că o anumită parte din ea trebuie păzită de creștini, atunci nu i-au pus ei în mod deliberat pe creștini sub un jug al robiei, în ciuda protestului categoric al lui Petru împotriva punerii unui jug? 3. Dacă acele patru „lucruri necesare”[6] făceau parte din legea ceremonială și erau încă obligatorii la douăzeci și unu de ani după crucificare, atunci în ce moment a ieșit această lege din vigoare? Nu avem niciun raport al faptului că acele patru lucruri necesare au încetat vreodată să mai fie lucruri necesare. Prin urmare, potrivit teoriei că legea ceremonială este un jug al robiei, este imposibil pentru creștini să fie vreodată cu totul liberi. Un lucru este sigur – dacă legea ceremonială a fost pironită pe cruce, atunci apostolii, care acționau în armonie cu îndrumările Duhului lui Dumnezeu, nu le-ar fi numit „lucruri necesare”. Și oricine susține că cele patru „lucruri necesare” impuse de adunarea de la Ierusalim făceau parte din legea ceremonială, respinge prin aceasta faptul că legea ceremonială a ieșit din vigoare la cruce. Nu pot crede că ați fi adoptat poziția pe care o aveți, dacă v-ați fi luat timp să analizați cu grijă chestiunea în cauză.

Permiteți-mi acum să menționez pe scurt ceea ce consider că este adevărat în ce privește adunarea de la Ierusalim. Anumite persoane au venit la Antiohia și i-au învățat pe frați că nu puteau fi mântuiți dacă nu erau circumciși. Aceste persoane, sau altele din aceeași categorie, puseseră în mare încurcătură toate bisericile pe care Pavel le întemeiase, printre care se număra și biserica din Galatia. Cei care învățau aceste lucruri nu erau cu adevărat creștini, ci „frați falși” (a se vedea Galateni 2:4, KJV). Drept urmare a acestei învățături, mulți erau întorși de la adevărata evanghelie. Încrezându-se în circumcizie pentru îndreptățire, ei se sprijineau pe o trestie frântă, care nu avea să le aducă nimic bun. În loc să primească prin aceasta neprihănirea, ei erau conduși fără să-și dea seama spre practici rele, căci fără credința în Hristos niciun om nu poate trăi o viață neprihănită. Să presupunem acum că adunarea ar fi confirmat învățăturile acestor frați mincinoși și ar fi decretat că circumcizia este necesară pentru îndreptățire – care ar fi fost rezultatul? În felul acesta i-ar fi îndepărtat pe oameni de Hristos, căci singurul obiectiv urmărit în a veni la Hristos este a primi îndreptățirea sau iertarea, iar dacă oamenii o pot obține fără să vină la Hristos, atunci sigur că nu ar mai avea nevoie de El. Dar indiferent de ceea ce ar fi decretat apostolii, tot ar fi rămas un adevăr faptul că circumcizia nu este nimic și că ucenicii nu pot fi îndreptățiți prin ea mai mult decât prin plesnirea degetelor. Prin urmare, dacă ar fi fost făcuți să-și pună încrederea în circumcizie, ei s-ar fi odihnit mulțumiți în păcatele lor. Însă a-i face să procedeze așa ar fi însemnat să pună un jug asupra lor. Păcatul înseamnă robie, iar a-i învăța pe oameni să-și pună încrederea într-o speranță falsă, care îi va determina să se odihnească mulțumiți în păcatele lor, înseamnă pur și simplu a-i lega în robie.

Petru a spus: „De ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta?” Părinții lor au avut legea ceremonială și au purtat-o. Ei au practicat-o și au progresat sub ea, așa cum a spus David: „Cei sădiți în Casa Domnului înverzesc în curțile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade și la bătrânețe; sunt plini de suc și verzi” (Psalmii 92:13-14). Oricine citește Psalmii va vedea că David nu privea legea ceremonială ca apăsătoare, nici nu credea că a-i împlini cererile este o robie dureroasă. Pentru el era o desfătare să aducă jertfe de mulțumire, pentru că prin aceasta își arăta credința în Hristos. Credința în Hristos era sufletul și viața slujbelor sale. Fără ea, închinarea sa ar fi constat într-o formă lipsită de însemnătate. Dacă ar fi fost atât de puțin informat încât să presupună că simpla îndeplinire mecanică a cerințelor legii ceremonială l-ar fi putut curăța de păcat, atunci el ar fi fost într-adevăr într-o stare de plâns. Sunt două juguri – jugul păcatului (jugul lui Satana) și jugul lui Hristos. Jugul păcatului este greu de purtat, pentru că Satana este un stăpân rău, dar jugul lui Hristos este bun, iar sarcina Sa este ușoară. El ne eliberează de păcat, că să-I putem sluji purtând jugul Său ușor (Matei 11:29-30).

Care a fost motivul pentru care doar aceste patru lucruri au fost impuse acestor convertiți încercați? Motivul a fost că aceste patru lucruri îi fereau de pericol. Supunerea față de ceremoniile iudaice, ca mijloc de realizare a îndreptății, i-a separat de Hristos și i-a făcut în mod firesc să privească cu ochi buni ceremoniile păgâne. Li s-a spus că niciun ritual iudaic nu le era cerut, iar apoi au fost avertizați împotriva celor patru lucruri care constituiau cel mai mare pericol pentru ei. Dacă cei convertiți dintre neamuri ar fi început să cadă, curvia și consumarea sângelui ar fi fost printre primele obiceiuri pe care ei le-ar fi reluat, din cauză că erau încă atât de des întâlnire printre neamuri, încât nu mai erau considerate deloc păcătoase.

Astfel vedem că în timp ce la adunarea de la Ierusalim, legea ceremonială a reprezentat subiectul principal și întrebarea era dacă creștinii ar trebui să o țină sau nu, singurul lucru care îi dădea importanță și singurul motiv pentru care cei care învățau necesitatea circumciziei au fost mustrați, era acela că astfel de învățături duceau obligatoriu la călcarea legii morale; iar acesta este rezumatul învățăturii din cartea Galateni. Pavel îi avertizează categoric pe galateni împotriva circumciziei, nu pentru că circumcizia era în sine un lucru atât de odios, căci el însuși îl circumcisese pe Timotei (și aceasta după adunarea de la Ierusalim), ci pentru că ei își punem încrederea în circumcizie pentru îndreptățire și astfel se depărtau de Hristos și cădeau înapoi în idolatrie.

Trec la pagina 33, la observațiile dvs. de încheiere în ce privește al doilea capitol, unde spuneți:

„Am discutat până acum aproape două capitole întregi din această scrisoare, în jur de o treime din întreaga epistolă, și nu am făcut până acum nicio referire la legea morală. Peste tot se face referire la cealaltă lege, legea lui Moise.”

Când ați scris cele de mai sus, cred că nu se poate să fi avut în vedere al nouăsprezecelea verset al capitolului doi. Versetul respectiv sună astfel: „Căci eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” Legea ceremonială nu a avut niciodată puterea de a ucide vreun om. Dar chiar admițând că a avut cândva acea puterea, ea însăși a murit, fiind pironită de cruce cu cel puțin trei ani înainte de convertirea lui Pavel. Așa că întreb: Cum ar fi putut fi Pavel ucis de o lege care de trei ani nu mai exista? Acest verset arată chiar la o lectură superficială că face referire la legea morală. Este aceeași lege la care Pavel a făcut referire când a zis: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam, dar când a venit porunca, păcatul a înviat, și eu am murit. Și porunca, ea, care trebuia să-mi dea viața, mi-a pricinuit moartea” (Romani 7:9-10). Limitele acestei treceri în revistă nu-mi permit să fac o expunere pe larg a acelor referiri la lege din al doilea capitol din Galateni, așa cum sper să fac la un moment dat. Dar e nevoie de foarte puțin spațiu pentru a arăta că legea morală, și nu cealaltă lege, este cea la care se face referire în Galateni 2:19.

Observ că aplicați Galateni 3:10 legii ceremoniale. Procedând astfel, luați cu siguranță o poziție nouă. Cred că am citit fiecare carte publicată de adventiștii de ziua a șaptea, dar nu am găsit niciodată această poziție în vreuna dintre ele. Din contră, toți cei care au scris pe acest subiect au aplicat acest verset legii morale și nu mi se pare că este vreo șansă că el să se poate aplica alteia. Nu pun la îndoială afirmația că „cartea legii” cuprindea atât legea morală, cât și cea ceremonială. Mă bucur că recunoașteți aceasta, deoarece mulți dintre cei care au vorbit sau au scris pe acest subiect au susținut că „cartea legii” se referă în mod exclusiv la legea ceremonială. Însă veți observa că Deuteronomul este dedicat aproape în întregime preceptelor morale și că are doar una sau două referiri la legea ceremonială, iar acele referiri privesc cele trei sărbători anuale, pentru care antitipul uneia este în viitor. Faptul că legea morală ocupă locul principal în cartea Deuteronomului ar trebui să fie evident pentru toți cei care citesc cu atenție acea carte. A se vedea 4:5-13; 5; 6 (versetul 6:25 este folosit peste tot de adventiștii de ziua a șaptea ca făcând referire la legea morală); 11:8, 18-28; 13 și multe altele pe lângă aceste versete pe care le-am ales la întâmplare. Deuteronomul 29:29 se aplică cu siguranță legii morale, iar expresia folosită acolo (în ultima parte) sugerează că legea morală este legea principală pe care cartea o ia în considerare. În Deuteronomul 27, unde se găsesc blestemele, unde găsim versetul 26, care este citat în Galateni 3:10, se face referire doar la legea morală.

Însă în timp ce este fără îndoială adevărat că legea ceremonială era inclusă în „cartea legii”, încă mai trebuie să găsesc dovezi din Scriptură care să susțină afirmația că era pronunțat vreun blestem pentru neîndeplinirea legii ceremoniale ca lege de sine stătătoare. Voi încerca să clarific la ce mă refer. Nu poate fi nicio obligație morală pentru a îndeplini ceva ce nu este cerut de legea morală. Acesta este un alt fel de a spune că păcatul este călcarea legii. Dacă, la un moment dat, păcatul poate fi imputat pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea vreunui act care nu este interzis sau impus de legea morală, atunci rezultă în mod necesar că legea morală nu reprezintă regula desăvârșită de acțiune. Dar legea morală este o lege desăvârșită. Ea cuprinde toată neprihănirea, însăși neprihănirea lui Dumnezeu, și nimic mai mult nu poate fi cerut omului decât ascultarea desăvârșită de ea. Acea lege este atât de largă încât acoperă fiecare act și fiecare cuvânt, astfel că este cu totul imposibil ca cineva să făptuiască vreun păcat care să nu fie interzis de legea morală. Nu văd cum poate fi pusă la îndoială această poziție de cineva care crede în originea divină și perpetuitatea legii. Totuși, poziția dvs. respinge indirect ideea că legea morală este regula desăvârșită de conduită, pentru că spuneți că blestemul este atașat atât legii ceremoniale, cât și celei morale.

Nu bănuiesc că veți respinge faptul că blestemul legii este moartea, prin urmare nu mă voi opri aici pentru a oferi dovezi detaliate pentru aceasta, însă câteva cuvinte nu vor fi nelalocul lor. Doar remarc următoarele idei: 1. Blestemul legii este ceea ce Hristos a purtat pentru noi. A se vedea Galateni 3:13. 2. Acest blestem consta în a fi atârnat de lemn. A se vedea ultima parte a aceluiași verset. 3. Această atârnare pe lemn a fost crucificarea lui Hristos, căci în niciun alt moment El nu a mai fost atârnat de un lemn. Petru le spune iudeilor neascultători: „Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât, atârnându-L pe lemn” (Faptele apostolilor 5:30). Prin urmare, moarte este blestemul pe care Hristos l-a purtat pentru noi, dar moartea este plata păcatului, iar păcatul este călcarea legii morale. Prin urmare, Hristos a purtat pentru noi blestemul legii morale. Nu este nicio altă lege care să aibă atașat vreun blestem. Ce e sigur este că niciun alt blestem nu este pronunțat și nu poate fi pronunțat în afară de blestemul pentru păcat. Dacă blestemul este pronunțat pentru neîndeplinirea ritualurilor legii ceremoniale, atunci o astfel de neîndeplinire trebuie să fie în sine păcat, prin urmare legea ceremonială reprezintă, de asemenea, un standard al neprihănirii. Din poziția dvs. nu văd cum puteți evita concluzia că legea morală nu este, sau cel puțin nu era, în vremea iudeilor, în ea însăși un standard desăvârșit al neprihănirii. Marea problemă pe care o găsesc la poziția dvs. este că ea reduce valoarea legii morale și reduce în mod corespunzător și valoarea evangheliei.

Voi repeta argumentul. Dacă blestemul este atașat legii ceremoniale, atunci călcarea legii ceremoniale este păcat; dacă călcarea legii ceremoniale este păcat, atunci există păcate care nu sunt interzise de cele zece porunci; prin urmare, cele zece porunci nu sunt regula desăvârșită de acțiune; mai mult, din moment ce s-a terminat cu legea ceremonială, rezultatul este că standardul neprihănirii nu este la fel de desăvârșit acum față de cum era în zilele lui Moise. Dacă aceasta nu este concluzia corectă la care conduc premisele dvs., atunci trebuie să-mi mărturisesc ignoranța logicii. O altă idee: niciun păcat nu se poate îndepărta pe sine, nici nu poate fi ispășit prin vreo faptă bună ulterioară. Așa că trebuie să există o altă cale de ispășire pentru păcat. Însă dacă păcatul este imputat pentru neglijarea legii ceremoniale, atunci ce remediu este dat pentru acel păcat? Legea ceremonială era pur și simplu ritualul evangheliei. Dacă păcătoșii condamnați erau și mai departe condamnați prin chiar remediul oferit pentru mântuirea lor, atunci ea trebuie să fi fost cu adevărat un jug. Un om este într-o situație de plâns dacă remediul pentru o boală apăsătoare doar agravează boala.

Dar veți spune în mod corect că cei care refuzau să se supună cerințelor legii ceremoniale erau condamnați la moarte. De ce se întâmpla așa, dacă blestemul nu era atașat legii ceremoniale? Voi răspunde. Călcătorul legii morale merita pe bună dreptate moartea, dar Dumnezeu oferise iertare pentru toți cei care erau dispuși să o accepte. Această iertare era condiționată de credința în Hristos și s-a stabilit că această credință în Hristos avea să fie manifestată prin îndeplinirea ritualurilor legii ceremoniale. Acum, dacă un om se pocăia de păcatele sale și avea credință în Hristos, el avea să o manifeste și să primească iertarea; atunci sigur că pedeapsa nu avea să-i fie aplicată. Dar dacă el nu avea credință în Hristos, el nu urma să îndeplinească condițiile iertării, iar atunci sigur că pedeapsa pentru păcat avea să-i fie aplicată. Pedeapsa nu se aplica pentru eșecul în a îndeplini ritualurile legii ceremoniale, ci pentru păcatul care ar fi putut fi iertat, dacă ar fi manifestat credința. Cred că oricine poate vedea corectitudinea acestei poziții. Permiteți-mi să o ilustrez. Avem un om care a comis un omor și care primește sentința pedepsei cu moartea. I se spune că guvernatorul îl va ierta, dacă își va recunoaște vina, se va pocăi de păcatul său și va face ceva ca despăgubire pentru iertare. Dar el refuză să facă aceasta, așa că legea își urmează cursul și el este spânzurat. De ce este el spânzurat? Pentru că a refuzat să facă ceva ca despăgubire pentru iertare? Nu, în niciun caz. El este spânzurat pentru omor. Nicio bucățică din pedeapsă nu-i este aplicată pentru că a refuzat să stăruiască pentru a primi iertarea, însă dacă ar fi stăruit să primească iertarea, atunci fiecare bucățică din pedeapsă i-ar fi fost înlăturată. La fel este și cu păcătosul, în relația lui cu legea lui Dumnezeu. Dacă el disprețuiește oferta iertării și își arată disprețul prin refuzul de a face pașii necesari pentru a primi iertarea, atunci consecinței încălcării legii, adică morții, i se permită să vină asupra lui. Dar refuzul de primi iertarea nu este un păcat. Dumnezeu îi invită pe oameni să primească iertarea, dar El nu are o lege prin care să-i oblige să fie iertați. Ucigașul căruia i s-a oferit iertarea și care a respins-o nu este cu nimic mai vinovat decât un alt om care a comis aceeași infracțiune, dar căruia nu i s-a oferit iertarea. Nu știu cum poate fi făcut mai clar acest lucru, nici nu consider că ar trebui făcut mai clar. Concluzia tuturor acestor lucruri este, simplu, următoarea: păcatul este călcarea legii morale, iar nu călcarea vreunei alte legi, căci legea morală acoperă toată datoria omului. Există un blestem atașat călcării legii, iar acel blestem este moartea: „fiindcă plata păcatului este moartea”, dar există iertare pentru cei care exercită credință în Hristos. Și această credință este dată pe față prin îndeplinirea anumitor ritualuri. Înainte de Hristos, era manifestată prin aducerea jertfelor. După Hristos, este manifestată prin botez și Cina Domnului. Cei care au o credință reală o vor manifesta în modul indicat și vor scăpa de pedeapsă. Cei care nu au credință vor primi pedeapsa. Este exact ceea ce Hristos a vrut să spună când i-a zis El însuși lui Nicodim: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este condamnat, dar cine nu crede este deja condamnat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 3:17-18, KJV).

Mă mir de felul în care interpretați Galateni 3:11-12, închipuindu-vă că termenul „lege” din acele versete face vreo referire, oricât de slabă, la legea ceremonială. Le voi cita: „Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin Lege este învederat, căci «cel neprihănit prin credință va trăi». Însă Legea nu ține de credință, ci ea zice: «Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele»” (KJV). Pare că niciun alt comentariu nu ar putea arăta mai clar adevărul că aici se face referire doar la legea morală. Nu puteți evita această concluzie, spunând că afirmația conform căreia nimeni nu este îndreptățit prin lege înaintea lui Dumnezeu se aplică oricărei legi și că prin urmare s-ar putea aplica atât legii ceremoniale, cât și celei morale. Întrebarea nu este la ce lege se poate face referire, ci la ce lege se face referire. Legea la care se face referire aici este o lege despre care se spune: „Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele.” Acest lucru este total adevărat despre legea morală. Este echivalentul lui Romani 2:13: „Cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi îndreptățiți” (KJV). Faptul trist că nu există oameni care împlinesc legea, nu elimină adevărul că cei care împlinesc legea vor fi îndreptățiți. „Ascultarea desăvârșită” doar a legii morale este tot ce poate cere Dumnezeu de la orice creatură. O astfel de slujire ar oferi obligatoriu viața veșnică. Dar un om poate îndeplini fiecare cerință a legii ceremoniale cu cea mai rigidă scrupulozitate și totuși să fie condamnat. Fariseii erau ascultători stricți ai legii ceremoniale și cu toate acestea au fost blestemați. Prin urmare, textul acesta nu poate nicio referire, oricât de slabă, la legea ceremonială

Din nou, textul spune: „Legea nu ține de credință” (KJV). Dar legea ceremonială nu era nimic altceva decât credință. Era o chestiune de credință de la început până la sfârșit. Credința a fost cea care a făcut diferența între jertfa lui Abel și cea a lui Cain (a se vedea Evrei 11:4). Doar credința era cea care făcea ca acel sistem să aibă toată puterea pe care o putea avea. Și, din nou, aceasta este o dovadă clară că nu se face referire la legea ceremonială.

Nu pare posibil să fie nevoie de vreun argument pentru a arăta că Galateni 3:11-13 se referă la legea morală, în mod exclusiv. Până la publicarea broșurii dvs. un punct de vedere diferit nu a fost niciodată susținut de adventiștii de ziua a șaptea. Chiar nu pot crede că ați negat în mod deliberat faptul că legea morală este cea analizată. Limitele acestei treceri în revistă nu îmi vor permite să acopăr fiecare apariție a cuvântului „lege” din cartea Galateni și să arăt la ce se referă. Însă îmi doresc să pun o întrebare: Este rezonabil să credem că apostolul a folosit acest cuvânt, „legea”, într-un loc, iar apoi, câteva versete mai jos, fără să-și fi schimbat subiectul sau fără ca nimic să sugereze vreo schimbare, a folosit același cuvânt, iar în cele două locuri a făcut referire la două legi cu totul diferite? Dvs. înșivă spuneți că nu. Dacă ar fi adevărat că apostolul a scris într-un mod atât de nedefinit – folosind termenul „lege” cu referire la legea morală într-un verset, iar în următorul verset cu referire la legea ceremonială – atunci nimeni nu ar mai putea să-i înțeleagă scrierile, decât dacă nu ar avea același grad de inspirație pe care apostolul l-a avut.

Mă întorc din nou la cartea dvs., pagina 39, și citesc următoarele:

„Dacă acești galateni aveau să repună pe picioare întregul sistem iudaic, lucru care ar fi fost rezultatul firesc al acțiunii lor în adoptarea circumciziei, atunci trebuie că prin aceasta aveau să se așeze sub blestem.”

În același paragraf spuneți că afirmația „blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii ca să le facă” se aplică legii ceremoniale și că galatenii se așezau sub blestem din cauză că urmau să repună pe picioare întregul sistem iudaic! Dacă ce afirmați ar fi adevărat, atunci aceasta ar fi o situație de genul „vei fi blestemat dacă faci și vei fi blestemat dacă nu faci”.

Trec la argumentul dvs. privitor la Galateni 3:17-19. În această privință, afirmați:

„Această lege a fost dată cu patru sute treizeci de ani după făgăduința făcută lui Avraam. Ar putea, prin urmare, fi aceeași cu «poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele» pe care Avraam le-a păzit (Geneza 26:5)? Din moment ce nu ar putea, ele erau în mod evident legea morală.” – p. 43

Acesta este un argument care dovedește prea mult. Este reversul ideii lui Campbellite cum că legea morală nu existase înainte să fi fost dată pe Muntele Sinai. Ideea dvs. este că legea morală nu a fost dată pe Muntele Sinai, din cauză că exista în zilele lui Avraam. Dar este un adevăr faptul că Dumnezeu a rostit o lege de pe Muntele Sinai și că acest eveniment a avut loc cu patru sute treizeci de ani după făgăduința făcută lui Avraam. Prin urmare, afirmația dvs. cum că legea dată cu patru sute treizeci de ani după vremea lui Avraam nu poate fi legea morală din cauză că Avraam a păzit legea morală este echivalentă cu susținerea că legea dată pe Muntele Sinai nu era legea morală. Argumentul dvs., dacă ar fi valid, ar dovedi că legea la care se face referire nu este nici legea ceremonială, din cauză că Avraam o avea în esență. El avea circumcizia, despre care spuneți că înlocuia întreaga lege ceremonială, și avea jertfele. Cred că atunci când vă veți revizui cartea, va trebui să lăsați la o parte cel puțin acest argument.

Mai departe spuneți:

„Această lege «a fost adăugată din pricina călcărilor de lege». Cuvântul în original înseamnă «a neglija sau nesocoti; a călca sau a viola». Atunci această lege a fost «adăugată» din cauză că o altă lege a fost «neglijată», «călcată» sau «violată». Ea nu a fost «adăugată» la ea însăși din cauză că ea însăși fusese «violată». Ar fi absurd dacă am aplica aceasta la legea morală, pentru că niciunul dintre noi nu susține că era cu adevărat în vigoare o altă lege morală după rostirea celor zece porunci, mai mult decât fusese înainte. Toate existaseră înainte, deși Israel se poate să fi fost ignorant cu privire la anumite porțiuni din ele.”

Pare că argumentul dvs. principal este un joc de cuvinte. Nu este destul să spun că un lucru este absurd, pentru a-l contrazice. Unele lucruri pot părea absurde unei persoane, în timp ce pot părea foarte rezonabile alteia. Pavel spune că predicarea crucii este pentru unii oameni nebunie, adică ceva absurd, și de mult ori i-am auzit pe oameni luând în râs ideea că moartea unei persoane ar putea ispăși păcatele alteia. Ei numesc absurdă o astfel de idee, însă pentru dvs. și pentru mine, ea este logică. Așa că atunci când spuneți că este absurd să aplicăm termenul de „adăugată” legii morale, ar trebui să vă susțineți afirmația prin dovezi, pentru ca ea să aibă vreo valoare.

Dvs. spuneți: „Nu se poate spune în mod corect că legea morală a fost «instituită» cu patru sute treizeci de ani după Avraam, când vedem că ea exista și era ținută în mod complet în vremea aceea.” Acest argument a fost deja luat în discuție, dar îl voi analiza mai în detaliu. Dacă legea la care se face referire aici este legea ceremonială și argumentul dvs. pe care tocmai l-am citat este valid, atunci el exclude posibilitatea ca în vremea lui Avraam să fi existat vreo lege ceremonială; însă Avraam a avut părțile esențiale ale legii ceremoniale, deși acea lege nu fusese dată oficial. Dacă negați că Avraam avea legea ceremonială și insistați că legea nu a fost dată până după 430 ani de la vremea sa, atunci aș vrea să întreb ce sistem de împăcare exista înainte de exod? Spuneți că legea ceremonială a fost adăugată pentru călcătorii de lege, adică drept sistem de împăcare. Atunci de ce nu a fost adăugată imediat ce călcarea de lege a fost comisă, în loc de a fi adăugată 2 500 ani mai târziu? Susțin că sistemul de împăcare a fost introdus imediat după cădere, iar ca dovadă vă amintesc de jertfa lui Abel. Argumentul dvs. amână sistemul de împăcare până la exod. Puteți spune că la acel moment legea ceremonială a fost dată într-un mod mai oficial și detaliat decât înainte. Foarte bine, dar dacă această idee s-ar aplica legii ceremoniale, așa cum se aplică în mod incontestabil, nu s-ar aplica în mod egal și legii morale? Nu puteți nega faptul că legea morală a fost dată la Sinai, deși era cunoscută încă de la creațiune. De ce a fost dată atunci? Pentru că nu fusese niciodată anunțată oficial. Din câte știm, nicio copie a ei nu fusese scrisă, iar marea majoritate a oamenilor era aproape în întregime ignorantă în ce o privește. Dvs. însuși spuneți că Israel se poate fi fost ignorant cu privire la anumite porțiuni din legea morală, iar acest lucru este fără îndoială adevărat. Atunci există numeroase motive pentru care trebuia să fie dată în acel moment – din pricina călcărilor de lege. Dacă tot poporul ar fi știut și ar fi ascultat de lege, atunci promulgarea ei pe Sinai nu ar mai fi fost necesară. Dar pentru că ei erau ignoranți în ce privește cerințele ei și pentru că o călcaseră, era necesar ca ea să fie data în acel moment, așa cum s-a și întâmplat.

Dar spuneți că nu este corect să aplicăm termenul „adăugată” legii morale. Biblia însăși trebuie să decidă în această privință. În capitolul al cincilea din Deuteronomul, Moise repovestește copiilor lui Israel circumstanțele dării legii. Versetele 5-21 conțin esența celor zece porunci, iar despre acestea Moise spune în versetul 22: „Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Domnul cu glas tare pe munte, din mijlocul focului, din nori și din negură deasă, și le-a spus la toată adunarea voastră, fără să ADAUGE ceva.” Termenul „adauge” din acest verset este, în Septuaginta, exact același cu cel tradus prin „adăugat” din Galateni 3:19. Cuvântul evreiesc este același cu cel tradus prin „adauge” din Geneza 30:24. Nimeni nu poate nega faptul că se face cu siguranță referire la legea morală, și doar la ea, în Deuteronomul 5:22. Nu îmi pasă că îl traduceți prin „adăugat”, „rostit” sau „promulgat” – nu e nicio diferență. În Evrei 12:18-19 se face cu siguranță referire la vocea lui Dumnezeu care a vorbit de pe Sinai și la cererea poporului ca Dumnezeu să nu le mai rostească înaintea lor (Exodul 20:18-19), prin cuvintele: „glasul care vorbea în așa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu le mai fie rostite” (KJV). Aici cuvântul tradus prin „rostite” este același cu cel tradus prin „adăugată” în Galateni 3:19 și Deuteronomul 5:22. Dacă vrem, putem traduce astfel: „au cerut să nu li se mai adauge”; astfel am avea o traducere unitară. Sau am putea traduce peste tot prin „a rosti”, iar atunci am citi în Deuteronomul că Domnul a rostit aceste cuvinte pe munte, din mijlocul focului etc., cu glas tare, „fără să mai rostească ceva”; acesta ar fi adevărul precis și o traducere corectă. La fel, pentru unitatea limbajului am putea traduce în mod corect Galateni 3:19: „a fost rostită din pricina călcărilor de lege”. Sau am putea lua cuvântul din Deuteronomul 5:22 în același sens în care este folosit în Geneza 30:24 și am ajunge la aceeași idee. Când Rahela a spus: „Domnul să-mi mai adauge un fiu!” a fost același lucru ca și când ar fi spus „Domnul îmi va da un alt fiu.” Astfel, înțelesul din Deuteronomul 5:22 este că după ce Domnul le-a dat cele zece porunci menționate în versetele anterioare, El nu le-a mai dat altele. Mi se pare foarte rezonabil să aplicăm termenul „adăugată” legii morale; fie că este sau nu rezonabil, am citat două texte, afară de Galateni 3:19, care îl aplică acesteia. Dar nu pot găsi în Biblie nicio singură ocazie în care utilizarea cuvântului „adăugat” să se aplice legii ceremoniale, pentru a susține părerea pe care o aveți asupra textului din Galateni 3:19.

Deuteronomul 5:22 afirmă clar că cele zece porunci au fost rostite de Domnul și că nimic altceva în afară de cele zece porunci nu a fost rostit, dat sau adăugat. Galateni 3:19 ne spune de ce au fost rostite: din pricina călcărilor de lege, adică din cauză că oamenii erau în mare măsură ignoranți în ce privește legea. Nu ne putem juca cu termenul „adăugată” și să-l folosim în sens matematic, ci trebuie neapărat să-l folosim în sensul de a declara sau a rosti. Nu a existat o altă lege morală după ce Dumnezeu a rostit-o de pe Sinai față de cea care a existat înainte, dar este sigur că a fost cunoscută mult mai bine decât înainte și că erau mai puține scuze pentru păcat decât înainte. În versetele care îl preced pe acesta, apostolul vorbește despre făgăduința făcută lui Avraam și despre legământul încheiat cu el. Afirmația că acel legământ a fost confirmat în Hristos arată clar că legământul cu Avraam confirma iertarea păcatelor prin Hristos. Dar iertarea păcatului implică în mod necesar o cunoștință a păcatului. Doar neprihăniții pot fi moștenitori ai făgăduinței, iar o cunoștință a păcatului și a neprihănirii se poate obține doar prin legea morală. Prin urmare, darea legii într-un mod mai specific decât înainte era necesară pentru a poporul să poată fi făcut părtaș de binecuvântările făgăduite lui Avraam.

Exact același lucru este afirmat în Romani 5:20: „Ba încă și Legea a intrat pentru ca să se înmulțească greșeala” (KJV) și nu am cunoscut niciun adventist de ziua a șaptea care să aibă vreo dificultate în a aplica acest text legii morale, deși este un text cu siguranță la fel de dificil ca cel din Galateni 3:19. Cuvântul tradus prin „a intrat” înseamnă literal „a venit”. Versiunea revizuită spune „a venit pe lângă”. Dar legea morală exista dinainte de zilele lui Moise, după cum este evident din versetele 13 și 14 ale aceluiași capitol, dar și din expresia din același verset: „pentru ca să se înmulțească greșeala”, arătând că păcatul – călcare legii – exista dinainte ca legea să vină. Deși legea existase în toată puterea ei înainte de exod, totuși ea a „venit”, a „intrat”, a fost rostită, dată sau „adăugată” la acel moment. Și de ce? pentru ca să se înmulțească greșeala, adică pentru ca „păcatul, prin poruncă, să se arate afară din cale de păcătos” (KJV); ca ceea ce era păcat înainte să poată fi văzut clar ca fiind păcat. În acest fel a venit sau a fost adăugată „din pricina călcărilor de lege”. Dacă nu ar fi existat călcările de lege nu ar fi fost necesar ca legea să vină la Sinai. De ce a venit din pricina călcărilor de lege? „Pentru ca să se înmulțească greșeala”, pentru a face ca păcatul să fie văzut mai mare decât oricând înainte, ca astfel oamenii să fie conduși spre harul abundent al lui Dumnezeu, așa cum este el manifestat în Hristos. Astfel, (legea) a devenit un profesor, un pedagog, care să-i aducă pe oameni la Hristos, pentru ca ei să poate fi îndreptățiți prin credință și să fie făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El. Așa se face că mai târziu se afirmă că legea nu este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu. Ea lucrează în armonie cu aceste făgăduințe, căci fără ea făgăduințele ar fi fără efect. Acest lucru atestă în mod categoric perpetuitatea legii.

Nu îmi pasă de opiniile comentatorilor, cu excepția celor care afirmă într-un mod clar ceea ce deja a fost dovedit din Biblie. Dar pentru că în broșura dvs. ați pus mare accent pe părerea comentatorilor, nu ar fi inutil să cităm câțiva aici. Voi face aceasta nu pentru că mi se pare că ei adaugă ceva la argument, ci pur și simplu ca și compensare pentru citatele date de dvs., dar și pentru că este posibil să exprime ideile într-un mod puțin mai clar decât am făcut-o eu. Profesorul Boise, în lucrarea sa Critical Notes on the Greek text of Galatians spune cu privire la acest text:

„«Din pricina călcărilor de lege» sugerează prin urmare următoarea idee: pentru a da o cunoștință cu privire la călcările de lege, pentru a face clar și limpede ce anume erau călcările cerințelor divine.”

El spune, de asemenea:

„În conformitate cu această idee, și poate sugerată de ea, este interpretarea: a înfrâna călcările de lege.”

Iar apoi el îi citează pe Erasmus, Olshausen, Neander, DeWette, Ewald, Luther, Bengel și alții, care au aceeași părere. Dacă opiniile comentatorilor trebuie să decidă în această privință, cred că legea morală va fi cea evidențiată.

Dr. Barnes spune despre expresia „din pricina călcărilor de lege”:

„Pe seama călcărilor de lege sau cu referire la ele. Înțelesul este că legea a fost dată pentru a arăta adevărata natură a călcării de lege sau pentru a arăta ce anume era păcat. Ea nu era dată pentru a descoperi un mijloc de îndreptățire, ci pentru a dezvălui adevărata natură a păcatului; pentru a-l împiedica pe om de la a-l comite: pentru a prezenta pedeapsa lui; pentru a-l convinge pe om de acesta, iar astfel pentru ca omul să fie ajutat sau pregătit pentru lucrarea de răscumpărare prin Răscumpărător. Aceasta era adevărata valoare a legii lui Dumnezeu, așa cum a fost ea dată omului căzut, iar acest rost al legii încă există.”

Și dr. Clarke spune:

„A fost dată ca să ne putem cunoaște păcătoșenia și nevoia pe care o avem de milă din partea lui Dumnezeu. Legea este linia dreaptă, muchia precisă, care determină înclinarea purtării noastre. Vedeți și observațiile asupra Romani 4:15 și, în special, Romani 5:20, unde subiectul este tratat pe larg, iar ilustrația este explicată.”

Argumentul dvs. împotriva legii morale ca fiind „adăugată prin pricina călcărilor de lege” se va aplica cu aceeași intensitate ideii că legea morală „a intrat pentru ca să se înmulțească greșeala”. Dacă susțineți că Galateni 3:19 nu se poate aplica legii moale, atunci trebuie să susțineți și că Romani 5:20 nu se aplică legii morale.

Voi cita mai departe din broșura dvs., din paragraful care se încheie la începutul paginii 44:

„Ar fi absurd să susținem că această lege a fost «adăugată» la ea însăși. În mod rezonabil, expresia se referă la o altă lege, care a fost introdusă pentru că cea care existase anterior fusese «violată». O lege nu poate fi călcată dacă nu există, căci «unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege».”

Am arătat deja sensul termenului „adăugată”. Nu am susținut niciodată că vreo lege a fost adăugată la ea însăși sau că se face referire la vreo operațiune matematică prin cuvântul tradus cu „adăugată”. Ce vreți să spuneți când afirmați că o lege nu poate fi călcată până când nu există? Pare că sugerați că legea morală nu existase, astfel că nu putuse fi călcată înainte de a fi dată pe Muntele Sinai. Știu că nu credeți aceasta, însă într-un alt paragraf aceeași idee este sugerată și mai clar. Voi cita din nou Romani 5:20: „Ba încă și Legea a intrat pentru ca să se înmulțească greșeala, dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult” (KJV). Această lege este fără îndoială legea morală, însă puteți spune că este imposibil să fie legea morală, pentru că greșeala a existat înainte ca legea să fi fost rostită sau să fi intrat, iar acolo unde nu este o lege nu este nici călcare de lege, prin urmare, legea care a intrat a fost o altă lege. Însă nu ați susținut aceasta aici. Nu ați susținut așa cum am făcut-o eu, că înțelesul textului este că legea a intrat sau a fost dată pentru ca păcatul să apară în toată enormitatea lui. Așa cum Pavel afirmă în altă parte, păcatul, prin poruncă, s-a arătat din cale afară de păcătos. Legea morală a existat de la creațiune, chiar cu mult timp înainte de ea. Patriarhii au cunoscut-o, la fel și antediluvienii și sodomiții, din cauză că au fost cu toți socotiți păcătoși. Însă ea nu a existat în formă scrisă și cei care nu erau în legătură imediată cu Dumnezeu nu avea acea înțelegere desăvârșită a legii care avea să le arate întreaga ticăloșie a păcatului. Ei puteau ști că lucrurile pe care le săvârșeau erau greșite, dar nu puteau realiza întreaga lor enormitate. Iar acest lucru a fost în special adevărat în ce-i privește pe israeliți, atunci când au ieșit din robia egipteană. Dar Dumnezeu făcuse un legământ cu Avraam și îi promisese lucruri minunate, dar doar cu condiția neprihănirii desăvârșite prin Hristos; iar ca oamenii să poată avea vreodată această neprihănire desăvârșită, ei trebuiau să aibă legea în forma ei cea mai cuprinzătoare și trebuiau să cunoască multele lucruri care erau păcătoase, pe care se poate ca mai înainte să le fi considerat nevinovate. Așa că legea a intrat pentru ca să se înmulțească greșeala; și pentru că greșeala s-a înmulțit și oamenii și-au văzut decăderea, ei au descoperit că harul întrece și le acoperă păcatele. Situația este atât de clară, iar ideea din Galateni 3:19 este atât de bine prezentată în paralel, încât mă mir cum cineva care are o idee corectă despre relația dintre lege și evanghelie poate, fie și pentru un moment, să o pună la îndoială.

Citesc din nou de la pagina 44:

„Se face referire la legea morală ca fiind cea care este călcată. Dar legea «adăugată» despre care vorbește Pavel a luat măsuri pentru iertarea acestor călcări de lege în simbol, până când avea să fie adusă adevărata Jertfă.”

Am discutat deja în mod suficient interpretarea greșită dată cuvântului „adăugată”, dar în citatul de mai sus este exprimată o idee pe care îmi pare rău să o văd prezentată tot mai des în ultimul timp. Este vorba este faptul că în așa-numita dispensațiune iudaică, iertarea păcatelor se făcea doar în simbol. Cuvintele dvs. sugerează clar că nu a existat o iertare reală a păcatelor până când Hristos, adevărata Jertfă, nu a fost sacrificat. Dacă ar fi așa, aș dori să întreb cum au ajuns Enoh și Ilie în cer. Au fost ei luați acolo neavând păcatele iertate? Au stat ei în cer timp de două sau trei mii de ani înainte ca păcatele lor să fie iertate? Însuși faptul că au fost luați la cer este o dovadă suficientă că păcatele lor au fost cu adevărat iertate. Când David spune: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit”, el vrea să spună exact ce a spus Pavel când a folosit aceleași cuvinte. „Tu ai iertat vina păcatului meu.” Aceea nu a fost o imitație de iertare. În plus, a fost declarat în mod expres că dacă un suflet avea să păcătuiască împotriva vreuneia dintre poruncile Domnului, el trebuia să-și aducă jertfa, și păcatele lui aveau să-i fie iertate (Leviticul 4:2, 3, 20, 26, 31). Nu era niciun merit în jertfă, care era un simbol, însă iertarea era la fel de reală ca oricare alta ce a fost acordată de la crucificare încoace. Cum se poate aceasta? Pur și simplu pentru că Hristos este Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii. Faptul că El avea să se ofere ca jertfă a fost făgăduit primilor noștri părinți în Eden și a fost confirmat față de Avraam prin jurământul lui Dumnezeu; prin urmare, în virtutea acelei făgăduinți, Avraam, Isaac și Iacov, împreună cu toți cei care își doreau, puteau primi la fel de mult meritele sângelui lui Hristos cum le putem primi și noi. Că iertarea era reală este arătat din faptul că Abel, prin jertfa sa, a primit mărturia că era neprihănit. Dar nu poate fi nicio neprihănire care să nu fi fost precedată de iertare. Dacă iertarea avea loc în sensul figurat, atunci neprihănirea trebuie să fi fost de asemenea în sens figurat. Însă Abel, Noe, Avraam și alții au fost neprihăniți în realitate; ei au avut neprihănirea desăvârșită a credinței; prin urmare, trebuie că ei au avut adevărata iertare. Acest lucru este arătat și mai clar din faptul că iertarea păcatelor trebuie să preceadă neprihănirea. Căci nimeni nu poate fi neprihănit fără credință (Romani 6:23), iar credința aduce mereu iertarea (Romani 3:24-15; 5:1).

Citez următorul paragraf din broșura dvs., de la pagina 44:

„Expresia «până când avea să vină Sămânța» limitează, dincolo de orice îndoială, durata acestui sistem de împăcare. Cuvintele «până când» sau «până ce» au mereu acest înțeles. Legea «adăugată» nu avea, așadar, să existe decât «până când avea să vină Sămânța». Acest lucru este declarat fără greș prin limbajul folosit. Oare legea morală nu a mai existat după lucrarea deplină a lui Mesia? Niciun adventist de ziua a șaptea nu va admite lucrul acesta. Însă exact aceasta a fost situația celeilalte legi.”

Spuneți că legea adăugată nu avea să mai existe după ce Sămânța avea să vină, din cauză că acele cuvinte, „până când” sau „până ce”, au făcut întotdeauna referire la o anumită durată de timp limitată. Permiteți-mi să citez câteva versete. În Psalmii 112:8 citesc despre cel neprihănit: „Inima îi este mângâiată, n-are nicio teamă, până ce își vede împlinită dorința față de potrivnicii lui.” Credeți că aceasta sugerează că de îndată ce omul neprihănit își vede împlinită dorința față de potrivnicii lui, îi va fi teamă? Din nou, citesc despre Hristos în Isaia 42:4: „El nu va slăbi, nici nu se va lăsa descurajat, până va așeza dreptatea pe pământ” (KJV). Credeți că termenul «până» din acest pasaj limitează durata de timp în care Hristos nu se va lăsa descurajat? Sugerează acest verset că de îndată ce va așeza dreptatea pe pământ, el va slăbi și se va lăsa descurajat? Întrebarea primește răspuns de la sine. În plus, citesc în Daniel 1:21: „Așa a dus-o Daniel până în anul întâi al împăratului Cirus.” Înseamnă aceasta că el nu a mai trăit după aceea? În niciun caz, pentru că în capitolul al zecelea citim despre o viziune care i-a fost dată în al treilea an al împăratului Cirus. 1 Samuel 15:35 spune că „Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morții sale”. Credeți că a mers să-l vadă de îndată ce a murit? Aceste texte arată că „până când” nu se referă neapărat la durata lucrului căruia i se aplică și nu implică în mod necesar că legea a încetat odată cu venirea Seminței. Înțelesul exact, întâlnit aici, al cuvintelor îl voi prezenta ulterior.

Citez din nou din broșura dvs.:

„Legea «adăugată» a fost «orânduită de îngeri, prin mâna unui mijlocitor» (KJV). Toți sunt de acord că acest «mijlocitor» a fost Moise, care a stat între Dumnezeu și popor. Cuvântul original pentru «orânduită» este tradus prin «promulgată» de Greenfield, care citează acest text ca exemplu. Este adevărat că cele zece porunci au fost «orânduite» sau «promulgate» «de îngeri», «în» sau «prin mâna lui Moise»? Dumnezeu însuși le-a rostit cu un glas care a zguduit pământul și le-a scris cu degetul Său pe tablele de piatră. Dar cealaltă lege a fost dată prin îngeri și a fost scrisă într-o «carte» de «mâna lui Moise». Dacă cititorul își dorește să vadă câteva exemplu în care aceeași expresie este folosită realmente atunci când se vorbește despre «legea lui Moise», îl vom trimite la Leviticul 26:46; Numeri 4:37; 15:22-23 și în special Neemia 9:13-14, unde se face clar diferența între legile pe care Dumnezeu le-a rostit și «poruncile, învățăturile și legile» date «prin mâna lui Moise» (KJV).”

În acest paragraf se află câteva idei și le vom analiza în ordine. În primul rând, a fost legea ceremonială dată prin îngeri? Cei care susțin la fel ca dvs. afirmă că da și citează Galateni 3:19 ca dovadă. Dar aceasta nu este o mărturie relevantă cu privire la acest subiect, ci este vorba de însuși textul în discuție. Dar, din nefericire pentru teoria dvs., este singurul text pe care îl puteți cita. Astfel, „dovada” că legea ceremonială a fost dată prin îngeri nu duce altundeva decât la o gândire circulară. Iată cum: spuneți că Galateni 3:19 se referă la legea ceremonială pentru că vorbește despre o lege a fost „orânduită de îngeri”; apoi, „dovediți” că legea ceremonială a fost rostită de îngeri prin citarea textului din Galateni 3:19, despre care ați „dovedit” deja că se referă la legea ceremonială. Aceasta nu înseamnă că dovediți ceva, ci înseamnă pur și simplu a lua de bun ceea ce trebuia demonstrat. Ați început prin a arăta că Galateni 3:19 face referire la legea ceremonială, pentru că vorbește despre o lege orânduită de îngeri. Pentru a susține aceasta, trebuie să citați cel puțin un alt text din Biblie în care să fie cel puțin sugerat că îngerii au dat legea ceremonială, ceea ce nu puteți face.

Acum, pe de altă parte, legătura dintre îngeri și darea celor zece porunci de pe Sinai este arătată în mod foarte clar. Voi cita pentru început Psalmii 68:17: „Carele Domnului se numără cu douăzecile de mii, cu mii și mii de îngeri; Domnul este în mijlocul lor, ca la Sinai, în locașul Său cel sfânt” (KJV). Apoi, voi face trimitere la Deuteronomul 33:2: „Domnul a venit din Sinai și a răsărit peste ei din Seir, a strălucit din muntele Paran și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți (cei sfinți sunt îngerii), având în dreapta Lui focul legii.” Aceste texte arată clar că îngerii lui Dumnezeu erau la Sinai atunci când a fost rostită legea. Este evident că erau acolo cu un scop, deși nu putem spune care anume. Dar avem mărturia și mai convingătoare din predica lui Ștefan, din Faptele apostolilor 7:51-53: „Oameni tari la cerbice, netăiați împrejur cu inima și cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții voștri, așa faceți și voi. Pe care din prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-ați vândut acum și L-ați omorât voi, care ați primit Legea dată prin intermediul îngerilor și n-ați păzit-o!” (KJV). Legea pe care acești iudei răi nu o păziseră era legea morală, despre care Ștefan spune că a fost dată „prin intermediul îngerilor” – același termen care în Galateni 3:19 este tradus „orânduită prin îngeri” (KJV). Termenul diatasso, tradus prin „orânduită”, înseamnă, potrivit lui Liddell și Scott, „a orândui, a stabili, a pune în funcțiune, a așeza o armată”. Cuvântul „dată” provine din diataxis, un substantiv derivat din verbul precedent și înseamnă „aranjament, în special cu privire la așezarea trupelor; ordin de luptă”. Acest cuvânt are de asemenea sensul de „a decreta”, „a dori stăruitor”, dar primul pare să acopere sensul cuvintelor folosite în textul citat.

Textul analizat aici nu spune că îngerii au rostit legea, iar noi știm foarte bine că ei nu au rostit nici legea morală, nici pe cea ceremonială. Domnul însuși le-a rostit pe amândouă, una în mod direct poporului, cealaltă, lui Moise. Dar îngerii erau acolo, în mod evident după ordinea lor obișnuită, ca oști ale cerului. Nimeni nu poate spune ce rol au avut de jucat, pentru că Biblia nu îl menționează. Tot ce susțin este că Scripturile vorbesc despre ei ca fiind în strânsă legătură cu darea legii morale, în timp ce nu este niciun text în Biblie care să-i menționeze în legătură cu darea legii ceremoniale. Textul din Fapte, citat deja, afirmă clar că legea morală a fost dată „prin intermediul îngerilor”. Cei care susțin că în Galateni este vorba de legea ceremonială își pun încrederea în principal în expresia „orânduită de îngeri”. Dar chiar lucruri acesta le stă împotrivă.

În al doilea rând, diferența care se face între legea morală și legea ceremonială, anume că legea morală a fost rostită de Domnul, iar legea ceremonială de Moise, nu poate sta în picioare. Înseși textele pe care le citați sunt împotriva acestei diferențe. Îl voi lua pe primul, Leviticul 26:46: „Acestea sunt rânduielile, poruncile și legile pe care le-a statornicit Domnul între El și copiii lui Israel, pe muntele Sinai, prin mâna lui Moise” (KJV). Acesta este ultimul verset al capitolului. Primele două versete ale capitolului spun: „Să nu vă faceți idoli, să nu vă ridicați nici chip cioplit, nici stâlp de aducere-aminte; să nu puneți în țara voastră nicio piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinați înaintea ei; căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Să păziți Sabatele Mele și să cinstiți Locașul Meu cel Sfânt. Eu sunt Domnul.” Apoi capitolul continuă cu instrucțiunile de a păzi poruncile Domnului, de a umbla în rânduielile Lui, spune ce judecăți vor veni peste cei care calcă poruncile, în special Sabatul, și se încheie prin cuvintele pe care le-am citat primele. Dar în tot capitolul nu se face nicio umbră de referire la legea ceremonială.

Următorul text pe care îl menționați, Numeri 4:37, nu face referire nici la legea ceremonială, nici la cea morală. El afirmă pur și simplu că Moise și Aron au numărat familiile chehatiților „după porunca Domnului dată prin mâna lui Moise” (KJV).

Al treilea text, Numeri 15:22-23, face referire fără îndoială la legea morală, și doar la această lege, după cum se va vedea dacă versetele 24, 25 și 26 vor fi citite împreună: „Dacă greșiți și nu păziți toate aceste porunci pe care le-a rostit lui Moise Domnul, tot ce v-a poruncit Domnul prin mâna lui Moise, din ziua când Domnul le-a poruncit lui Moise și mai târziu din neam în neam, dacă păcatul a fost făcut fără voie și fără să știe adunarea, toată adunarea să aducă un vițel ca ardere-de-tot. […] Preotul să facă ispășire pentru toată adunarea copiilor lui Israel și li se va ierta, căci au păcătuit fără voie și și-au adus darul lor: o jertfă mistuită de foc în cinstea Domnului și o jertfă de ispășire înaintea Domnului pentru păcatul pe care l-au săvârșit fără voie. Se va ierta întregii adunări a copiilor lui Israel” (KJV). Această jertfă de ispășire trebuia făcută pentru păcatele împotriva cărora Domnul a poruncit prin mâna lui Moise. Dar nimic nu este păcat cu excepția călcărilor celor zece porunci.

Ultimul text dat de dvs., Neemia 9:13-14 poate face referire atât la legea morală, cât și la cea ceremonială. Voi cita versetele: „Te-ai pogorât pe Muntele Sinai, le-ai vorbit din înălțimea cerurilor și le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învățături și orânduiri minunate. Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt și le-ai dat prin mâna robului Tău Moise porunci, învățături și o Lege” (KJV). Acesta este singurul verset dintre toate cele menționate care, indirect, se referă la legea ceremonială. Dar este cu siguranță o aluzie care limitează expresia „prin mâna robului Tău Moise” la ultima parte a versetului 14. În orice caz, toate celelalte texte, când fac referire la o anumită lege, fac referire doar la legea morală, despre care se spune că a fost poruncită „prin mâna lui Moise”.

Veți spune probabil că am distrus diferența dintre legea morală și cea ceremonială și am descris calea ca dușmanii legii să le confunde între ele. Dar nu am făcut aceasta. Eu am citat pur și simplu textele pe care le-ați menționat și am arătat interpretarea lor exactă. Nu este nicio posibilitate de confuzie cu privire la cele două legi, pentru că am făcut această diferență clară: legea morală a fost rostită de Dumnezeu cu glas tare, din focul și fumul de pe Sinai. Cele zece porunci au fost date în întregime în acest fel (Deuteronomul 5:22) și doar ele au fost scrise pe table de piatră de degetul lui Dumnezeu. Legea ceremonială a fost dată într-un cadru restrâns. Această explicație interzice cu siguranță orice confuzie. Atât despre legea morală, cât și despre legea ceremonială se spune însă, așa cum am văzut în textele citate, că au fost date prin mâna lui Moise și amândouă au fost scrise în cartea legii. Dar încă există această diferență, anume că legea ceremonială a fost scrisă doar în carte, în timp ce legea morală a fost scrisă și pe tablele de piatră cu degetul lui Dumnezeu, și într-o carte. Termenul „legea lui Moise” face referire uneori la cele zece porunci, iar lucrul acesta este evident pentru oricine va citi cu atenție Deuteronomul 4:44-5:22 și mai departe; Iosua 23:6-7; 1 Împărați 2:3-4; 2 Împărați 23:24-25 etc. A se vedea și Marea luptă, vol. 2, pp. 217-218, începând cu ultimul paragraf de la pagina 217. Pe de altă parte, termenul de „legea Domnului” este aplicat ritualurilor ceremoniale. A se vedea, de exemplu, Luca 2:23-24. Astfel, termenii „legea lui Moise” și „legea Domnului” sunt folosiți interschimbabil cu privire la ambele legi.

În al treilea rând, spuneți despre ultima parte din Galateni 3:19 că toți sunt de acord că acest mijlocitor este Moise. Eu nu sunt de acord. Nu cred că textul sau contextul permit o astfel de prezumție. Apostolul continuă în următorul verset: „Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părți, pe când Dumnezeu este unul singur.” Acum deschid la 1 Timotei 2:5 și citesc: „Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos.” Dumnezeu este una dintre părțile acestei înțelegeri, iar Hristos este mijlocitorul. Presupun că nu veți pune la îndoială afirmația că Hristos este Cel care a rostit cele zece porunci de pe Muntele Sinai. În Marea luptă , vol. 2, p. 217 (cu privire la predica de pe munte), citesc: „Același glas care a proclamat legea morală și legea ceremonială, care stătea la baza întregului sistem iudaic, a rostit instrucțiunile pe munte.” Acest lucru este sugerat în textul analizat și de asemenea în Faptele apostolilor 7:38, unde Ștefan spune despre Moise: „El este acela care, în adunarea israeliților din pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai și cu părinții noștri.” Înțelegem cu toții că acel Înger este Cel care a vorbit cu Moise din rugul aprins, Cel care a mers înaintea copiilor lui Israel, în care era Numele lui Dumnezeu, fiind nimeni altul decât Domnul nostru Isus Hristos. Dacă aș considera că este necesar, aș putea da numeroase dovezi din Scriptură cu privire la lucrul acesta. Așa se face că textul analizat, așa cum am dovedit analizând ideile dvs., învață că legea a fost dată pe Muntele Sinai din pricina călcărilor de lege, adică pentru ca poporul să poată cunoaște ce este păcatul și să poată înțelege iertarea oferită în legământul cu Avraam; și că ea a fost dată astfel până când avea să vină Sămânța, căreia îi fusese făcută făgăduința; și că apostolul arată prestigiul și valoarea legii, prin afirmația că ea a fost orânduită, sau așezată, sau stabilită de îngeri, prin mâna marelui Mijlocitor, Domnul Isus Hristos.

Voi acorda acum puțină atenției expresiei „până când avea să vină «Sămânța», căreia îi fusese făcută făgăduința” și voi arăta cum se armonizează cu celelalte expresii din verset, așa cum le-am explicat. În primul rând, voi cita o trimitere pe care dvs. o faceți la ea. Dvs. spuneți:

„Vom analiza pe scurt un alt argument, o născocire foarte recentă, destinată să evite concluzia că legea «adăugată» a ieșit din vigoare la cruce. Este ideea că «Sămânța» nu a venit încă și nu va veni până la a doua venire a lui Hristos. Autorului îi vine greu să creadă că orice om care crede în Hristos ar lua acea poziție, dacă nu am fi citit-o chiar în preaiubita noastră revistă Signs of the Times, în numărul din 29 iunie 1886.” – p. 46

Dacă aceste cuvinte ar fi fost scrise de vreun om oarecare, aș fi crezut că a fost vorba de o interpretare greșită făcută în mod deliberat; căci este o prezentare complet greșită a părerii pe care mi-o asum și pe care am publicat-o. Mi-am recitit cu atenție articolele pentru a vedea dacă nu este vreo expresie care să transmită ideea că Hristos, Sămânța făgăduită, încă nu a venit și nu am găsit niciun indiciu care să ducă la o astfel de idee. Nu am avut nici cel mai firav gând că veți prezenta greșit în mod voit vreo persoană și tot ce pot este să atribui eșecul dvs. de a-mi afirma corect poziția unei lecturi superficiale. Nu este deloc surprinzător pentru mine faptul că în timpul scurt pe care l-ați avut la îndemână, fiind împovărat în același timp cu o mulțime de griji care să vă distragă atenția, nu ați înțeles întregul argument, în mod special pentru că era unul pe care mintea dvs. nu l-a mai întâlnit. Dar, deși prezentarea dvs. greșită este neintenționată, ea lasă o impresie greșită cu privire la învățătura mea.

Argumentul pe care îl prezint nu este o născocire atât de recentă cum credeți. Am avut această părere timp de câțiva ani, iar ea nu a pornit de la mine. Dar chiar dacă ar fi în întregime un argument nou, tot nu s-ar afla ceva împotriva lui în acest fapt, căci „orice cărturar, care a învățat ce trebuie despre Împărăția cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi și lucruri vechi” (Matei 13:52).

Este adevărat că am susținut – și încă susțin – că venirea Seminței despre care se vorbește în Galateni 3:19 se referă la a doua venire a lui Hristos. Dar acest lucru nu presupune automat că Hristos nu a venit deja sau că El nu este Sămânța. Predicați deseori faptul că Domnul vine și, fără îndoială, citați versete din Scriptură precum Psalmii 50:3-4; 1 Corinteni 4:5 și multe altele. Dacă vreun om v-ar auzi ținând o asemenea predică și ar merge și ar spune că nu credeți că Domnul a venit acum 1800 de ani, el nu ar greși mai mult decât greșiți dvs. când spuneți că eu am învățat că Hristos nu a venit. În Vechiul Testament avem multe texte care fac referire la venirea lui Hristos; unele dintre ele se referă la prima venire, altele la a doua. Singurul mod prin care putem face diferența între ele este prin evenimentele legate de fiecare referire la o anumită venire. La fel trebuie să facem și pentru a decide asupra Galateni 3:19.

Există doar un singur temei pentru a putea pretinde că venirea Seminței nu se poate referi la a doua venire a lui Hristos, iar acesta este prin a susține că El nu va fi Sămânța la acel moment, că El este Sămânța doar la prima venire. Dar o astfel de susținere nu stă în picioare câtuși de puțin, căci Hristos era la fel de sigur Sămânța atunci când a zdrobit capul șarpelui, cum era și atunci când El însuși a fost zdrobit. El va fi Sămânța când făgăduința va fi împlinită față de El. Situația, prin urmare, este următoarea: Hristos este Sămânța; de aceea, a spune „până când avea să vină «Sămânța»” este totuna cu a spune „până când avea să vină Hristos”. Atunci ideea care urmează este: oare expresia „venirea lui Hristos” se aplică neapărat doar la prima venire? Sigur că nu, pentru că sunt două veniri, iar simpla expresie „venirea lui Hristos” se poate aplica oricăreia dintre ele. Așadar, în ce privește expresia „până când avea să vină «Sămânța»” nu este niciun motiv pentru care ea nu s-ar aplica celei de-a doua veniri ca și primeia. Într-adevăr, putem spune că este o posibilitate dată de antecedent ca ea să se refere la a doua venire a lui Hristos, căci aceasta este cea mai remarcabilă dintre cele două și este cea la care ne gândim mereu când expresia nu arată clar la care venire se referă. Dar în fiecare caz de acest fel, contextul trebuie să decidă la care venire se face referire.

Aplicarea versetului din Galateni 3:19 la prima venire a lui Hristos cred că se face în mare parte din cauza unei citiri superficiale. Dvs. elaborați argumentul ca și cum ar fi scris: „până când avea să vină «Sămânța» din cel căruia îi fusese făcută făgăduința”. Dar este: „până când avea să vină «Sămânța» căreia îi fusese făcută făgăduința”. Apostolul nu tratează ideea că Sămânța I-a fost făgăduită lui Avraam, ci el vorbește despre făgăduința care i-a fost făcută lui Avraam și Seminței lui, Sămânța fiind Hristos. Dacă puteți găsi o singură făgăduință care i-a fost împlinită lui Hristos la prima Sa venire, atunci ar avea un oarecare sens să aplicați Galateni 3:19 la prima venire a lui Hristos. Dar nu puteți. Nu a fost absolut nimic ce Hristos să fi primit atunci; nicio parte din făgăduință nu a fost împlinită față de El. El a primit doar respingere, reproșuri, batjocură, sărăcie, oboseală, biciuire și moarte. Mai mult, făgăduința făcută „lui Avraam și Seminței lui” este o făgăduință care cuprinde doi beneficiari; cu siguranță, nicio făgăduință nu a fost împlinită față de Avraam la prima venire a lui Hristos, fiindcă Avraam era mort de 2000 ani.

Faptul că apostolul leagă venirea Seminței de împlinirea făgăduinței față de El este evident din simpla citire a textului. O anumită făgăduință le-a fost făcută lui Avraam și Seminței lui, iar un anumit lucru a fost dat cu un anumit scop, până când Sămânța căreia I s-a făcut făgăduința avea să vină. Ideea care urmează în mod inevitabil citirii textului, permițând fiecărei expresii să-și aibă greutatea cuvenită, este că la venirea la care se face referire, Sămânța va moșteni făgăduința. Voi da mai multe detalii asupra acestui punct puțin mai târziu.

Dar nu este nevoie de nicio presupunere cu privire la care anume este făgăduința la care se face referire în acest verset. Versetul 18 spune: „Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduință; și Dumnezeu printr-o făgăduință a dat-o lui Avraam”, iar versetul 19 continuă: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «Sămânța», căreia îi fusese făcută făgăduința.” Aceasta arată în mod concludent că făgăduința la care se face referire este moștenirea. Moștenirea făgăduită este întreaga lume (Romani 4:13) și nu este nevoie de aducerea niciunui argument care să arate că moștenirea este încă viitoare. Hristos nu a primit-o, căci noi suntem împreună moștenitori cu el, iar atunci când El o primește, Avraam și toți cei care sunt copiii lui prin credință o vor primi de asemenea. Acest lucru face să nu aibă nicio valoare argumentul dvs. că „făgăduințele făcută acestei Semințe, multe dintre ele, trec dincolo de a doua venire, ca și aceasta (Isaia 9:6-7), până în veșnicie. Așadar, conform acestui raționament, vom aștepta toată veșnicia pentru ca Sămânța să vină.” Acel argument, dacă dovedește ceva în legătură cu aceasta, ar dovedi pur și simplu că făgăduința făcută lui Avraam și Seminței lui nu va fi niciodată împlinită, ceea ce este contrar cuvântului lui Dumnezeu. Dar, așa cum am văzut, nu sunt multe făgăduințe la care să se facă referire în versetul 19, ci o singură făgăduință – moștenirea –, iar acea moștenire făgăduită va fi primită la a doua venire a lui Hristos, nu înainte.

Dar dvs. spuneți că nici măcar această făgăduință nu este împlinită până la sfârșitul mileniului și că, prin urmare, dacă venirea Seminței nu are loc până la împlinirea făgăduinței, „sămânța nu poate veni până la sfârșitul mileniului, pentru că țara nu este moștenită de Avraam până la acel moment”. Acest argument ar putea fi într-adevăr numit o „născocire recentă”. Sunt sigur că este o noutate în poporul nostru. Este adevărat că sfinții nu vor locui pământul până la încheierea celor o mie de ani, dar nu este adevărat că ei nu îl au în posesie, sau nu îl moștenesc, până la acel moment. Dacă nu o fac, atunci ce vrea să spună Hristos în Matei 25:31-34, când afirmă că atunci când va veni în slava Sa cu toți sfinții îngeri îi va separa pe cei neprihăniți de cei răi și le va spune celor neprihăniți: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”?

Greșeala în care cădeți este că presupuneți că sfinții nu pot fi în posesia pământului până când nu îl locuiesc. Dacă acest lucru ar fi adevărat, el i s-ar aplica la fel și lui Hristos, anume că El nu poate fi în posesia sa până nu îl locuiește. Dar în Psalmii 2:8-9 citim aceste cuvinte pe care Tatăl le adresează Fiului: „Cere-Mi și-Ți voi da neamurile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier și le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” De aici aflăm, ca și din Apocalipsa 11:15-19 și alte versete, că Hristos primește împărăția exact înainte să vină pe acest pământ. Și până când părțile cele mai îndepărtate ale pământului nu-I sunt date în posesie, El nu va sfărâma neamurile ca pe vasul unui olar. Dacă Hristos nu ar avea posesia asupra pământului, El nu ar avea dreptul să facă aceasta.

Supușii cei răi ai lui Satana pretind acum posesia asupra pământului, care i-a fost făgăduită lui Hristos. Când acea făgăduință este împlinită și pământul Îi este dat în posesie, atunci El îl va curăța de cei care I-au uzurpat stăpânirea. El moștenește pământul în timp ce oamenii răi sunt încă pe el, dar El nu poate locui acolo până când ei nu sunt îndepărtați. Spunem că nu poate locui pe el nu pentru că nu-i stă în putere, ci pentru El nu poate locui acolo în timp ce acesta este atât de murdar. Însă faptul că El se poartă cu neamurile după voia Sa, nimicindu-le de pe pământ, arată că pământul este în posesia Sa.

Acest raționament li se aplică și sfinților. Ei sunt împreună moștenitori cu Hristos, ceea ce înseamnă că ei primesc moștenirea în același moment în care El o primește. Când El vine pe acest pământ, după ce a primit împărăția, El îi cheamă să moștenească împreună cu El. Ei nu ajung să locuiască imediat pământul, ci se află în capitala acestuia, Noul Ierusalim, iar posedarea capitalei unui regat este de obicei considerată o dovadă a posedării regatului în sine. Mai mult, în timpul celor o mie de ani, sfinții stau pe tronuri, judecându-i pe cei răi și stabilind cantitatea de pedeapsă care trebuie să le fie dată. În acest fel, ei sunt părtași cu Hristos la lucrarea de îndepărtare a pretențiilor nelegitime asupra posesiunii lor comune. Este ca și cum eu și dvs. am fi împreună moștenitori ai unei ferme. La un moment dat, ni se dă posesia, dar descoperim că terenul este plin de spini și mărăcini. Așa că înainte de a locui acolo, îl curățăm de aceste gunoaie și le ardem. Cei răi sunt buruienile care împovărează ferma făgăduită lui Avraam și Seminței lui. Când lui Avraam și Seminței lui i se va da posesia asupra ei, o vor curăța de această povară ticăloasă și apoi o vor putea locui. Acest argument scurt arată clar un lucru despre care credeam că era deja bine stabilit printre noi, anume că Hristos și sfinții intră în posesia împărăției atunci când El vine a doua oară.

Acum că am clarificat aceste idei, anume că „făgăduința” înseamnă moștenirea pământului și că această făgăduință făcută lui Avraam și Seminței sale este împlinită la a doua venire a lui Hristos, suntem pregătiți să mergem mai departe. Ideea principală din acest capitol este prin ce mijloace trebuie obținută făgăduința. Făgăduința reprezintă cel mai important lucru din acest verset. Apostolul arată că moștenirea este primită doar prin credință, că nu este din lege, ci din credința în făgăduință, iar apoi ne poartă până la timpurile în care făgăduința va fi împlinită. Faptul că „venirea” la care se face referire este a doua venire a lui Hristos, când făgăduința va fi împlinită, este concluzia cea mai firească și simplă; ea conferă unitate versetului. Cred că ați trecut cu vederea un verset paralel, pe care l-am citat în articolele mele. Este vorba despre Ezechiel 21:26-27: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: «La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălțat și ce este înălțat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea și în mâna căruia o voi încredința.»” Aici se face fără îndoială referire la Sămânță, prin cuvintele: „Aceluia care are drept la ea”. Și se declară clar că atunci când Cel „care are drept la ea” vine, moștenirea Îi va fi dată. Aceste cuvinte au fost scrise cu aproape 600 ani înainte de prima venire a lui Hristos, însă nu este nevoie să încep să elaborez un argument pentru a vă convinge că aici nu se face referire la prima venire a lui Hristos. În Galateni 3:19 Pavel vorbește despre moștenire și spune: „până când avea să vină «Sămânța», căreia îi fusese făcută făgăduința”; în versetul din Ezechiel pe care tocmai l-am citat, profetul vorbește de asemenea despre moștenire, când spune: „decât la venirea Aceluia care are drept la ea”. De ce este absurd să spunem că prima expresie se referă la a doua venire a lui Hristos, mai mult decât este să spunem că al doilea verset se referă la același eveniment?

Dacă afirmați că venirea Seminței nu se referă deloc la a doua venire, din cauză că atunci când are loc venirea aceea, legea ceremonială este înlăturată, atunci luați de bun ceea ce trebuia în prealabil demonstrat. Dacă spuneți, așa cum o faceți în broșura dvs., că aplicând venirea la a doua venire ar înseamna să înlăturăm legea morală la a doua venire a lui Hristos, atunci v-am răspuns deja la aceasta, căci am arătat că „până când” nu înseamnă neapărat „înlăturare”. Cred cu tărie că legea la care se face referire este legea morală și că venirea Seminței este a doua venire a lui Hristos, dar nu cred că legea morală va fi înlăturată când Hristos vine; nici Galateni 3:19 nu sugerează că va fi așa.

Pentru a vă demonstra ideea că venirea Seminței nu se poate referi la a doua venire a lui Hristos, ar fi nevoie să arătați că Hristos a fost Sămânță doar la prima venire și că El nu mai este Sămânța de atunci încoace. Dar Geneza 3:15 spune nu doar că șarpele va zdrobi călcâiul Seminței (la prima venire), ci și că Sămânța va zdrobi capul șarpelui (la a doua venire). Când Hristos vine a doua oară, El încă este Sămânța. Așa că atunci când Pavel spune „până când avea să vină «Sămânța»” expresia nu trebuie limitată la prima venire mai mult decât atunci când spune „până va veni El”.

Ca nu cumva să se ridice obiecția că Hristos nu zdrobește capul lui Satana la a doua Sa venire, ci doar după încheierea celor o mie de ani, vă voi reaminti că cei răi nu sunt pedepsiți înainte de încheierea celor o mie de ani; însă despre ei se spune că vor fi pedepsiți la venirea Domnului. Și așa și este, pentru că a doua venire, ca și prima, acoperă o anumită perioadă de timp. Prima venire a lui Hristos a acoperit întreaga perioadă de timp a lucrării Sale de pe pământ; a doua venire acoperă întreaga perioadă de timp de la apariția „în cer a semnului Fiului omului” până când cei răi sunt distruși de pe pământ.

Până acum, argumentul cu privire la venirea Seminței a fost un contraargument, pentru a preîntâmpina câteva dintre obiecțiile dvs. Acum voi aduce câteva argumente de sine stătătoare, care să arate că venirea la care se face referire este a doua venire. Pentru a face aceasta, voi continua să analizez versetele 22-25, pentru că ele sunt strâns legate de versetul 19. Versetele 24 și 25 afirmă: „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător care ne-a adus la Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință. După ce a venit acea credință, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (KJV). Prin niciun fel de raționament logic nu se poate face ca aceste versete să se aplice legii ceremoniale. Referirea trebuie să se facă la legea morală, și doar la ea, după cum voi arăta.

1. Textul nu spune că legea era îndrumătorul nostru pentru a ne atrage privirile spre Hristos. Dacă ar fi spus așa, ar fi putut exista vreun fel de raționament logic în referirea la legea ceremonială. Dar „Legea ne-a fost un îndrumător care ne-a adus la Hristos” sau, tradus literal, „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos” (cum este în română – n. tr.); adică legea a fost îndrumătorul nostru până am venit la Hristos. Însă legea ceremonială nu aducea pe nimeni la Hristos. Îndeplinirea ei era un act de credință din partea celui care o îndeplinea, dovedindu-i credința pe care deja o avea în Hristos.
2. Credința nu-i elibera pe oameni de păzirea legii ceremoniale; din contră, omul nu începea să păzească legea ceremonială până când nu avea credință în Hristos.
3. Versetul 23 spune că „înainte de venirea credinței, noi eram sub paza Legii”. Dar înainte de venirea credinței, oamenii nu aveau nimic de-a face cu legea ceremonială.
4. Dacă în acest verset se face referire la legea ceremonială, atunci, potrivit versetului 25, ar trebui să concluzionăm că de îndată ce poporul învăța să aibă credință în Hristos, ei nu mai aveau nimic de-a face cu legea ceremonială. Dar adevărul este că patriarhii și profeții erau foarte atenți să păzească legea ceremonială și nimeni nu avea mai multă credință decât ei. Să luăm cazul lui David. Scrierile lui abundă în referiri la jertfele și sărbătorile din curtea Casei Domnului. El aducea nenumărate jertfe, cu toate acestea niciun scriitor din Biblie nu dovedește o cunoaștere mai deplină a lui Hristos, nici nu dă pe față o mai mare credință în El.
5. Dar dvs. spuneți că apostolul vorbește despre dispensațiuni, nu despre experiențe individuale, și că a-i aduce la Hristos înseamnă a-i aduce la prima Sa venire și la „sistemul credinței care a fost pus în funcțiune acolo”. Dar aceasta este cea mai slabă poziție pe care o puteți lua, căci dacă acesta ar fi fost sensul, atunci ce ar urma ar fi că legea și-a împlinit scopul doar pentru generația care trăia la prima venire a lui Hristos; niciun alt om nu poate veni la Hristos, în sensul în care folosiți termenul. Pentru ca legea să-i aducă pe oameni la Hristos, în sensul pe care dvs. îl dați, adică la prima Sa venire, ar fi trebuit ca viețile să le fie prelungite. Adam ar fi trebuit să trăiască cel puțin 4000 de ani. Permiteți-mi să repet: textul nu spune că legea a fost un îndrumător care să le atragă privirile oamenilor spre Hristos, ci care să-i aducă la El.
6. Din nou, textul spune că ea îi aduce pe oameni la Hristos, ca ei să fie îndreptățiți prin credință. Sunt oamenii îndreptățiți prin credință la nivel național? Tocmai am demonstrat că, potrivit teoriei că apostolul vorbește despre dispensațiuni, doar o singură generație a fost adusă la Hristos, anume generația care a avut norocul să trăiască la prima Sa venire; dar nici măcar acea generație nu a fost îndreptățită prin credință. Foarte puțini dintre ei au avut credință. Nu toți au avut credință, de la primul până la ultimul. Atunci ei trebuie să fi rămas sub îndrumător – sub lege – și chiar așa au și făcut. Îndreptățirea este o chestiune individuală, nu națională. Adventiștii de ziua a șaptea vorbesc deseori despre lumina pe care „noi, ca popor” o avem. Dar „noi, ca popor” nu vom trage niciun folos de pe urma acelei lumini, dacă noi, ca indivizi, nu o avem în propriile inimi. Repet: îndreptățirea prin credință este ceva ce fiecare persoană trebuie să experimenteze pentru sine însăși. Mii de oameni care erau în viață la prima venire a lui Hristos nu știau nimic de această experiență, în timp ce mii de oameni care au trăit cu mult înainte de venirea Sa au fost aduși la Hristos pentru iertare și au primit-o. Abel a fost socotit neprihănit prin credință; Noe a fost moștenitorul neprihănirii care se capătă prin credință; Avraam a văzut ziua lui Hristos și s-a bucurat de ea, deși a murit cu 2000 ani înainte de prima venire. Acest lucru dovedește foarte clar că apostolul, în capitolul al treilea din Galateni, vorbește despre o experiență individuală, nu despre schimbări dispensaționale. Nu există nicio experiență creștină, nicio credință, nicio îndreptățire, nicio neprihănire care să nu fie o chestiune individuală. Oamenii sunt mântuiți ca indivizi, nu va națiuni.

Ar fi locul unei explicații aici. Expresia „sub Lege”, dacă este aplicată legii ceremoniale, nu poate avea aceeași semnificație pe care o are când este aplicată legii morale. Când este folosită cu referire la legea morală, înseamnă „condamnat de lege”; dar nu poate avea aceeași semnificație dacă s-ar aplica legii ceremoniale, pentru că legea aceea nu condamnă pe nimeni. Așadar, în ce privește supoziția că expresia se referă la legea ceremonială, trebuie să concluzionăm că a nu fi sub ea înseamnă a nu-i fi supus. Dar atunci când o aplicăm legii morale, nu ajungem la o astfel de concluzie, pentru că „sub Lege” înseamnă „condamnat de lege”.

7. Cel mai puternic argument împotriva faptului că e vorba despre legea ceremonială se găsește în versetul 24: „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător care ne-a adus la Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință” (KJV). Este un lucru de netăgăduit faptul că posedarea credinței ducea la aducerea jertfelor, și nu aducerea jertfelor la credință. „Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain.” Acum întreb: cum l-ar fi putut conduce legea ceremonială pe om la ceva ce el avea deja? Din moment ce credința a fost cea care i-a determinat pe Abel și pe toți ceilalți să-și aducă jertfele, cum se poate spune că acele jertfe slujeau ca îndrumători care să-i aducă la Hristos, ca ei să fie îndreptățiți prin credință?

Deja am analizat ideea dvs. că termenul „credință” este aici sinonim cu „Hristos”; că apostolul vrea să spună că înainte de venirea lui Hristos eram ținuți sub lege; că legea era îndrumarul care ne aducea la (prima venire a lui) Hristos, ca să fim îndreptățiți de El; că versetul 25 vrea să spună că după ce Hristos a venit nu mai suntem sub un îndrumător. Cred că aceasta este poziția pe care o iau de obicei cei care susțin că este vorba despre legea ceremonială și este singura poziție care poate fi luată dacă textul face referire la legea ceremonială. Singura problemă este că lipsesc dovezile. Nu este nimic care să aprobe ideea că termenul „credință” este sinonim cu „Hristos”. Pe lângă aceasta, dacă ar fi adevărat, atunci învățătura textului ar fi că niciun om nu a fost îndreptățit până la prima venire a lui Hristos, ceea ce este ilogic și nescripturistic. Din acest motiv, trebuie să concluzionăm că versetele respective nu vorbesc despre legea ceremonială.

Este evident că versetele 19 și 24 sunt strâns legate unul de celălalt, adică atunci când legea a intrat sau a fost adăugată, aceasta a venit în calitate de pedagog, pentru a-i aduce pe oameni la Hristos. A desființa legea înainte ca ea să-i poată aduce la Hristos pe toți cei care puteau fi convinși să vină la El ar fi cu siguranță un act de nedreptate. Legea trebuie să-și păstreze rolul de pedagog sau îndrumător până când vor veni la Hristos toți cei care vor, iar aceasta nu se va întâmpla până la încheierea timpului de probă și venirea Domnului. În rolul ei de pedagog, ea nu este împotriva făgăduinței, ci lucrează în armonie cu ea. Iată cum: Dumnezeu i-a făcut lui Avraam o făgăduință, că el și Sămânța lui vor moșteni pământul. Această făgăduință i-a fost făcută lui Avraam, nu datorită neprihănirii lui inerente, ci datorită credinței sale, care i-a fost socotită ca neprihănire. Făgăduința a fost confirmată în Hristos, adică nimeni în afară de cei care își exercită credința în Hristos pentru iertarea păcatelor lor nu poate fi moștenitor al făgăduinței. Dar iertarea păcatelor depinde de pocăința față de păcat, iar pocăința față de păcat presupune o cunoaștere a păcatului, iar o cunoaștere a păcatului se poate dobândi doar prin lege. Prin urmare, legea se poartă ca un pedagog, supraveghetor sau îndrumător, pentru a-i copleși pe oameni prin conștientizarea păcatului lor, ca ei să poată fugi la Hristos, ca să fie îndreptățiți prin credință. Această lucrarea trebuie făcută de lege până când toți cei care pot fi influențați să vină la Hristos vin la El, iar atunci făgăduința este împlinită. Atunci legea nu mai are rolul de îndrumător. Întregul popor al lui Dumnezeu va fi neprihănit, umblând după lege, iar legea va fi în inima sa. Ei nu vor avea atunci nevoie ca legea să fie scrisă în cărți sau pe table de piatră – adică nu vor avea nevoie de legea adăugată – pentru că vor avea acces direct la tronul lui Dumnezeu și vor fi învățați cu toții de Dumnezeu. Astfel, legea a fost adăugată, sau rostită, pentru a fi un pedagog care să-i aducă pe oameni la Hristos; dar atunci când toți cei care merită mântuiți vor fi aduși la Hristos, ea va înceta să aibă acest rol. Dar acest fapt nu implică desființarea legii când Domnul vine mai mult decât faptul că legea a intrat la Sinai implică că nu era nicio lege înainte. Exista în aceeași măsură o lege înainte de a fi rostită pe Muntele Sinai și scrisă pentru binele omenirii, ca și astăzi. Când legea va înceta să fie un pedagog, pentru că i-a adus la Hristos pe toți cei care puteau fi convinși să vină, și toate copiile legii vor fi distruse împreună cu pământul, atunci legea va continua să existe ca temelie a tronului lui Dumnezeu, neschimbată pentru veșnicie, așa cum a fost din veșnicie.

Poate că următorul fragment din scrierile fratelui J. N. Andrews poate fi considerat demn de citit. Face parte din răspunsul adresat lui H. E. Carver, în numărul din 16 septembrie 1851 al revistei Review and Herald (vol. 2, nr. 4):

„Ideea că legea este îndrumătorul nostru care ne aduce la Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință, este folosită deseori ca dovadă că legea a fost desființată. În ce fel este legea îndreptarul care ne aduce la Hristos? Răspundem: ea ne arată vina și condamnarea dreaptă, că suntem pierduți fără un Mântuitor. Aici apostolul Pavel – care a fost convertit după ce se legea a fost desființată, așa cum se spune – «nu a cunoscut păcatul decât prin lege» (Romani 7:7). «Prin lege vine cunoștința deplină a păcatului» (Romani 3:20). Citiți întreaga relatare a experienței lui Pavel în școala aceasta, precum și eliberarea lui de mintea carnală care «nu se supune Legii lui Dumnezeu» (Romani 7:7-25; 8:1-7). Învățăturile legii sunt absolut necesare, căci fără ele nu ne putem cunoaște niciodată vina în ochii lui Dumnezeu. Ea ne arată condamnarea dreaptă, iar pedeapsa ei atârnă deasupra capetelor noastre; ne găsim pierduți și fugim la Isus Hristos. Ce face El pentru a ne salva de blestemul legii? Desființează El legea ca să-i poată mântui pe călcătorii ei? El ne asigură că «nu a venit să o distrugă» (KJV), ci ca noi să știm că legea, care este «sfântă, dreaptă și bună», nu poate fi retrasă fără a distruge guvernarea Celui care a dat-o. Îi schimbă Mântuitorul caracterul și îi ușurează cerințele? Nici pe departe. El mărturisește că «nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile» (Matei 5:18; Luca 16:17; Iacov 2:10). Și El arată că cei care comit în inima lor vreo fărădelege sunt călcători ai legii (Matei 5:22, 27, 28; 1 Ioan 3:15). Dacă Mântuitorul nu a desființat sau înmuiat legea, cum pot care au fugit la El «pentru adăpost» să spere la mântuire? Ce face El pentru a salva călcătorii de lege de sentința legii? El Se dă pentru a muri în locul lor. El Își dă viața «ca răscumpărare pentru mulți» (Matei 20:28). «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (Ioan 3:16). Omul, deși condamnat pe drept, poate fi acum iertat, fără ca Dumnezeu să fie dezonorat sau legea Sa să fie făcută fără valoare. Dumnezeu poate fi drept și poate fi și Cel care îl îndreptățește pe cel ce crede în Isus (Romani 3:25-26, KJV). Dacă legea ar fi fost desființată la moartea lui Hristos, ea nu ar fi putut fi un îndrumător mulți ani mai târziu, pentru a-i aduce pe galateni la Hristos. Pavel mărturisește că el «n-ar fi cunoscut pofta, dacă Legea nu i-ar fi spus: ,Să nu poftești!’» Dar o lege desființată nu ar mai putea niciodată să-l convingă de păcat pe călcătorul legii (Iacov 5:8-9; Romani 4:15). Noi nu putem cunoaște păcatul «decât prin Lege»; dar dacă legea a fost desființată prin moartea lui Hristos, atunci lumea nu și-a cunoscut niciodată starea ei de păcătoșenie, nici nu și-a conștientizat nevoia de un Mântuitor. Putem afirma pe baza celei mai înainte autorități că legea ne aduce la credința pentru îndreptățire, iar credința nu face ca legea să rămână fără valoare, ci o dovedește (Galateni 3:23; Romani 3:31). Faptul că legea este îndrumătorul nostru ca să ne arate cerințele lui Dumnezeu și condamnarea noastră dreaptă este o dovadă directă că ea nu a fost desființată; prin urmare, deși am fost iertați prin moartea lui Isus și astfel salvați de sentința ei dreaptă, nu putem să-i încălcăm niciodată preceptele fără să fim convinși de ea că suntem călcători de lege.”

În broșura dvs. (pagina 50) faceți mare caz de cuvintele „credință” sau „acea credință”, ca și cum cuvântul „credință” a fost folosit într-un sens diferit de credință personală în Hristos. Dar repet încă o dată: (1) Nu există nicio credință afară de credința în Hristos. (2) Credința în Hristos este o chestiune personală; fiecare om trebuie să aibă credință pentru sine însuși. Prin urmare, venirea credinței are loc pentru fiecare individ ca individ, și nu pentru vreun popor ca și categorie. Din același motiv nu pot accepta afirmațiile dvs. cum că „credința” se referă la „întregul sistem al adevărului conceput de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor” și că venirea ei se referă la descoperirea lui Hristos la prima Sa venire. Dacă ar fi adevărat, acest lucru ar dovedi că sistemul adevărului conceput de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor nu a fost cunoscut până la venirea lui Hristos, idee atât de evident nescripturistică încât nu e nevoie de niciun comentariu suplimentar. Teoria pe care o susțineți, când este urmărită până la concluzia ei, Îl face în mod inevitabil pe Dumnezeu să aibă două planuri de mântuire, unul pentru poporul dinainte de venirea Domnului, celălalt pentru cei de după; face ca iudeii să fie judecați conform unui standard, iar neamurile, conform altuia. Dar poziția pe care am subliniat-o pe scurt este consecventă cu ea însăși și consecventă cu adevărul descoperit clar de Scriptură cu privire la planul de mântuire.

Afirmați următoarele (pagina 51):

„Ne-ar face mare plăcere dacă prietenii noștrii care susțin că această lege «adăugată» este totuna cu cele zece porunci ne-ar spune cum putea acea lege dată împotriva blasfemiei, omorului, minciunii, furtului etc. să-i «închidă», să-i «țină» pe indivizi «sub pază», în relația unui «copil cu îngrijitorul său», pentru o «descoperire» care avea să fie făcută «după aceea».”

Lucrul acesta îl pot face de îndată. În primul rând, în Biblie, păcătoșii sunt prezentați ca fiind în robie, în temniță. A se vedea 2 Petru 2:19; Romani 7:14; 1 Petru 3:19- 20; Zaharia 9:12; Isaia 61:1; Psalmii 68:6; 102:19-20; Faptele apostolilor 8:23; Evrei 2:14-15. Remarcați în special acest ultim verset. Hristos a murit ca „să izbăvească pe toți aceia care, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor”. Păcatul este cel care aduce frica morții, așadar păcatul este cel care îi face pe oameni să fie supuși robiei. În al doilea rând, ori de câte ori oamenii sunt în temniță, legea este cea care îi pune acolo. Cu doar câteva săptămâni în urmă, am auzit un judecător pronunțând sentința capitală în dreptul unui criminal și am remarcat în special afirmațiile sale că el era obligat să pronunțe acea sentință; că el era doar un agent al legii; că din moment ce omul a fost găsit vinovat, legea cerea moartea lui și că el era pur și simplu gura legii. Legea este cea care îl arestează pe criminal; polițistul este doar agentul vizibil al legii. Legea este cea care îl închide pe prizonier în celula sa; temnicierul, pereții de fier și barele groase care îl înconjoară pe cel închis sunt doar niște simboluri ale mâinii de fier a legii, care este asupra lui. Dacă conducătorii sunt drepți și dacă omul este cu adevărat vinovat, atunci el nu poate scăpa nicidecum de pedeapsă, afară doar dacă are un avocat influent care îi poate asigura iertarea din partea guvernatorului. La fel este și cu cel care păcătuiește contra conducerii lui Dumnezeu. Ochii Domnului sunt în orice loc, așa că nu este nicio posibilitate ca el să scape nedescoperit. De îndată ce a păcătuit, el este măsurat de lege și este pe loc sub condamnarea morții, pentru că ea a fost numită deja „plată a păcatului”. Acum, el este închis din toate părțile de lege. Nu există nicio poruncă care să nu fie împotriva lui, pentru că nu este niciun om pe pământ care să nu le fi încălcat pe toate. La început, păcătosul poate că nu este conștient de întemnițarea sa, el nu simte că a păcătuit și nu încearcă să scape. Însă atunci când legea îi este astfel aplicată încât ajunge să fie conștient de cerințele ei și de eșecul său în a le respecta, el este convins. Pentru a continua ilustrația, putem spune că Duhul lui Dumnezeu face ca pereții temniței să se apropie de el, celula lui devine tot mai strâmtă, iar el se simte apăsat. Atunci el se luptă cu disperare pentru a scăpa. Pornește într-o direcție, dar acolo este prima poruncă, ce se ridică împotriva lui și nu îl lasă să fie liber. Se întoarce în cealaltă direcție, dar a luat în deșert Numele lui Dumnezeu, iar a treia poruncă refuză să-l lase să-și găsească libertatea în acea direcție. Încearcă din nou, dar a comis adulter și porunca a șaptea reprezintă o barieră de netrecut în acea direcție, împiedicându-l să scape. La fel este cu toate poruncile. Ele refuză categoric să-i acorde libertatea, pentru că le-a călcat pe fiecare dintre ele și doar cei care păzesc poruncile pot merge în libertate (Psalmii 119:45). El este închis din fiecare parte. Cu toate acestea, există o singură cale de scăpare, iar aceasta este prin Hristos. Hristos este ușa (Ioan 10:9) și a trece prin acea ușă oferă libertate (Ioan 8:36). Din moment ce păcătosul este în temniță și nu poate obține libertatea decât prin credința în Hristos, este un adevăr exact a spune că el este „închis” pentru credința care îi va fi descoperită. Traducerea „ținut sub pază” nu afectează câtuși de puțin ideea. Este același lucru cu a spune că eram ținuți în temniță. Paharnicul și pitarul lui faraon au fost puși „sub pază” în aceeași temniță în care era ținut și Iosif (Geneza 40:3).

Nu doar despre iudei se spune că erau „închiși”. Chiar dvs. spuneți că iudeii erau într-o situație la fel de rea ca a neamurilor. Versetul 22 din Galateni 3 spune de asemenea că „Scriptura a închis (literal: „a închis la un loc”) totul sub păcat”. Aceasta ne arată în ce anume constă închiderea. Așa că Pavel le spune iudeilor: „Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat” (Romani 3:9). Și din nou, el spune că „Dumnezeu a închis pe toți oamenii (nota marginală în KJV: „i-a închis la un loc pe toți”) în necredință” (Romani 11:32, KJV). Aceste afirmații sunt identice cu cea din Galateni. Observați acum că în toate locurile se spune că închiderea este în același scop. Galateni 3:22 spune că Scriptura a închis totul sub păcat „pentru ca făgăduința să fie dată celor ce cred, prin credința în Isus Hristos”. În Romani 3, Pavel arată că iudeii și neamurile sunt toți sub păcat, pentru a demonstra că „neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos” poate fi „pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (versetele 22-24). Și în Romani 11:32, el afirmă că Dumnezeu i-a închis pe toți la un loc (iudei și neamuri) în necredință „ca să aibă îndurare de toți”. Toți sunt în aceeași robie – toți sunt sub lege – și nimeni nu poate fi eliberat din închisoarea lui până când nu vine la Hristos. El este singura ușă spre libertate.

Permiteți-mi să vă întreb dacă credeți că legea ceremonială este cea care îi închide pe oameni în păcat? Dacă da, atunci susțineți că legea ceremonială este regula neprihănirii și prin urmare diminuați importanța celor zece porunci. Dar dacă nu aveți această părere – și nu pot crede că o aveți – atunci recunoașteți că legea morală este cea care îi închide pe oameni, cea care se poartă ca îndrumător al lor, pentru a-i conduce la Hristos, ca să fie îndreptățiți prin credință. Nu-mi pot închipui cum poate cineva să susțină o idee diferită de aceasta.

Din nou, spuneți:

„Susținem că această expresie «sub Lege» are două sensuri: (1) ea înseamnă în primul rând «sub autoritatea legii» sau «sub obligația de a o păzi»; (2) «sub condamnarea legii», pedeapsa ei impunându-se sau fiind suferită de noi. Expresia în sine nu arată care dintre aceste două sensuri trebuie înțeles aici; contextul trebuie să decidă aceasta.”

Ar fi fost mult mai bine dacă ați fi citat câteva ocazii – în afară de cea în discuție – pentru a arăta că expresia „sub Lege” este folosită undeva cu sensul de „supus legii”. Sigur, citați din Lexiconul lui Greenfield, unde se afirmă că termenul hupo este folosit cu sensul de „supunere față de lege”. Dar ar trebui să vă amintiți că lexicoanele sunt doar pentru a arăta sensul unui cuvânt și nu pentru a decide în ce privește punctele de doctrină. Când Greenfield spune că hupo înseamnă „sub”, el doar afirmă un adevăr clar; dar când spune că este folosit cu sensul de „supunere față de lege”, el își prezintă simpla opinie cu privire la un text al Scripturii; iar părerea lui cu privire la sensul unui text al Scripturii nu este mai bună decât a oricărui alt om. Într-adevăr, cred că dacă l-ați fi analizat pe Greenfield puțin mai îndeaproape, ați fi lăsat cu totul la o parte opinia lui asupra acestei chestiuni, pentru că el citează Romani 6:14 ca ocazie în care cuvântul hupo este folosit cu sensul de „supunere față de lege” și este singurul text pe care îl dă ca exemplu. Nu este nicio îndoială în mintea dvs., cum nu este nici în a mea, că textul acela se referă la legea morală, și doar la legea morală. Dacă îl acceptați pe Greenfield drept comentator, atunci veți citi versetul acela astfel: „Pentru că nu mai sunteți supuși Legii, ci sub har.” Această interpretare ar fi pe placul dușmanilor adevărului, dar știu că nu o veți accepta. Argumentul preluat de la Greenfield este cu siguranță unul nefericit pentru dvs. Spuneți: „Greenfield oferă o varietate de definiții (comentarii, ar fi trebuit să spuneți), după cum o cere sensul din anumite locuri, una dintre ele fiind «supunere față de lege» etc. El nu dă niciun exemplu în care este folosit cu sensul de «a fi supus condamnării legii».” Adică el nu dă niciun exemplu în care crede că este folosit cu sensul de „a fi supus condamnării legii”. Iar exemplul pe care el îl dă, unde crede că este folosit cu sensul de „supus legii”, este unul care are fără îndoială sensul de „condamnat de lege”. Nu am timp să fac o prezentare a fiecărui text în care apare expresia „sub Lege”. Am făcut aceasta în articolele mele și nu ați luat în seamă, nici nu ați încercat să combateți nicio singură poziție pe care am luat-o cu privire la aceste texte. Așadar, voi repeta că (cu excepția lui Romani 3:19 și 1 Corinteni 9:21, unde cuvântul hupo nu se regăsește și unde ar trebui tradus în mod corect prin „în lege”), expresia „sub Lege”, ori de câte ori apare în Noul Testament înseamnă „condamnat de lege”. Niciodată nu are vreun alt sens. Creștinii sunt supuși legii morale, dar ei nu sunt sub ea. Dacă ar fi sub ea, atunci ei nu ar mai fi creștini.

Dvs. spuneți:

„Legea morală nu a condus niciodată un om la Hristos, părăsindu-l acolo. Ea rămâne întotdeauna cu el. El poate fi eliberat de condamnarea ei, dar autoritatea ei supremă trebuie respectată ca și mai înainte. Pretențiile ei nu ne părăsesc niciodată.”

Sunt de acord cu aceasta din toată inima. Legea nu-l părăsește pe om atunci când el vine la Hristos, ci relația omului cu ea este schimbată. Înainte, el era „sub Lege”, acum este „în lege” (Psalmii 119:1, KJV) și legea este în el (Psalmii 37:31). El este în Hristos, personificarea legii, și este făcut neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:21).

Din nou, spuneți despre legea morală:

„În acea lege nu este nimic despre Hristos, nici măcar o sugestie. Tot ce face legea este să-i condamne pe cei care o calcă și să-i îndreptățească pe cei care o păzesc. Simțământului de vinovăție din conștiința omului, asupra căruia Duhul Sfânt lucrează, este cel care îl face să meargă la Hristos, și nu ceva din însăși legea morală.”

Acest lucru recunoaște întregul meu argument. Vă rog, spuneți-mi ce anume aduce simțământul de vinovăție în conștiința omului? Pavel spune că „prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului”. Ați mai găsit și altceva în afară de legea lui Dumnezeu care îl face pe om conștient de starea lui păcătoasă? Dacă conștiința are în ea însăși putere să-l facă pe om conștient de vinovăția sa, atunci vă rog să-mi spuneți ce rol mai are legea? La ce este folositoare legea, dacă doar conștiința convinge cu privire la păcat? Și dacă conștiința are calitatea de a-l face pe om conștient de vinovăția sa, de ce nu sunt toți oamenii la fel de conștienți de vinovăția lor? Motivul, singurul motiv care poate fi dat, este că unii oamenii sunt mai bine învățați în ce privește legea decât alții. Nu puteți evita concluzia că legea este cea care produce simțământul de vinovăție în conștiința omului, care Îl conduce la Hristos, decât dacă negați că prin lege vine cunoștința păcatului. Din moment ce simțământul de vinovăție din conștiința omului îl face să meargă la Hristos și nimic în afară de lege nu poate produce vreun simțământ de vinovăție, atunci este clar că legea îl conduce pe om la Hristos. Aceasta este lucrarea legii pentru oamenii păcătoși: de a-i copleși cu un simțământ al vinovăției și astfel de a-i conduce la Hristos, ca ei să poate fi îndreptățiți prin credință. E adevărat, cele zece porunci, nu spun nimic despre Hristos, dar simțământul de vinovăție din conștiința omului nu spune nimic despre Hristos? Adică are fiecare om o cunoaștere naturală despre Hristos? Sigur că nu. Dar legea oferă omului o conștientizare a vinei. Legea face aceasta doar cu ajutorul Duhului, desigur, deoarece cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului. Dar când legea, prin Duhul, a produs acest simțământ de vinovăție, omul se simte apăsat și caută ușurare de sub povara sa și este forțat să meargă la Hristos, pentru că nu este niciun alt loc în care să poată merge. În citatul de mai sus, încercând să anulați concluzia mea, v-ați lăsat prins în mod deliberat în ea. Dar nu ați fi putut face nimic altceva.

Continuați astfel:

„Dar această lege «adăugată» a condus la Hristos. Fiecare umbră, fiecare jertfă, fiecare zi de sărbătoare, zi sfântă, lună nouă și Sabat anual, împreună cu toate darurile și slujbele preoțești au arătat spre ceva anume din lucrarea lui Hristos. Ele erau, ca și corp, «închise», «păzite», sub controlul acestui pedagog «aspru», «imperativ», până când marele sistem al îndreptățirii prin credință a sosit la crucea lui Hristos. Dl. Greenfield ar putea vedea repede că acest pedagog trebuie să fie folosit ca ilustrație a «legii mozaice». Este ciudat că toți ceilalți nu pot vedea la fel.”

Aici dvs. înșivă recunoașteți acuzația pe care am adus-o teoriei dvs. – anume că ea face indirect să existe două planuri de mântuire. Dacă „marele sistem al îndreptățirii prin credință” nu a sosit până la crucea lui Hristos, atunci vă rog să-mi spuneți dacă vreun om a fost îndreptățit înainte de venirea lui Hristos, și dacă da, cum? Felul în care citesc Biblia mă convinge că „marele sistem al îndreptățirii prin credință” a fost cunoscut de îndată ce păcatul a intrat în lume. Citesc că „prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit” (Evrei 11:4). Și în Psalmii 32:1-2; 68:6, 13; Isaia 1:18; 53:10-11; 55:6-7; Habacuc 2:4 și multe alte texte asemănătoare, descopăr cea mai clară referire la marele sistem al îndreptățirii prin credință. Unii spun că avem o înțelegere mai bună a planului de mântuire decât au avut cei din vechime. Într-adevăr, la una dintre întâlnirile comitetului teologic, atât dvs., cât și fratele Canright ați susținut că patriarhii aveau o cunoaștere foarte limitată, asta dacă aveau vreuna, privitoare la adevărata lucrare a lui Hristos; iar dvs. l-ați susținut pe fratele Canright în afirmația sa că Hristos a introdus evanghelia la prima Sa venire. Nu cred că ați fi luat o asemenea poziție dacă teoria dvs. nu v-ar fi condus la ea. Dar Hristos și Pavel și-au bazat întreaga învățătură cu privire la acel mare sistem pe Vechiul Testament, și eu nu am văzut niciodată un om cu o așa de mare cunoaștere a lui Dumnezeu încât să nu studieze cu folos cuvintele lui David și Isaia despre îndreptățirea prin credință.

În Marea luptă, vol. I, citesc din paragraful care începe de la sfârșitul paginii 58 că îngerii au comunicat cu Adam după căderea lui și l-au informat despre planul de mântuire. Cu siguranță, dacă Adam a fost neștiutor în ce privește marele sistem al îndreptățirii prin credință, aceasta nu a fost din cauza incompetenței învățătorilor săi.

După luptele pe care le-am purtat cu Campbellites în legătură cu valoarea Scripturilor Vechiului Testament și unitatea și universalitatea planului de mântuire a lui Dumnezeu, pare aproape incredibil ca cineva să fie chemat să apere, contra unui adventist de ziua a șaptea, ideea că iudeul bine informat avea o cunoaștere deplină despre Hristos și era îndreptățit prin credință.

Citatul din broșura dvs. pe care l-am reprodus mai sus se încheie astfel: „Dl. Greenfield ar putea vedea repede că acest pedagog trebuie să fie folosit ca ilustrație a «legii mozaice». Este ciudat că toți ceilalți nu pot vedea la fel.” Aș putea spune la fel de corect: „Dl. Greenfield ar putea vedea repede că creștinii trebuie să păzească prima zi a săptămânii. Este ciudat că toți ceilalți nu pot vedea la fel.” Sau aș putea spune: „Dl. Greenfield ar putea vedea repede că expresia «sub Lege» din Romani 6:14 înseamnă «supus legii». Este ciudat că toți ceilalți nu pot vedea la fel.” Singurul lucru pe care îl văd ciudat este că puteți folosi un asemenea argument. Nu-mi pasă deloc de ce spune un om. Vreau să cunosc ce spune Dumnezeu. Noi nu învățăm ca doctrină cuvintele oamenilor, ci cuvintele lui Dumnezeu. Sunt absolut convins că nu l-ați fi citat pe Greenfield dacă ați fi putut găsi în schimb un argument scripturistic.

Din nou, la pagina 54 citesc:

„Tot ce ne cere Dumnezeu este o inimă umilă, pocăință și mărturisirea păcatului, credință în sângele prețios al lui Hristos și hotărârea de a-I sluji lui Dumnezeu și a asculta de toate cerințele Lui.”

Spuneți aceasta despre perioada de după Hristos, lucru care întărește și mai mult acuzația pe care o aduc împotriva teoriei dvs., care face să existe două planuri de mântuire. Îmi puteți spune ce altceva sau ce anume mai mult decât aceasta cerea Dumnezeu de la iudei? Erau ei primiți în vreun alt fel decât prin umilirea inimii, pocăință, mărturisire a păcatului, credință în sângele lui Hristos și o hotărâre de a-L asculta pe Dumnezeu? Nu, cu siguranță nu!

Acum voi analiza pe scurt comentariile dvs. asupra capitolului patru; în primul rând, argumentele dvs. legate de „învățăturile începătoare ale lumii”. Dvs. spuneți (pagina 56):

„Care sunt aceste «învățături începătoare» despre care vorbește apostolul, sub a căror robie erau până când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său născut sub lege? Sunt ele poruncile lui Dumnezeu, legea slobozeniei, acea lege sfântă, curată, care va fi regula la judecată? Credem că aceasta ar fi o concluzie cu totul absurdă. Susținem cu încredere că aceste «învățături începătoare» se referă la un sistem diferit. Cuvântul original este definit de Greenfield: «învățătură elementară, primele principii, cele mai de jos noțiuni primare în cunoștință, știință etc.» Cuvântul este tradus prin «noțiuni primare» în versiunea revizuită și în Diaglott. Același cuvânt apare în Coloseni 2:20, unde este tradus prin «noțiuni primare» (KJV).”

Nu am fost niciodată vinovat de absurditatea de a susține că aceste „învățături începătoare” sunt poruncile lui Dumnezeu. Sunt la fel de plin de încredere ca dvs. că ele se referă la ceva diferit. Pavel îmi spune ce sunt, când afirmă că ele sunt „învățăturile începătoare ale lumii”. Dvs. spuneți că se referă la legea ceremonială. Îmi veți spune, vă rog, ce are lumea de-a face cu legea ceremonială? Dacă legea ceremonială reprezintă învățăturile începătoare ale lumii, atunci lumea trebuie că a adoptat-o, în loc să-i fi disprețuit pe iudei din cauza ei, căci știm că lumea îi iubește pe ai ei. Îmi veți spune cum împăcați afirmația că legea ceremonială reprezintă învățătura începătoare a lumii cu afirmația anterioară, care spune că a fost „dată de îngeri”?

Argumentul nu este schimbat deloc de traducerea cuvântului prin „noțiuni primare”. Admit prompt că „noțiunile primare” ale lumii din Coloseni 2:20 sunt același lucru cu „învățăturile începătoare ale lumii” din Galateni 4:3. De asemenea, susțin ceva ce cred că puteți cu greu nega, anume că termenul „noțiuni primare” din Coloseni 2:8 înseamnă același lucru ca cel din versetul 20. Este exact același termen. În Mărturii, nr. 7, capitolul Filosofia și amăgirea deșartă, sora White citează Coloseni 2:8 și spune că i-a fost arătat că acest verset se referă în special la spiritualism. Filosofia și amăgirea deșartă, sau spiritualismul, este „după noțiunile primare ale lumii”. Veți susține că este vreo legătură între legea ceremonială și spiritualism? Este spiritualismul conform legii ceremoniale pe care Dumnezeu a dat-o iudeilor? Imposibil! Dar el este conform învățăturilor începătoare ale lumii, conform minții carnale, care este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu; este „după mersul lumii acesteia (după noțiunile primare, după învățăturile începătoare ale lumii), după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram și noi toți odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești și ale gândurilor noastre și eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți” (Efeseni 2:2-3). „Învățăturile începătoare ale lumii” sunt lucrurile „care sunt în lume”, anume „pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții” (1 Ioan 2:15-16). Acestea nu sunt „de la Tatăl”, ci „din lume”. Ele sunt practicate de cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu și tuturor acestora noi le eram supuși înainte să fim treziți de har. Nu este adevărat, așa cum spuneți la pagina 57, că „faptul că ei erau sub aceste «învățături începătoare» sau «noțiuni primare» i-a adus în «robie»”, ci faptul că erau sub aceste învățături era în sine o robie – robia întinării.

La pagina 58 este un paragraf ce conține câteva idei pe care vreau în mod deosebit să le iau în considerare, așa îl voi cita în întregime. Este vorba de următorul paragraf:

„În versetul patru, unde Pavel vorbește despre trimiterea de către Dumnezeu a Fiului Său, făcut din femeie (KJV), regăsim expresia «făcut sub Lege» (KJV). Deja am analizat sensul acestei expresii, «sub Lege», și am arătat că ea nu se referă întotdeauna la a fi sub condamnarea legii, ci mai degrabă «sub autoritatea legii» sau «sub obligația de a o păzi». Este evident că termenul are acest sens aici. Atât ediția revizuită, cât și traducerea Diaglott traduc «făcut sub Lege» prin «născut sub Lege» (cum este în limba română – n. tr.). Greenfield, în definirea cuvântului original, care are o mare varietate de sensuri, citează folosirea lui în versetul al patrulea alături de definiția «supus legii». Acesta este, în mod evident, sensul corect în care trebuie să fie folosit. Nu este adevărat că Mântuitorul nostru S-a născut sub condamnarea legii lui Dumnezeu. Lucrul acesta ar fi cât se poate de absurd. Recunoaștem că El a luat în mod voluntar păcatele lumii asupra Sa în marea jertfă de la cruce; dar El nu a fost născut sub condamnarea ei. Ar fi o denaturare uimitoare a întregii teologii corecte să se spună despre El, Cel care a fost curat și care nu a comis niciodată vreun păcat în toată viața Lui, că a fost născut sub condamnarea legii lui Dumnezeu.”

1. Cu privire la sensul expresiei „sub Lege”, dvs. spuneți că ați arătat „nu se referă întotdeauna la a fi sub condamnarea legii, ci mai degrabă «sub autoritatea legii» sau «sub obligația de a o păzi»”. Am recitit cu atenție locurile în care faceți anterior referire la aceasta și în timp ce găsesc unele afirmații care să susțină asta, nu găsesc nicio singură dovadă. E drept că îl citați pe Greenfield, dar eu nu consider afirmațiile lui ca având o mai mare valoare decât ale oricărui alt om. Nu pot ocupa spațiul de aici pentru a cita toate ocaziile în care expresia „sub Lege” apare și a arăta sensul lor. Dar vreau să demonstrez această idee: această expresie apare în Romani 6:14-15 și Galateni 5:18, și acolo nu poate fi nici cea mai mică îndoială că are sensul de „condamnat de lege”. Nu ați îndrăzni să-i dați sensul de „supus legii” în niciunul dintre acele locuri. Nu poate fi nicio dispută cu privire la sensul în care ea este folosită în acele texte. În interpretarea biblică există un principiu invariabil care afirmă că textele controversate trebuie clarificate prin texte care nu sunt controversate. Mai mult, consecvența cere ca fiecare expresie să aibă aceeași însemnătate ori de câte ori ea apare în Biblie, afară doar dacă contextul nu arată dincolo de orice îndoială că trebuie să aibă un sens diferit. Acum, nu este niciun loc în Biblie unde nu are logică să interpretăm „sub Lege” prin „condamnat de lege”. Dar în textele la care tocmai am făcut trimitere, expresia nu poate însemna „supus legii”. Dacă limitele acestei treceri în revistă mi-ar permite, aș arăta prin dovezi clare din Scripturi, și nu prin citate ale comentatorilor, că „sub Lege” înseamnă invariabil „condamnat de lege” și că nu poate însemna altceva în niciun caz. Desigur, exclud cele două locuri (1 Corinteni 9:21 și Romani 3:19) unde expresia nu se regăsește în original.
2. Trebuie să protestez încă o dată împotriva dependenței dvs. de opinia comentatorilor. Dvs. spuneți: „Greenfield, în definirea cuvântului original, care are o mare varietate de sensuri, citează folosirea lui în versetul al patrulea alături de definiția «supus legii». Acesta este, în mod evident, sensul corect în care trebuie să fie folosit.” De ce este în mod evident sensul în care trebuie să fie folosit? Pentru că așa spune Greenfield? Trebuie să acceptăm toate opiniile lui Greenfield ca autoritate finală în chestiuni de credință? Eu nu sunt pregătit să fac aceasta. Nu mă înțelegeți greșit. Nu pun la îndoială autoritatea lui Greenfield ca lexicograf, ci doar ca și comentator. Când Greenfield dă simpla definiție a unui cuvânt, ea trebuie acceptată, dacă se potrivește cu definițiile date în lexicoanele clasice; căci cuvintele nu sunt folosite în Scripturi într-un sens special, scripturistic, ci conform înțelegerii obișnuite. Dar atunci când Greenfield, sau orice alt om, spune că un cuvânt care poate avea diferite nuanțe este folosit într-un anume sens într-un verset specific, el doar își exprimă opinia nu cu privire la sensul cuvântului, ci cu privire la sensul textului. Iar atunci când face aceasta, oricine îi poate pune la îndoială opinia și poate cere dovezi. Dacă ar fi să cităm opiniile oamenilor ca având autoritate asupra punctelor de doctrină, am putea la fel de bine să ne facem papistași; căci a-ți construi credința pe opiniile oamenilor este însăși esența papalității. Nu contează dacă aderăm la opiniile unui om sau la opiniile a patruzeci de oameni, că avem un papă sau patruzeci. Faptul că un om a scris un comentariu al Bibliei sau al unei părți din ea nu reprezintă un motiv pentru care opiniile lui ar trebui să treacă nepuse la îndoială. El încă este doar un om. Adventiștii de ziua a șaptea, mai mult decât toți oamenii din lume, ar trebui să fie liberi de dependența de simpla opinie a oamenilor. Ei ar trebui să fie adevărați protestanți, testând totul doar cu Biblia.
3. Acum, legat de traducerea expresiei „sub Lege” din Galateni 4:4 nu găsesc nicio problemă în traducerea „născut sub Lege”, ci cred că aceasta este traducerea corectă. Voi merge chiar mai departe decât dvs. și voi oferi câteva dovezi din Scriptură pe acest subiect.

Ioan 1:1, 14: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. […] Și Cuvântul S-a făcut trup[7] și a locuit printre noi.” Cuvântul tradus prin „făcut” este același cu cel din Galateni 4:4 și are în mod evident sensul de „născut”. Cuvântul era Dumnezeu și cu toate acestea S-a născut carne din fecioara Maria. Nu pot ști cum s-a putut să fie așa; eu doar accept cuvântul Bibliei.

Acum citiți Romani 8:3 și veți descoperi natura cărnii care S-a făcut Cuvântul: „Căci ceea ce Legea nu putea face, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu a osândit păcatul în carne, trimițând, pentru păcat, pe Însuși Fiul Său într-o asemănare a cărnii păcătoase” (KJV). Hristos S-a născut în asemănarea cărnii păcătoase.

Filipeni 2:5-7: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, fiind făcut în asemănare cu oamenii” (ediția revizuită, în engleză). Acum observați următorul verset: „La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.”

Acum comparați cele de mai sus cu Evrei 2:9: „Dar pe Acela care a fost făcut «puțin mai prejos decât îngerii», adică pe Isus, Îl vedem «încununat cu slavă și cu cinste» din pricina morții pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți” (KJV).

Aceste texte arată că Hristos a luat asupra Sa natura omului și, drept consecință, a fost supus morții. El a venit în lume cu scopul de a muri. Astfel, de la începutul vieții Sale pământești, El era în aceeași stare în care sunt oamenii pentru că a murit ca să-i salveze.

Acum să citim Romani 1:3: evanghelia lui Dumnezeu „privește pe Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost făcut din sămânța lui David în ce privește carnea” (KJV). Care era natura lui David „în ce privește carnea”? Era o natură păcătoasă, nu-i așa? David spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmii 51:5). Nu priviți cu uimire, plin de groază, nu sugerez că Hristos a fost un păcătos. Voi explica mai bine în câteva momente. Dar mai întâi aș vrea să citez Evrei 2:16-17: „Căci, negreșit, El nu a luat asupra Sa natura îngerilor, ci a luat asupra Sa sămânța lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce privește lucrurile lui Dumnezeu, un mare preot milos și credincios, ca să facă împăcare pentru păcatele norodului” (KJV).

Faptul că El a fost făcut în toate lucrurile asemenea fraților Săi este același lucru cu faptul că El a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase, „făcut în asemănare cu oamenii”. Unul dintre cele mai încurajatoare lucruri din Biblie este cunoașterea că Hristos a luat asupra Sa natura omului, cunoașterea că strămoșii Lui după carne erau păcătoși. Când citim raportul vieților strămoșilor lui Hristos și vedem că ei aveau toate slăbiciunile și pasiunile pe care noi le avem, descoperim că niciun om nu are dreptul să-și scuze actele păcătoase pe temeiul eredității. Dacă Hristos nu ar fi fost făcut în toate lucrurile asemenea fraților Săi, atunci viața Sa fără păcat nu ar fi o încurajare pentru noi. Nu am privi la ea cu admirație, ci ar fi o admirație care ne-ar cauza o disperare fără speranță.

Iar acum, ca altă paralelă la Galateni 4:4 și ca sursă suplimentară de încurajare pentru noi, voi cita 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El” (KJV).

Când a fost făcut Isus păcat pentru noi? Trebuie să se fi întâmplat când a fost făcut carne și a început să sufere ispitele și neputințele care corespund cărnii păcătoase. El a trecut prin fiecare fază a experienței umane, fiind „în toate lucrurile ispitit ca și noi, dar fără păcat”. El a fost un Om „al durerii, obișnuit cu suferința”. „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53:4). Matei spune că acest verset s-a împlinit cu mult înainte de crucificare. Așa că afirm: faptul că El a fost născut sub lege era o consecință necesară a faptului că a fost născut în asemănarea cărnii păcătoase, a faptului că a luat asupra Sa natura lui Avraam. El a fost făcut ca un om, pentru a putea trece prin suferința morții. Din fragedă pruncie, crucea a fost mereu înaintea Sa.

4. spuneți: „Recunoaștem că El a luat în mod voluntar păcatele lumii asupra Sa în marea jertfă de la cruce; dar El nu a fost născut sub condamnarea ei. Ar fi o denaturare uimitoare a întregii teologii corecte să se spună despre El, Cel care a fost curat și care nu a comis niciodată vreun păcat în toată viața Lui, că a fost născut sub condamnarea legii lui Dumnezeu.”

Poate fi o denaturare a teologiei, dar este în perfectă armonie cu Biblia, iar acesta este lucrul principal. Nu puteți vedea că obiecția dvs. privește poziția dvs. la fel de mult ca și poziția mea? Sunteți șocat la ideea că Isus a fost născut sub condamnarea legii, din cauză că El nu a comis niciodată vreun păcat în toată viața Lui. Dar recunoașteți că, la cruce, El a fost sub condamnarea legii. Poftim? A comis El atunci vreun păcat? În niciun caz! Atunci, dacă Isus nu putea fi sub condamnarea legii într-un moment din viața Sa și să fie fără păcat, nu văd niciun motiv pentru care El nu a putut fi sub condamnarea legii la un alt moment și să fie fără păcat. Pavel declară că Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi.

Doar prezint adevăruri din Scriptură, nu încerc să le explic. „Fără îndoială, mare este taina evlaviei.” Nu pot înțelege cum Dumnezeu a putut fi în carne și în asemănare a cărnii păcătoase. Nu știu cum a putut suferi Mântuitorul curat și sfânt toate neputințele omenirii, care sunt rezultatul păcatului, și să fie considerat păcătos și să sufere moartea unui păcătos. Eu doar accept afirmația Scripturii, că doar în felul acesta putea El să fie Mântuitorul oamenilor; și mă bucur cunoscând aceasta, pentru că din moment ce El a fost făcut păcat, eu pot fi făcut neprihănirea lui Dumnezeu în El. Ce minune! Hristos avea toată slava cerului, pe când noi nu aveam nimic; așa că El „S-a golit pe Sine Însuși”, a devenit nimic, pentru ca noi să putem fi proslăviți împreună cu El și să moștenim toate lucrurile. Hristos era fără păcat, însăși întruparea sfințirii, pe când noi eram răi și plini de păcat, neavând nimic bun în noi; El a fost făcut păcat ca noi să putem fi părtași ai neprihănirii Lui. Hristos era nemuritor, având viața în Sine însuși, pe când noi eram muritori, condamnați la moarte veșnică; El a suferit moartea pentru noi, pentru ca noi să ne putem împărtăși de nemurirea Lui. El a mers în adâncimile cele mai de jos în care omul poate cădea, ca să ridice omul la tronul Său înălțat. Cu toate acestea, El nu a încetat să fie Dumnezeu, nici nu a pierdut vreo părticică din sfințenia Sa.

5. Din nou, de ce a fost botezat Isus? El a spus că a fost pentru a „împlini toată neprihănirea” (KJV). Nu putem spune că a fost doar pentru a lăsa un exemplu, căci aceasta ar însemna de fapt să negăm natura înlocuitoare a ispășirii. Trebuie să fi fost pentru același motiv pentru care a murit, anume pentru păcat. Nu pentru propriul păcat, ci pentru ale noastre; căci la fel ca în moartea Sa, la fel și în viața Sa, păcatele noastre sunt socotite ale Sale. Așa se face că El a putut fi toată viața Sa, chiar de la naștere, sub condamnarea legii; nu pentru El însuși, ci pentru noi.

Cred că am arătat clar, prin numeroase mărturii scripturistice, că Hristos a fost născut sub condamnarea legii și că acesta era un lucru obligatoriu raportat la faptul că a fost născut dintr-o femeie („omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină de necazuri”), și acest lucru a fost adevărat la literă despre Hristos. El a fost în toate lucrurile ca frații Săi, în viața Sa de ispite și suferințe, chiar în ce privește lungimea zilelor, pentru că viața Sa pământească a avut exact lungimea vieții omenești medii.

6. Trebuie să mai formulez un argument, pornind de la poziția dvs. Pentru un moment voi fi de acord cu ceva ce nu este adevărat, anume că „sub Lege” înseamnă „supus legii” și că legea la care se face referire este legea ceremonială. Afirmația este că Hristos a fost făcut „sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege”. El nu răscumpără niciun om care nu este în starea în care El a fost făcut. Și din moment ce doar iudeii erau supuși legii ceremoniale, teoria dvs. ar duce la concluzia că El a venit să-i mântuiască doar pe iudei. Sunt bucuros că interpretarea corectă nu ne obligă să limităm planul de mântuire în acest fel. Hristos a murit pentru toți oamenii, toți oamenii erau sub condamnarea legii lui Dumnezeu, iar astfel El a fost făcut sub condamnarea ei. Prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om.
7. Dar aceasta îmi cere să arăt o altă absurditate la care teoria dvs. vă aduce. Ceremoniile ritualului mozaic erau doar ritualurile evangheliei pentru acea vreme. Ele erau lucrurile prin care poporul își manifesta credința în evanghelia lui Hristos. Dar teoria dvs., în afară că face ca Hristos să fi murit cu singurul scop de a le permite iudeilor să înceteze să mai aducă jertfe miei etc., face ca El să moară pentru a-i elibera de evanghelie. Dacă acest lucru ar fi adevărat, în ce fel de stare ar fi ei? Din nou, teoria dvs. face ca Hristos să moară pentru a-i răscumpăra pe oameni din ceea ce nu are nicio putere de a condamna. Pe scurt, teoria dvs. anulează întregul plan de mântuire și îl face să nu mai aibă niciun sens. În acest fel este dovedit cât se poate de clar că Galateni 4:4-5 nu are cum să facă referire la ceea ce este numit în mod normal „legea ceremonială”. Pasajul face referire la legea morală, prin care toți oamenii sunt condamnați și din condamnarea căreia Hristos îi răscumpără pe toți cei care cred în El, făcându-i fii și moștenitori ai lui Dumnezeu.

În susținerea dvs. că aceste învățături începătoare se referă la legea ceremonială, afirmați:

„Limbajul privitor la «învățăturile începătoare ale lumii» – aceste «învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase» la care ei își doreau să se întoarcă, cărora le fuseseră robi – este inconsecvent dacă e să îl aplici legii care este «sfântă, dreaptă și bună».” – p. 60

Acesta este adevărul exact. Acele învățături începătoare ale lumii, acele învățături slabe și sărăcăcioase, trebuie să fie exact opusul legii curate și sfinte a lui Dumnezeu; iar opusul acelei legi sfinte, drepte și bune este păcatul. Păcatul, așa cum am arătat deja, reprezintă învățăturile începătoare ale lumii. Este ceea ce oamenii lumești practică prin natura lor. Este ceea ce iese în mod firesc din inima omului (Marcu 7:21-23) și ceea ce, prin urmare, reprezintă primele lucruri – învățături – pe care oamenii le practică.

Mă mir cum puteți citi Galateni 4:3 în legătură cu versetele 8-10, iar apoi să spuneți că legea ceremonială este cea la care se face referire. Acele învățături începătoare față de care ei erau în robie și la care își doreau să se întoarcă, erau învățăturile pe care ei le practicau când nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu și slujbele pe care le aduceau celor ce nu erau dumnezei. Dvs. înșivă spuneți: „Limbajul arată clar că persoanele la care face referire fuseseră la un moment dat închinători la alți dumnezei.” Atunci de ce să nu recunoaștem deschis că aceste învățături începătoare față de care ei fuseseră în robie erau practicile păcătoase ale idolatrilor imorali?

Dar voi trece la argumentul dvs. principal asupra acestui subiect. Voi cita de la pagina 65:

„Identificarea acestor «învățături începătoare ale lumii» – aceste «învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase» în a căror robie galatenii își doreau să se întoarcă – cu legea ceremonială este o legătură importantă în acest argument. Nu poate fi nicio îndoială că poziția noastră asupra acestui subiect este corectă. Dr. Schaff, în comentariul său asupra acestor «noțiuni primare» spune: «Potrivit părerii mele, expresia se aplică de fiecare dată doar iudaismului, în special legii (un apostol ca Pavel nu ar fi putut cuprinde păgânismul și iudaismul într-o singură noțiune, considerându-le echivalente).» Avem încredere că prietenii noștrii care încearcă uneori să aplice într-o anumită măsură aceste «noțiuni primare» păgânismului vor lua și aceasta în considerare.

Dr. Clarke spune, «cu privire la noțiunile primare ale lumii»: «noțiunile primare sau principiile religiei iudaice». De asemenea, el spune că «învățăturile începătoare, slabe și sărăcăcioase ale lumii erau ceremoniile legii mozaice.» Dr. Scott ia aceeași poziție.”

Dacă nu ar fi fost o problemă atât de serioasă, m-ar amuza să văd argumentul prin care identificați învățăturile începătoare ale lumii cu legea ceremonială. Cineva ar putea crede că în ce privește această idee, despre care spuneți că reprezintă o legătură importantă și care este într-adevăr o idee care trebuie să susțină sau să facă să cadă teoria dvs., ați construi argumentul pe baza Scripturii; și chiar așa ați face, dacă ar fi ceva pe care să construiți. Dar în loc de aceasta, ne sunt date părerile dr. Schaff, dr. Clarke și dr. Scott, trei oameni foarte buni, fără îndoială, dar trei oameni care sunt responsabili pentru un mare număr de erori doctrinare și teologii false. După ce ați citat părerea dr. Schaff, care afirmă că aceste învățături începătoare slabe și sărăcăcioase se aplică doar iudaismului, dvs. spuneți: „Avem încredere că prietenii noștrii care încearcă uneori să aplice într-o anumită măsură aceste «noțiuni primare» păgânismului vor lua și aceasta în considerare.” S-a ajuns printre adventiștii de ziua a șaptea la un asemenea lucru – ca părerea unui doctor în divinitate să fie acceptată ca hotărâtoare într-o discuție? Reprezintă dr. Schaff o autoritate mai presus de orice greșeală, ca atunci când el vorbește nimeni să nu poată avea o altă părere? Permiteți-mi să reproduc un argument al dr. Schaff. El spune:

„Biserica creștină păzește prima zi a săptămânii, care sărbătorește încheierea creației spirituale, la fel cum ultima zi sărbătorește încheierea creației fizice. Avem împuternicirea deplină pentru această schimbare.” – Bible Dictionary, art. „Sabbath”

Acum că am prezentat această declarație a infailibilului dr. Schaff, păzitorii duminicii ar putea spune: „Avem încredere că prietenii noștrii care privesc sâmbăta ca Sabat vor lua și aceasta în considerare.” Ați recunoaște că un asemenea argument merită să fie luat în considerare, chiar și pentru un moment? Veți spune: „Nu poate fi nicio îndoială că poziția aceasta este corectă”, din cauză că dr. Schaff spune așa? Știu că nu o veți face. Dacă însă considerați că argumentul dvs. privitor la Galateni 4:8 are vreo valoare, veți fi obligat să acceptați și această poziție.

Vreau în special să atrag atenția asupra argumentului dvs. în acest punct, pentru a dezvălui slăbiciunea inerentă a poziției dvs. Spuneți că „învățăturile începătoare ale lumii” – acele „învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase” – sunt totuna cu legea ceremonială. Apoi adăugați: „Nu poate fi nicio îndoială că poziția noastră asupra acestui subiect este corectă.” Dacă nu poate fi nicio îndoială în ce privește poziția respectivă, trebuie că aceasta are loc pentru că este atât de bine întărită de cele mai clare dovezi, încât nu mai lasă loc contraargumentelor. Și care sunt dovezile pe care le aduceți? Simplele cuvinte ale dr. Schaff, dr. Clarke și dr. Scott. Atunci concluzia inevitabilă este că priviți afirmațiile acelor oameni ca fiind suficiente pentru a stabili orice punct de doctrină. Eu nu consider afirmațiile lor un ajutor suficient, nici în cel mai mic grad, pentru a stabili niciun punct de doctrină. Mai mult, nu consider afirmațiile niciunui om de pe pământ ca având suficientă greutate pentru a stabili un punct de doctrină. Doar cuvântul lui Dumnezeu poate decide ce este corect; doar el poate stabili un punct de doctrină; iar atunci când el vorbește, nimic din ceea ce un om poate spune nu poate da greutate mai mare argumentului. Dar atunci când un lucru nu poate fi dovedit din Biblie, el nu poate fi dovedit de ceea ce un alt om spune, indiferent de cât de bun este el.

Toți oamenii înțeleg aceasta; toți oamenii știu că mai bun decât cel al omului este cuvântul lui Dumnezeu. Așa că ei apelează mereu la Biblie în loc să apeleze la om, ori de câte ori au ceva ce poate fi susținut cu Biblia. Sper cu sinceritate că în aceste vremuri târzii nu vom vedea că este introdus printre noi obiceiul de a cita părerile doctorilor în divinitate pentru a susține o anumită teorie. Când prietenii noștri păzitori ai duminicii citează părerile comentatorilor cu privire la presupusa schimbare a zilei de Sabat, noi spunem că ei fac așa pentru că nu au nicio autoritate scripturistică pe care să o prezinte. Dacă greșesc când ajung la aceeași concluzie cu privire la citatul dvs., folosit pentru a demonstra că legea ceremonială este același lucru cu învățăturile începătoare ale lumii, am încredere că mă veți ierta și mă veți convinge de greșeala mea aducând câteva dovezi din Scriptură.

Dacă totuși doriți să aveți părerea unui om asupra acestui subiect, voi cita pe cineva pentru dvs. Este părerea unui om pe care îl consider la fel de mult deasupra dr. Schaff ca interpret al Bibliei, precum îl consider pe dr. Schaff deasupra mea în ce privește cunoștințele de greacă și latină. Mă refer la J. N. Andrews. În lucrarea sa The History of the Sabbath, la nota de subsol de la pagina 186, regăsesc următoarele afirmații cu privire la Galateni 4:10:

„Pentru a arăta că Pavel privea păzirea Sabatului ca periculoasă este deseori citat Galateni 4:10; totuși aceleași persoane susțin că Romani 14 dovedește că este o chestiune total indiferentă; ei nu văd că aceasta îl face pe Pavel să se contrazică pe sine însuși. Dar dacă s-ar citi toate versetele de la 8 la 11, s-ar vedea că, înainte de a fi convertiți, galatenii nu erau iudei, ci păgâni; și că aceste zile, luni, vremuri și ani nu erau cele din legea levitică, ci cele pe care ei le păziseră din superstiție în timp ce erau păgâni. Observați accentul pe care Pavel îl pune asupra cuvintelor «din nou» din versetul 9.”

Nu mă pot abține să nu spun că am încredere că prietenii noștrii care încearcă uneori să aplice într-o anumită măsură aceste «noțiuni primare» legii ceremonială „vor lua și aceasta în considerare”.

Voi adăuga și următorul citat al fratelui Andrews:

„Robia bisericii iudaice nu stătea în faptul că Dumnezeu le dăduse legea Sa, ci în faptul că ei erau călcători ai acestei legi – robi ai păcatului (Ioan 8:33-36). Libertatea copiilor «Ierusalimului de sus» nu stă în faptul că legea a fost desființată, ci în faptul că ei au fost eliberați de păcat (Romani 6:22).” – Review and Herald, vol. 2, nr. 4

Dar trebuie să nu mai lungesc această scrisoare. Voi trece la o scurtă trecere în revistă a criticii severe aduse argumentului meu asupra textului din Galateni 4:21. Dvs. spuneți:

„Aici regăsim din nou expresia «sub Lege». Deja am zăbovit un timp asupra acestei expresii și am susținut că folosirea ei în epistola către galateni se referă la a fi supus legii, a fi sub autoritatea ei. Dar unul dintre prietenii noștri, care este foarte entuziast în devotamentul cu care consideră că legea din Galateni este legea morală, merge până acolo încât să susțină că în fiecare situație în care această expresie este folosită, ea înseamnă «a fi într-o stare de păcat sau condamnare», adică într-o poziție în care pedeapsa legii atârnă asupra capului celui în cauză. Acea pedeapsă este «moartea a doua» în «iazul de foc». Așadar, potrivit acestei păreri, galatenii își doreau să fie într-o stare de vină, care să-i facă candidați la iazul de foc. Fraza «Spuneți-mi voi, care voiți să fiți sub Lege», având introdusă această expresie echivalentă, ar suna: «Spuneți-mi voi, care voiți să fiți sub condamnare legii.» Am cunoscut oameni care își doreau o mulțime de lucruri ciudate, dar nu am cunoscut niciodată pe cineva care să-și dorească moartea a doua. Dar dacă acea părere asupra subiectului este corectă și această lege este legea morală și toate aceste locuri unde apare expresia «sub Lege» înseamnă «sub condamnarea legii», atunci nu avem nicio posibilitate de a evita concluzia de mai sus. Dar a ne gândi chiar și pentru un moment că acești convertiți la creștinism noi și plini de zel își doreau să treacă sub o stare de condamnare, fiind supuși acestui verdict, este prea ridicol.”

Recunosc de bunăvoie că sunt exact acela dintre prietenii dvs. care a susținut că în fiecare situație în care expresia „sub Lege” este folosită în original, ea înseamnă „«a fi într-o stare de păcat sau condamnare», adică într-o poziție în care pedeapsa legii atârnă asupra capului celui în cauză”. Am încredere că nu mă voi număra niciodată printre dușmanii dvs. din cauză că afirm acest adevăr. Dvs. luați în râs ideea aceasta și spuneți că nu ați cunoscut niciodată pe cineva care să-și dorească moartea a doua. Cunoștința mea nu este foarte vastă, dar am cunoscut exact astfel de oameni. În capitolul 8 din Proverbe, Înțelepciunea, care este frica de Dumnezeu, este personificată în ultimul verset al acelui capitol, unde ea declară: „Toți cei ce mă urăsc pe mine iubesc moartea.” Aici aveți o afirmație clară a Bibliei care arată că sunt unii oameni care iubesc moartea. Nu trebuie să se presupună că acei oameni își doresc în mod deliberat moartea, dar ei aleg în mod deliberat și iubesc purtarea ce are ca rezultat moartea; prin urmare despre ei se spune că iubesc moartea. În Faptele apostolilor 13:46, citim că Pavel și Barnaba le-au spus iudeilor care respinseseră cuvântul lui Dumnezeu „vorbind împotriva lui și batjocorindu-l”: „Fiindcă voi nu-l primiți și singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre neamuri.” Aici avem o afirmație asemănătoare. Apostolul nu a vrut să sugereze că acei iudei mândri de sine credeau că nu erau potriviți pentru a intra în cer; din contră, ei credeau că sunt singurii demni de acest privilegiu. Dar ei nu erau dispuși să primească singurul adevăr care avea să-i facă potriviți pentru viața veșnică, așa că se putea spune în mod corect despre ei că nu erau dispuși să primească viața veșnică. Așa că Pavel le putea spune galatenilor care se întorceau de la evanghelia lui Hristos că ei își doreau să fie sub lege. Nu că ei ar fi ales în mod deliberat moartea, dar ei căutau îndreptățirea prin ceva ce nu putea să-i îndreptățească. Ei își pierdeau credința în Hristos și se îndepărtau de Dumnezeu (Galateni 1:6), iar o astfel de purtare, dacă era urmată până la capăt, avea să-i aducă în mod inevitabil sub condamnarea legii. Nu văd nimic absurd în această poziție. Dacă ea este absurdă, atunci trebuie să considerați absurde și cuvintele lui Solomon din Proverbele 8:36.

Permiteți-mi să demonstrez această idee și în alt fel. Veți recunoaște că, odată urmată, calea unui om va duce întotdeauna la moarte. Solomon spune: „Este o cale care poate părea bună omului, dar la urmă se vede că duce la moarte” (KJV). Această cale care poate părea bună omului este propria lui cale. Din moment ce propria cale a omului este calea spre moarte, se poate cu adevărat spune că toți cei care își iubesc propria cale iubesc moartea. Galateni se întorseseră spre propria lor cale, care era opusă căilor lui Dumnezeu. Așa că ei erau dornici să fie sub condamnarea legii.

Această scrisoare este deja mai lungă decât am anticipat. Am făcut așa doar pentru că înțeleg în profunzime importanța uriașă a acestei chestiuni și sunt sigur din punct de vedere moral că teoria dvs. este opusă adevărului. Faptul că cei care au susținut-o nu au fost deseori puși în încurcătură de dușmanii adevărului se datorează mai degrabă orbirii providențiale a acelor dușmani decât puterii argumentelor care au fost aduse în această chestiune. Am scris această scurtă trecere în revistă, la fel cum am scris și articolele din Signs, cu dorința de a justifica legea lui Dumnezeu, de a arăta perpetuitatea ei, cerințele ei obligatorii asupra întregii omeniri și frumoasa concordanță dintre ea și evanghelie. Legea lui Dumnezeu este temelia întregii noastre credințe. Despre ea se poate spune că este coloana vertebrală a soliei îngerului al treilea. Acesta fiind cazul, mă aștept, pe măsură ce ne apropiem de final, ca toate puterile vrăjmașului să se concentreze asupra ei. Vom avea de făcut o lucrare mult mai curajoasă pentru ea decât oricând înainte. Fiecare punct din argumentele noastre va trebui supus testului celei mai severe critici și va trebui să întărim fiecare punct. Dacă în vreunul dintre argumentele noastre este ceva lipsit de consecvență, putem fi siguri că dușmanii adevărului nu vor fi pentru totdeauna orbi față de acel lucru.

Știu că veți spune că este un lucru umilitor să vă modificați poziția asupra unui punct atât de vital cum este acesta, chiar în fața vrăjmașului. Dar dacă un general a luat o poziție greșită, îndrăznesc să afirm că este mai bine să o corecteze, chiar în fața vrăjmașului, decât că meargă înainte cu riscul unei înfrângeri din cauza poziției sale greșite. Însă eu nu văd nimic umilitor în aceasta. Dacă poporul nostru și-ar schimba astăzi, ca și corp (așa cum a făcut-o uneori), părerea cu privire la acest subiect, ar fi o simplă recunoaștere a faptului că este mai bine informat astăzi decât ieri. Ar însemna doar că face un pas înainte, ceea ce nu este niciodată umilitor, cu excepția celor a căror mândrie a părerilor nu le va permite să recunoască că au greșit. Ar fi doar un pas mai aproape de credința marilor reformatori, începând din zilele lui Pavel și până la zilele lui Luther și Wesley. Ar fi un pas mai aproape de esența celei de-a treia solii îngerești. Nu consider că părerea pe care o am este o idee nouă. Nu este o nouă teorie a doctrinei. Tot ce am învățat este în deplină armonie cu principiile fundamentale ale adevărului care au fost susținute nu doar de poporul nostru, ci și de toți marii reformatori. Nu-mi asum niciun merit pentru înaintarea ei. Tot ce susțin legat de această teorie este că ea este consecventă, pentru că se ține de principiile fundamentale ale evangheliei.

Înainte de a încheia, nu mă pot abține să nu-mi exprim regretul de a întâlni în broșura dvs. (la pagina 78) expresia „doctrina mult lăudată a îndreptățirii prin credință”. Cunoașteți și un alt mod prin care are loc îndreptățirea? Cuvintele dvs. par să lase să se înțeleagă că dvs. considerați că doctrina aceasta a fost supraevaluată. De un lucru sunt sigur, anume că cei care s-au ținut de teoria legii, pe care dvs. îndrăzniți să o susțineți, nu au supraestimat doctrina îndreptățirii prin credință, pentru că acea teorie duce inevitabil la concluzia că oamenii sunt îndreptățiți prin lege. Dar când citesc Romani 3:28 și citesc de asemenea că Pavel nu știa nimic între corinteni decât pe Isus Hristos și pe El răstignit, că „cel îndreptățit prin credință va trăi” (KJV), că „ceea ce câștigă biruință asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4) și că Pavel își dorea ca la venirea lui Hristos să nu fie găsit în el nimic afară de „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință” (Filipeni 3:9), atunci concluzionez că este imposibil să supraestimăm doctrina îndreptățirii prin credință. O puteți numit o doctrină „mult lăudată”, dacă doriți; accept aceste cuvinte și spun împreună cu Pavel: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu, față de lume.”

Cu speranța că veți citi această scrisoare în spiritul în care a fost scrisă și că veți crede că am scris-o cu cele mai alese sentimente și dragoste frățească pentru dvs. personal, precum și cu rugăciunea ca Dumnezeu să ne conducă pe amândoi și întregul Său popor la cea mai deplină cunoștință a adevărului, așa cum este el în Isus, rămân fratele dvs. în Hristos,

E.J. Waggoner

Note de subsol:

[1] Revista The Signs of the Times (n.t.).

[2] Revista The Youth’s Instructor (n.t.).

[3] KJV, sublinierea autorului.

[4] Pentru studiul expresiei „sub lege” vezi broșura Sub lege (n.t.).

[5] Galateni 2 (n.t.).

[6] „Fiindcă i s-a părut cuvenit Duhului Sfânt şi nouă, să nu vă încărcăm cu nicio greutate mai mare decât aceste lucruri necesare.”  – Fapte 15:28, KJV.

[7] Carne în KJV (n.t.).