Istoria cărții lui E. J. Waggoner, „Legământul cel veșnic”

Timp de mai mulți ani, am încercat să întregesc povestea din spatele cărții lui Ellet J. Waggoner, Legământul cel veșnic. După unele călătorii la câteva biblioteci ale colegiilor adventiste, am simțit că am avut destule piese ale puzzle-ului pentru a înțelege, într-o oarecare măsură, istoria din spatele acestei cărți. Ceea ce urmează este un rezumat scurt al poveștii.

În toamna anului 1882, la vârsta de 27 de ani, E. J. Waggoner a avut o experiență pe care el o descrie mai târziu ca fiind punctul de cotitură al vieții sale. Așezat într-un cort, la o întâlnire de tabără într-o după-amiază ploioasă în Healdsburg, California, ascultând Evanghelia prezentată de Ellen White, el a văzut deodată o lumină strălucind peste el și cortul luminat, ca și cum soarele strălucea. El a avut o „revelație a lui Hristos cel răstignit” pentru el. Mai târziu, el a scris că a descoperit pentru prima dată în viața lui că Dumnezeu îl iubea și că Hristos S-a dat pe Sine pentru el personal. Lumina de la crucea lui Hristos, care a strălucit peste el în acea zi, a devenit ghidul său în studiul Bibliei. El a hotărât ca restul vieții sale să fie dedicat pentru a prezenta mesajul iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoși, descoperit în paginile Scripturii și de a face acel mesaj înțeles pentru alte persoane.

În primăvara anului 1883 Waggoner a fost chemat să-l ajute pe tatăl său la editarea revistei The Signs of the Times și în curând a început să predea la colegiul Healdsburg, păstorind biserica din Oakland. Aici l-a întâlnit pe A. T. Jones, în 1884, care a devenit, de asemenea, asistent editor la The Signs of the Times, predând la colegiu și păstorind biserica din San Francisco. Până în septembrie 1884 Waggoner a tratat subiectele găsite în cartea Galateni într-o serie de articole publicate în The Signs of the Times. El nu numai că a tratat problema legii în Galateni, dar a scris despre cele două legăminte, ambele subiecte jucând un rol important în înțelegerea neprihănirii prin credință. În timp ce Waggoner continua să împărtășească aceste adevăruri în timpul orelor de curs, în predici și prin articolele din The Signs of the Times, a apărut o opoziție puternică. Până în 1886, G. I. Butler, președintele Conferinței Generale și Uriah Smith, editor la revista Review and Herald, au organizat, atât cât s-a putut, un protest comun împotriva învățăturilor lui Waggoner. Butler a căutat chiar și ajutorul lui Ellen White pentru a pune capăt la ceea ce el considera a fi o erezie gravă.

În momentul în care a fost convocată Conferința Generală din 1888 în Minneapolis, această opoziție s-a răspândit aproape în întreaga conducere a bisericii. Nu este de mirare că atunci când Ellen White a susținut prezentările lui Waggoner pe tema neprihănirii prin credință în cadrul conferinței, unde s-a ocupat cu legea din Galateni și legămintele, mulți au început să pună la îndoială rolul ei profetic. Ani mai târziu, ea va afirma cu tărie că a fost „Domnul, în marea Sa îndurare”, Cel care „a trimis cea mai prețioasă solie poporului Său prin frații Waggoner și Jones.” Ea a continuat spunând că „acesta este solia pe care Dumnezeu a poruncit să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, cea care trebuie proclamată cu glas tare și însoțită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.” (Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, 91).

Cumva, prin providența divină și în mijlocul tuturor controverselor, Waggoner a fost în măsură să publice opiniile sale cu privire la legăminte, în ediția din 1889 a Bible Readings for the Home, și în trei din cele patru trimestre ale Școlii de Sabat Majori pentru 1889-1890. În noul an, U. Smith a scris o replică la lecțiile Școlii de Sabat și a publicat-o în Review (28 ianuarie 1890). Dan Jones, secretarul Conferinței Generale, a fost atât de preocupat de lecțiile lui Waggoner, încât a renunțat la slujba de instructor al Școlii de Sabat, în biserica din Battle Creek. Principala dispută cu Waggoner a fost învățătura despre legămintele, care potrivit lui Dan Jones a fost, „similar cu ceea ce a prezentat la Minneapolis.” (Dan Jones către Haskell, martie 1890).

În timpul iernii 1889 - 1890, Waggoner, de asemenea, a participat la primul institut pastoral la Battle Creek. După ce a predat din cartea lui Isaia, cu privire la natura lui Hristos, Waggoner a început să prezinte subiectul legămintelor. Acest lucru a fost întâmpinat imediat cu opoziție atât de puternică încât, pentru o vreme, Waggoner a fost forțat să demisioneze din poziția sa. Ellen G. White care a fost prezentă, de asemenea, a cerut să i se permită lui Waggoner să se exprime. În cele din urmă, au avut loc zece întâlniri în care s-au prezentat punctele de vedere cu privire la legăminte: Waggoner, de șase ori, și Uriah Smith și alții, cu vederi opuse, de patru ori. La o săptămână după ce aceste prezentări s-au încheiat, Ellen White a fost îndemnată de Dumnezeu, nu numai să ia poziție, ci să exprime punctul de vedere al Cerului asupra poziției lui Waggoner. Într-o scrisoare către U. Smith și în întâlnirea din Sabat după-amiaza, Ellen White a clarificat cine a avut adevărul în subiectul legămintelor:

„Alaltăieri noapte mi s-a arătat că dovezile cu privire la legăminte erau clare și convingătoare. Tu [U. Smith], fratele Dan Jones, fratele Porter și alții, cheltuiți puterile de cercetare pentru nimic, doar pentru a produce o poziție diferită de poziția pe care fratele Waggoner a prezentat-o. Atunci când ați primit adevărata lumină care strălucește, nu ați urmat-o ci ați interpretat greșit Scripturile așa cum au făcut iudeii (…). Ei au înșelat poporul. Ei au creat probleme false (…).

„Problema legămintelor este o problemă clară și va fi primită de fiecare minte sinceră, lipsită de prejudecăți, dar am fost dusă acolo unde Domnul mi-a dat o înțelegere în această chestiune. V-ați întors de la lumină, deoarece v-a fost teamă că problema legii din Galateni ar trebui să fie acceptată.” – Scrisoarea 59, 8 martie 1890 în Materialele 1888, 599-605.

Din păcate, acest lucru nu a oprit opoziția față de poziția lui Waggoner asupra legămintelor. Mai mult, opoziția s-a înrăutățit. În doi ani, Ellen White a fost „exilată” în Australia și Waggoner a fost trimis în Anglia. Un aspect pozitiv a ieșit din experiența de la institutul pastoral. Waggoner a avut povara de a scrie despre legăminte și să facă o carte cuprinzătoare cu privire la acest subiect. Probabil în timpul iernii anului 1890 (sau 1892) Waggoner a scris patruzeci de pagini de manuscris pentru cartea Legământul cel veșnic. La scurt timp după ce a ajuns în Anglia, în primăvara anului 1892, a început să lucreze mai serios la ea, începând să înțeleagă mai clar adevărurile profunde ale subiectului legământului.

Un blestem și nu o binecuvântare

La un moment dat, Waggoner a prezentat la Comitetul de Carte al Conferinței Generale partea finală a manuscrisului. Acest comitet a fost format în 1887, cu scopul creșterii calității literaturii adventiste și uniformizarea publicațiilor tuturor editurilor din America de Nord. Din păcate, acest comitet a devenit un blestem și nu o binecuvântare. În 1895, după ce a reținut manuscrisul lui Waggoner ceva timp, unul dintre membrii Comitetului de carte a dat refuzul pentru publicarea lui:

„Îmi pare rău că am păstrat atât de mult timp acest manuscris al fratelui Waggoner despre legământul cel veșnic. Am de adus niște critici (…) nu le pot oferi în detaliu pentru că ceea ce am să critic se întâlnește prin toate articolele.”

 Acesta folosește apoi cinci pagini pentru a-și exprima îngrijorarea și încheie astfel:

 „Sunt multe critici pe care le am, dar toate acestea sunt mici în comparație cu principala critică pe care am făcut-o, (…) și totuși, sunt sigur că există obiecții serioase la publicarea acestui manuscris într-o carte, în forma sa actuală. Este adevărat; ea are multe lucruri excelente care nu au fost scrise niciodată pe acest subiect, dar în opinia mea, are, de asemenea, și erori.” – M. C. Wilcox (editor asistent al The Signs of the Times și membru al Comitetului de carte) către F. D. Starr (membru al comitetului), 22 august 1895.

Este evident faptul că întreg Comitetul de carte a respins manuscrisul lui Waggoner. La doar câteva săptămâni după ce scrisoarea de mai sus a fost scrisă, A. O. Tait, care a trăit în Battle Creek, a răspuns la o scrisoare de la W. C. White, care era cu mama sa în Australia. Tait susținea ideea lui White de a-i folosi pe Jones, Waggoner și Prescott pentru producerea mai multor materiale tipărite pentru biserică. Cu toate acestea, Tait a fost foarte sincer recunoscând că majoritatea Comitetului de carte a fost în opoziție totală față de cei trei autori menționați și au respins materialul de la ei, fără ca măcar să-l citească:

„Tu sugerezi ca Jones, Prescott și Waggoner să fie încurajați să pună deoparte trei sau patru luni în fiecare an, pentru a lucra la unele dintre aceste noi broșuri, pliante și cărți. M-am gândit la același lucru și l-am sugerat de câteva ori, dar tu știi frate White că există un element destul de puternic în Comitetul de carte, pentru că de îndată ce este prezentat un manuscris de la una dintre aceste persoane menționate, ei sunt gata să voteze împotriva lui, fără a-l examina (…).

Îți voi spune, sincer, frate White, că există un număr destul de mare de oameni în Battle Creek, care încă nu văd lumina din acest adevăr binecuvântat în ceea ce privește neprihănirea lui Hristos, care a venit peste noi ca un potop de binecuvântare încă de la Conferința Generală de la Minneapolis ... Experienţa acestui adevăr este ceea ce lipsește multora, iar ei nu se tratează unii pe alții ca frați și ca prețul sângelui lui Hristos. Deci, mi se pare că există o barieră în Comitetul nostru de cărți în fața oricărui progres mare în a obține aceste broșuri și pliante la care vă referiți, scrise de acești frați. De ce, frate White? Alaltăieri, preşedintele Comitetului de carte își cerea scuze de la mine pentru respingerea unui manuscris al fratelui [A. T.] Jones. A declarat în atât de multe cuvinte că a existat o astfel de prejudecată împotriva lui din partea membrilor Comitetului de carte, care activează aici în Battle Creek, încât a fost aproape imposibil de a face ca un manuscris de la el să treacă.

Acum, Comitetul de carte, după cum știi, este o creație a Conferinței Generale (…) Eu îți spun, frate White, sunt complet obosit de a avea oameni care se opun acestor broșuri și întârzie progresul acestui mesaj, iar vocea mea va fi mereu ridicată  împotriva lor (…) Cade în sarcina caselor noastre de editură a vâna în jurul autorilor noștri și a obține manuscrisul despre care credem că ar trebui să fie publicat, iar apoi după ce vom obține acest manuscris îl punem în mâinile Comitetului de carte și după luni de întârziere primim o decizie nefavorabilă din cauza unor mici puncte tehnice de îndreptățire prin credință sau ceva de acest gen.” – A. O. Tait către W.C. White, 7 octombrie 1895, Manuscripts and Memories from Minneapolis, 294-295.

Urmând căile Romei

Mult mai multe informații de bază ar putea fi împărtășite cu privire la acest Comitet de carte, dar cele de mai sus sunt suficiente pentru a exprima corupția care s-a dezvoltat în centrul lucrării. Ellen White, care era în Australia, a fost foarte conștientă, chiar înainte de a ajunge scrisoarea lui Tait către W.C. White, despre ce se întâmplă în Battle Creek. Mai devreme ea a avertizat pe C.H. Jones de la Pacific Press să nu intre sub controlul celor de la Battle Creek. Ea nu și-ar încredința nici măcar munca ei Comitetului de carte și editurii din Battle Creek. În lunile care au urmat, ea a scris foarte tăios despre Comitetul de carte și puterea transformatoare a lui Dumnezeu, de care este nevoie (interesant, Comitetul de carte a fost desființat în 1897):

„Iubite frate Jones, este nevoie ca Pacific Press să stea în Dumnezeu, fără să fie supusă niciunei puteri omeneşti de control, în acţiunile ei. Voi nu trebuie să aveţi impresia că trebuie să căutaţi aprobarea celor cu autoritate din Battle Creek dacă să urmaţi o anume linie în lucrare sau nu, despre care aveţi convingerea că trebuie să o faceţi. În faţa Domnului trebuie să fiţi voi răspunzători. Toată lumina care mi-a fost dată până acum de Dumnezeu arată că instituţiile care sunt în afară de Battle Creek nu trebuie să fie absorbite de Battle Creek. Aceasta ar vătăma ambele părţi.” – Ellen G. White către C.H. Jones, Scrisoarea 35, 8 iulie 1895 (vezi întreaga scrisoare în Materialele 1888, 1408-1411).

„N-am putut încredința editurii din Battle Creek lumina pe care Dumnezeu mi-a dat-o. N-aș îndrăzni să fac acest lucru. În ceea ce privește Comitetul dumneavoastră de carte, în conformitate cu actuala conducere, cu oamenii care conduc acum, nu le-aș încredința publicarea luminii pe care mi-a dat-o Dumnezeu, până când acea editură nu va avea oameni consacrați, capabili si înțelepți. În ceea ce privește glasul Conferinței Generale, nu există nicio voce de încredere de la Dumnezeu, prin acel corp.” – Manuscrisul 57, 12 octombrie 1895.

„Frate Olsen, am sentimentele cele mai delicate faţă de tine; dar trebuie să-ţi pun clar în faţă pericolul de a-ţi pierde vederea spirituală. Vorbesc cu hotărâre pentru că trebuie să-ţi spun adevărul. Nu îndrăznesc să mă reţin, căci nu este nicio siguranţă în amânare. Nu am încredere în comitetul vostru de carte. Ţi-am scris mai demult în legătură cu felul lor de a se purta cu autorii cărţilor. Ei ar fi trebuit să-i trateze în mod imparţial, cu sinceritate, aşa cum un frate ar trebui să-l trateze pe fratele său; dar ei nu au făcut aşa. Principiile şi motivele în tratarea afacerilor în acest departament, nu sunt de felul celor ce pot fi aprobate de Dumnezeu. Ele nu sunt în acord cu stricta integritate.” – Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 83, 22 mai 1896, (vezi Materialele 1888, 1520-1535).

„Comitetul de carte a călcat pe urmele Romei. Când materialul profesorului Prescott a fost prescurtat și în final refuzat pentru publicare, mi-am spus că acest comitet are nevoie de puterea transformatoare a lui Dumnezeu asupra inimilor lor, pentru ca să-și înțeleagă datoria. Nu se cunosc pe ei înșiși. Ideile lor nu trebuie să controleze ideile altora. Din lumina pe care Domnul le-a dat-o conducătorilor Comitetului de carte, ei nu știu ce ar trebui să condamne sau ce să aprobe. Ei nu cunosc lucrările lui Dumnezeu. Astfel de oameni nu ar trebui să lucreze cu moștenirea Domnului. Duhul Sfânt trebuie să facă această lucrare. Din cauza separării lor de Dumnezeu oamenii au înțeles greșit și nu au reușit să priceapă faptul că ei nu trebuie să-i conducă pe semenii lor. Ei nu ar trebui să condamne sau să controleze lucrările oamenilor pe care Dumnezeu îi folosește ca și canalele luminii Sale pentru lume. Prin cursul acțiunilor lor, ei nu mai pot să judece corect. Ei trebuie să cadă pe Stânca Isus Hristos și să fie zdrobiți.” – Manuscrisul 148, 26 octombrie 1898, în Manuscript Releases, vol. 10, 350.

Domnul dorește să o termin

Este ușor de observat din situația descrisă mai sus, modul în care manuscrisul lui Waggoner a fost refuzat de către Comitetul de carte din Battle Creek. Waggoner i-a scris lui Ellen White în decembrie 1895 împărtășindu-i povara sa de a termina lucrarea Legământul cel veșnic. El a simțit că Domnul dorea să fi terminat.

„Am avut mult timp o carte în mintea mea, încă din prima iarnă când am predat în Battle Creek [1889-1890] și am început să scriu manuscrisul în urmă cu trei ani [1892]. Am rescris tot ce scrisesem până atunci și am mai adăugat din când în când, dar am fost împiedicat mult. Nu regret acest lucru, deoarece întârzierea m-a ajutat să-mi clarific mai mult subiectul. Aș putea spune că am scris patruzeci de pagini de tip manuscris în acea iarnă, dar am renunțat la ele deoarece acest subiect a devenit mai clar. Este despre legământul cel veșnic, sau promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel. În ultima vreme am putut scrie mai mult și lumina strălucește atât de clar pe el, încât simt că Domnul dorește să-l termin. Sper să fiu eliberat din munca de rutină în curând, pentru a avea timp să-l termin. Când va fi gata voi trimite o copie în Australia pentru examinare.” – 31 decembrie 1895.

Se pare că, ținându-și cuvântul, Waggoner a terminat manuscrisul în mai 1896. Mai degrabă decât să trimită cartea pentru publicare în America, el a publicat manuscrisul ca articole săptămânale în revista The Present Truth, el fiind singurul editor al ei (este posibil, de asemenea, că o carte cu această dimensiune nu a putut fi tipărită în Anglia, în condițiile precare în care a lucrat Waggoner). Aceste articole au fost publicate timp de un an, până în luna mai 1897. În 1898, Ellen White i-a scris lui Waggoner, exprimându-și sentimentele despre el și munca lui. Nu există nici o îndoială că ea încă îl vedea ca unul care a avut „cea mai prețioasă solie” de la Domnul:

„Dragă frate și soră Waggoner. Cât de mult m-aș bucura să vă văd și să vă pot vizita. Mi-am dorit atât de mult să ne puteți vizita în Australia; dar au trecut câțiva ani de când consideram Conferința Generală ca fiind vocea lui Dumnezeu, și de aceea nu simt nicio dorință de a scrie, deși, din nou și din nou am ajuns la punctul în care vă solicit să faceți o vizită în Australia. Nu poți să faci asta? Te rog să ne scrieți când puteți (…) Vă scriu acum pentru că am dorit (și W. C. White este de aceeași părere) să ne vizitați în Australia. Noi credem că The Present Truth este cea mai bună lucrare publicată de poporul nostru (…) Aș fi bucuroasă să veniți aici în Australia.” – Scrisoarea 77, 26 august 1898.

„Dragă frate Waggoner: W. C. White, fratele Daniells și eu am avut o conversație în ceea ce privește vizita ta și a familiei tale aici. Am fost cu toții de o singură părere, că avem nevoie de tine aici pentru a preda Biblia în școala noastră (…) Noi vă cerem să veniți în această țară, de îndată ce simțiți că este timpul.” – Scrisoarea 29, 12 februarie 1899.

Cartea în toată lumea

Plecarea lui Waggoner în Australia este o altă poveste, dar trebuie să se știe că el a făcut planuri să meargă acolo, chiar și J. S. Washburn, era sigur că va pleca. Din nefericire, vizita lui a fost împiedicată de aceeași confederație din Battle Creek, care a ținut manuscrisul său pentru a nu fi tipărit câțiva ani mai devreme, fiind unul dintre motivele pentru care Ellen White nu mai considera Conferința Generală „ca vocea lui Dumnezeu”. Este interesant de notat, cu toate acestea, ceea ce a crezut Washburn despre Waggoner și The Present Truth la momentul respectiv:

„Mă bucur că îl poți avea pe fratele Waggoner în Australia pentru un timp. Sunt sigur că va face mult bine. Mi se pare că el a fost și este încă folosit de Domnul mai mult decât oricare alt om dintre noi pentru a descoperi adevăruri importante pentru poporul nostru, pentru acest timp. Părerea mea este că fratele Waggoner și lucrarea lui s-au schimbat foarte mult de la Minneapolis (…) Sunt sigur că va fi o mare binecuvântare pentru lucrarea din Australia, cât timp va fi acolo. El lucrează foarte mult, în cea mai mare parte a timpului face o lucrare dublă, proclamând la fel sau chiar mai mult decât oricare alt pastor și editând The Present Truth. Eu cred de mult timp că The Present Truth este cea mai bună lucrare din toată lumea.” – J. S. Washburn către Ellen G. White, 29 mai 1899.

Cum a fost văzut de unii Legământul cel veșnic

Cartea Legământul cel veșnic a fost văzută de unii ca o resursă valoroasă. A. G. Daniells, președintele Conferinței Generale, nu numai că a recomandat cartea pentru învățăturile sale asupra legămintelor, dar spera că aceasta ar putea rupe întunericul cauzat de cei care încă erau împotriva luminii care a venit la Minneapolis în 1888:

„O mare binecuvântare va veni peste poporul nostru citind cartea. Nu știu dacă ați acordat acestei cărți atenție sau nu. Numele ei – Legământul cel veșnic – sugerează scopul acesteia. Ne conduce în centrul Evangheliei lui Hristos. Ea deschide planul lui Dumnezeu de a salva lumea prin har, prin credința în Hristos. Țintește către acea notă a Reformei, anume îndreptățirea prin credință. Ea arată slăbiciunea și nebunia legământului faptelor. Cartea se ocupă într-adevăr cu marea întrebare care a agitat poporul nostru la Minneapolis și până în prezent, este singura capodoperă care a fost scrisă cu privire la acest subiect, după Minneapolis. Mult s-a scris despre acest subiect în revistele noastre de către sora White, fratele Waggoner, fratele Jones și fratele Wilcox, dar Legământul cel veșnic este singura lucrare majoră care se ocupă cu această mare temă. Cartea a fost tipărită acum aproximativ doi ani, dar niciodată nu a circulat printre oamenii noștri din afara Angliei. Numai câteva exemplare au fost trimise în Statele Unite. Cei care au citit cartea sunt de acord că este excelentă. În această dimineață, fratele Olsen, mi-a spus că pe lângă Biblie, și lângă lucrările mamei tale, această carte i-a făcut mai bine decât oricare alta (…). Am vorbit cu fratele Prescott cu privire la acest lucru înainte de a pleca și el a fost mulțumit de sugestie. Mă simt foarte nerăbdător cu privire la acest lucru și doresc să acorzi planului multă atenție. Te rog să-l discuți cu mama ta [Ellen White] și, de asemenea, cu frații A. T. Jones și W. T. Knox. Cred că fratele Jones a trecut prin carte (…). Ultima seară am discutat problema cu Dr. Waggoner, și el, desigur, ar fi încântat dacă acest plan ar putea fi realizat. El simte o mare povară pentru a avea această lumină în toată lumea (…).

P.S. Nu am reușit să mă refer la faptul că există o influență mai mare sau mai mică, exercitată în statele centrale și vestice împotriva luminii, care a venit la noi, la Minneapolis. Cred că producem poporului nostru o mare traumă prin reținerea luminii departe de ei. Ei nu citesc cu privire la acest subiect, iar pastorii în care ei au încredere le oferă eroare și întuneric în loc de adevăr și lumină. Nu există nicio îndoială cu privire la acest lucru. Unii dintre ei sunt puternic atașați de partea celor care s-au opus luminii la Minneapolis. Este o realitate faptul că unii dintre pastorii noștri mai tineri nu sunt liberi să predice neprihănirea prin credință, așa cum doresc. Ei mi-au spus acest lucru. Sunt profund convins că ceva trebuie făcut pentru a duce un potop de lumină în casele oamenilor noștri. Nu cunosc nicio carte mai bună pentru a face acest lucru, în afara Bibliei, decât cartea fratelui Waggoner.” – A. G. Daniells către W. C. White, 12 mai 1902.

Cartea lui Waggoner nu a fost tipărită niciodată în Statele Unite, prin urmare, nu a fost larg răspândită, și nici articolele sale din The Present Truth nu au mai fost retipărite vreodată. În schimb, în 1907, biserica a tipărit lecțiile Școlii de Sabat, care conțineau vederile lui Smith și Butler despre legăminte, opuse viziunii lui Ellen White, care îl sprijinea pe Waggoner. În 1908 R. A. Underwood (care s-a opus lui Jones și Waggoner la Minneapolis, în 1888), a prezentat vederea populară a lui Smith și Butler în cartea sa de 72 de pagini, Legea și legămintele: o expunere. Aici, în mod deschis, el nu este de acord cu viziunea lui Jones și Waggoner: „O mare confuzie a existat cu privire la promisiunile vechiul și noul legământ. Unii au susținut că vechiul legământ a constat în principal din promisiunile oamenilor. Acest lucru este departe de adevăr.” (pag. 35).

La începutul lui 1910 Butler nu a avut nicio problemă să-i spună lui A. G. Daniells „ce a simțit că a adus mesajul lui Jones și Waggoner acestei denominațiuni în 1888. El a vorbit în special de poziția lor privind legile și legămintele (…) și mi-a spus cu un accent considerabil, că el nu a putut vedea lumina în mesajele lor speciale, și că nu a luat o poziție”. (A. G. Daniells către W. C. White, 21 ianuarie 1910). Din păcate, această atitudine de opoziție față de punctul de vedere al legămintelor, prezentat de Jones și Waggoner s-a infiltrat în publicațiile bisericii. Din acel moment biserica nu a tipărit o carte care prezintă în mod clar legămintele așa cum Jones, și mai ales Waggoner, le-a prezentat.

Recomand această carte pentru fiecare adventist de ziua a șaptea, nu numai pentru ei înșiși, ci pentru a o împărtăși cu vecinii și prietenii lor neadventiști. Acum, cititorii au încă o dată privilegiul de a ține în mâinile lor toate articolele originale, nealterate și needitate din The Present Truth, publicate de Waggoner.

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Luceafărul: Mare atenţie, Biblia este scrisă de oameni prin…

    a comentat la: Isus este din veșnicie

  2. Paul Bucur: Pentru că am primit și câteva telefoane în…

    a comentat la: Calul troian – Dennis Priebe

  3. Paul Bucur: Personal nu am reușit să o găsesc. Dacă…

    a comentat la: J. H. Waggoner către James White

Distribuie