Paul Bucur
18.06.2021

Legămintele

ARGUMENT

Ceea ce impresionează întotdeauna pe urmașul Domnului Hristos este marele sacrificiu de la Golgota. Suntem marcați de jertfa aceasta pentru că recunoaștem că „fără vărsare de sânge nu este iertare”[1] pentru noi, care „eram morți în abaterile noastre”[2]. Cuprinși de ceea ce aveau prin natura lor – dragoste[3]–, Tatăl și Fiul au decis ca „prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, și să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuși robiei toată viaţa lor”[4]. Sângele care a curs la Golgota ne-a dat tuturor, chiar și celor ce nu cred în El, un timp de har în vederea pocăinței și întoarcerii la Dumnezeu. Noi astăzi trăim și ne bucurăm de ceea ce ne aduce fericire, pentru că sângele Fiului lui Dumnezeu a curs pentru noi – pentru noi toți. Nimic din tot ce este frumos în viața noastră nu ar fi fost posibil fără sângele Mântuitorului. Se cuvine, așadar, să acordăm o atenție deosebită sângelui Fiului lui Dumnezeu – Cuvântul prin care Dumnezeu a făcut lumea.

Pavel ne spune: „Dumnezeul păcii, care – prin sângele legământului veșnic – L‑a adus înapoi din morți pe Marele Păstor al oilor, pe Domnul nostru Isus, să vă desăvârșească în orice lucru bun, ca să faceți voia Lui, și să lucreze în noi ce este plăcut înaintea Lui, prin Isus Hristos!”

Remarcați cuvintele lui Pavel: „prin sângele legământului veșnic”. Indirect, dar totuși cu putere, cuvintele acestea ne trimit la legământ. Sângele este al legământului veșnic. Aceasta este argumentul care trebuie să ne determine să înțelegem ce este legământul cel veșnic, legământ al cărui sânge a curs pentru ca noi să fim curățiți de orice păcat[5], să fim iertați de păcate[6], să fim sfințiți[7], să fim îndreptățiți[8], să putem întra in locurile sfinte ale cerului[9].

Scopul acestei broșuri este acela de a aduce în fața cititorului acele elemente biblice și de istorie adventă, care să-l ajute să înțeleagă, pe scurt, ce este legământul cel veșnic, al cărui sânge a curs pe crucea de la Golgota.

O FĂGĂDUINȚĂ

În biserica din Galatia a apărut la un moment dat o controversă legată de evanghelia predicată de Pavel, care era contestată de către unii dintre fariseii care crezuseră[10]. Creștinii galateni erau puși în fața a două evanghelii, deși în realitate există numai una – cea predicată de Pavel și cea predicată de fariseii care crezuseră, și discipolii lor. Evanghelia este vestea bună care prezintă calea de salvare din păcat. Și pentru că există doar o evanghelie, iar aceasta prezintă doar o singură solie, există doar o singură cale de salvare din păcat. Așadar, galatenii erau așezați în fața evangheliei care salva și în fața unui alt mesaj care făgăduia salvare, dar nici mesajul, nici cei ce-l purtau sau cei care l-au inventat nu ofereau salvarea din păcat.

Simțind o povară grea pentru biserica din Galatia, Pavel scrie o epistolă pentru a apăra evanghelia[11] predicată de el. După ce arată că aceasta este de origine divină[12] și că a fost recunoscută[13] ca fiind adevărata evanghelie de către cei ce au umblat cu Isus, Pavel intră în subiectul pe care îl predica cu putere peste tot pe unde mergea – neprihănirea prin credință: „Știind că un om nu este îndreptățit prin faptele legii, ci prin credința lui Isus Hristos, am crezut și noi în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți prin credința lui Hristos, nu prin faptele legii, fiindcă prin faptele legii nicio carne nu va fi îndreptățită.”[14] Începând cu acest verset, Pavel predică din nou vestea bună a neprihănirii prin credință bisericii din Galatia, pusă în pericol de învățătura unora dintre fariseii care crezuseră.

Primul verset din capitolul 3 al epistolei este tulburător. „O, galateni nechibzuiți! Cine v‑a fermecat pe voi, sub ochii cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?” Galatenii, care la auzirea evangheliei predicate de Pavel în mijlocul lor au fost impresionați de jertfa de la Golgota, erau acum fermecați, vrăjiți. Cuvântul folosit de Pavel, baskainó, derivă din cuvântul baskanos, care înseamnă: a arunca o vrajă rea, a dori răul cuiva, a vrăji, a exercita o putere rea asupra cuiva, a așeza sub o vrajă.

Încercând să-i scoată de sub puterea care era exercitată asupra lor, Pavel îi conduce pe galateni la rolul credinței și exemplifică acest rol prin experiența spirituală a lui Avraam. Aflăm că lui Avraam i-a fost predicată evanghelia: „Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va îndreptăți neamurile prin credință, i‑a predicat mai dinainte lui Avraam evanghelia: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»”[15] Dacă lui Avraam i-a fost predicată evanghelia, înseamnă că i-a fost predicat Hristos, iar Hristos nu poate fi predicat dacă nu e predicat răstignit. Așadar, prin cuvintele de mai sus, lui Avraam i-a fost zugrăvit Hristos și sângele de la Golgota. Pavel amintește acest fapt pentru că dorește să arate că cei ce au credință sunt fiii lui Avraam[16] și primesc binecuvântarea lui Avraam[17].

Mai apoi, luând o pildă din viața oamenilor, Pavel spune:

„Fraților (ca să iau o pildă din viața de zi cu zi), un testament, fie el și omenesc, odată întărit, nu mai poate fi anulat sau modificat. Or, făgăduințele i‑au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu zice: «și semințelor», ca și cum ar fi vorba de mai multe, ci ca și cum ar fi vorba de una: și seminței tale, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: testamentul pe care l‑a întărit Dumnezeu mai înainte nu poate fi anulat de Legea dată după patru sute treizeci de ani, astfel încât făgăduința să fie nimicită. Căci dacă moștenirea ar veni pe baza Legii, n‑ar mai fi pe baza făgăduinței; însă lui Avraam Dumnezeu i‑a dăruit‑o prin făgăduință.”[18]

Citind cu atenție aceste versete și știind că termenul grecesc tradus prin testament, diathēkē, înseamnă legământ[19] observăm că legământul despre care se vorbește aici și făgăduințele făcute lui Avraam sunt unul și același lucru. Observăm că anularea legământului înseamnă nimicirea făgăduințelor. În acest text nu există nimic care să ne conducă la o opinie diferită de aceasta.

Trebuie să observăm cuvintele legământului: „Voi statornici legământul Meu între Mine și tine și seminția ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veșnic, ca să fiu Dumnezeul tău și al seminției tale. Ție și seminției tale vă voi da țara în care locuiești acum ca străin, și anume toată țara Canaanului, în stăpânire veșnică; și Eu voi fi Dumnezeul vostru.”[20]

Așadar, făgăduințele făcute lui Avraam – legământul cu Avraam – reprezintă legământul cel veșnic. Deci, sângele legământului cel veșnic din Evrei 13:20 este sângele făgăduințelor făcute lui Avraam, pentru că orice făgăduință este da și amin numai prin El: „Fiindcă toate promisiunile lui Dumnezeu în El sunt da, şi în El amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi.”[21]

Dacă legământul este o făgăduință, atunci legământul cel veșnic este făgăduința lui Dumnezeu. Așadar, „aduceți-vă aminte totdeauna de legământul Său; de făgăduințele Lui, făcute pentru o mie de neamuri de oameni”[22].

Că legământul încheiat cu Avraam este legământul cel veșnic, nu poate fi pus la îndoială, decât dacă cineva se îndoiește de cuvintele lui Dumnezeu:

„Or, făgăduințele i‑au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu zice: «și semințelor», ca și cum ar fi vorba de mai multe, ci ca și cum ar fi vorba de una: și seminței tale, adică Hristos.”[23]

„Și dacă sunteți ai lui Hristos, atunci sunteți „sămânța” lui Avraam, moștenitori prin făgăduință.”[24]

„Hristos ne‑a răscumpărat de sub blestemul Legii făcându‑Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn – pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus și astfel să primim prin credință Duhul făgăduit.”[25]

„Dumnezeu, când i‑a făcut lui Avraam făgăduința, fiindcă nu putea să jure pe cineva mai mare, a jurat pe Sine și a zis: Te voi binecuvânta negreșit și te voi înmulți foarte mult. Și astfel, fiindcă a așteptat cu răbdare, Avraam a dobândit ce‑i fusese făgăduit. Oamenii obișnuiesc să jure pe cineva mai mare, iar jurământul este o întărire ce pune capăt oricărei neînțelegeri dintre ei. De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să demonstreze cu prisosință moștenitorilor făgăduinței caracterul nestrămutat al hotărârii Lui, a intervenit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri nestrămutate, în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne stă înainte, pe care o avem ca ancoră a sufletului, neclintită și fermă, care pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat Isus pentru noi, ca înainte‑mergător, după ce a devenit Mare‑Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.”[26]

Vedem că Hristos a împlinit prin viața și moartea Sa legământul avraamic, promisiunile făcute de Dumnezeu lui Avraam. Aceste făgăduințe sau acest legământ nu pot fi anulate sau modificate: „Un testament, fie el și omenesc, odată întărit, nu mai poate fi anulat sau modificat.” De ce vorbește Pavel în expunerea evangheliei despre făgăduințele făcute lui Avraam? Ce are aceasta de a face cu noi? Deoarece cei care au credință sunt fiii lui Avraam și sunt binecuvântați împreună cu el, aceleași făgăduințe care i-au fost făcute lui Avraam, le sunt făcute și lor. Adică, același legământ care a fost încheiat cu Avraam este încheiat și cu ei.

Poate să fie adevărat acest lucru? Cu noi a fost încheiat noul legământ. Se poate ca legământul avraamic să fie noul legământ? Să fie promisiunile avraamice, promisiunile noului legământ?

NOUL LEGĂMÂNT

Deși este foarte limpede, chiar din Galateni 3:15-18 și din versetele redate mai înainte, că legământul avraamic este noul legământ, este nevoie să aruncăm o privire spre alte câteva versete ale Scripturii.

Aflat împreună cu ucenicii Săi, fii[27] ai legământului avraamic, la cina de paște, Isus a luat un pahar, la sfârșitul acesteia, și a spus: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu, care se varsă pentru voi.”[28] Matei redă cuvintele lui Isus astfel: „Beţi toţi din el fiindcă acesta este sângele Meu, al noului testament, care se varsă pentru mulţi pentru iertarea păcatelor.”[29] Aceste două versete ne arată cu claritate că sângele lui Isus este sângele noului legământ. Legământul cel nou a fost făcut în sângele Domnului Hristos. A fost ratificat[30] la cruce prin moartea Lui. Astfel, noul legământ al cărui sânge a curs pentru ca noi să fim curățiți de orice păcat[31], să fim iertați de păcate[32], să fim sfințiți[33], să fim îndreptățiți[34], să putem întra in locurile sfinte ale cerului[35] este legământul cel veșnic. Dar, deoarece legământul cel veșnic este legământul avraamic, rezultă că legământul cel nou este legământul avraamic. Atenție, nu este vorba de un legământ în mai multe faze, cu promisiuni diferite, ci este același legământ, cu aceleași promisiuni pe toată perioada de la Avraam până în zilele noastre. De fapt, de la Adam până în zilele noastre.

Astfel, legământul avraamic, legământul cel nou și noul legământ sunt unul și același legământ și conține aceleași făgăduințe ale lui Dumnezeu.

Realitatea aceasta a determinat-o pe Ellen White să declare:

„Există speranță pentru noi doar dacă venim sub legământul avraamic care este legământul harului prin credința în Hristos Isus. Evanghelia predicată lui Avraam, prin care el a avut speranță, a fost aceeași evanghelie care ne este predicată și nouă astăzi, prin care noi avem speranță. Avraam a privit la Isus, care este, de asemenea, Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre.”[36]

„Trebuie să venim sub prevederile legământului avraamic, iar cerințele sunt: «Dacă voi sunteţi ai lui Hristos, atunci sunteţi sămânţa lui Avraam şi moştenitori conform promisiunii.» Dacă noi suntem ai lui Hristos, titlul nostru pentru moștenirea cerească este fără greșeală și în armonie cu prevederile legământului harului.”[37]

Singurul mijloc de salvare este oferit sub legământul avraamic.”[38]

Legământul harului a fost făcut întâia dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduință divină – că sămânța femeii urma să zdrobească capul șarpelui. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare și sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credința în Hristos. Li se făgăduia, de asemenea, viața veșnică, cu condiția credincioșiei față de legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit nădejdea mântuirii. […] Același legământ a fost reînnoit față de Avraam în făgăduința: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta.» (Geneza 22:18.) Această făgăduință arăta spre Domnul Hristos. Așa a înțeles-o Avraam (vezi Galateni 3:8, 16) și și-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. […] Deși acest legământ a fost făcut cu Adam și reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase în chip de făgăduință a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire la mântuire; fusese primit prin credință; și cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou.”[39]

Ce putem spune însă despre legământul de la Muntele Sinai?

LEGĂMÂNTUL DE LA MUNTELE SINAI

Legământul de la Muntele Sinai este un legământ colectiv, încheiat între poporul Israel și Dumnezeu. Până acum am văzut că legământul cel nou, încheiat în sângele Domnului Hristos este unul și același lucru cu legământul cel veșnic și cu legământul încheiat cu Avraam. Ellen White îl numește legământului harului și spune despre el că a fost prezentat sub forma unei făgăduințe, atunci când omului i s-a comunicat pentru prima dată răscumpărarea din păcat. Legământul avraamic a fost și el comunicat sub forma unei făgăduințe[40], de asemenea și legământul cel nou[41]. Dar ce putem spune despre legământul de la Muntele Sinai? Este tot o făgăduință a lui Dumnezeu? Este același legământ ca legământul harului, veșnic, avraamic, nou?

În legământul de la Muntele Sinai Dumnezeu a făcut câteva promisiuni, dar toate erau condiționate de acțiunea poporului. Mai întâi poporul trebuia să facă ceva, iar apoi Dumnezeu va împlini ceea ce a promis:

Dacă veți asculta aceste porunci, dacă le veți păzi și împlini, Domnul, Dumnezeul tău, va ținea față de tine legământul și îndurarea cu care S-a jurat părinților tăi.”[42]

„Să păziți legile și poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele. Eu sunt Domnul!”[43]

„Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind și împlinind toate poruncile Lui pe cari ți le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău, îți va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pămînt. Iată toate binecuvîntările cari vor veni peste tine și de cari vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău: […]”[44]

În legământul de la Muntele Sinai, făgăduința făcută părinților evreilor urma să fie împlinită dacă ei vor asculta. Ei vor trăi prin păzirea legii. Ei aveau să fie poporul special dacă vor asculta. Binecuvântarea venea asupra lor dacă ascultau.

Față de aceste diferențe dintre legăminte, apostolul Pavel s-a raportat astfel:

„Dimpotrivă, Hristos a dobândit o slujbă cu atât mai înaltă, cu cât legământul al cărui Mijlocitor este El e mai bun, fiindcă a fost statornicit pe baza unor făgăduințe mai bune.”[45]

„De altfel, dacă primul legământ ar fi fost fără cusur[46], n‑ar mai fi fost nevoie de un al doilea.”[47]

„Fraților (ca să iau o pildă din viața de zi cu zi), un testament, fie el și omenesc, odată întărit, nu mai poate fi anulat sau modificat. Or, făgăduințele i‑au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu zice: „și semințelor”, ca și cum ar fi vorba de mai multe, ci ca și cum ar fi vorba de una: și seminței tale, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: testamentul pe care l‑a întărit Dumnezeu mai înainte nu poate fi anulat de Legea dată după patru sute treizeci de ani, astfel încât făgăduința să fie nimicită. Căci dacă moștenirea ar veni pe baza Legii, n‑ar mai fi pe baza făgăduinței; însă lui Avraam Dumnezeu i‑a dăruit‑o prin făgăduință.”[48]

„Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea care era slujnică și unul din cea care era liberă. Dar cel din slujnică s‑a născut în chip firesc, însă cel din femeia liberă s‑a născut prin făgăduință, lucruri care au un înțeles alegoric, căci aceste femei sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naște pentru robie, și este Agar. Agar este muntele Sinai din Arabia și corespunde Ierusalimului de acum, căci este în robie împreună cu copiii săi. Dar cetatea Ierusalimului de sus este liberă, și ea este mama noastră.”[49]

„Nu că noi, prin noi înșine, suntem destoinici să socotim ceva ca venind de la noi. Dimpotrivă, destoinicia noastră vine de la Dumnezeu, care ne‑a și învrednicit să fim slujitori ai unui legământ nou, care nu este al literei, ci al Duhului, căci litera omoară, dar Duhul dă viață. Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă cu litere săpate în piatră, era însoțită de slavă, încât fiii lui Israel nu‑și puteau aținti privirea asupra feței lui Moise din pricina strălucirii chipului său, deși era o strălucire trecătoare, cu cât mai mult slujba Duhului va fi însoțită de slavă? Dacă slujba aducătoare de osândă a fost însoțită de slavă, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de dreptate? În acest caz, prima, deși a fost însoțită de slavă, pălește în comparație cu a doua, a cărei slavă o întrece cu mult. Dacă ceea ce este trecător a fost însoțit de slavă, cu atât mai mult este însoțit de slavă ceea ce dăinuie!”[50]

Legământul de la Muntele Sinai avea cusur pentru că nu era bazat pe făgăduințe așa de bune ca noul legământ. Dacă omul ar fi mântuit pe baza legământului de la Sinai, s-ar anula făgăduința legământului veșnic. Legământul de la Sinai duce la robie. Este legământul literei care omoară și este diferit de legământul Duhului care dă viață. Acestea sunt câteva dintre caracteristicile legământului de la Muntele Sinai, așa cum au fost prezentate în Scripturi de Pavel. Este cert că pentru apostolul Pavel, legământul de la Muntele Sinai nu era legământul cel veșnic, avraamic, cel nou sau al harului. Nu era nici măcar o extensie a legământului. Era cu totul diferit. Pentru Pavel, legământul de la Sinai nu este continuarea legământului avraamic și precursorul noului legământ. Pentru el, legământul de la Sinai este ceva cu totul diferit de legământul cel veșnic. Ceva ce trebuie schimbat. Mai mult, Pavel declară că însuși Ieremia a declarat că acest legământ trebuie schimbat. Vorbind despre ceea ce a spus Ieremia în capitolul 31, versetul 31: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legămînt nou”, Pavel spune: „Când zice legământ nou, arată că cel dintâi este învechit. Iar ce este învechit și îmbătrânit este aproape de pieire.”[51] Pavel declară că legământul de la Sinai era vechi și aproape de pieire încă de pe vremea lui Ieremia.

Observând că legământul de la Sinai este diferit de legământul cel veșnic și că Dumnezeu a plănuit desfințarea lui cu mult timp înainte ca Pavel să scrie epistola către evrei, și ținând cont de toate declarațiile lui Pavel citate mai sus, este numai normal să ne întrebăm care sunt diferențele cruciale dintre cele două legăminte – legământul de la Sinai și legământul cel veșnic (al harului, avraamic, cel nou) și de ce „există speranță pentru noi doar dacă venim sub legământul avraamic care este legământul harului prin credința în Hristos Isus”, precum și de ce „singurul mijloc de salvare este oferit sub legământul avraamic”.

Toate versetele citite până în momentul de față ne ridică o perspectivă destul de diferită de cea pe care o auzim în creștinism. Totodată, ni se deschide un câmp provocator de studiu, într-un subiect care se dovedește a fi crucial pentru credincios și biserică. Este un subiect de care depinde viața bisericii.

Pentru a ajuta cititorul adventist să înțeleagă importanța fundamentală a unei înțelegeri corecte a legămintelor, precum și necesitatea de a înțelege corect chestiunea legămintelor, în paginile care urmează se va prezenta succint o parte din modul în care ne-am raportat față de legăminte în contextul soliei neprihănirii prin credință de la Minneapolis din 1888[52].

ADVENTIȘTII ȘI LEGĂMINTELE

Materialul de față nu a fost alcătuit pentru a trata complet subiectul legămintelor, ci doar de a prezenta pe scurt câteva idei și de a trimite cititorul spre Biblie, scrierile Spiritului Profeției și spre alte cărți sau materiale care tratează corect subiectul.

Spuneam mai devreme că ne vom îndrepta atenția spre Sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis din 1888. Ce legătură există între conferința de la Minneapolis și subiectul legămintelor? Aceeași pe care o găsim în Galatia. Galatia și Minneapolis au multe lucruri în comun. Cele două evanghelii diferite de care amintește Pavel, erau rezultatul prezenței a două legăminte în gândirea bisericii din Galatia. Lucrul acesta se vede foarte clar în epistola sa. Evanghelia și legămintele nu sunt separabile. Nu poți avea o evanghelie adevărată, fără o înțelegere corectă a legămintelor. Controversa din Galatia s-a repetat la Minneapolis, precum și în anii anteriori și următori.

Vom începe partea istorică legată de legăminte pornind de la o scrisoare trimisă de A. G. Daniells, președintele Conferinței Generale, lui William C. White, unul din fiii lui Ellen White. Daniells spunea:

„Doresc să te întreb dacă ai citit articolele lui Brickey[53].  Ele au apărut în trei numere ale revistei Review, începând aproximativ la jumătatea lui ianuarie.[54] Ele au fost intitulate «Notes on the Book of Galatians» («Notițe despre cartea Galateni»). Aceste articole au fost un atac deschis și răutăcios asupra soliei neprihănirii prin credință prezentată la Minneapolis și repetată din nou și din nou de frații Jones și Waggoner, și de către alții, de atunci înainte. […] Așa cum eu înțeleg Scripturile, ele (articolele) erau în opoziție directă cu adevărul evangheliei. Și așa cum eu înțeleg învățătura despre legăminte din Patriarhi și profeți[55], ele (articolele) erau în conflict direct cu această carte. Poți lua revistele și să citești tu însuți articolele. Nu vei fi edificat nici de bogăția gândirii, nici de logică. Nu doar că sunt greșite din punct de vedere scriptural, ci sunt și slabe și ilogice. Când au apărut, mi-am aruncat o privire peste ele, dar nu le-am citit critic. Am fost surprins că editorii s-ar fi gândit să publice astfel de izbucniri. Am crezut cu adevărat că au trecut pe lângă ei, așa cum și alte chestiuni au trecut, așa că le-am acordat credit pentru neglijență în editare, mai degrabă decât o controversă directă. Nu la mult timp după apariția primului articol s-a iscat o furtună în diferitele părți ale câmpului. Frații noștri care își studiau Bibliile au fost șocați să creadă că revista Review ar publicita astfel de opinii. Ei le-au scris editorilor și mie. Unii dintre ei au declarat că dacă asemenea învățături vor continua să apară în Review ei vor fi nevoiți să protesteze public. Ei vor trebui să folosească revistele din statele lor și să expună erorile. În timp ce călătoream, am aflat că în diferite locuri a apărut mai mult sau mai puțin necaz, confuzie și luptă în privința acestor articole. La Colegiul Union studenții i-au întrebat pe profesorii de Biblie – doreau să știe dacă aceste articole sunt biblice. Profesorii au fost nevoiți să spună: Nu. Apoi a fost adresată întrebarea de ce Review a permis apariția lor. În cele din urmă am vorbit despre ele cu fratele Smith[56] și i-am spus că eu credeam că articolele au fost publicate de un subordonat fără examinare. Dar el m-a informat că nu așa stăteau lucrurile. A spus că le-a citit el însuși și le-a publicat pentru că credea că ele prezintă adevărul. A spus că ele conțin ceea ce acest popor a învățat la început în privința chestiunii și ceea ce el încă crede. Din aceasta am văzut că fratele Smith era departe de a fi în armonie cu adevărurile prezentate de frații Jones și Waggoner la Minneapolis, și susținute din nou și din nou de Spiritul Profeției începând de atunci. […] Nu am nicio controversă cu fratele Smith și nici nu doresc una, dar nu pot susține situația recentă. Nu este corectă. Dumnezeu Și-a pus sigiliul de aprobare asupra soliei care a venit la Minneapolis și eu nu pot să înțeleg cum un om poate să mărturiseacă credința sa nemărginită în Spiritul Profeției și să respingă solia de la Minneapolis. Nu știu dacă este bine sau nu să aduc chestiunea aceasta înaintea mamei tale. Nu doresc să îi scriu, nici nu doresc să dau impresia că o influențez împotriva vreunuia din frații mei. Nu prezint lucruri născocite. Vorbesc despre fapte care sunt publice într-o mare măsură. Poți face cum crezi că este mai bine în privința discutării acestei chestiuni cu ea. Dacă aș fi fost cu ea, aș fi fost foarte fericit să discut chestiunea la modul general și să obțin vreo lumină pe care ea ar putea să o aibă cu privire la această situație. Nu mă refer la ceva privitor la fratele Smith, ci privitor la întregul neam de bărbați ai vechiului legământ care ridică în continuu îndoieli și necredință cu privire la lumina care a venit la întâlnirea de la Minneapolis.”[57]

Aflat în drum spre College View, A. G. Daniells a trimis scrisoarea din care am citat mai sus fiului lui Ellen White, istorisindu-i o controversă care a apărut în mai multe locuri din Statele Unite. Trei articole publicate în revista Review sub supravegherea directă a editorului șef, Uriah Smith, prezentau opinii diferite față de ceea ce fusese prezentat de Jones și Waggoner la Minneapolis, adevăruri biblice ce fuseseră susținute de atunci încolo de Ellen White. Articolele intrau în contradicție cu Biblia și cu cartea Patriarhi și profeți. În ceea ce privește cartea Patriarhi și profeți, contradicția era în privința legămintelor. Când președintele Conferinței Generale, Daniells, l-a întrebat pe Smith despre apariția acestor articole care conțineau erori, Smith a spus că articolele erau corecte pentru că reflectă poziția pe care biserica o avusese încă de la început, poziție pe care el încă o mai crede. Așadar, în biserica adventistă, pe fondul soliei de la Minneapolis, au apărut niște schimbări mari în înțelegerea Bibliei, la care unii nu doreau să adere.  Daniells a înțeles că Smith era încă împotriva soliei aduse de Jones și Waggoner la Minneapolis și nu putea înțelege cum Smith își mărturisea credința nemărginită în Ellen White, dar totuși respingea solia ei care susținea ceea ce Jones și Waggoner au prezentat. Daniells și-ar dori ca Ellen White să dea un sfat inspirat, nu în privința lui Smith, ci a întregului „neam de bărbați ai vechiului legământ”.

Cuvintele lui Daniells – „întregul neam de bărbați ai vechiului legământ” – sunt grăitoare. Ele arată că controversa dintre cele două evanghelii din Galatia era vie în 1888 și nu se stinsese până în 1902. Dar oare s-a stins vreodată?

Este limpede că în chestiunea legămintelor, a evangheliei și a neprihănirii prin credință niciun om nu trebuie să se bazeze pe poziția altui om, oricine ar fi el. Să fi fost de partea lui Daniells sau a lui Smith, fără o cercetare personală, era unul din lucrurile cele mai rele care se puteau întâmpla atunci. Și astăzi ar fi la fel. Deși, e adevărat, cel mai comod este să crezi ce îți spun cei pe care îi simpatizezi sau care au o poziție de autoritare eclesiastică, nimic nu ne eliberează de responsabilitatea de a cerceta personal adevărul biblic și istoric legat de legăminte, evanghelie și solia neprihănirii prin credință.

În speranță că scrisoarea lui Daniells, deși nu poate să acopere pe deplin întreaga situație, este suficientă pentru a arăta că subiectul legămintelor în adventism trebuie obligatoriu corelat cu solia evangheliei de la Minneapolis, vom face un pas mai departe pentru a afla ce credea Smith și întregul „neam de bărbați ai vechiului legământ” și ce învăța Waggoner, în special, și Jones, susținuți de Ellen White.

SMITH

Smith susținea că legământul de la Sinai și noul legământ erau un singur plan – doar un legământ pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam și care se desfășura în două etape – vechiul și noul legământ. El credea că pentru a împlini făgăduința făcută lui Avraam, au fost necesare două etape, două dispensațiuni, iar Dumnezeu comunica aceeași idee în fiecare dintre acestea. Frățietatea care îl susținea pe Smith credea că legământul avraamic cuprindea atât vechiul, cât și noul legământ. Ei credeau că legământul avraamic este legământul cel veșnic, iar cele două legăminte sunt doar mijloacele de împlinire ale acelui plan în veacuri diferite. De asemenea, se credea că vechiul legământ a împlinit făgăduințele făcute lui Avraam, prin sămânța lui literală (Israel) în țara Canaanului, iar noul legământ urma a fi împlinit într-un sens spiritual în Canaanul ceresc prin sămânța literală, adică Hristos. Prima etapă sau dispensațiune a fost aceea a vechiului legământ, când Dumnezeu a făcut un legământ cu Israel la Muntele Sinai. A doua etapă fiind cea a noului legământ.

Desigur, lucrurile sunt mult mai complexe pentru că implică și legea din Galateni 3:19, evanghelia și neprihănirea prin credință. Însă, pentru scopul acestei broșuri este suficient pentru a vedea că vechea poziție adventistă cu privire la legăminte era serios afectată de solia lui Jones, Waggoner și Ellen White. Unii au acceptat-o, alții nu. Astfel, o controversă a fost mereu vie în adventism.

CE CREDEAU WAGGONER ȘI JONES?

Solii de la Minneapolis nu înțelegeau cele două legăminte ca reprezentând două dispensațiuni sau două perioade – Vechiul și Noul Testament. Waggoner a crezut că al doilea sau noul legământ a existat înainte de legământul făcut la Sinai și că, de fapt, al doilea legământ a existat sub toate aspectele cu mult timp înainte de primul [sau vechiul] legământ, încă din zilele lui Adam.  Pentru Waggoner, legământul și făgăduința făcută lui Avraam erau unul și același lucru. Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam și tuturor popoarelor prin el („tuturor familiilor pământului”) că le va da întregul pământ, înnoit, după ce îi va elibera de blestem. Această făgăduință cuprindea viața veșnică și faptul de a-i face neprihăniți pe toți cei care credeau, deoarece, pentru a moșteni țara, era necesar ca omul să fie neprihănit. Acest legământ veșnic a fost confirmat de Dumnezeu în Hristos, Galateni 3:17 […] printr-un jurământ adăugat făgăduinței. Aceste două lucruri neschimbătoare, pentru că Dumnezeu nu putea să mintă, au făcut ca jertfa lui Hristos să fie la fel de eficace în zilele lui Avraam și Moise, precum este acum”. Dumnezeu S-a pus pe Sine însuși și propria existență ca garanție pentru mântuirea noastră în Isus Hristos – viața Sa pentru viața noastră.

Conform lui Waggoner (și Jones) „legământul cel veșnic” făcut cu Avraam nu a fost un contract, în sensul în care două părți fac o înțelegere reciprocă. A fost făgăduința lui Dumnezeu către Avraam și răspunsul lui Avraam prin credință. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, iar aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Avraam a oferit mai mult decât un consimțământ intelectual. El a prețuit făgăduințele lui Dumnezeu și, în acest sens, a păzit legământul cu Dumnezeu, devenind astfel tatăl tuturor celor ce cred (Romani 4:11). „Noul legământ”, sau „al doilea legământ”, a fost în realitate același legământ pe care Dumnezeu îl făcuse deja cu Avraam. A fost numit astfel numai pentru că a fost al doilea legământ făcut cu Israel ca națiune și a fost nou pentru ei, spre deosebire de vechiul legământ. „Nu există nicio binecuvântare care poate fi obținută în virtutea celui de-al doilea legământ și care să nu-i fi fost făgăduită și lui Avraam. Iar noi, cei cu care este făcut al doilea legământ, putem să împărtășim moștenirea făgăduită numai celor ce sunt copii ai lui Avraam (Galateni 3:29); toți cei care au credință sunt copii ai lui Avraam.”[58]

Dar ce putem spune despre primul legământ? De ce a intrat Dumnezeu într-un legământ cu Israel, diferit de legământul făcut cu Avraam? Waggoner a explicat că, în conformitate cu Exodul 6:2-8, Dumnezeu a propus să elibereze poporul Israel din robia egipteană, ca împlinire a legământului făcut cu Avraam. Când i-a adus la poalele Muntelui Sinai, El le-a amintit ce făcuse cu egiptenii și cum îi purtase pe aripi de vultur. Dumnezeu a dorit ca poporul să intre în același legământ al credinței, pe care îl făcuse cu Avraam, dar poporul nu a avut încredere în El la Marea Roșie, nici când a primit mana și nici la apele de la Meriba (psalmul 106). Așadar, la Muntele Sinai, Domnul i-a pus din nou la încercare, referindu-se la legământul făcut cu Avraam cu mult timp în urmă, și i-a îndemnat să-l păzească, asigurându-i cu privire la rezultate. „Legământul cu Avraam […] a fost un legământ al credinței, iar ei puteau să-l păzească pur și simplu prin păstrarea credinței. Dumnezeu nu le-a cerut să intre într-un alt legământ cu El, ci doar să accepte legământul Său de pace. Răspunsul potrivit din partea poporului – a scris Waggoner – ar fi trebuit să fie «Amin, așa să fie, Doamne, facă-se după voia Ta.»” În schimb, poporul a răspuns făcând el însuși o făgăduință: „«Vom face tot ce a spus Domnul»” (Exodul 19:8).[59] Nu este de mirare că Dumnezeu a răspuns cu o mare dorință în inimă: „O! de ar rămâne ei cu aceeași inimă ca să se teamă de Mine și să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiți pe vecie, ei și copiii lor!” (Deuteronomul 5:29).

Waggoner a spus clar de câteva ori că „în primul legământ, oamenii au făgăduit că vor păzi toate poruncile lui Dumnezeu, pentru a fi vrednici de un loc în împărăția Sa. Aceasta a fost o făgăduință de a se face singuri neprihăniți, deoarece Dumnezeu nu le-a făgăduit că îi va ajuta”.[60] „Primul legământ a fost pur și simplu următorul: o făgăduință din partea oamenilor că vor păzi legea Sa sfântă și o declarație din partea lui Dumnezeu cu privire la rezultatele care vor urma ascultării de El.” Din nou, „făgăduințele vechiului legământ au fost în realitate în întregime din partea oamenilor […]. Primul legământ a fost o făgăduință din partea oamenilor care au spus că se vor face singuri sfinți. Totuși, ei nu au putut să facă acest lucru”[61]. Oamenii și-au asumat responsabilitatea de a săvârși lucrările lui Dumnezeu, dovedind o lipsă de prețuire a măreției și sfințeniei Sale. Oamenii încearcă să-și întemeieze propria neprihănire și refuză să se supună neprihănirii lui Dumnezeu, numai atunci când nu cunosc neprihănirea lui Dumnezeu. Făgăduințele lor sunt lipsite de valoare, deoarece ei nu au puterea de a le împlini; și totuși Israel a repetat făgăduința de două ori (Exodul 24:3, 7).

Ca rezultat al necredinței lui Israel, Domnul a urmat un plan alternativ și S-a coborât la nivelul poporului. El a coborât pe Muntele Sinai în mijlocul focului, fulgerelor și al cutremurului, determinându-i pe oameni să tremure, când a rostit cuvintele celor zece porunci, dar nu făcuse niciunul din aceste lucruri cu Avraam, în inima căruia scrisese aceleași zece porunci. Deși legea morală „fusese cunoscută încă de la creațiune”, Waggoner a văzut-o ca fiind legea „adăugată” și „îndrumătorul” care trebuia să ne conducă la Hristos, așa cum se spune în Galateni 3:19, 24.[62]

Waggoner a recunoscut că „legea lui Dumnezeu – denumită legământul Său – a fost temeiul [vechiului] legământ între El și Israel”. Totuși, Waggoner a spus cu claritate că cele zece porunci erau „antedatate” sau erau deja existente înainte de a fi rostite pe Sinai și, ca urmare, erau „întru totul deosebite de tranzacția de la Horeb”. Deși rezultatul dorit al ambelor legăminte a fost același – păzirea poruncilor lui Dumnezeu – acest lucru nu putea să aibă loc, deoarece legământul era bazat pe făgăduințele omului. În consecință, scopul celor zece porunci a fost acela de a îndrepta „mintea oamenilor spre legământul avraamic, care a fost confirmat de Dumnezeu în Hristos”. Acesta a fost scopul legii întotdeauna: „Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoșilor, atât acum, cât și în zilele lui Moise, este: legea a fost dată în mod insistent omului pentru a produce convingerea de păcat și, astfel, pentru a-l determina pe cel păcătos să caute libertatea […] care i-a fost oferită cu mult timp în urmă, dar cel păcătos nu a vrut să asculte oferta […] și să caute să trăiască o viață neprihănită prin credința în Hristos.”[63]

Nici această prezentare a concepției Waggoner-Jones nu este completă, cititorului revenindu-i privilegiul de a descoperii profinzimea soliei aduse de ei, solie despre care Ellen White a spus:

„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său cea mai prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones. Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenția oamenilor pe Mântuitorul înălțat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulți L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale și spre iubirea Sa neschimbătoare față de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să poată împărți oamenilor daruri bogate, împărtășindu-i omului neajutorat darul neprețuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare și să fie însoțită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.”[64]

În vreme ce acest pasaj din colecția de materiale despre 1888 ne arată că Ellen White a recunoscut trimiterea divină a celor doi soli și că ea a fost de acord cu solia neprihănirii prin credință, totuși, constituie acest pasaj o dovadă că ea susținea poziția Waggoner-Jones cu privire la legăminte? Răspunsul este un da categoric. Nu poți susține solia neprihănirii prin credință, așa cum a fost predicată de Jones și Waggoner, dacă nu înțelegi subiectul legămintelor așa cum a fost prezentat de ei. Însă, pentru a ne asigura că ei predicau cu acceptul lui Ellen White ceea ce am spus mai sus, să analizăm poziția ei.

Învățăturile lui Jones și Waggoner nu au început la Minneapolis. Ei și-au prezentat descoperirile biblice începând din 1884 în articolele publicate în The Signs of the Times. La Minneapolis doar s-a continuat ceea ce începuse cu câțiva ani mai devreme. Sesiunea Conferinței de la Minneapolis, precum și ceea din 1886 au fost caracterizate de discuții aprinse pe tema legii din Galateni 3:19 – legea adăugată. Dar, strâns legat de această temă este subiectul legămintelor. Nici anii imediat următori nu au adus o rezolvare în această discuție. Controversa cu privire la cele două legăminte nu și-a găsit rezolvare în biserică la întâlnirea lucrătorilor din 1890 și a continuat să reprezinte un prilej de dispută în anii următori. Am văzut asta în scrisoarea lui Daniells din 1902. Ellen White însă, a făcut o precizare publică în timpul acelei întruniri cu privire la unde se găsește autoritatea divină. Biblia trebuia să fie mijlocul prin care disputa să fie rezolvată. În continuare vom prezenta o scurtă istorie a modului în care Ellen White s-a raportat la acest concept în accea perioadă.

ELLEN WHITE ȘI LEGĂMINTELE

Câțiva frați au studiat Biblia și au ajuns la aceeași concluzie cu privire la lege și cele două legăminte așa cum erau prezentate de E. J. Waggoner. Ellen White privea problema legii din Galateni ca fiind o chestiune minoră. Cu siguranță nu era un „pilon“ al doctrinei bisericii. Acesta era motivul pentru care nu putea înțelege de ce acest subiect a determinat un așa „incredibil război“ la Minneapolis. În problema legămintelor însă, dânsa era pe punctul de a rupe tăcerea. După conferința de la Minneapolis, Ellen White a încurajat studiul biblic pe acest subiect. Nici cuvântul lui E. J. Waggoner și nici al lui Uriah Smith nu trebuiau să fie luate ca fiind adevărate. Ea însăși a încercat să se situeze în afara controversei prin faptul că nu a luat poziție cu privire la legea din Galateni sau cele două legăminte.

Dumnezeu nu a întârziat mult, dar a dat un timp pentru ca fiecare să învețe să nu fie partinic, partizan, dependent de studiul altora și așa mai departe. Era joi, 6 martie 1890. Acum sosise clipa. Fusese trimisă lumină de sus. Ellen White a primit înțelegerea pe care o avea Dumnezeu cu privire la cele două legăminte. Sabatul următor, pe 8 martie, i-a scris o scrisoare fratelui Smith în care a spus:

„Cu două nopți în urmă mi s-a arătat că dovezile cu privire la legăminte au fost clare și convingătoare. Dumneata, fratele Dan Jones, fratele Porter și alții vă irosiți capacitățile de a investiga pentru a da naștere unei poziții cu privire la legăminte care să difere de cea prezentată de fratele Waggoner. Dacă ați fi primit adevărata lumină care luminează, nu ați fi călcat pe urmele iudeilor prin maniera de interpretare și prin denaturarea Scripturii. Ce anume îi făcea așa zeloși? De ce îi deranjau cuvintele lui Hristos? De ce iscoadele Îl urmăreau pentru a-I vâna cuvintele cu scopul de a le repeta, reinterpreta și de a le schimba sensul în așa fel încât să se potrivească intenției minților lor nesfinte? În felul acesta îi înșelau ei pe oameni. Inventau false probleme. Interpretau acele lucruri pentru a încețoșa și a duce în rătăcire mințile altora. Problema legământului este una clară și va fi acceptată de către orice minte sinceră, lipsită de prejudecăți, dar Domnul mi-a dat lumină cu privire la acest subiect. Ați întors spatele luminii clare pentru că vă era teamă că problema legii din Galateni va trebui acceptată și ea. Cu privire la legea din Galateni nu am și nu am avut vreo povară.”[65]

Ellen White și-a încheiat scrisoarea astfel:

„Dacă întorci spatele unei raze de lumină temându-te că aceasta te obligă să accepți poziții pe care nu vrei să le accepți, lumina respectivă devine un așa întuneric pentru tine, încât, fiind greșit, vei crede cu sinceritate că susții adevărul. Spun lucruri pe care le cunosc.”

Peste două zile, Ellen White i-a scris lui W. C. White:

„Sunt foarte mulțumită să aflu că profesorul Prescott le prezintă studenților în cursurile sale aceleași lecții pe care le-a prezentat fratele Waggoner. El prezintă legămintele. John [Froom] crede că subiectul este prezentat într-o modalitate clară și convingătoare. De Sabatul trecut, când am făcut declarația că subiectul legămintelor, așa cum a fost prezentat de fratele Waggoner, constituie adevărul, se pare că o mare eliberare a venit pentru multe minți. Sunt înclinată să cred că fratele Prescott primește mărturia, deși nu a fost prezent când am făcut această declarație. Am considerat că este timpul să iau poziție și sunt bucuroasă că Domnul m-a îndemnat să prezint mărturia pe care am prezentat-o.”[66]

Din nou, istoria și adevărul sunt mult mai complexe decât a fost expus aici. Totuși, cele prezentate până acum ne pot ajuta să înțelegem importanța subiectului. De asemenea, ne vor ajuta să vedem de ce Daniells vorbea despre acel „neam de bărbați”, fideli vechiului legământ, care se împotriveau soliei neprihănirii prin credință. Nu poți să crezi că legământul de la Sinai și legământul cel nou sunt unul și același legământ în două faze, și, în același timp, să crezi solia neprihănirii prin credință. Așa ceva este imposibil. Cu toate acestea, atât în Galatia, cât și la Minneapolis, oamenii mărturiseau neprihănirea prin credință în timp ce trăiau în legământul de la Sinai.

Cititorul care a citit cu interes până aici trebuie încurajat să cerceteze mai departe subiectul. Este, în același timp, un privilegiu și o responsabilitate. Cărțile recomandate pentru acest studiu sunt: E. J. Waggoner, Legământul cel veșnic, Vești bune; A. T. Jones, Evanghelia veșnică; Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii; E. White, Materialele 1888 (disponibile în aplicația 1888 Minneapolis). Pe paginile următoare se va reda un comentariu de Waggoner și unul de Jones la Galateni 4:21-27/(24).

Articol înrudit: Ellen White susține legământul

Note de subsol:

[1]. Evrei 9:22.

[2]. Efeseni 2:5, Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită (EDCR).

[3]. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16, EDCR).

[4]. Evrei 2:14-15, EDCR.

[5]. Vezi 1 Ioan 1:7.

[6]. Vezi Efeseni 1:7.

[7]. Vezi Evrei 13:12.

[8]. Vezi Romani 5:9.

[9]. Vezi Evrei 10:19.

[10]. Vezi Faptele apostolilor 15:5.

[11]. Predicarea evangheliei este predicarea lui Hristos: „Pavel, un rob al lui Hristos Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru evanghelia lui Dumnezeu (…) care Îl înfățișează pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește carnea” (Romani 1:1, 3, KJV). Pentru Pavel, predicarea lui Hristos însemna – „Căci n‑am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și încă răstignit” (1 Corinteni 2:2, EDCR) – predicarea jertfei lui Isus.

[12]. Vezi Galateni 1:1, 8-9, 11-12, 15-17.

[13]. Vezi Galateni 2:1-9.

[14]. Galateni 2:16 King James Version (KJV).

[15]. Galateni 3:8, KJV.

[16]. Vezi Galateni 3:7.

[17]. Vezi Galateni 3:9.

[18]. Galateni 3:15-18 EDCR.

[19]. Vezi Evrei 13:20; 12:24; Faptele apostolilor 3:25; Luca 1:72 etc.

[20]. Geneza 17:7-8, EDCR.

[21]. 2 Corinteni 1:20, KJV.

[22]. 1 Cronici 16:15.

[23]. Galateni 3:16, EDCR.

[24]. Galateni 3:29, EDCR.

[25]. Galateni 3:13-14, EDCR.

[26]. Evrei 6:13-20, EDCR.

[27]. Vezi Fapte 3:25-26.

[28]. Luca 22:20, EDCR.

[29]. Matei 26:28, KJV.

[30]. „[…] El va confirma legământul cu mulţi pentru o săptămână.” (Daniel 9:27, KJV).

[31]. Vezi 1 Ioan 1:7.

[32]. Vezi Efeseni 1:7.

[33]. Vezi Evrei 13:12.

[34]. Vezi Romani 5:9.

[35]. Vezi Evrei 10:19.

[36]. Ellen White, The Youth’s Instructor, 22 septembrie 1892, par. 1.

[37]. Idem, The Messenger, 10 mai 1893, par. 3.

[38]. Idem, The Signs of the Times, 5 septembrie 1892, par. 4.

[39]. Idem, Patriarhi și profeți, p. 370.

[40]. Vezi Geneza 18:19; Exodul 12:25; Fapte 7:3, 17; 13:32; Romani 4:13-14, 16, 20; Galateni 3:17, 19, 22; Efeseni 1:13; Evrei 4:1; 6:13.

[41]. Vezi Ieremia 31:31-33; Evrei 4:1; Evrei 6:17-18; 8:6; 8-12; 10:23; 2 Petru 3:13; 1 Ioan 2:25 etc.

[42]. Deuteronomul 7:12.

[43]. Leviticul 18:5.

[44]. Deuteronomul 28:1-2

[45]. Evrei 8:6, EDCR.

[46]. Imperfecțiune, defect, meteahnă, hibă.

[47]. Evrei 8:7, EDCR.

[48]. Galateni 3:15-18, EDCR.

[49]. Galateni 4:22-26, EDCR.

[50]. 2 Corinteni 3:5-11, EDCR.

[51]. Evrei 8:13, EDCR.

[52]. Această broșură nu prezintă și nu susține filozofia umană a teoriilor promovate de Grupul de Studiu Minneapolis 1888 (GSM).

[53]. William M. Brickey a fost un susținător înfocat al lui Uriah Smith după 1888.

[54]. Review and Herald, 21, 28 ianuarie și 4 februarie 1902.

[55]. Scrisă de Ellen White.

[56]. Uriah Smith, editorul revistei Review.

[57]. A. G. Daniells către William C. White, 14 aprilie 1902.

[58]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, p. 20; de asemenea, „Lecția 18 – Evrei 8:6-13 (Sabat, 1 februarie)”, Review and Herald, 21 ianuarie 1890, p. 45.

[59]. E. J. Waggoner, „The Promises to Israel: The Covenant of Promise”, Present Truth, 10 decembrie 1896, p. 789 [vezi E. J. Waggoner, Legământul cel veșnic, capitolul 28, în aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.)]. A. T. Jones a scris despre acest subiect în articolul său „Studies in Galatians. The Two Covenants. Gal. 4:21-24”, Review and Herald, 10 iulie 1900, p. 441.

[60]. E. J. Waggoner, „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (1889), p. 314. A. T. Jones a exprimat gânduri similare în articolul său, „Studies in Galatians. The Two Covenants. Gal. 4:21-24, 28”, Review and Herald, 24 iulie 1900, p. 472.

[61]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, pp. 9, 11; de asemenea, „Lecția 15 – Evrei 8:2-6 (Sabat, 11 ianuarie)”, și „Lecția 16 - Evrei 8:8-13 (Sabat, 18 ianuarie)”, Review and Herald, 7 ianuarie 1890, p. 14. A. T. Jones a exprimat gânduri similare în articolul său „Catholicism v. Christianity”, The Bible Echo, 24 iunie 1895, p. 195.

[62]. E. J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, pp. 24-26, 43-48. A. T. Jones a exprimat gânduri similare în articolele sale, „Studies in Galatians. Gal. 3:24, 25”, Review and Herald, 17 aprilie 1900, p. 249 și „Studies in Galatians. Gal. 3:24-26”, Review and Herald, 24 aprilie 1900, pp. 265-266.

[63]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, pp. 9, 26, 24; de asemenea, „Lecția 15 – Evrei 8:2-6 (Sabat, 11 ianuarie)”, Review and Herald, 7 ianuarie 1890, p. 14 și „Lecția 20 – Evrei 9:8-14 (Sabat, 15 februarie)”, Review and Herald, 4 februarie 1890, p. 78 și „Lecția 19 – Evrei 9:1-7 (Sabat, 8 februarie)”, Review and Herald, 28 ianuarie 1890, p. 61.

[64]. Ellen White, Materialele 1888, p. 1336.

[65]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 604.

[66]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 623-624.

 

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Beniamin Buzdugan: Aha! Mulțumim mult pentru poziția clarificatoare. Situația interpretată…

    a comentat la: Calul troian – Dennis Priebe

  2. Luceafărul: Mare atenţie, Biblia este scrisă de oameni prin…

    a comentat la: Isus este din veșnicie

  3. Paul Bucur: Pentru că am primit și câteva telefoane în…

    a comentat la: Calul troian – Dennis Priebe

Distribuie