Breaking News

Neprihănirea lui Hristos

Neprihănirea lui Hristos

washbScrisoarea care urmează a fost scrisă de Ellen White ca răspuns la o scrisoare trimisă ei de pastorul Wasburn. J.S. Washburn a fost unul din împotrivitorii soliei de la 1888, dar profund interesat de soarta bisericii a renunțat la concepțiile sale. Primul moment în care a început să se îndoiască de poziția sa a fost în anul 1889 când călătorea cu A.T. Jones în tren, apoi ascultând predicile acestuia din cadrul adunării de tabără din Kansas. În 1890 îngrijorarea lui față de starea bisericii se observă în scrisoarea trimisă lui Ellen White și la care ea a răspuns. Iată ce spunea Washburn:

„Dragă soră White…. În luna mai, am participat la institutul din Ottawa, Kansas, şi am fost profund impresionat de predicile fratelui A.T. Jones despre neprihănirea lui Hristos şi de conversaţiile pe care le-am avut cu dumneavoastră. Încă de atunci, m-am gândit că… înainte de sfârşitul timpului, în mijlocului poporului nostru va avea loc o lucrare specială legată de adevărata sfinţire…. M-am gândit că acum, temându-ne de o sfinţire falsă, noi am pierdut foarte mult din binecuvântarea specială a lui Dumnezeu şi, în realitate, am dat greş în a trăi experienţa adevăratei sfinţiri…. Mi se pare că Dumnezeu ţine deasupra capetelor noastre o binecuvântare mare, dar aşteaptă ca noi să fim pregătiţi pentru ea, înainte de a o revărsa. De asemenea, cred că binecuvântarea aceasta este adevărata sfinţire şi că, atunci când ne vom ridica la înălţimea datoriilor şi privilegiilor noastre în această privinţă, lucrarea noastră va înainta cu „mare strigare”. Este adevărat, sau este o greşeală?… Mă străduiesc să privesc în viitor, pentru a primi lumină asupra acestui subiect. Există lumină pentru noi? Îmi dau seama ca niciodată până acum, că ne aflăm în starea descrisă în Apocalipsa 3,14-17 [418] şi că experienţa noastră de la Minneapolis şi din alte locuri şi ocazii constituie o dovadă că nu am ştiut lucrul acesta. Acest fapt este adevărat, deoarece Hristos ne sfătuieşte să cumpărăm aur, haine albe şi alifie pentru ochi; aşa este?… Dacă, în multitudinea grijilor şi poverilor dumneavoastră, găsiţi timp să răspundeţi la aceste întrebări, răspunsul dumneavoastră va fi primit cu recunoştinţă.” – J.S. Washburn către Ellen G. White, 17 aprilie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 174.

Din nefericire, Washburn nu a primit răspunsul lui Ellen White. La începutul lunii iunie, după moartea mamei sale, Washburn a fost foarte descurajat. J.H. Durland raporta că Washburn „a spus că simţea că ar vrea să renunţe la totul…. El a vorbit deschis despre influenţa nefavorabilă a pastorilor din conducerea Conferinţei cu privire la Mărturii”. Din fericire, după ce Durland a petrecut aproape o jumătate de zi cu Washburn, acesta a început să vadă lumina şi… să se întoarcă în cort bucuros (J.H. Durland către O.A. Olsen, 2 iunie 1890). În cele din urmă, în septembrie, Washburn i-a scris o a doua scrisoare lui Ellen White. Ea a răspuns chiar în aceeaşi zi, explicându-i ce se întâmplase: „Articolul din revistă [Review and Herald, 19 august, 1890] a fost un răspuns la scrisoarea ta. L-am scris ca pe o scrisoare particulară cu mult timp înainte de a apărea în Review, dar când l-am citit câtorva fraţi, ei m-au îndemnat să îl public în revistă, pentru ca şi alţii să poată beneficia de el, iar eu am fost de acord”. Ellen White a consimţit, dar „nu a putut să explice întârzierea”, deoarece nu „fusese nicio amânare a publicării articolului”. Washburn nu numai că nu a primit niciodată scrisoarea, dar aceasta nici nu a fost publicată în Review, până în 19 şi 26 august, 1890, la patru luni după ce o scrisese Ellen White (Ellen G. White către J.S. Washburn, scrisoarea 36a, 18 septembrie, 1890; în 1888 Materials, p.708).

  Review and Herald, 19 august 1890

     Dragă Frate: Am citit cu plăcere solicitarea de informații din scrisoarea pe care mi-ai adresat-o, deoarece gândul că lucrarea Duhului lui Dumnezeu asupra inimii tale produsă la întâlnirea de la Kansas rămâne încă neștearsă, este o pricină de mare bucurie. Tu ai avut o străfulgerare a neprihănirii lui Hristos pe care nu ai pierdut-o, așa cum sunt sigură că au făcut alții, atunci când au intrat în legătură cu aceia care nu au apreciat acest adevăr binecuvântat. Sunt bucuroasă că Isus Își manifestă într-adevăr prezența, atunci când aceasta este căutată cu toată inima și recunoscută cu mulțumire.

     Atunci când solia celui de-al treilea înger este predicată așa cum ar trebui, proclamarea ei este însoțită de putere și devine o influență dăinuitoare. Trebuie să fie însoțită de putere dumnezeiască, altfel nu va realiza nimic. Adesea sunt îndrumată spre pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau înțelepte și cinci neînțelepte. Această parabolă a fost și va fi împlinită la literă, deoarece are o aplicabilitate specială pentru vremea aceasta și, asemenea soliei celui de-al treilea înger, s-a împlinit și continuă să fie adevăr prezent până la încheierea timpului. Cele zece fecioare din parabolă aveau candele, însă doar cinci dintre ele aveau uleiul salvator care făcea ca lămpile lor să continue să ardă. Aceasta reprezintă starea bisericii. Atât cele înțelepte, cât și cele neînțelepte își au Bibliile lor și au la dispoziție toate mijloacele harului; însă sunt mulți care nu apreciază faptul că trebuie să aibă ungerea divină. Ei nu dau ascultare invitației: Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară.

     Isus dorește să șteargă chipul celor pământești din mintea urmașilor Săi, și să imprime asupra lor chipul celor cerești, pentru ca astfel să devină una cu El, reflectând caracterul Său, și vestind puterile minunate ale Celui ce i-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată. Dacă ți-a fost îngăduit să stai în prezența Soarelui Neprihănirii, aceasta nu este ca tu să absorbi și să ascunzi razele strălucitoare ale neprihănirii lui Hristos, ci ca tu să devii o lumină pentru ceilalți. Vrăjmașul are în rândurile noastre oameni prin care lucrează pentru ca lumina care Dumnezeu a îngăduit să strălucească asupra inimii și să ilumineze odăile minții, să fie întunecată. Există persoane care au primit prețioasa lumină a neprihănirii lui Hristos, dar ei nu acționează conform ei; aceștia sunt fecioare neînțelepte. Ei preferă sofismul vrăjmașului mai degrabă decât un clar „Așa zice Domnul”. Atunci când binecuvântarea lui Dumnezeu se odihnea asupra lor pentru ca ei să devină canale de lumină, aceștia nu au mers înainte, din lumină la o lumină mai mare; ei au îngăduit îndoielii și necredinței să intre, astfel încât adevărul pe care l-au văzut a devenit pentru ei o incertitudine.

     Satana îi folosește drept medium pe aceia care pretind a crede adevărul, dar a căror lumină a devenit întuneric, pentru a-și rosti neadevărurile și a-și transmite întunericul. Ei sunt cu adevărat fecioare neînțelepte, alegând întunericul mai degrabă decât lumina, și dezonorându-L pe Dumnezeu. Caracterul pe care îl cultivăm, atitudinea pe care astăzi ne-o asumăm, hotărăște destinul nostru viitor. Noi cu toții facem o alegere, fie pentru a fi cu cei binecuvântați înlăuntrul cetății de lumină, fie pentru a fi cu cei nelegiuiți, afară din cetate. Principiile care guvernează acțiunile noastre pe pământ sunt cunoscute în cer, iar faptele noastre sunt înregistrate cu credincioșie în rapoartele din cărți. Acolo este cunoscut dacă deținem caractere după rânduiala lui Hristos sau după rânduiala arhiamăgitorlui care a cauzat răzvrătire în cer. Suntem noi fecioare înțelepte, sau trebuie ca să fim clasificați ca făcând parte dintre cele neînțelepte? Aceasta este întrebarea în privința căreia noi hotărâm astăzi, prin caracterul și atitudinea noastră. Ceea ce trece înaintea multora drept religia lui Hristos este format din idei și teorii, un amestec de adevăr și rătăcire. Unii încearcă să devină suficient de buni pentru a fi mântuiți. Ei se plâng în mod continuu de păcatele lor. Domnul spune despre ei: Iată acum ce mai faceți: Acoperiți cu lacrimi altarul Domnului, cu plânsete și gemete, așa încât El nu mai caută la darurile de mâncare, și nu mai poate primi nimic din mâinile voastre. Voi obosiţi pe Domnul prin cuvintele voastre şi mai întrebaţi: „Cu ce L-am obosit?” – Prin faptul că ziceţi: „Oricine face rău este bun înaintea Domnului şi de el are plăcere!” sau: „Unde este Dumnezeul dreptăţii?”

   Penitențe, mortificări ale trupului, mărturisirea constantă a păcatului, fără o pocăință sinceră; posturi, festivaluri și ceremonii exterioare, neînsoțite de adevărata consacrare – toate acestea sunt fără nici o valoare. Jertfa lui Hristos este suficientă. El a făcut o jertfă completă și eficientă pentru Dumnezeu iar efortul omenesc fără meritele lui Hristos este fără valoare. Urmând un astfel de curs, noi nu doar că dezonorăm pe Dumnezeu, dar și distrugem utilitatea noastră prezentă și viitoare. Eșecul de a aprecia valoarea jertfei lui Hristos are o influență degradantă; aceasta va distruge așteptările noastre și ne va face să nu fim la înălțimea privilegiilor pe care le avem; ne va conduce la primirea unor teorii nesănătoase și periculoase privitoare la mântuirea care a fost cumpărată pentru noi la un preț infinit. Planul de mântuire nu este înțeles a fi acela prin care puterea dumnezeiască este adusă omului pentru ca efortul său omenesc să fie în întregime încununat de succes.

     A fi iertat în felul în care Hristos iartă, înseamnă nu doar a fi achitat, ci a fi reînnoit în duhul minții noastre. Domnul spune: Îți voi da o inimă nouă. Chipul lui Hristos trebuie imprimat chiar asupra minții, inimii și sufletului. Apostolul spune: Noi însă avem gândul lui Hristos. Fără lucrarea de transformare care poate veni doar prin puterea dumnezeiască, înclinațiile înnăscute sunt lăsate în toată puterea lor în inimă, pentru a crea noi lanțuri și a impune o robie care nu ar putea fi vreodată sfărâmată de puterea omenească. Însă oamenii nu pot ajunge în cer cu vechile lor gusturi, înclinații, idoli, idei și teorii. Cerul nu ar fi un loc al bucuriei, căci pentru ei totul ar fi în conflict cu gusturile, apetitul și înclinațiile lor, și într-o opoziție dureroasă cu trăsăturile lor de caracter, naturale și cultivate.

     În parabola fecioarelor, cinci sunt înfățișate ca fiind înțelepte și cinci ca neînțelepte. Denumirea de „fecioare neînțelepte” reprezintă caracterul acelora care nu au acea lucrare autentică a inimii, urzită de Duhul lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos nu schimbă pe fecioarele neînțelepte în fecioare înțelepte. Atunci când Hristos vine, balanțele cerului vor cântări caracterul și vor decide dacă acesta este curat și sfințit, sau este necurat și nepotrivit pentru împărăția cerurilor. Aceia care au disprețuit harul dumnezeiesc care le este la îndemână, har care i-ar fi calificat să devină locuitori ai cerului, vor fi fecioare neînțelepte. Ei ai avut toată lumina, toată cunoștința, dar au eșuat să obțină uleiul harului; ei nu au primit adevărul în puterea lui sfințitoare.

     Fericirea este rezultatul sfințeniei, al conformării față de voința lui Dumnezeu. Aceia care vor fi sfinți în cer trebuie să fie întâi sfinți aici pe pământ deoarece, atunci când vom părăsi acest pământ, vom lua cu noi caracterele noastre; iar aceasta va însemna pur și simplu luarea cu noi a unora dintre elementele cerești împărtășite prin neprihănirea lui Hristos.  

     Starea bisericii reprezentată de către fecioarele neînțelepte este totodată menționată ca fiind starea laodiceană. Martorul credincios declară: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.

     Creștinii cu inima împărțită ascund vederii slava lui Dumnezeu, reprezintă în mod greșit cucernicia și determină pe oameni să primească idei false cu privire la ce constituie evlavia vie. Alții cred că, dacă acești mărturisitori cu inima împărțită pot face astfel, la fel și ei pot să fie creștini și totuși să țină cont de gusturile lor, îngrijindu-se de propria lor fire. Pe stindardul multor pretinși creștini este scris moto-ul „Poți să-i slujești lui Dumnezeu și să-ți satisfaci eul, poți să-i slujești lui Dumnezeu și lui Mamona”. Ei pretind a fi fecioare înțelepte dar, neavând în vasele lor uleiul harului, ei nu transmit nici o lumină pentru slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor. Ei caută să facă ceea ce Răscumpărătorul lumii a spus că este imposibil a face; El a declarat: Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona. Aceia care mărturisesc a fi creștini dar nu calcă pe urmele lui Hristos, fac fără efect cuvintele Lui, și ascund vederii planul de mântuire. Prin spiritul și comportarea lor ei de fapt spun: „Isuse, Tu n-ai înțeles pe vremea Ta la fel de bine cum înțelegem noi astăzi, că omul poate să-i slujească lui Dumnezeu și lui Mamona”. Acești mărturisitori ai religiei pretind că păzesc legea lui Dumnezeu, dar ei nu o păzesc. O, ce ar fi ajuns standardul omenesc, dacă ar fi fost lăsat în mâinile omului! Dumnezeu a înălțat propriul Său standard: poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Iar experiența care urmează predării totale înaintea lui Dumnezeu este neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt. Tot ceea ce omul atinge cu mâinile sale nesfinte și intelectul său nesfințit, chiar și evanghelia adevărului, devine contaminat prin contactul cu acesta. Omul își pune încrederea în om, sprijinindu-se pe brațul de carne, însă toată lucrarea omului este de pe pământ, pământească.

Review and Herald, 26 august 1890

     Hristos spune: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Este privilegiul fiecărui suflet să facă din Hristos Mântuitorul său personal. Nu trebuie să aștepți să devii bun; nu trebuie să gândești că vreun efort de-al tău vor face rugăciunile tale acceptabile și să-ți aducă mântuire. Fie ca fiecare bărbat și femeie să se roage lui Dumnezeu și nu omului. Fie ca fiecare să vină la Hristos în umilință și să-I vorbească cu propriile sale buze. Cererea „Te vei ruga pentru mine?” a devenit o simplă formă de vorbire; ar trebui ca să te rogi personal lui Dumnezeu pentru tine, crezând că El ascultă fiecare cuvânt pe care îl rostești. Dezgolește-ți inima pentru examinarea Sa, mărturisește-ți păcatele, cerându-I să te ierte, apelând la meritele ispășirii, apoi contemplă prin credință marele plan al răscumpărării și Mângâietorul îți va aduce aminte de toate lucrurile.

     Cu cât studiezi mai mult caracterul lui Hristos, cu atât îți va părea mai atractiv. El va deveni ca Unul apropiat ție, într-o strânsă tovărășie cu tine, iar afecțiunile tale se vor ține de El. Din moment ce mintea este modelată de preocupările cu care are cel mai mult de a face, atunci a gândi la Isus, a vorbi despre El, te va face în stare să devii asemenea Lui în Spirit și caracter. Vei reflecta chipul Său în ceea ce este măreț, curat și duhovnicesc. Vei avea gândul lui Hristos, iar El te va trimite ca reprezentant spiritual al Său către lume. El va fi singura ta slavă. Nu te poți asocia cu lumea fără ca să devii părtaș spiritului ei, fără a deveni vinovat de trădare împotriva Domnului care te-a răscumpărat.

     Este privilegiul oricărui căutător serios al adevărului și neprihănirii, să se sprijine pe făgăduințele sigure ale lui Dumnezeu. Domnul Isus face clar faptul că tezaurele harului divin sunt puse în întregime la dispoziția noastră, pentru ca să devenim canale de lumină. Nu putem primi bogățiile harului lui Hristos fără ca să dorim să le împărtășim cu alții. Atunci când avem dragostea lui Hristos în inimile noastre, vom simți că este datoria și privilegiul nostru să o comunicăm. Soarele care strălucește pe cer, își revarsă razele strălucitoare în toate aspectele vieții, la drumuri și la garduri. Are suficientă lumină pentru mii de lumini asemenea cu a noastră. Și la fel este cu Soarele neprihănirii; razele strălucitoare ale vindecării și bucuriei sunt în mod amplu suficiente să mântuiască mica noastă lume, și sunt eficiente pentru a statornici siguranța în fiecare lume care a fost creată. Hristos declară că Tatăl nostru ceresc este mai doritor să dea Duhul Său Cel Sfânt acelora care Îl cer, decât părinții pământești să dea daruri bune copiilor lor. Ziua Cincizecimii a oferit o ocazie minunată. În revărsarea Duhului Sfânt, ce mărturie a fost dată despre belșugul harului lui Hristos! Cum se face că aceia care pretind a crede înaintatul adevăr, trăiesc atât de mult sub privilegiile lor? De ce amestecă ei eul în tot ceea ce fac? Dacă ei vor îndepărta eul, Isus va turna o rezervă nesecată din râul vieții în sufletul însetat. Cum pot deveni lucrătorii noștri reprezentanți ai lui Hristos, atât timp cât ei se simt auto-suficienți, când prin spirit și atitudine spun Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic? Trebuie să nu fim într-o stare de auto-suficiență, altfel vom fi descriși asemenea celor care sunt ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi.

     De la timpul întâlnirii de la Minneapolis am văzut condiția bisericii Laodiceea ca niciodată mai înainte. Am auzit mustrarea lui Dumnezeu spusă acelora care se simt atât de mulțumiți, care nu își cunosc lipsa spirituală. Isus vorbește acestora la fel cum a vorbit femeii din Samaria: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: “Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.

     Asemenea iudeilor, mulți și-au închis ochii ca să nu vadă; însă este un mare pericol acum în a închide ochii la lumină și a umbla fără Hristos, nesimțind nici o nevoie, exact așa cum s-a întâmplat și când El a fost pe acest pământ. Mi-au fost arătate multe lucruri pe care le-am prezentat înaintea poporului nostru cu solemnitate și ardoare, dar aceia a căror inimi s-au împietrit prin critică, invidie și bănuieli rele, nu știau că ei erau săraci, ticăloși, nenorociți, orbi și goi. Aceia care se împotrivesc soliilor lui Dumnezeu, trimise prin umilul Său slujitor, gândesc că ei se află în contradicție cu sora White, deoarece ideile ei nu sunt în armonie cu ale lor; dar această contradicție nu este cu sora White, ci cu Domnul care i-a încredințat o lucrare de făcut.

     Aceia care își recunosc nevoia de pocăință înaintea lui Dumnezeu și credință în Domnul Isus Hristos, vor simți în suflet remușcare și se vor pocăi pentru împotrivirea față de Duhul Domnului. Ei își vor mărturisi păcatul de a refuza lumina pe care Cerul le-a trimis-o cu atâta îndurare și vor renunța la păcatul care a întristat și insultat Duhul Domnului. Ei își vor umili eul și vor accepta puterea și harul lui Hristos, recunoscând soliile de avertizare, mustrare și încurajare. Credința lor în lucrarea lui Dumnezeu va fi făcută cunoscută, iar ei se vor sprijini pe jertfa ispășitoare. Ei își vor însuși harul îmbelșugat al lui Hristos în mod personal, iar El va deveni pentru ei un Mântuitor real, deoarece ei își vor da seama de nevoia lor de El și se vor odihni în El cu o încredere totală. Aceștia vor bea din izvorul de apă de viață din fântâna divină, de nesecat. Într-o experiență nouă și binecuvântată, ei se vor abandona pe ei înșiși în Hristos, devenind părtași de natură dumnezeiască. Omenescul și dumnezeiescul vor coopera zilnic, iar inima va izbucni în mulțumiri și lăudă la adresa lui Hristos. Inspirația cerească va avea o parte în experiența creștină, iar noi vom crește la statura plinătății de bărbați și femei în Hristos Isus.

     Creșterea în cunoștința și caracterul lui Hristos este aceea care sfințește sufletul. A discerne și a aprecia minunata lucrare de ispășire îl transformă pe acela care contemplă planul de mântuire. Privind la Hristos, el este schimbat în același chip, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. Admirarea lui Isus devine un proces care înnobilează și rafinează pe creștinul adevărat. El vede Modelul și crește în asemănarea cu El, și cât de ușor sunt atunci aplanate disensiunile, rivalitățile și conflictul. Desăvârșirea caracterului asemenea lui Hristos este aspirația creștinului. Atunci când Îl vedem așa cum este, se trezește dorința de a fi ca El, iar aceasta înalță întreaga făptură omenească căci oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat.

     Mă simt tristă atunci când mă gândesc cum timp de mulți ani a existat o coborâre treptată a stindardului. Mi-a fost arătat că foarte puțini sunt conștienți de prezența Veghetorului divin care declară: Știu faptele tale. Prin îngăduirea păcatului mulți au pierdut favoarea lui Dumnezeu, L-au reprezentat greșit pe Isus, au uitat de prezența Sa, au uitat că trăiesc sub privirea Lui și astfel au adăugat rău la rău. Toți aceștia sunt fecioare neînțelepte. Ei nu au nici o mângâiere statornică. Puterea lui Hristos trebuie să fie mângâierea, speranța și cununa bucuriei pentru oricine Îl urmează pe Isus în acest conflict, în luptele vieții sale. Acela care Îl urmează cu adevărat pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, poate striga pe măsură ce înaintează: ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.

     Ce fel de credință este aceea care câștigă biruință asupra lumii? Este acea credință care face din Hristos Mântuitorul tău personal – acea credință care, recunoscând neajutorarea ta, incapacitatea totală de a te mântui pe tine însuți, se prinde de Ajutorul care este puternic în a mântui, ca fiind singura ta speranță. Credința este aceea care nu se va descuraja, care aude vocea lui Hristos spunând: „Îndrăznește, Eu am biruit lumea, iar puterea mea dumnezeiască este a ta”. Credința este aceea care Îl aude zicând: iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

     Motivul pentru care bisericile sunt slabe și gata să moară este acela că vrăjmașul a adus influențe de o natură descurajatoare asupra sufletelor tremurânde. El a căutat să Îl ascundă pe Isus vederii lor, pe Acela care este Mângâietorul, care îi mustră, avertizează și sfătuiește: „Aceasta este calea, umblați pe ea!” Hristos are toată puterea în cer și pe pământ, iar El poate să întărească pe cel șovăitor și să-l îndrepte pe cel greșit. El poate inspira încredere și speranță în Dumnezeu; iar rezultatul încrederii în Dumnezeu este întotdeauna acela de a crea încredere unul în altul.

     Fiecare suflet trebuie să aibă o conștiență că Hristos este Mântuitorul său personal; atunci dragostea zelul și statornicia se vor manifesta în viața creștină. Oricât de clar și convingător este adevărul, acesta nu va sfinți sufletul și nu va reuși să îl întărească și să îl fortifice în conflictele lui, dacă nu este adus într-o atingere constantă cu viața. Satana a realizat cel mai mare succes al său interpunându-se între suflet și Mântuitor.

   Hristos nu ar trebui lăsat niciodată afară din gândurile noastre. Îngerii au spus cu privire la El: Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale. Isus, prețios Mântuitor! Siguranță, ajutor, protecție și pace: toate se află în El. El este risipitorul tuturor îndoielilor noastre, garanția tuturor nădejdilor noastre. Cât de prețios este gândul că noi putem într-adevăr deveni părtași de natură divină, prin care putem birui așa cum Hristos a biruit! Isus este plinătatea așteptărilor noastre. El este tema cântecelor noastre, umbra unei stânci mari într-un pământ ars de sete. El este apa vie pentru sufletul însetat. El este adăpostul nostru în furtună. El este neprihănirea noastră, sfințirea noastră, răscumpărarea noastră. Atunci când Hristos este Mântuitorul nostru personal, vom vesti puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.  

     Marea noastră lipsă spirituală nu este cauzată de vreun eșec din partea lui Hristos de a face tot ce se putea face pentru biserică. Tatăl nostru ceresc a dăruit tot Cerul într-un singur dar – acela al Fiului Său preaiubit. Lucrarea Duhului Sfânt nu este aceea de a tencui cu ipsos, ci de a convinge lumea cu privire la păcat, neprihănire și judecata care va veni. Isus spune: Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii. Descoperirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, murind pentru păcatele oamenilor, atrage inimile acestora prin puterea iubirii infinite și convinge păcătosul cu privire la păcat. Hristos a murit pentru că legea fusese călcată, astfel încât omul vinovat să fie mântuit de pedeapsa vinei lui enorme. Dar istoria a dovedit că este mai ușor a distruge lumea decât a o reforma, deoarece oamenii L-au răstignit pe Domnul slavei, care a venit să unească pământul și cerul și pe om cu Dumnezeu.

Ellen G. White


Related Articles

De ce întârzie revenirea lui Isus?

„Credința în revenirea apropiată a lui Hristos este în descreștere. „Domnul meu întârzie să vină” nu este rostit doar în inimă,

W.C. White – notițe de la Minneapolis

Mai jos se pot citi notițele pe care W.C. White le-a făcut la Minneapolis:

Dumnezeul nostru este un foc mistuitor

O predică a lui Alonzo Trevier Jones, stenografiată în 22 oct. 1898 Publicată în Review and Herald în 24 ian.,