Pericolele puterii regești

Scopul lui Satana a fost întotdeauna acela de a determina pe oameni să privească pentru conducerea lor la alți oameni, mai degrabă decât la Dumnezeu. În orice organizație se pare că se găsesc dintre aceia care sunt doritori să se supună fără ezitare acelora care au autoritate și putere. Știind că cele două grupuri sunt complementare unul altuia, Satana caută continuu să creeze un sistem de loialitate care îi conduce pe oamenii cărora li s-au încredințat responsabilități de conducere, să creadă că puterea autocratică este un drept cu care ei sunt investiți de Dumnezeu, iar pe ceilalți că o astfel de putere este ceva rânduit de Dumnezeu. Aceștia din urmă, cu o mare reverență și respect, cred că Dumnezeu le cere să fie fără rezerve credincioși față de astfel de indivizi. Prea des, ei echivalează credincioșia față de Dumnezeu, cu credincioșia față de lideri. Ca argument pentru susținerea unei astfel de concepții periculoase este adus răspunsul lui David atunci când a fost îndemnat de către oamenii săi să îl ucidă pe regele Saul:

„Şi a zis oamenilor săi: «Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o aşa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului.»” - Samuel 24:6.

Ar trebui examinată chestiunea care a condus la răspunsul lui David. El a refuzat să-i aducă vreo vătămare fizică unsului Domnului. Aceasta n-ar trebui interpretat ca însemnând că noi trebuie să-i urmăm orbește pe liderii care, chiar unși fiind de Domnul, își întorc picioarele de pe calea și îndrumarea găsite în sfatul Domnului. Ar trebui mai degrabă să procedăm potrivit răspunsului pe care Petru și Ioan l-au dat atunci când au fost confruntați cu alegerea pe care trebuia să o facă între responsabilitățile date lor de Dumnezeu și direcțiile liderilor omenești.

„Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” - Fapte 5:29.

Nu ar trebui să uităm că loialitatea oarbă față de unșii Domnului i-a condus pe oameni să strige „Răstignește-L!” Acești oameni au crezut că o astfel de loialitate față de lideri reprezenta loialitate față de Dumnezeu. Ce amăgire! Totuși, suntem noi altfel? Aceia care vor să arate o credincioșie adevărată față de Dumnezeu și față de unșii Săi trebuie să considere loialitatea lor față de Dumnezeu ca fiind supremă.

În timp ce este potrivit să manifestăm tot respectul și curtoazia, pe care o datorăm în relația noastră cu aceia care ocupă poziții de răspundere, este o dezonoare adusă lui Dumnezeu să urmăm orbește și să îi susținem, atât timp cât aceștia deviază de la voința Sa exprimată clar în Cuvânt.

Probabil că „Mărturiile pentru predicatori” a fost cartea folosită mai mult decât oricare alta pentru a explica relația liderilor cu turma lui Dumnezeu și să avertizeze împotriva spiritului de dominare care este evident în lume.

Liderii nu sunt mai puțin înclinați să respingă sfatul Domnului decât sunt laicii. „Mărturii pentru predicatori” oferă însemnate sfaturi pentru liderii a căror influență dominatoare a adus o mare suferință pentru membrii bisericii.

„Ani de zile, biserica a privit la oameni și a așteptat mult de la ei, dar nu și-a îndreptat privirile spre Isus, în care sunt centrate speranțele noastre de a avea viața veșnică.” - Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 93.

„Permiteți-mi să le adresez bisericilor și conferințelor noastre locale apelul de a înceta să depindă de oameni și de a înceta să se încreadă în puterea omenească. Nu vă uitați la ceilalți oameni, ca să vedeți cum se comportă ei sub influența convingerii adevărului și nu cereți ajutorul lor. […] Bisericile noastre sunt slabe, pentru că membrii sunt învățați să aștepte și să depindă de resursele omenești.” - Ibid., p. 380.

„De-a lungul anilor a existat o tendință tot mai mare ca oamenii aflați în poziții de responsabilitate să domnească asupra moștenirii lui Dumnezeu, îndepărtând în felul acesta din conștiința membrilor bisericii simțământul nevoii după îndrumarea divină și prețuirea privilegiului lor de a-I cere sfatul lui Dumnezeu cu privire la datoria lor.” - Ibid., p. 477–478.

De asemenea,Domnul a dat și alte sfaturi relevante, în chestiunea aceasta a puterii regești.

„Dacă inima lucrării ajunge stricată, biserica întreagă, în diferitele ei ramuri și interese, răspândită în străinătate, pe toată fața pământului, va suferi în consecință. Lucrarea principală a lui Satana este concentrată la sediul central al credinței noastre. El nu economisește nicio osteneală spre a corupe pe bărbații din pozițiile de răspundere și a-i convinge să fie necredincioși față de diferitele lor răspunderi.” - Mărturii pentru biserică, volumul 4, p. 210–211.

„Ierusalimul este o preînchipuire a ceea ce va fi biserica dacă refuză să primească și să umble în lumina pe care i-a dat-o Dumnezeu. Ierusalimul a fost favorizat de Dumnezeu ca depozitar al adevărurilor sfinte. Dar locuitorii lui au sucit adevărul și au disprețuit toate stăruințele și avertizările. Ei n-au vrut să respecte sfaturile Lui.” - Mărturii pentru biserică, volumul 8, p. 67.            

Fără îndoială, între James White și George Butler a existat un antagonism clar cu privire la înțelegerea rolului corect al bisericii. James White a îndemnat mereu la o abordare descentralizată, în care omul să privească la Dumnezeu mai degrabă decât la om pentru tărie și călăuzire în problemele de natură spirituală. Pe de altă parte, Butler a crezut că o autoritate centralizată ar aduce tărie spirituală, unitate și puritate doctrinală bisericii. Concluzia lui Butler este una ciudată dacă ținem cont că centralitatea autorității papei în biserica romano-catolică a adus exact rezultatul contrar.

Deja în anul 1873, la numai zece ani după formarea Conferinței Generale, Butler scria:

„Nu a fost vreodată o mare mișcare în această lume fără un lider; este chiar în natura lucrurilor că este imposibil ca așa ceva să fie de așteptat.” - Review and Herald, 18 noiembrie, 1873.

De cealaltă parte, James White a scris:

„În discuția legată de subiectul autorității, propunem a aduce dovezi din cuvintele lui Hristos și din învățăturile și practicile apostolilor, că Hristos este Conducătorul poporului Său și că lucrarea și poziția de conducere nu a fost încredințată nici unei persoane, în nici un timp, în era creștină.” - Review and Herald, 1 decemberie, 1874.

Întregul concept al descentralizării este strâns legat de acela al libertății religioase. S-a acordat multă atenție celor optsprezece cuvântări ținute de către E.J. Waggoner la sesiunea Conferinței Generale din 1888. Cu siguranță că acestea se află în centrul soliei care trebuia și încă trebuie proclamată lumii. Totuși, mult mai puțină atenție se acordă celor cincizeci de cuvântări ținute de A.T. Jones pe subiectul libertății religioase. Aceste teme – Hristos Neprihănirea noastră și libertatea religioasă – erau legate în mod inseparabil, deoarece libertatea în Hristos este potrivnică asupririi religioase. Oamenii nu trebuie să își încredințeze destinul veșnic în mâinile vreunui om sau a vreunei biserici, ci în mâinile lui Dumnezeu. Un astfel de concept nu subminează în niciun caz rolul divin al bisericii în viața poporului lui Dumnezeu; el plasează biserica în adevărata poziție pe care trebuie să o ocupe sub autoritatea lui Dumnezeu.

La scurt timp după conferința din 1888, A.T. Jones a predicat treizeci și una de predici în Kansas. Cincisprezece dintre acestea erau pe subiectul libertății religioase, unsprezece legate de conducerea bisericii, iar cinci pe îndreptățirea prin credință. Aceasta ne poate da o idee cu privire la legătura dintre neprihănirea prin credință, libertatea religioasă și conducerea bisericii.

În editorialul său din 4 ianuarie 1881, James White a scris:

„Lucrătorul care se sprijină pe vreun comitet de Conferință pentru călăuzire se desprinde din mâinile lui Hristos.” - Review and Herald, 4 ianuarie, 1881.

Conferințele nu au fost întemeiate pentru a exercita stăpânire asupra lucrării, nici asupra bisericilor locale, ci mai degrabă pentru a plănui și extinde lucrarea lui Dumnezeu în diferitele regiuni și zone. Mai mult, conferințele trebuiau să acționeze drept sfătuitori și nu ca dictatori peste poporul lui Dumnezeu. Sora White a exprimat clar relația dintre solia de la 1888 și conducerea bisericii.

„De aceea, planul lui Satana a fost dintotdeauna acela de a ascunde chipul Mântuitorului și de a-i determina pe oameni să privească la oameni, să se încreadă în oameni și să fie educați în așa fel încât să aștepte ajutor de la ei. Ani de zile, biserica a privit la oameni și a așteptat mult de la ei, dar nu și-a îndreptat privirile spre Isus, în care sunt centrate speranțele noastre de a avea viața veșnică. Prin urmare, Dumnezeu le-a trimis slujitorilor Săi o mărturie în care adevărul a fost prezentat așa cum este el în Isus, o mărturie care este solia celui de-al treilea înger, într-o formulare distinctă și clară.” - Mărturii pentru pastori, p. 93.

Când oamenii respins lumina deplină a voinței descoperite a lui Dumnezeu, în mod inevitabil ei vor încerca să exercite putere și stăpânire în dorința de a-și asigura loialitate în ciuda apostaziei. Sora White a prezis neputința bisericii, generată de eșecul acesteia de a accepta solia de la 1888 în plinătatea ei.

„Lucrarea deosebită a întreitei solii îngerești n-a fost înțeleasă în adevărata ei importanță. Domnul dorește ca poporul Său să fie într-o poziție mult mai înaintată decât aceea în care se află astăzi. […] Nu este în planul lui Dumnezeu ca lumina să nu fie dată poporului nostru — chiar adevărul prezent de care avem nevoie pentru timpul acesta. […] Dacă oamenii din conducerea Conferințelor noastre nu primesc acum solia trimisă lor de Dumnezeu și nu vor intra în rânduri pentru a acționa, comunitățile vor suferi pierderi mari.” - Mărturii pentru biserică, volumul 5, p. 714, 715.

Recunoscând teribilul efect asupra laicilor care rezulta din respingerea soliei de la 1888, sora White a scris:

„Ei au început această lucrare satanică la Minneapolis. […] Cu toate acestea, acești oameni ocupau poziții de răspundere, conduceau lucrarea și o făceau să se asemene cât mai mult cu putință cu modelul propriu.” - Mărturii pentru predicatori, p. 79, 80.

„Oamenii din poziții de responsabilitate L-au dezamăgit pe Isus. Ei au refuzat binecuvântările prețioase și au refuzat să fie canale de lumină. […] Cunoștința pe care ei ar fi trebuit să o primească de la Dumnezeu […] au refuzat să o accepte și astfel ei au devenit canale ale întunericului. Duhul lui Dumnezeu este mâhnit.” - Manuscrisul 13, 1889, pp. 3, 4.

Tragedia este că acești lideri respectați fuseseră plasați într-o astfel de poziție, încât influența lor greșită modela lucrarea celor mai tineri, punând astfel în funcțiune un lanț al apostaziei. Cei tineri învățau de la cei mai în vârstă și, pe măsură ce tinerii deveneau mai experimentați, ei, la rândul lor, influențau pe cei mai tineri decât ei care călcau pe urmele lor.

„Tinerii noștri privesc la cei mai în vârstă care stau rigizi ca niște bețe și nu vor să se miște ca să accepte vreo lumină nouă care este introdusă; ei râd și ridiculizează ceea ce spun oamenii aceștia [Jones și Waggoner], socotind că ceea ce fac este lipsit de consecințe. Cine poartă povara acestor râsete, și a acestei lupte, vă întreb? Cine o poartă? Aceia care s-au interpus între lumina pe care a dat-o Dumnezeu, ca să nu ajungă la poporul care ar trebui să o aibă.” - Sermons and Talks, p. 124.

„Diavolul a lucrat timp de un an de zile pentru a înăbuși aceste idei [solia de la 1888] […] Cât timp vor mai sta împotriva lui Dumnezeu cei din inima lucrării? Cât timp îi vor mai susține oamenii de aici pentru a face această lucrare? Dați-vă la o parte din drum, fraților. Luați mâna de pe chivotul lui Dumnezeu, și lăsați Duhul lui Dumnezeu să vină și să lucreze cu putere mare.” - Ibid., p. 126-127.

Satana a folosit oamenii din poziții de conducere pentru a perverti mințile slujbașilor mai tineri și, prin ei, pe laici. Deja se putea observa în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea un model de dependență de omenesc, mai degrabă decât de Cuvântul lui Dumnezeu. În mod natural liderii tind să-i susțină și să-i aprobe pe lucrătorii aceia care privesc spre ei pentru călăuzire și sfat, privindu-i pe aceștia ca fiind loiali și credincioși. În realitate, acești lucrători s-ar putea să reprezinte tocmai grupul acelora care și-au pierdut încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu și în adevărul Evangheliei, ca rezultat al loialității lor față de oamenii slabi și supuși greșelii. Odată ce acest mecanism se demarează, avem de-a face cu un proces dintre cele mai dificile de dat înapoi, pentru că, într-adevăr, continuarea acestuia aduce tot mai multă eroare, pe măsură ce o generație predă celei care vine după ea, ștafeta principiilor nedesăvârșite. Odată ce am părăsit piscul adevărului, tendința va fi de a merge mereu la vale, fiecare generație ducând apostazia un pic mai departe decât generația de dinainte. Aceasta este exact ceea ce Satana își dorește. Este absolut necesar ca fiecare membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea să își pună încrederea în întregime doar în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, fie el președinte al Conferinței Generale sau cel mai nou membru al adunării locale. Făcând aceasta, indivizii au un dispozitiv de securitate de care Satana nu poate trece.

Da, oamenii cu experiență au un rol important. Este responsabilitatea lor să ofere sfaturi și îndrumări, dar nu potrivit cu propriile lor idei, ci potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, întrebându-i pe aceia care sunt mai tineri, fie în ani sau în credință, să ia în considerare acest sau acel pasaj al Scripturii sau sfat de la mesagerul Domnului. Făcând aceasta, ei îi întorc pe oameni înapoi la Dumnezeu și la Cuvântul Său, mai degrabă decât să-i încurajeze pe aceștia să urmeze concepțiile lor despre adevăr și neprihănire, prea adesea supuse greșelii

Ne-am înșela dacă nu am arăta că vedem cum se repetă aceeași tendință care a existat și cu o sută de ani în urmă, în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea de astăzi. Ne putem imagina cu ușurință reacția liderilor din ultimul secol la sfatul care este redat mai jos. Dar noi am acționa oare diferit?

„Se manifestă din partea oamenilor din poziții de responsabilitate o lipsă a dorinței de a mărturisi unde au fost greșiți, iar această neglijență lucrează dezastrul, nu numai pentru ei înșiși, ci și pentru biserici.” - Review and Herald, 16 decembrie, 1890.

„Dacă vă complaceți într-o încăpățânare a inimii și, prin mândrie și îndreptățire de sine, nu vă mărturisiți greșelile, veți fi lăsați ca subiecte ale ispitelor lui Satana. Dacă atunci când Domnul vă descoperă erorile nu vă pocăiți sau nu faceți nicio mărturisire, providența are să vă aducă pe același teren din nou și din nou. Veți fi lăsați să faceți greșeli de o natură asemănătoare. Veți continua să fiți lipsiți de înțelepciune și veți continua să numiți păcatul neprihănire și neprihănirea păcat. Mulțimea de amăgiri care prevalează în aceste ultime zile are să vă acapareze iar voi veți schimba liderii, fără să vă dați seama că ați făcut acest lucru.” - Ibid., 1890.

În 1894 sora White deja dădea sfaturi și mai puternice. Cu siguranță că ea a scris următoarea declarație din pricina respingerii soliei lui Dumnezeu de către lideri:

„Este o biserică apostaziată, aceea care își micșorează distanța dintre ea și papalitate.” - Semnele timpului, 19 februarie 1894.

În același an, dar un pic mai târziu ea a scris:

„De aceea haideți să ne aducem aminte că slăbiciunea și ineficiența noastră sunt în mare măsură rezultatele faptului că privim la om, că ne încredem în om că va face acele lucruri pe care Dumnezeu a făgăduit să le înfăptuiască pentru aceia care vin la El.” - Review and Herald, 14 august 1894.

Declarații chiar mai puternice decât acesta au urmat. Deja în 1895 sora White a dat acest mesaj solemn:

„Spiritul de dominare se extinde la președinții conferințelor noastre. Dacă un om este încântat de propria putere și caută să domine asupra fraților săi, considerând că este învestit cu autoritatea de a-și impune voința, cea mai bună și singura măsura este să fie îndepărtat, altfel se va face mult rău, iar el își va pierde propriul suflet și va pune în pericol și sufletele altora. «Voi toți sunteți frați.» Dacă acești oameni nu-și schimbă comportamentul, tendința de a domina asupra moștenirii lui Dumnezeu va determina o reacție. Cei aflați în poziții de autoritate trebuie să manifeste spiritul lui Hristos. Să trateze fiecare caz care necesită atenție, așa cum l-ar trata Domnul Hristos. Ei trebuie să fie înzestrați cu Duhul Sfânt. Poziția unui om nu-l face cu nicio iotă sau o frântură mai mare în ochii lui Dumnezeu. El prețuiește doar caracterul. Domnul Hristos i-a descoperit lui Moise bunătatea, mila și dragostea lui Dumnezeu. Acesta era caracterul lui Dumnezeu. Când cei ce pretind a-l sluji lui Dumnezeu ignoră caracterul Său părintesc și se îndepărtează de onoare și de neprihănire în tratarea semenilor lor, Satana este încântat, deoarece le-a inspirat propriile atribute. Ei merg pe urmele papalității.” - Mărturii pentru pastori, pagina 362.

„Oamenii limitați trebuie să fie precauți, ca să nu caute să exercite controlul asupra semenilor lor, luând astfel locul desemnat Duhului Sfânt. […] Ceea ce mă face să fiu convinsă până în adâncul ființei mele și să știu că lucrările lor nu sunt lucrările lui Dumnezeu, este faptul că acești oameni consideră că au autoritatea de a-i conduce pe semenii lor. Domnul nu le-a dat lor un drept de a-i conduce pe alții, mai mare decât le-a dat altora dreptul de a-i conduce pe ei. Cei care își asumă controlul asupra semenilor iau în mâinile lor limitate o lucrare ce îi revine numai lui Dumnezeu. Acei oameni trebuie să-și amintească fără încetare că spiritul care s-a dezlănțuit la Minneapolis este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Întregul cer este indignat de spiritul care s-a manifestat mulți ani la rând în instituția noastră de publicații din Battle Creek. Nelegiuirea care este săvârșită nu va fi tolerată de Dumnezeu. El își va trimite pedeapsa pentru aceste lucruri.” - Mărturii pentru pastori, paginile 76–77.

               În 1901, sora White a adăugat aceste cuvinte:

„Având în vedere imensitatea întregului teritoriu, în conducere trebuie să fie mai mult de unul, doi sau trei oameni. Lucrarea este mare și nicio minte omenească nu poate făuri singură planul pentru lucrarea care trebuie făcută.” - Buletinul Conferinței Generale, 3 aprilie 1901.

               Nu mai departe de anul 1909, avem deja acest sfat:

„Scriu toate aceste cuvinte, deoarece mi-a fost arătat că pastorii și membrii sunt tot mai ispitiți să se încreadă în înțelepciunea oamenilor limitați și să se bazeze pe propria putere. Președinților de conferință și celor aflați în poziții de responsabilitate, le adresez următorul mesaj: Sfărâmați lanțurile și rupeți funiile cu care ați legat poporul lui Dumnezeu. Voi sunteți cei cărora li se spune: «Rupe orice fel de jug». Dacă nu încetați să-i faceți pe oameni să se supună oamenilor, dacă nu vă umiliți inima, învățând voi înșivă calea Domnului, asemenea unor copilași, Domnul vă va despărți de lucrarea Lui. Trebuie să ne tratăm unii pe alții ca niște frați, ca niște tovarăși de lucru, ca niște bărbați și femei care caută, asemenea nouă, lumina și înțelegerea căii Domnului și sunt plini de zel pentru slava lui Dumnezeu.” - Mărturii pentru pastori, paginile 480–481.

Centralizarea puterii și dominația crescândă a liderilor asupra lucrătorilor și, la rândul lor, a pastorilor asupra membrilor, au accelerat fără îndoială valul de apostazie în biserica adventistă de ziua a șaptea. Dumnezeu cheamă pe poporul Său să se reorganizeze potrivit cu modelul Său, astfel încât lumina adevărului să poată străluci în toată splendoarea ei la sfârșitul timpului. Nu doar că Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea are nevoie de pocăință și reformă în sfera adevărului și a neprihănirii, dar are de asemenea nevoie teribilă de reformă în domeniul administrării bisericii și a autorității.