Breaking News

Rănit în casa celor care Îl iubeau

Rănit în casa celor care Îl iubeau

         Minneapolis   „De nimic nu se teme Satana mai mult”, a scris Ellen White în 1887, decât „ca poporul lui Dumnezeu să elibereze calea prin îndepărtarea oricărei piedici, pentru ca Domnul să poată revărsa Duhul Său asupra unei biserici apatice.”[1] Pentru aproape patruzeci de ani poporul advent a privit înainte spre „timpul de înviorare” (Fapte 3:19), când ploaia târzie va fi revărsată asupra bisericii, calificând și împuternicind solia marii strigării din Apocalipsa 18, pentru a fi dusă în mod demonstrativ de-a lungul lumii.

Apropierea Conferinței Generale din 1888

             În lunile de dinainte de Conferința de la Minneapolis din 1888, lui Ellen White i s-a dat un sens al evenimentelor importante care vor avea loc în curând în biserică. I s-a spus că „mai este multă lumină care urmează să strălucească din Legea lui Dumnezeu şi din Evanghelia neprihănirii. Mesajul acesta, înţeles în adevăratul lui caracter şi proclamat în Duhul, va lumina întreaga lume cu slava lui.”[2]

           Rezultatele unei asemenea adunări mari a conducerii bisericii va avea un impact de durată asupra mișcării advente.[3] Timp de două zile în întâlniri, Ellen White a declarat cu înflăcărare că „botezul cu Duhul Sfânt va veni asupra noastră la această întâlnire dacă vom vrea.”[4] Totuși, înfruntând atitudini fariseice și lupte care au apărut în timpul Conferinței, Ellen White a realizat repede că „spiritul și influența pastorilor care au venit la această întâlnire este de a înlătura lumina.”[5] În ceea ce ar putea fi una din cele mai sobre declarații ale ei în ceea ce privește 1888, Ellen White a citat din Zaharia 13:6 și a aplicat versetele la modul în care mărturiile ei inspirate, date în apărarea soliei și a solilor, au fost tratate la Minneapolis: „Hristos a fost rănit în casa celor ce Îl iubeau.”[6]

               Ea a descris apoi cum „toți cei adunați la acea întâlnire au avut oportunitatea să se așeze de partea adevărului primind Duhul Sfânt, care a fost trimis de Dumnezeu într-un curent de dragoste și milă. Dar … manifestările Duhului Sfânt au fost atribuite fanatismului.”[7]

Să-i dea poporului o șansă

             Ellen White s-a gândit că dacă pastorii nu vor primi lumina ea și-ar dori „să dea poporului o șansă; poate ei o vor primi”[8]. Devotată celor spuse de ea, Ellen White, împreună cu A. T. Jones, E. J. Waggoner și alții, în lunile care au urmat au dus solia cea prețioasă bisericilor din țară.

               În ianuarie 1889, la South Lancaster, Ellen White a descris cum slava lui Dumnezeu a venit asupra adunării și „ca un val puternic a cuprins adunarea”[9]. S.N. Haskell a caracterizat întâlnirea ca o „revărsare a Duhului lui Dumnezeu” care se aștepta să „crească în putere și să se extindă până se întețește în marea strigare a îngerului al treilea.”[10]

               Mulți oameni au pășit într-o nouă experiență după ce au auzit solia dusă în anii care au urmat, în timp ce alții au „tratat cu sfidare revărsarea Duhului lui Dumnezeu.”[11]

Începutul marii strigări

          În prima parte a anului 1892 Ellen White i-a scris din Australia lui S.N. Haskell arătând cât de aproape a venit cerul: „Lumina a venit, lumina care va ilumina întregul pământ cu razele sale luminoase a strălucit de la tronul lui Dumnezeu. … Întregul pământ trebuie să fie luminat cu slava lui Dumnezeu. Lumina strălucește acum.”[12] Câteva săptămâni mai târziu Ellen White a continuat tema aceasta arătând că „se privește înainte pentru pogorârea Duhului Sfânt asupra bisericii, ca fiind în viitor, dar este privilegiul bisericii să o aibă acum. … și Cerul așteaptă să o acorde.”[13]

            Ascultând avertismentul lui Ellen White, S.N. Haskell a scris o serie de șase articole pentru Review anunțând începutul marii strigări prin arătarea Duhului Sfânt.[14]

Redeșteptările de la întâlnirile de tabără

          Pionierul adventist, J.N. Loughborough, a raportat în septembrie de la Lansing, Michigan, unde a avut loc o adunare de tabără că de la „întâlnirile advente din 1843-1844” nu a mai văzut puterea lui Dumnezeu „într-un grad așa de pronunțat”. Ei au simțit că „aveau câțiva stropi ai ploii târzii”.[15]

             Președintele Conferinței Generale, A.O. Olsen, s-a bucurat de „timpurile de mare înviorare”, declarând că marea strigare „este aici”, sfătuind audiența „să nu mai privească spre ea înainte … așteptând-o departe într-un loc”[16].

             În ultima parte a lui noiembrie 1892, un articol scris de Ellen White și publicat în Review, despre pericolele și privilegiile ultimelor zile, a declarat încă o dată începutul marii strigări și revărsarea Duhului Sfânt: „Timpul de încercare este chiar asupra noastră, pentru că marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Isus Hristos, … Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul.”[17

            A Tait a răspuns cu evidenta întrebare: „Cine nu poate vedea că ploaia târzie este pe cale să fie revărsată asupra noastră într-o mare măsură? Suntem gata să o primim?”[18] A.T. Jones a ajuns la aceeași concluzie. După articolul lui Ellen White din Review, 22 noiembrie, Jones a ținut „două predici mișcătoare și folositoare” unei adunări mari în tabernacolul din Battle Creek, una despre marea strigare și ploaia târzie și cealaltă despre neprihănirea prin credință.[19]

          În scurt timp după aceea, la Colegiul Battle Creek a izbucnit o redeșteptare.[20] Aproape întreg corpul studențesc a fost atras în aceasta având loc treizeci de botezuri. W.W. Prescott, președintele colegiului, a scris: „nu a avut loc nicio exaltare, ci mișcarea profundă a Duhului lui Dumnezeu a fost văzută cu claritate.”[21] W.A. Spicer a sperat ca toți „să experimenteze câteva din picăturile binecuvântatei ploi târzii! Ea așteaptă dorința și primirea noastră.”[22]

Întâlnirile pastorale și Conferința Generală din 1893

         Întâlniri pastorale desfășurate pe o durată de trei săptămâni au început în 27 ianuarie, urmate de sesiunea Conferinței Generale care a ținut până în 9 martie. S.N. Haskell, J.N. Loughborough, R.A. Underwood, A.T. Jones, W.W. Prescott, R.C. Porter, O.A. Olsen și alții, au fost selectați în august 1892 de către comitetul Conferinței Generale, împreună cu teme stabilite pentru a fi prezentate sutelor de adventiști care se vor aduna la Battle Creek din întreaga lume[23]. De-a lungul întâlnirilor diferiți prezentatori au citat din articolul din Review din 22 noiembrie scris de Ellen White și au vestit vestea bună că a venit timpul pentru „marea strigare … și pentru ploaia târzie și că noi trebuie să o cerem.”[24]

            Întâlnirile pastorale și Conferința s-au încheiat cu o notă de triumf și cu sentimente de binecuvântare divină din partea celor mai mulți dintre participanți. O.A. Olsen a descris conferința ca o „ocazie remarcabilă. Duhul Domnului a fost prezent într-o mare măsură. Nu am văzut niciodată ceva asemănător în niciuna din întâlnirile de dinainte.”[25]

           Ellen White s-a bucurat la auzirea „veștilor bune din America” și a faptului că Domnul „lucra pentru folosul poporul Său.”[26] Primind de asemenea și copii ale buletinului, ea a „găsit o desfătare bogată în cititul” predicilor zilnice.[27] De fapt, mesajele rostite au fost de așa natură, încât, câțiva ani mai târziu, Ellen White a fost sfătuită să folosească discursurile lui Jones „care conțin argumente puternice cu privire la temeinicia Mărturiilor, … (și) au fost inspirate de Duhul Sfânt.”[28]

Întunericul care a urmat

         Astfel de rapoarte ar trebui să producă bucurie în timp ce revedem istoria noastră, asta dacă nu ar exista și restul poveștii. Temându-se pentru existența sa, Satana, a adus câteva strategii împotriva bisericii din 1893 pentru a face fără efect începutul marii strigări și a ploii târzii. Prin critică fanatică împotriva bisericii, prin lumesc în biserică și în școlile noastre și prin orbirea fariseică care a continuat să lupte împotriva soliei de la Minneapolis și a solilor ei – chiar atribuind lucrarea Duhului Sfânt, extremismului, exaltării și fanatismului – Satana a reușit să introducă o mare întârziere.

Fanatismul

         A.W. Stanton și W.F. Caldwell au prezentat prin suporterii lor, la conferința din 1893, un mic tratat intitulat „Marea strigare!” compus în mare parte din mărturii ale lui Ellen White greșit aplicate și care numea Biserica Adventistă, „Babilon”[29]. Ellen White s-a grăbit să răspundă într-o serie de patru articole în Review[30] încercând să contracareze lucrarea marii strigări false. „De ce acești bărbați atât de plini de zel pentru cauză nu au fost prezenți la Conferința Generală ținută la Battle Creek (1893), cum au fost la Ierusalim bărbații devotați în timpul revărsării Duhului Sfânt?”, va întreba ea.[31]

Lumesc și recidivă

          W.W. Prescott a raportat în iulie 1893 că „a avut loc o reacție negativă după redeșteptarea din 1892” la colegiul Battle Creek.[32] Unul din membrii facultății a mers atât de departe încât a declarat că „fiecare student care a dat startul” în timpul redeșteptării „a recidivat și a mers înapoi într-o poziție mai rea decât cea de dinainte”.[33] Deși au fost mai multe opinii în ceea ce privește acest caz, Ellen White a fost condusă la adevăratele cauze ale problemei.

         Scriindu-i lui Prescott în octombrie 1893, Ellen White s-a plâns „să vadă că lumina cea prețioasă oferită la Battle Creek la ultima Conferință Generală (1893) nu a fost atât de apreciată încât fiecare lampă să fie pregătită și arzând.” „O mare greșeală a fost făcută imediat după aceea prin urmarea planurilor și ideilor lumii în ceea ce privește recreația prin îngăduință și dragoste de plăceri. Aceasta a avut ca rezultat pierderea tot timpul. ”[34]

Revărsarea Duhului Sfânt numită fanatism

          Cu toate acestea, dintre toate tacticile pe care Satana le-a folosit pentru a deturna începutul ploii târzii și a marii strigări, incitarea unora să identifice redeșteptările din 1892 și 1893 doar ca rezultate ale exaltării fanatice, extremismului și fanatismului, au adus planurilor lui demonice cel mai mare succes. Uriah Smith, J.H. Kellogg și alții, au fost cei mai vehemenți în a eticheta astfel de acuzații.[35]

        În octombrie 1893, Ellen White a declarat fără ezitare că „toate descoperirile lui Dumnezeu de la Conferință (1893), eu le recunosc ca fiind de la El. Nu îndrăznesc să spun că lucrarea a fost exaltare și entuziasm negarantat. Nu, nu. Dumnezeu a trecut pe lângă voi și Duhul Său Sfânt v-a descoperit că El are un cer plin de binecuvântări, chiar și lumină pentru a lumina lumea.”[36] Ea a continuat spunând că „este chestionată că a fost lucrarea lui Dumnezeu sau un val de fanatism. Și, O, cât de mult jubilează Satana.”[37]

          La puțin timp după aceea, scriindu-i lui Uriah Smith, Ellen White l-a avertizat cu strictețe: „Noi trebuie să fim foarte atenți pentru a nu întrista Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, numind lucrarea Duhului Său Sfânt un fel de fanatism.”[38]

          În câteva articole din Review, scrise la începutul anului 1894, Ellen White a exprimat îngrijorarea că unii se vor uita înapoi spre minunatele lucrări ale Duhului Sfânt și vor spune: „Am simțit la fel în 1893 și unii în care am avut încredere au spus că lucrarea a fost fanatism.”[39]

        Scriindu-i lui O.A. Olsen în 1895 și în contextul respingerii continue a soliei de la Minneapolis, Ellen White i-a avertizat pe cei care „declamau cu zel împotriva entuziasmului și fanatismului” și astfel turnând „dispreț asupra manifestării Duhului Sfânt”. În aceeași scrisoare ea definește „cea mai prețioasă solie” trimisă prin Waggoner și Jones ca fiind solia îngerului al treilea care trebuia să fie „proclamată cu o mare strigare” (Marea Strigare) și însoțită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură (Ploaia Târzie).[40]

Venirea lui Hristos prelungită

          În 1896 Ellen White a continuat să scrie câteva avertizări pornite din inimă.[41] „Dacă puterea Satanei poate veni în templul lui Dumnezeu și să manevreze lucrurile după cum dorește, timpul de pregătire va fi prelungit. Aici este secretul mișcărilor făcute împotriva bărbaților (Waggoner și Jones) pe care Dumnezeu i-a trimis cu o solie de binecuvântare pentru poporul Său.”[42]

          Două săptămâni mai târziu Ellen White a declarat că „Satana a reușit să îndepărteze de la popor, într-o mare măsură, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu dorea să le-o împărtășească. Vrășmașul i-a împiedicat să obțină acea eficiență care ar fi putut să fie a lor în purtarea adevărului către lume (ploaia târzie), după cum apostolii l-au proclamat după Cincizecime. Lumina care trebuia să lumineze întregul pământ cu slava sa a fost respinsă și prin acțiunea propriilor noștri frați a fost ținută de parte de lume într-o mare măsură.”[43]

           În luna noiembrie a anului 1896, O.A. Olsen a compilat o serie de scrisori și manuscrise din pana lui Ellen White care au vorbit în mod direct despre tratamentul rău pe care l-a primit revărsarea Duhului Sfânt începând cu Conferința de la Minneapolis.[44] Când A.F. Ballenger a citit Special Testimony to Battle Creek Church, tipărită de curând, inima sa a fost profund tulburată. Într-o predică ținută în tabernacolul din Battle Creek pe 25 septembrie 1897, el s-a referit de multe ori la Mărturii și apoi a declarat că „orice Adventist de Ziua a Șaptea ar trebui acum, ca și Daniel, să-și mărturisească păcatele și păcatele poporului său.”[45]

           În 1899 G.A. Irwin, președintele Conferinței Generale, a ținut o predică emoționantă de Sabat despre a doua venire în care a amintit despre „stropii ploii târzii” din 1893, dar a realizat că eșecul de a merge înainte a adus o întârziere.[46]

          La Conferința Generală din 1901, W.W. Prescott a îndreptat atenția audienței înapoi la Minneapolis și asupra faptului că „timp de treisprezece ani această lumină a fost respinsă și mulți s-au întors împotriva ei, iar astăzi ei o resping și se întorc de la ea.”[47]

           În cele din urmă, în 1901 Ellen White a declarat că s-ar putea „să rămânem aici în această lume pentru mulți ani din cauza insubordonării, așa cum au făcut și copiii lui Israel, dar pentru Numele lui Dumnezeu, poporul Lui nu trebuie să mai adune păcat peste păcat (Isaia 30:1) [48], acuzându-L pe Dumnezeu de consecințele propriului lor curs de acțiune.”[49]

Minneapolis nu este uitat

           În 1924, la nouă ani după moartea lui Ellen White, A.G. Daniells a fost însărcinat să pregătească o compilație din scrierile lui Ellen White asupra subiectului neprihănirii prin credință. Urmărind cei 38 de ani care s-au scurs de la solia de la Minneapolis el a fost condus la o concluzie dureroasă și anume că „solia nu a fost primită niciodată, nu a fost vestită și nici nu a fost lăsată liberă așa cum ar fi trebuit.”[50]

           Câțiva ani mai târziu Taylor Bunch a scris un pamflet în care a arătat paralela dintre Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și copiii lui Israel în călătoria lor din Egipt în Canaan.[51] În timpul anului școlar 1930-1931[52] el și-a prezentat studiile la Colegiul Pacific Union în timpul unei săptămâni de rugăciune, iar apoi, în 1937 la serviciile de seară din tabernacolul din Battle Creek. În studiile sale Bunch a declarat că „solia a adus începutul ploii târzii”, dar care nu a continuat să cadă din cauză că „a fost respinsă de mulți și curând a dispărut din experiența poporului advent.”[53]

Dar noi?

        Șaptezeci și șapte de ani au trecut de când Taylor Bunch și-a prezentat seria de predici la Battle Creek. Am sărbătorit recent 150 de ani de existență a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.[54] Am sărbătorit 150 de ani de la istorica Conferință Generală de la Minneapolis, despre care Ellen White a spus că a fost începutul marii strigări și a revărsării Duhului Sfânt. Cu toate acestea mulți, deși se întreabă dacă astfel de pietre de hotar ar merita să fie sărbătorite, se întreabă unde este astăzi ploaia târzie. Cu siguranță promisiunile lui Dumnezeu nu s-au schimbat. Dar vai, dacă ploaia târzie se va întoarce încă o dată la noi ca popor, tot așa cum s-a întâmplat după Conferința de la Minneapolis, cum vom răspunde dacă un am învățat lecțiile trecutului? Cuvintele lui Ellen White sună tot așa de adevărat azi ca și atunci când le-a scris în 1892: „Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor cu excepția faptului că vom uita felul în care Dumnezeu ne-a condus și învățăturile Sale din istoria noastră trecută.”[55]

RON DUFFIELD

******************

[1] Ellen G. White, „The Church’s Great Need,” Review and Herald, March, 22, 1887.

[2] Ellen G. White, „Către frații adunați la Conferința Generală,” Manuscrusul 15, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 165-166.

[3] Roger Coon, „Minneapolis/1888: The ‘Forgotten’ Issue,” Transcript of Loma Linda University Lecture, Oct. 23-25, 1988, Ellen G. White Estate, Shelf Document, p. 7.

[4] Ellen G. White, „Predica de dimineață,” Manuscrisul 6, 11 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 72.

[5] Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 86.

[6] Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, p. 296.

[7] Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai 1896; în Materialele 1888, p. 1565.

[8] Ellen G. White, „Predica de dimineață” Manuscrisul 9, 24 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 152.

[9] Ellen G. White, „Sermon at Ashfield, Australia, Camp-meeting,” Manuscrisul 49, 3 noiembrie 1894; în Manuscript Releases, vol. 5, p. 234.

[10] S. N. Haskell, „The General Meeting at South Lancaster, Mass.,” Review and Herald, 29 ianuarie 1889, p. 73.

[11] Ellen G. White către copii casei, Scrisoarea 14, 22 mai 1889; în Materialele 1888 , p. 320.

[12] Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 10a, 6 aprilie 1892, nepublicată

[13] Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 15, 25 iunie 1892; în Manuscript Releases, vol. 5, p. 335.A

[14] N. Haskell, „Watchman, What of the Night?” Nr. 1-6, Review and Herald, 12 iulie – 16 august 892.

[15] J. N. Loughborough, „Nebraska, Southern Illinois, and Michigan Camp-Meetings,” Review and Herald, 1 noiembrie 1892, p. 684.

[16] O. A. Olsen, „Go Forward,” predică rostiră la Battle Creek, 29 octombrie 1892; în Review and Herald, 8 noiembrie 1892, p. 689.

[17]   Ellen G. White, „The Perils and Privileges of the Last Days,” Review and Herald, 22 noiembrie 1892.

[18] O. A. Tait, „Planning for Big Work,” Review and Herald, 29 noiembrie 1892, p. 752.

[19] „Editorial Notes,” Review and Herald, 29 noiembrie 1892, p. 752.

[20] Ron Graybill, „A.D. 1892: Revival Comes to Michigan,” Insight, 30 martie 1971, p. 3-7.

[21] W. W. Prescott, „The Work at Battle Creek College,” decembrie 1892; în Document File 256, Ellen G. White Estate, Loma Linda Branch Office.

[22] W. A. Spicer, Editorial Comment, The Home Missionary, decembrie 1892, p. 288.

[23] „Minutes of the General Conference Committee, Third Meeting,” 1 august 1892; în „Transcription of minutes of General Conference Committee, 1892 to 1896,” p. 14-15, General Conference Archives, Silver Spring, MD.

[24] General Conference Daily Bulletin, 30 ianuarie 1893, p. 38-39, 131, 145, 149, 165, 183-185, 188-189.

[25] O. A. Olsen către W. C. White, 17 martie 1893; în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 242.

[26] Ellen G. White, „Diary,” Manuscrisul 80, 24 aprilie 1893; în Materialele 1888, p. 1170.

[27] Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 41a, 12 mai 1893; în Materialele 1888, p. 1184.

[28] Ellen G. White către A. T. Jones, Scrisoarea 230, 25 iulie 1908; în Manuscript Releases, vol. 9, p. 278.

[29] North American Division Officers and Union Presidents, Issues: The Seventh-day Adventist Church and Certain Private Ministries (North American Division of Seventh-day Adventists, 1992), p. 56-8.

[30] Ellen G. White, „The Remnant Church not Babylon,” Review and Herald, 22 august – 12 septembrie 1893.

[31] Ibid., Sept. 5, 1893.

[32] Gilbert M. Valentine, William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator, Andrews University Dissertation, p. 183.

[33] J. H. Kellogg către W. C. White, 17 iulie 1893; în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 265.

[34] Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893; în Manuscript Release, vol. 10, p. 346, vol. 4, p. 255.

[35] Gilbert M. Valentine, William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator, Andrews University Dissertation (Ann Arbor, MI: University Microfilms International, 1982), p. 148; J. H. Kellogg către W. C. White, 17 iulie 1893; în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 264-265.

[36] Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893; în Manuscript Release, vol. 10, p. 346.

[37] Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893; în „A Sheaf of Correspondence Between E. G. White in Australia and W. W. Prescott Regarding School Matters at Battle Creek, Particularly Sports and Amusements,” Ellen G. White Estate Shelf Documents, No. 249a, p. 17, postat pe internet la: http://drc.whiteestate.org/files/130.pdf.

[38] Ellen G. White către U. Smith, Scrisoarea 58, 30 noiembrie 1893; în Materialele 1888, p. 1210.

[39] Ellen G. White, „Was the Blessing Cherished?” Review and Herald, 6 februarie 1894.

[40] Ellen G. White către O. A. Olson, Scrisoarea 57, 1 mai 1895; în Materialele 1888, p. 1326, 1336, 1337.

[41] Vezi, Ellen G. White către Frații care ocupă poziții de răspundere în lucrare, Scrisoarea 6, 16 ianuarie 1896; în Materialele 1888, p. 1478-1479; Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai 1896; în Materialale 1888, p. 1540; Ellen G. White, „Experience of the Golden Calf an Example for God’s People Today,” Manuscrisul 16, 10 mai 1896; în Manuscript Releases, vol. 19, p. 113, 114.

[42] Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 83, 22 mai 1896; în Materialele 1888, p. 1525.

[43] Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 5 iunie 1896; în Materialele 1888, p. 1575.

[44] Special Testimony to Battle Creek Church (1896), a inclus în acel moment câteva scrisori nepublicate și manuscrise (multe din care s-a citat mai sus): Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai 1896; Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai 1895; „Experience of the Golden Calf an Example for God’s People Today,” Manuscrisul 16, 10 mai 1896; Ellen G. White către Brethren in Responsible Positions in America, Scrisoarea 5, 24 iulie 1895.

[45] A. F. Ballenger, „Who is on the Lord’s Side?” în Review and Herald, 5 octombrie 1897, p. 629.

[46] G. A. Irwin, „Sermon,” Sabbath morning, 8 iulie 1899; în Australasian Union Conference Record, Special No. 1, 10 iulie 1899, p. 10-12.

[47] W. W. Prescott, „Sermon,” 15 aprilie 1901, General Conference Bulletin, 18 aprilie 1901, p. 321.

[48] „Vai, – zice Domnul – de copiii răzvrătiţi, care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care nu vin din Duhul Meu, şi îngrămădesc astfel păcat peste păcat!”

[49] Ellen G. White către P.T. Magan, Scrisoarea 184, 7 decembrie 1901; în Manuscript Releases, vol. 10, p. 277-278.

[50] A. G. Daniells, Christ Our Righteousness (Washington, D.C.: Ministerial Assn. of Seventh-day Adventists, 1926), p. 47.

[51] Taylor G. Bunch, Forty Years in the Wilderness: In Type and Antitype (ca. 1928).

[52] Vezi, The Advent Review and Sabbath Herald, 21 martie 1931, p. 24-5.

[53] Taylor G. Bunch, The Exodus and Advent Movements in Type and Antitype (Privately Published Facsimile, cca. 1937), 107, 168.

[54] Mark A. Kellner and Elizabeth Lechleitner, „Adventist Leaders Hear Fresh Perspectives on Adventist Church History,” Adventist World, iunie 2013, p. 6-7.

[55] Ellen G. White către Brethren of the General Conference, Scrisoarea 32, 19 decembrie 1892; în „Council Meeting,” General Conference Daily Bulletin, 29 ianuarie 1893, p. 24.


Related Articles

Solia 1888 – o solie foarte prețioasă

1. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război 2. Calea consacrată 3. Solia 1888 – o solie foarte prețioasă

Al patrulea înger

Video-ul este o continuare a prezentării Istoria celor patru îngeri

Manuscripts and Memories of Minneapolis 1888

Colecția Materialele 1888 este formată din scrieri aparținând lui Ellen White. Colecția Manuscripts and Memories of Minneapolis 1888 conține materiale