Aplicând legea lui Dumnezeu

Noi ştim că legea este duhovnicească. Romani 7:14. Astfel, nu poate exista împlinire a legii, în afara Duhului. „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Uneori oamenii vorbesc despre păzirea spiritului legii fără literă, dar în Biblie nu este nimic despre păzirea spiritului, fără literă. Prin această expresie, oamenii înţeleg că ei vor păzi ceea ce cred ei că înseamnă legea, indiferent de ceea ce spune aceasta. Dar Dumnezeu ştie că gândurile oamenilor sunt deşarte. Noi trebuie să părăsim gândurile noastre, la fel şi căile noastre. „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” Isaia 55:8-9. Dumnezeu este Duh, de aceea, cei care I se închină, trebuie să o facă în Duhul pe care El Îl oferă. El oferă mijloacele şi nu ne cere să ne închinăm Lui în duhul nostru sau în concepţia noastră despre legea Sa.

Noi nu trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu aşa cum credem că este El, ci aşa cum este El. Şi nimeni, aşa cum am arătat în textul tocmai citat, nu poate înţelege pe Dumnezeu sau să definească legăturile şi limitele voii Sale. Atunci, nimeni nu poate stabili o regulă pentru altul, sau chiar pentru sine. Aici este Cuvântul nelimitat. Niciun om nu poate pune o limită pe Cuvântul lui Dumnezeu sau să spună de vreun text că a pătruns în adâncimea acestuia şi că el are tot adevărul care este în acesta. Nu – Cuvântul este duhovnicesc şi niciun om nu poate pătrunde adâncimea minţii Duhului Sfânt. Din acest motiv, niciun om şi niciun corp de oameni, nu are libertatea de a pune vreo construcţie pe Cuvântul lui Dumnezeu sau să-L schimbe, sau să susţină şi să înveţe că înseamnă ceva diferit de ceea ce spune.

Cunoaşterea acestui aspect exclude tot ce este de genul constrângerii religioase, persecuţiei, sau stabilirea regulilor pe care să le urmeze oamenii, pentru că adevărata închinare trebuie să fie efectuată în Duhul pe care doar Dumnezeu Îl dă. Cuvântul trebuie luat, nu în duhul nostru, ci în Duhul lui Dumnezeu şi acesta trebuie să ne conducă la idei din ce în ce mai largi, şi să lucreze în noi ceea ce noi nu cunoaștem. Oamenii au păcate ascunse de care ei sunt cu totul inconştienţi. Nu numai asta, dar niciun om nu cunoaşte adâncimea vreunui păcat care este adus atenţiei sale, sau plinătatea vreunei porunci care îi este cerută lui. De aceea, este clar că niciun om nu poate măsura propria sa neprihănire, nici propriul său păcat. El poate cunoaşte pur şi simplu că este un păcătos şi că neprihănirea lui Dumnezeu îi este dată lui. Cu cât cunoaşte mai bine pe Domnul, cu atât mai mult va realiza că este un mai mare păcătos. De aceea, niciun om sau grup de oameni, fie că este în biserică, fie în afara ei, nu poate stabili legi prin care un om trebuiască să trăiască, pentru că terenul poruncilor lui Dumnezeu este atât de nemărginit ca şi propria Sa viaţă şi, de aceea, trebuie să continue să crească mereu în viziunea noastră şi chiar dacă oamenii umplu lumea cu cărţi în încercarea de a defini orice, tot ar rămâne ceva omis. Duhul lui Dumnezeu trebuie să lucreze propria Sa viaţă în fiecare om. Acest lucru scoate în întregime problema din domeniul civil. Nicio autoritate omenească nu poate impune Duhul asupra vreunui om sau să definească gândul Duhului. Legea lui Dumnezeu, care este neprihănirea Sa, este singurul lucru pe care oamenii trebuie să îl caute: „Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică.” Ioan 12:50. De asemenea, noi trebuie să ştim acelaşi lucru. Legea însăşi este duhovnicească – aceasta este viaţă veşnică. Dar viaţa nu este o născocire, o fantezie – aceasta este reală şi oriunde este viaţă, trebuie să fie ceva viu. Când citim că porunca este viaţă veşnică, aceasta nu înseamnă că cuvintele scrise sunt viaţă. Ele declară simplu, un fapt. Viaţa veşnică este în Isus Hristos. „Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.” Ioan 5:26. El este izvorul vieţii. Psalmii 36:9; Ieremia 2:13.

Porunca, sau legea lui Dumnezeu, este viaţă veşnică pentru că aceasta este propria Sa viaţă. Atunci, aceasta este viaţa Duhului lui Dumnezeu şi punând Duhul lui Dumnezeu în inimile oamenilor, pune aici viaţa lui Dumnezeu. Aceasta este legea Duhului de viaţă în Hristos, aceasta dă libertate şi pace cu Dumnezeu. „Duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii” şi „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Romani 8:1-2, 9, 10. Legea lui Dumnezeu este nimic mai puţin decât viaţa lui Hristos şi orice este contrar vieţii lui Hristos, este condamnat. Atunci putem lăsa dreptul oricărui corp de oameni să aplice Legea lui Dumnezeu cu totul în afara problemei. Atunci nici nu mai intră în discuţie dreptul vreunui corp de oameni de a impune legea lui Dumnezeu. Aceasta este doar o chestiune deputere. Are aceasta puterea de a impune legea lui Dumnezeu? Are vreo guvernare de pe pământ puterea de a lua viaţa lui Dumnezeu şi să o pună în inimile supuşilor ei? Cu siguranţă nu.

Atunci, când oamenii fac legi religioase şi impun religia asupra oamenilor, este sigur că ei nu impun religia lui Hristos. De aceea, când ei fac asta, cei care sunt loiali lui Hristos, nu trebuie să fie complici la aceasta, orice ar fi. Aceasta este păgânism, indiferent de forma de adevăr care poate exista. Aceasta este formă, fără puterea vieţii. Dacă asemenea impunere este pusă în termenii Bibliei, aceasta este cu atât mai mult păgână, pentru că este păgânismul care se pretinde creştinism.

Încercarea de a impune cele zece porunci – chiar și așa cum scrie – ar fi cea mai mare dezonoare pe care oamenii ar putea-o aduce Domnului. Este ca și cum ai spune că legea lui Dumnezeu nu este mai bună decât poate fi orice om prin sine însuși. Este acelaşi lucru cu a spune că un om este drept dacă ţine legea, astfel că niciun om să nu poată găsi ceva greşeală în el. Dar omul care pur şi simplu se înfrânează de la violarea exterioară a legii poate fi mai rău decât omul care o ignoră cu desăvârşire şi ştie că este vinovat. În ultimul caz, omul nu are nimic în care să se încreadă, în timp ce în celalalt caz, omul se clădește pe sine însuşi în propria sa neprihănire şi crede că este drept cât timp ţine cele scrise în măsura în care oamenii pot discerne.

Dar legea este duhovnicească şi doar puterea Duhului poate lucra neprihănirea în fiecare individ. Recunoaşterea guvernării civile ca având de-a face cu legea lui Dumnezeu, este total opusă ideii îndreptăţirii prin credinţă. A stabili o regulă sau lege care necesită ascultare de legea lui Dumnezeu, cu pedepsirea neascultării, înseamnă a spune omului: „Tu ai putea să o ţii dacă ai vrea, dar nu vrei să încerci aşa că noi te vom obliga să faci asta.” Aceasta înseamnă a pune omul în egalitate cu Dumnezeu. Tot ce e mai puţin decât viaţa lui Dumnezeu e păcat şi, de aceea, încercarea oricărei puteri de a forţa vreuna din preceptele lui Hristos, este o simplă încercare de a-i constrânge pe oameni să păcătuiască și să îi țină în păcat.

The Present Truth, 1 martie 1894