Binecuvântata nădejde

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat  şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” Tit 2:11-13.

Într-un alt articol, am atras atenţia asupra unor texte care arată că venirea Domnului ocupă un loc proeminent în Scripturi. Acel eveniment este binecuvântata nădejde. Este aşa, pentru că aduce mântuire tuturor celor credincioşi. Harul lui Dumnezeu a adus mântuire tuturor oamenilor şi oricine o vrea, o poate avea, dar tot ce a făcut Hristos pentru om ar fi fără sens dacă nu ar fi a doua Sa venire. Acea venire aduce mântuirea veşnică. Ea aduce eliberare din moarte tuturor celor care au acceptat eliberarea din păcat. Când Domnul vine a doua oară, are loc învierea celor morţi, neprihăniţi. Apostolul Pavel a scris fraţilor tesaloniceni:

„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte.” 1 Tesaloniceni 4:13-18.

Apostolul Petru binecuvântează pe Dumnezeu pentru că „după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi”. 1 Petru 1:3-5. Învierea lui Isus poartă cu ea învierea tuturor celor care au crezut în El. Cei care au fost botezaţi în Hristos, au fost puşi în Hristos şi trăiesc în El. Galateni 3:27; Romani 6:3-8. De aceea, întrucât ei trăiesc în El, dacă adorm, ei dorm în Isus şi vor fi aduşi cu El din moarte. Învierea lor este la fel de sigură ca şi a Lui.

Aceasta este nădejdea creştină. Ea este „o nădejde vie”. Aceasta, şi doar ea, este cea care e mângâierea dată de Dumnezeu celor care jelesc pentru morţi. Porunca divină este „Mângâia-ţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte.” Nimeni nu are vreo autoritate să folosească alte cuvinte de mângâiere şi pace, pentru că

nu este altă nădejde.

În afara numelui lui Isus, „nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:12), aşa că nu este alt timp decât venirea Domnului şi învierea, când acea mântuire va fi făcută completă. Aşa cum am văzut deja, doar prin venirea Domnului atât cei morţi cât şi cei vii pot fi cu Domnul. Citiţi mărturia Scripturilor despre aceasta. Au fost unii care au spus că nu este înviere a morţilor şi astfel, apostolul Pavel a scris:

„Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi, dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie. Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi, dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi.” 1 Corinteni 15:13-18.

Aceasta este în acord cu declaraţia din Petru că prin învierea lui Hristos, Dumnezeu ne-a născut pentru o nădejde vie. Învierea noastră depinde de învierea Sa, şi faptul că acea înviere este singura nădejde a creştinului, este arătat prin declaraţia că dacă nu este înviere, credinţa noastră e zadarnică. În acest caz, cei care au adormit în Hristos, ar fi pierduţi. Aceasta arată că nu este altă cale de a trăi cu Hristos, cu excepţia învierii morţilor şi schimbarea vieţii, la a doua venire a Domnului. Dacă cel neprihănit, care a murit anii trecuţi, ar fi acum în cer cu Domnul, el nu ar fi pierdut chiar dacă nu ar fi înviere. Nu contează cât de incompletă ar fi starea lor, dacă ar fi în cer, ei ar fi foarte departe de pierzare, chiar dacă învierea niciodată nu ar avea loc. Dar Scriptura spune că dacă nu ar fi înviere, ei ar fi pierduţi şi, de aceea, ştim că existenţa lor viitoare depinde în întregime de înviere.

Învierea este numai la a doua venire a Domnului. În legătură cu pasajul din 1 Tesaloniceni, citim 1 Corinteni 15:51-54:

„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă.»”

Venirea Domnului marchează înghiţirea morţii, pentru că tot poporul Lui va fi atunci eliberat de ea şi însăşi moartea va fi distrusă. 1 Corinteni 15:26, Apocalipsa 20:14. Acela este timpul de răsplată pentru poporul lui Dumnezeu. Isus a spus: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.” Luca 14:12-14.

O nădejde sigură

În nădejdea creştină nu este niciun element de îndoială sau incertitudine. Uneori, oamenii spun că speră pentru un lucru pentru care nu au niciun motiv să creadă că îl primesc. Aceasta nu este nădejde, este doar dorinţă. Nădejdea, în special nădejdea creştină, este bazată pe o certitudine. Dumnezeu ne-a născut pentru o nădejde vie, prin învierea lui Isus Hristos din moarte. De aceea, nădejdea este aşa de sigură ca şi faptul că Isus a fost înviat din moarte. Nădejdea învierii este bazată pe cunoaşterea puterii învierii. Dorinţa lui Pavel a fost: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” Filipeni 3:10-11.

Nădejdea vie la care ne-a născut Dumnezeu, este o nădejde vie. Este o nădejde pe care Duhul o dă. Prin Duhul noi suntem „pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30), care este ziua învierii, pentru că citim: „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.” Romani 8:11. Acest Duh este dat tuturor celor care cred în Hristos. Efeseni 1:13. A avea Duhul lui Dumnezeu înseamnă a cunoaşte puterea învierii (Efeseni 1:17-20), deoarece convertirea este experimentarea puterii învierii lui Hristos. Efeseni 2:2-5. Această aducere la viaţă în Hristos, înseamnă iertarea păcatelor (Coloseni 2:12-13), iar învierea din morţi, în ziua cea din urmă, este pur şi simplu aplicarea aceleiaşi puteri prin care cei care au fost morţi în fărădelegi şi păcate, au fost salvaţi din păcat. Schimbarea acestui trup josnic la venirea Domnului este „prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile”.  Filipeni 3:20-21.

De aceea, nădejdea creştină a învierii este o cunoaştere pozitivă. Este asigurarea că viaţa lui Hristos, în om, va triumfa deasupra morţii, aşa cum a făcut în însuşi Hristos.

Nădejdea veacurilor

Nu este alt nume, în afara lui Hristos, dat vreodată oamenilor, pentru mântuire şi cum mântuirea este terminată numai la venirea Domnului şi la înviere, chiar şi aşa, venirea Domnului şi învierea a fost nădejdea care a susţinut poporul lui Dumnezeu încă de la cădere. Când a fost în faţa Soborului, apostolul Pavel a declarat: „Din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată.” Fapte 23:6. Mai târziu, în faţa împăratului Agripa, el a spus: „Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi şi noapte. Pentru această nădejde, împărate, sunt pârât eu de iudei! Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu învie morţii?” Fapte 26:6-8.

Învăţăm de aici că învierea din morţi a fost nădejdea „părinţilor” neamului evreu. Este un gând obişnuit acela că evreii au avut cunoştinţă puţină sau chiar deloc despre viaţa viitoare, având în cel mai bun caz idei foarte vagi şi superficiale despre înviere şi nemurire care trebuiau primite în acel timp. Dar Scripturile spun o poveste mult diferită.

Prima relatare explicită a unei făgăduinţe dată părinţilor noştri (deşi nu înseamnă că este prima făgăduinţă făcută), este înregistrată în Geneza 12:1-3. Citiţi contextul. La această făgăduinţă s-a referit Ştefan, când îşi dădea ultima mărturie, în aceste cuvinte:

„Ştefan a răspuns: «Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran. Şi i-a zis: ‚Ieşi din ţara ta şi din familia ta şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta.’ El a ieşit atunci din ţara haldeilor şi s-a aşezat în Haran. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta, în care locuiţi voi acum. Din ţara aceea nu i-a dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă[1] de loc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui şi seminţei lui după el, măcar că n-avea niciun copil.»” Fapte 7:2-5.

Reţineţi cu grijă acea declaraţie. Dumnezeu l-a adus pe Avraam în ţară, dar nu i-a dat ca moștenire din ea nici cât să-și pună piciorul, şi totuşi i-a făgăduit să i-o dea lui şi seminţei sale după el. Este nelegiuire la Dumnezeu? Niciodată. Dumnezeu nu poate să mintă. Cum putem înţelege aparentul eşec al făgăduinţei Sale? Aşa cum a făcut Avraam. Citiţi cum a privit el această situație:

„Dar, dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc. Măcar că vorbim astfel, preaiubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea. Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi. Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaşi râvnă, ca să păstreze până la sfârşit o deplină nădejde, aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele. Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, S-a jurat pe Sine însuşi şi a zis: «Cu adevărat te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa.» Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. Oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie care pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei.” Evrei 6:8-16.

Ce înseamnă aceasta? Simplu, că Dumnezeu nu a făgăduit ţara Canaanului ca moştenire temporară, şi că Avraam niciodată nu a aşteptat o asemenea moştenire. El nu se aştepta să primească stăpânirea de îndată, pentru că Domnul i-a spus în mod clar că va muri înainte ca moştenirea să fie acordată. Geneza 15:15-16. De aceea, Avraam nu a fost dezamăgit când a venit să moară, ci a murit în credinţă. În ce a avut credinţă? El a avut credinţă în învierea pe care a văzut-o în Hristos, pentru că El a văzut ziua lui Hristos şi s-a bucurat. Ioan 8:56. Aceasta a fost nădejdea făgăduinţei făcută de Dumnezeu părinţilor, pentru care Pavel a fost încătuşat.

Luaţi făgăduinţa lui Avraam când l-a jertfit pe Isaac. Dumnezeu a spus: „Pe Mine însumi jur (…), te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei.” Geneza 22:16-17. Aceasta este una dintre cele mai cuprinzătoare făgăduinţe în Scriptură, dar câteva texte vor fi suficiente să arate căt de departe ajunge.

Reţineţi, prima dată, că sămânţa lui Avraam înseamnă în primul rând Hristos. „Acum, făgăduinţele au fost făcute «lui Avraam şi seminţei lui.» Nu zice: «şi seminţelor» (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: «şi seminţei tale», adică Hristos.” Galateni 3:16. Dar asta nu e tot, pentru că aceasta include pe toţi cei care sunt în Hristos. „Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Galateni 3:29. Astfel, atunci când Dumnezeu a spus lui Avraam „sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei”, El i-a spus biruinţa totală, nu numai a lui Hristos, ci a tuturor celor neprihăniţi, asupra vrăjmaşilor lor.

În Psalmii 2:7-9, citim: „Eu voi vesti hotărârea Lui – zice Unsul – Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.»” Astfel, făgăduinţa făcută lui Avraam, că sămânţa lui va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei, nu este nimic mai puţin decât stăpânirea totală a întregului pământ de către Domnul Isus Hristos, şi distrugerea celor păcătoşi.

Dar dintre toţi, cel mai mare duşman este moartea. Hristos a învins acest duşman, pentru că El spune: „Eu sunt Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel Viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” Apocalipsa 1:18. De aceea, Hristos stăpâneşte cetăţile vrăjmaşului Său. Dar aceasta nu este împlinirea deplină a făgăduinţei date lui Avraam, pentru că aceia care se încred în Dumnezeu, sunt sămânţa, întocmai ca şi Hristos. Ei sunt „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”. Romani 8:17. Astfel, făgăduinţa nu va fi împlinită până când ei, ca şi Hristos, nu vor stăpâni cetatea vrăjmaşilor lor. „Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.” 1 Corinteni 15:26. Aceasta, aşa cum am văzut, este la a doua venire a Domnului. De aceea, învăţăm că făgăduinţa făcută lui Avraam, a cuprins nimic mai puţin decât venirea Domnului şi salvarea întregului popor al lui Dumnezeu, prin înviere şi înălţare.

Mai mult, Avraam a înţeles pe deplin aceasta, pentru că El a murit în credinţă. El a fost mulţumit să fie un călător şi un străin pe pământ, toată viaţa lui, „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” El a dorit o ţară mai bună, care este una cerească. Nădejdea învierii a fost cea care l-a susţinut, şi aceasta a fost prin aceeaşi nădejde prin care a biruit.

Isaac şi Iacov au avut aceeaşi credinţă, după cum am citit în epistola către Evrei. Aceasta ne permite să înţelegem mai bine de ce este Esau numit o „persoană profană” pentru că şi-a vândut dreptul de întâi născut. Când a venit de la câmp, înfometat şi însetat, şi a cerut lui Iacov să îi dea o parte din porţia sa, Iacov a spus: „Vinde-mi azi dreptul tău de întâi născut!” Esau a răspuns: „Iată-mă, sunt pe moarte; la ce-mi slujeşte dreptul acesta de întâi născut?” Geneza 25:29-32. Şi astfel şi-a vândut dreptul de întâi născut. Cât de diferit a fost el de Avraam, Isaac şi Iacov. Ei toţi au murit în credinţă, ştiind că moartea nu ar schimba cu nimic făgăduinţa lui Dumnezeu. Ei au ştiut că învierea le va da împlinirea moştenirii. Cu aşteptarea morţii şi cu nădejdea învierii, ei au primit făgăduinţa. Dar Esau nu a avut o asemenea credinţă. El nu a crezut în înviere şi nu a nădăjduit într-o făgăduinţă care s-a extins dincolo de această viaţă. Astfel, în disperarea necredinţei, şi-a vândut dreptul de întâi născut.

 Jertfele şi nădejdea

„Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort.” Evrei 11:4. În cine a avut Abel credinţă? Numai în Hristos, pentru că nu este altul în care să avem credinţă. Credinţa începe şi se termină cu El. Mai mult, credinţa lui Abel a obţinut mărturia pentru el, că era neprihănit; nu poate fi neprihănire reală cu excepţia celei „care este prin credinţa lui Hristos, neprihănirea lui Dumnezeu prin credinţă”.

Mai mult, neprihănirea nu vine doar prin credinţa în moartea lui Hristos, ci prin credinţa în învierea Sa. Apostolul Pavel ne spune că şi nouă, ca şi lui Avraam, neprihănirea ne va fi atribuită: „Ci şi pentru noi, cărora ni se va atribui, dacă credem în cel ce a înviat dintre morţi pe Isus Domnul nostru; care a fost predat din cauza greşelilor noastre şi a fost înviat pentru justificarea noastră.” Rom. 4:24-25. Aceasta este prin învierea lui Hristos, de aceea, noi suntem făcuţi neprihăniţi. Noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Sa, şi mântuiţi prin viaţa Sa. Romani 5:10. Apostolul Pavel nu a predicat altceva decât pe Hristos, şi pe El răstignit, şi a declarat că predicarea crucii este evanghelia, şi totuşi, el a fost condamnat pentru predicarea învierii prin Isus. Aceasta arată că predicarea crucii include predicarea învierii. Crucea înseamnă nu numai moarte, ci şi înviere.

Cel care crede numai în moartea lui Hristos, nu are nicio credinţă mântuitoare. Nu un Mântuitor mort, cu unul viu, ne mântuieşte. Toate jertfele, ca cele ale lui Abel, care au fost oferite în credinţă, au reprezentat pe Hristos. Dar asemenea jertfe ale credinţei, au arătat nu numai moartea lui Hristos, ci şi învierea Sa. Am văzut că în învierea lui Hristos este cuprinsă învierea tuturor celor care cred în El şi, de aceea, toţi cei care au oferit jertfe în credinţă, şi-au exprimat astfel credinţa în făgăduinţa lui Dumnezeu făcută lui Avraam şi seminţei lui, a moştenirii pe pământul făcut nou şi au arătat, de asemenea, nădejdea lor în înviere. De aceea, când spunem că toate jertfele au arătat spre Hristos, noi nu înţelegem că au arătat doar spre moartea lui Hristos, ci şi spre a doua venire a Lui în slavă, ca să dea poporului Său o moştenire, prin învierea din morţi şi luarea la cer a celor vii.

Acest lucru este arătat mai departe, prin ceea ce spune apostolul Pavel despre cina Domnului, care corespunde jertfelor din vechime. Mielul ucis a reprezentat trupul şi sângele Mielului lui Dumnezeu şi pâinea şi vinul au reprezentat acelaşi lucru. Astfel, apostolul spune: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26. Venirea Domnului şi învierea este marea împlinire a nădejdii creştine. La aceasta se referă totul, întrucât  nimic din lucrarea evangheliei nu va conta, fără de aceasta. Fără învierea lui Hristos, moartea Lui nu ar avea niciun beneficiu, iar fără a doua Sa venire, învierea ar fi în zadar. Dar învierea lui Hristos poartă cu ea făgăduinţa sigură a celei de-a doua Sale veniri, de aceea, fiecare memorial al morţii Domnului trebuie să fie, de asemenea, o garanţie a celei de-a doua veniri.

Învăţăm astfel, că toţi patriarhii şi profeţii nu au avut decât o singură nădejde, şi aceasta a fost a doua venire a Domnului şi învierea, care ar trebui să îi stabilească în împărăţia făgăduită celor care Îl iubesc pe Domnul. „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.” Efeseseni 4:4.

Au fost oameni în acele zile care nu au înţeles semnificaţia jertfelor care au fost oferite, aşa cum sunt mulţi oameni în zilele noastre care timp după timp au mâncat pâinea şi au băut vinul la cina Domnului, fără să aibă înţelegerea a ceea ce fac, dar sărbătorind-o doar ca pe o simplă ceremonie bisericească. Noi nu spunem că evanghelia nu este predicată cu claritate în aceste zile, doar pentru că unii nu o înţeleg şi, astfel, noi nu suntem îndreptăţiţi în a spune că evanghelia nu a fost făcută, în mod clar, cunoscută în zilele patriarhilor, pentru că unii nu au înţeles-o atunci. Este foarte probabil ca mulţi să fi înţeles pe deplin sensul acesteia atunci, ca şi acum.

Mai mult decât atât, erau mulţi în afară de Esau, în acele zile, care nu au crezut, aşa cum sunt şi acum, deşi ei au înţeles că este predicată. Să ne reamintim faptul că vor fi necredincioşi în zilele de pe urmă, şi că apostolul Petru arată că venirea Domnului a fost nădejdea părinţilor. El spune că „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: «Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!»” 2 Petru 3:3-4.

Vedem astfel că făgăduinţa făcută părinţilor a fost făgăduinţa venirii Domnului. Unii mărturisesc că nu pot vedea nicio perspectivă a împlinirii acelui eveniment, dar aceasta este pentru că ei sunt de bunăvoie ignoranţi. Cuvântul lui Dumnezeu a creat cerurile şi pământul la început. (…). Aceasta este ceea ce a fost făgăduit părinţilor şi astfel „noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea”. 2 Petru 3:13.

Note de subsol:

[1] „Dar nu i-a dat moştenire în ea, nici cât să îşi pună piciorul jos; totuşi a promis că i-o va da lui ca stăpânire şi seminţei lui după el, pe când el încă nu avea copil.” – Fapte 7:5, Fidela