Sfinţirea – privilegiul creştinilor

The Advent Review and Sabbath Herald , 3 mai 1881

„Şi însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească complet; şi întregul vostru duh şi suflet şi trup, să fie păstrate ireproşabile până la venirea Domnului nostru Isus Cristos.” 1 Tes. 5:23, Fidela

Mulți care caută cu sinceritate sfințenia inimii și puritatea vieții, par a fi perplecşi și descurajați. Ei se uită constant la ei înșiși și se  plâng de lipsa credinței lor; și pentru că ei nu au credință, simt că nu pot pretinde binecuvântarea lui Dumnezeu. Aceste persoane confundă credinţa cu sentimentul. Ele privesc peste simplitatea credinței adevărate și, astfel, aduc un mare întuneric peste sufletele lor. Ei ar trebui să-și întoarcă mintea de la sine, să construiască pe mila și bunătatea lui Dumnezeu, să-și amintească promisiunile Sale, și apoi să creadă pur și simplu că El își va împlini cuvântul. Nu trebuie să avem încredere în credința noastră, ci în promisiunile lui Dumnezeu. Când ne pocăim de călcările noastre de lege din trecut, și ne hotărâm să dăm ascultare în viitor, ar trebui să credem că Dumnezeu, de dragul lui Hristos, ne acceptă și ne iartă păcatele.

Întunericul și descurajarea vor veni uneori asupra sufletului și vor amenința să ne copleșească, dar nu ar trebui să ne pierdem încrederea. Trebuie să ținem ochii fixați asupra lui Isus, cu sentiment sau fără. Trebuie să căutăm să îndeplinim cu credincioşie toate îndatoririle cunoscute și apoi să ne odihnim liniștit în făgăduințele lui Dumnezeu.

Uneori, un profund sentiment al nevredniciei noastre, va trimite o senzație de groază prin suflet, dar aceasta nu este o dovadă că Dumnezeu S-a schimbat față de noi sau noi față de Dumnezeu. Nu ar trebui depuse eforturi pentru a ţine frâu mintea până la o anumită intensitate a emoției. S-ar putea să nu simțim astăzi pacea și bucuria pe care am simțit-o ieri, dar ar trebui să apucăm mâna lui Hristos și să avem încredere deplină în El atât în întuneric cât şi în lumină.

Satana poate șopti: „Ești prea păcătos pentru ca Hristos să te salveze.” În timp ce recunoașteți că sunteți într-adevăr păcătoși și nevrednici, puteți face faţă ispititorului cu strigătul: "În virtutea ispășirii, Îl revendic pe Hristos ca Mântuitorul meu. Nu am încredere în meritele mele, ci în sângele prețios al lui Isus, care mă curăță. În acest moment îmi prind sufletul neajutorat de Hristos.” Viața creștină trebuie să fie o viață de credință constantă, vie. O încredere neînduplecată, o încredere fermă în Hristos, va aduce pacea și siguranţă sufletului.

Nu fi descurajat pentru că inima ta pare a fi grea. Fiecare obstacol, fiecare dușman interior, doar crește nevoia ta de Hristos. El a venit să ia inima de piatră și să dea o inimă de carne. Priviţi la El pentru har special pentru a birui greșelile caracteristice. Când eşti asaltat de ispită, rezistă statornic îndemnurilor rele; spune sufletului tău: „Cum aş putea să-mi dezonorez Răscumpărătorul? M-am dat lui Hristos, nu pot să fac faptele lui Satana.” Strigă după Mântuitorul tău iubit, ca să îţi dea ajutor pentru a renunţa la fiecare idol și pentru a înlătura orice păcat îndrăgit. Lasă ochiul credinței să Îl vadă pe Isus, stând înaintea scaunului de domnie al Tatălui arătându-Şi mâinile rănite, cum pledează pentru tine. Credeți că acea putere vine la voi prin Mântuitorul vostru  prețios.

Prin credință, priviți coroanele puse la dispoziția celor care vor birui; ascultaţi cântecul de bucurie al celor răscumpărați: Vrednic este Mielul care a fost jungheat și ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu! Faceţi un efort pentru ca aceste scene să devină o realitate! Ștefan, primul martir creștin, în teribilul său conflict cu domniile, puterile și duhurile răutăţii care sunt în locurile cereşti, a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Mântuitorul lumii i-a fost descoperit ca privind spre el, din cer, cu cel mai profund interes, iar lumina plină de slavă a lui Hristos strălucea asupra lui Ștefan cu o asemenea strălucire încât chiar și dușmanii săi i-au văzut fața strălucind ca fața unui înger.

Dacă am permite minții să stăruiască mai mult asupra lui Hristos și a lumii cerești, am putea găsi un stimulent și un sprijin puternic când ducem luptele Domnului. Mândria și dragostea de lume își vor pierde puterea pe măsură ce contemplăm slava acelui pământ care în curând va fi casa noastră. În  comparaţie cu frumusețea lui Hristos, toate atracțiile pământești vor părea de mică valoare.

Nimeni să nu-și imagineze că, fără un efort serios din partea lor, pot obține asigurarea iubirii lui Dumnezeu. Când i s-a permis prea mult timp minţii să stăruiască asupra lucrurilor pământești, este un lucru dificil să schimbi obiceiurile gândirii. Ceea ce ochiul vede și urechea aude, prea adesea atrage atenția și absoarbe interesul. Dar dacă am intra în cetatea lui Dumnezeu și am privi asupra lui Isus în slava Sa, am fi obișnuiţi aici să-L privim cu ochii credinței. Cuvintele și caracterul lui Hristos ar trebui adesea să fie subiectul gândurilor și al conversației noastre și în fiecare zi ar trebui să dedicăm timp special meditației cu rugăciune asupra acestor teme sacre.

Sfințirea este o lucrare zilnică. Nimeni să nu se înșele crezând că Dumnezeu îl va ierta și îl va binecuvânta în timp ce ei calcă în picioare vreuna dintre cerințele Lui. Comiterea păcatului cu voia, aduce la tăcere glasul mărturiei Duhului și desparte sufletul de Dumnezeu. Oricare ar fi sentimentul de extaz religios, Isus nu poate să rămână în inima care nu respectă legea divină. Dumnezeu va onora pe cei care Îl onorează.

„Dacă vă daţi robi cuiva, ca să-L ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi.” Dacă îngăduim mânia, pofta, lăcomia, ura, egoismul sau orice alt păcat, devenim slujitori ai păcatului. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Dacă slujim păcatului, nu putem sluji lui Hristos. Creștinul va simți îndemnurile păcatului, căci carnea luptă împotriva Duhului; dar Duhul se luptă împotriva cărnii, ducând un război constant. Aici este locul unde e nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea umană se unește cu puterea divină și credința exclamă: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!”

Dacă am dezvolta un caracter pe care Dumnezeu să îl accepte, ar trebuie să ne formăm obiceiuri corecte în viața noastră religioasă. Rugăciunea zilnică este atât de esențială pentru creșterea în har, și chiar pentru viața spirituală în sine, ca și hrana de zi cu zi, pentru bunăstarea fizică. Ar trebui să ne obișnuim să ridicăm adesea gândurile către Dumnezeu în rugăciune. Dacă mintea rătăcește, trebuie s-o aducem înapoi; prin eforturi perseverente, obiceiul va face asta uşor. Nu ne putem despărţi pentru nicio clipă de Hristos, şi să fim totuşi în siguranţă. Putem avea prezența Lui, pentru a ne însoţi paşii, dar numai respectând condițiile pe care El Însuși le-a stabilit.

Religia trebuie privită ca marea preocupare a vieții. Orice altceva ar trebui să fie subordonat acesteia. Toate puterile sufletului, trupului și duhului trebuie să fie angajate în lupta creștină. Trebuie să privim la Hristos pentru putere și har și vom câștiga victoria la fel de sigur cum Isus a murit pentru noi.

Trebuie să ne apropiem de crucea lui Hristos. Pocăinţa la picioarele crucii este prima lecție a păcii pe care trebuie să o învățăm. Dragostea lui Isus - cine o poate înțelege? Infinit mai mare şi mai tăgăduitoare de sine decât iubirea mamei! Dacă am cunoaște valoarea unui suflet omenesc, am privi cu credinţă vie asupra crucii şi astfel am începe studiul care va fi știința și cântarea celor răscumpărați de-a lungul veșniciei. Valoarea timpului nostru și a talentelor noastre poate fi estimată numai prin mărimea preţului plătit pentru răscumpărarea noastră. Ce nerecunoștință manifestăm față de Dumnezeu atunci când Îl jefuim, reținând de la El afecțiunea și slujirea noastră! Este prea mult să ne predăm Lui, care a sacrificat totul pentru noi? Putem alege prietenia lumii în locul cinstei nemuritoare pe care Hristos o propune – „să şadă împreună cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”?

Sfințirea este o lucrare progresivă. Pașii succesivi sunt așezați înaintea noastră în cuvintele lui Petru: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.” “De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.”

Iată o cale prin care putem fi siguri că nu vom cădea niciodată. Cei care adună pentru a obţine harurile creştine, au asigurarea că Dumnezeu le va înmulţi acestea, acordându-le darurile Duhului Său. Petru se adresează celor care au obținut o asemenea credință prețioasă ca şi noi: „Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos!” Prin harul divin, toți cei care vor, urcă treptele strălucitoare de la pământ la cer și, în cele din urmă, „cu cântece de biruinţă și bucurie veșnică”, intră pe porți în cetatea lui Dumnezeu.               Mântuitorul nostru susține că tot ce este aici, este al nostru. El ne cere primele gânduri și cele mai sfinte, cea mai curată și cea mai intensă afecțiune a noastră. Dacă suntem cu adevărat părtași ai naturii divine, lauda Lui va fi continuu în inimile noastre și pe buzele noastre. Singura noastră siguranță este să ne predăm cu totul Lui și să creştem constant în har și în cunoașterea adevărului.

Apostolul Pavel a fost foarte onorat de Dumnezeu, fiind luat în viziune sfântă în cel de-al treilea cer, unde a privit scenele a căror slavă nu putea să fie dezvăluită celor muritori. Totuși, acest lucru nu l-a dus la lăudăroșenie sau încredere în sine. El a realizat importanța vegherii permanente și a tăgăduirii de sine și declară cu claritate: „mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

Pavel a suferit din pricina adevărului și totuși nu auzim nicio plângere de pe buzele lui. Așa cum își revizuiește viața de trudă, de veghere și de sacrificiu, spune: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” Strigătul de victorie de la slujitorul credincios al lui Dumnezeu coboară spre timpurile noastre: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat. Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Deși Pavel a fost în cele din urmă închis într-o închisoare romană - departe de lumina și aerul cerului, rupt de munca sa activă pentru Evanghelie, așteptând să fie condamnat la moarte - totuși el nu a dat naștere îndoielii sau deznădejdii. Din această temniță sumbră a venit mărturia sa din preajma morţii, plină de credință sublimă și curaj, care a inspirat inimile sfinților și martirilor în toate veacurile următoare. Cuvintele sale descriu rezultatul acestei sfințiri pe care, în aceste rânduri, ne-am străduit să o dăm mai departe: „Eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”