Alunecarea înspre credalism

Pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea au luptat din răsputeri împotriva credalismului. Ei au văzut clar faptul că formarea unui crez va conduce înspre uscarea bisericii, formalism și persecuție. Acești pionieri au studiat atent istoria bisericii creștine și erau conștienți pe deplin de aceste pericole.

În volumul 3 a colecției Daruri Spirituale, avem o declarație clară de respingere a credalismului din cadrul Bisericii Adventiste:

„În bisericile populare, darurile au fost înlocuite cu crezuri. Așa cum spunea Pavel, scopul darurilor este pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei. Acestea sunt mijloacele rânduite de cer pentru unitatea bisericii. Hristos s-a rugat ca oamenii Lui să fie una, după cum și El a fost una cu Tatăl. Citiți Ioan 17. Pavel îi îndeamnă în numele lui Hristos pe cei din Corint să fie uniți în mod desăvârșit într-un gând și cuget. Citiți 1 Corinteni 1:10; Romani 15:5; Filipeni 2:1-2; 1Petru 3:5,8. Darurile sunt oferite pentru a asigura statutul unității. Dar bisericile populare au introdus un alt mod de asigurare a unității și anume crezurile omenești. Acestea pot asigura un fel de unitate fiecărei denominațiuni însă s-au dovedit ineficiente după cum vedem la Noile Școli sau la cele Reformate din cadrul fiecărei denominațiuni de sub soare. Aceasta e cauza pentru care există atâtea feluri de baptiști, prezbiterieni, metodiști etc.” -Daruri Spirituale, vol. 3, 29

E important de știut că aceste afirmații au fost făcute în 1864. Pericolul credalismului a fost pe deplin înțeles și a format baza unei opoziții puternice din partea bisericii noastre față de forma unui crez. Afirmațiile de mai sus arată că scopul crezului este de a menține unitatea dar în realitatea, acestea nu au reușit: în toate bisericile cu crezuri s-a văzut o acută lipsă de unitate. Există un singur mod de a rămâne în unitate – o ascultare desăvârșită de Cuvântul lui Dumnezeu prin puterea locuirii lui Hristos în noi.

Numeni nu a descris mai bine pericolul credalismului decât J. N. Loughborough în momentul în care a detaliat cele 5 stadii ale dezvoltării acestuia:

1. Principiile de credință sunt folosite doar pentru a arăta celor din afara bisericii care este credința. În acest moment, nu există nici o bază potrivit căreia membrii să fie îngrădiți de acestea.
2. Principiile de credință sunt folosite pentru pregătirea candidațiilor de botez și pentru intrarea ca membru în biserică. În acest moment, principiile capătă o formă de autoritate, însă doar pentru cei ce se pregătesc de a fi membru în biserică.
3. Principiile devin un standard al adevăratei credințe. Acum biserica le acceptă ca fiind o definiție rigidă și de neschimbat atât a principiilor, cât și a credinței tuturor membrilor.
4. Principiile de credință sunt folosite ca bază pentru disciplina bisericească și a nu recunoaște anumite principii poate conduce la cenzură sau chiar retragerea calității de membru (excludere).
5. Principiile de credință sunt văzute ca fiind de o așa importanță încât, oricine nu ar fi deacord cu ele nu vor suferi doar excluderea, ci chiar persecuția, închisoare sau martirajul.

Cu siguranță această descriere clară a lui Loughborough alarmează mintea multor adventiști de ziua a șaptea. După cum vom vedea în continuare, Biserica Adventistă a ajuns deja la stadiul 4 iar unii chiar spun că am început deja faza 5. Haideți să examinăm evoluția.

În 1872, la Battle Creek, Michigan, a fost publicată Declarația principiilor fundamentale învățate și practicate de Adventiștii de Ziua a Șaptea. De remarcat faptul că lista nu se numea principiile de credință, ci simplu – principiile fundamentale. Autorii au făcut eforturi deosebite pentru a se asigura că cele 25 de declarații încorporate în aceste principii fundamentale nu au o autoritate în ce-i privește pe membrii bisericii. Sigur că asta intră foarte bine în stadiul 1 al listei lui Loughborough cu privire la dezvoltarea credalismului. Într-un efort deosebit de a arăta că această listă nu are nici cel mai mic impact asupra calității de membru a celor din biserică, ei au scris următoarele:

Prin prezentarea acestui rezumat al credinței, vrem să se facă înțeles faptul că noi nu avem articole de credință, crezuri sau o disciplină distinctă de Biblie. Această sinteză nu are vreo autoritate asupra credincioșilor, nici nu este destinată pentru a asigura unitatea în mijlocul lor printr-un sistem al credinței, ci este o declarație concisă cu privire la ce este, în unanimitate, învățat în mijlocul lor. – Declarația principiilor fundamentale învățate și practicate de Adventiștii de Ziua a Șaptea.

Această declarație nu poate să reflecte mai bine stadiul 1 din dezvoltarea credalismului. Mulți adventiști au fost bulversați când au citit declarația principiilor din 1872. Cu siguranță materialul a avut subiecte foarte bine definite cum ar fi: natura căzută a lui Hristos, finalizarea ispășirii doar în a doua fază a lucrării Domnului Hristos, iminenta revenire a lui Isus, curățirea Sanctuarului ceresc, biruința asupra păcatului, identificarea papalități ca om al păcatului și multe altele.

Cu toate acestea, declarația nu poate fi acceptată în totalitate din cauza riscurilor care apar ca urmare  a existenței ei și care au fost prevăzute câțiva ani mai devreme. Aceste riscuri, prevăzute de unii, au devenit o tristă realitate câteva decenii mai târziu. Dacă în materialul din 1872 se spunea că intenția lui nu este aceea de a forma un crez sau de a prezenta puncte de credință, în anul 1932, atunci când a apărut primul manual al bisericii, această specificare lipsea și în plus era folosit și termenul de „principii de credință” lucru care confirma faptul că acestea urmau să fie regula de credință pentru adventiști. Astfel, anul 1932 ne-a adus la stagiul 3 din lista lui Loughborough, procesul de intrare în credalism durând câțiva zeci de ani. Totul a culminat cu Sesiunea Conferinței Generale din 1980 unde au avut loc incidente atât de nefericite delegații au votat ca acestea să nu fie raportate. Începând cu acel an principiile de credință devin CREZUL adventismului. Începând din anii ’80 se poate observa o dependență din ce în ce mai mare a bisericilor și pastorilor față de o creație omenească. Putem aminti aici două chestiuni problematice din aceste principii de credință: apariția termenului trinitate și nedefinirea naturii umane a Domnului Hristos, în așa fel încât oricine poate crede ce vrea în ciuda învățăturilor clare ale Bibliei și Spiritului Profeției. Această politică bisericească a dus la rezultate nefaste pe care le vedem astăzi, precum și la refuzul de a mai discuta subiectul pe următorul principiu politic:

 „Având în vedere că Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu a emis o declarație definitivă asupra naturi înainte sau după căderea a lui Hristos, permițând astfel două puncte de vedere alternative și, având în vedere că sunt grupuri în cadrul Uniunii Britanice care susțin un singur punct de vedere ca singura poziție validă, Uniunea Britanică de Conferințe susține poziția oficială a bisericii care permite validitatea unei interpretări duale în ce privește natura lui Hristos.” – British Union Conference Minutes, 5 martie 1986

Caracterul politic al Manualului și a Principiilor fundamentale de credință este vizibil cu ușurință. Cu timpul aceste lucrări au devenit unelte juridice pentru judecarea celor care cred adevărul Bibliei. Se pare că majoritatea adventiștilor nu a înțeles că Biblia definește ce trebuie să creadă și să învețe biserica, nu biserica spune ce învață sau ne cere Biblia să credem. Ori de câte ori o persoană sau un grup de persoane din biserică, se îndreaptă spre acest adevăr al naturii Domnului Isus, așa cum e învățat în Biblie, ceilalți folosesc Manualul și Principiile de credință pentru a le arăta că sunt greșiți de vreme ce biserica nu a votat oficial ce să credem. Subiectul naturii umane a fost amintit doar ca exemplu, multe alte subiecte găsindu-se în aceeași situație.

După sesiunea de la Dallas din 1980, manualul devine un instrument de cenzură și excludere pentru adventiștii credincioși adevărului și astfel biserica intră în stadiul 4. Desigur, trebuie amintit că nu în toate țările lucrurile s-au derulat similar, dar nicicând nu este târziu ca prin intermediul manualului cei care stau pentru adevăr să fie, dacă nu excluși, cel puțin opriți de la a mai predica. Faptul că biserica se află astăzi în stadiu de cimentare în crezuri nu poate fi contestat.