Arta fină a necredinței

Într-un tren care călătorea către Seattle, cu ceva timp în urmă, am stat lângă un pastor pensionar al Bisericii Prezbiteriene. Tocmai consiliase un grup de tineri care erau derutați datorită necredinței dovedite de anumiți profesori de colegiu sub care învățaseră. Această necredință nu m-a surprins, până ce mi-a clarificat că atât studenții, cât și profesorii erau dintr-un colegiu finanțat de biserică.

După ce am ascultat înțelegător povestea lui tulburătoare, l-am întrebat pe pastor cum își imaginează viitorul și unde anticipează că vor conduce aceste tendințe. Mi-a răspuns cu tristețe: „Se pare că ne vom îndrepta către o mare apostazie, la fel cum Israel a mers în zilele din vechime.”

M-a durut inima pentru acest pastor îndurerat, dar am găsit mângâiere în gândul că acest lucru nu ni se poate întâmpla nouă. Mi-am spus că adevărul nostru despre Sabat, care dă mărturie cu privire la faptele creațiunii, ne-au protejat de eroarea teoriilor evoluționiste, precum și voluminoasele sfaturi ale profetului nostru din timpul sfârșitului care ne-a ghidat chiar și „în amănuntele cele mai mici ale vieții”[1], precum și în procedurile instituționale, a făcut ca apostazia în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea să fie, practic, imposibilă.

Cât de naiv am fost, și cât de inconștient, față de avertizările pe care profetul nostru din timpul sfârșitului le-a dat cu privire la o mare apostazie din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea!

„Trăim în ultimele zile ale istoriei acestui pământ și nu ne mai poate surprinde nimic cu privire la apostaziile și negările adevărului. Necredința a ajuns acum să fie o artă fină, cu care oamenii se îndeletnicesc spre nimicirea sufletelor lor.”[2]

Aceste sfaturi cu privire la apostazie pot fi împărțite în două clase. Există avertizări de natură generală, în care atenția noastră este îndreptată către apostazii mari din trecut, cum au avut loc în vremurile lui Solomon, Ieroboam, Ahab, Ahaz și alții, precum și marea apostazie ulterioară din Biserica Catolică, dar și apostazia care a urmat în bisericile protestante. Sunt evidențiate cauzele și caracteristicile acestor apostazii, și suntem sfătuiți să fim atenți să nu ni se întâmple ceva de o natură similară.

Celelalte mesaje de avertizare sunt destul de diferite. Ele constau în preziceri specifice cu privire la faptul că va exista o apostazie mare în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul timpului. Se afirmă că „o mare mulțime” ne va părăsi pentru a se uni cu lumea[3], că „companie după companie” ne va abandona[4], că „erezii vor intra” între noi[5], că „multe stele” vor ajunge în întuneric[6] și că „mulți vor sta la amvoanele noastre purtând torța profeției false în mâinile lor, aprinsă de la torța diabolică a lui Satana”[7]. Drept rezultat, „pleava, asemenea unui nor, va fi spulberată de vânt chiar din locuri unde vedem numai arii bogate de grâu”[8].

Menționarea pastorilor apostaziați care stau la amvoanele adventiste de ziua a şaptea este surpinzătoare, mai ales când observăm că nu vor fi doar câțiva, ci „mulți”. Această situație este într-adevăr periculoasă. Este o zi tristă pentru oi, când lupul vine printre ele în haine de oaie, dar când lupul vine în hainele ciobanului, ce șanse mai există pentru oi? Puține sau deloc, cu excepția faptului că ele sunt protejate direct de Domnul și, între timp, dau atenție avertismentelor pe care El le-a dat cu bunăvoință în avans. Cât de important este pentru noi, având în vedere aceste lucruri, să înțelegem natura și caracteristicile marii apostazii profetizate din adventism, pentru a putea să o recunoaștem și să evităm a fi înșelați și atrași în ea.

Observatorii îngrijorați au evitat, în general, să folosească cuvintele „apostaziat” și „apostazie” pentru a evita să ofenseze și să inducă o reacție emoțională care ar face imposibil raționamentul calm. Dar circumstanțele schimbătoare fac acum să pară că această politică nu mai poate fi considerată ca fiind prudentă sau responsabilă și că a sosit momentul în care trebuie să fim atenți la avertizarea lui Ellen White din The Seventh-day Adventist Bible Commentary: „Spuneți-i răzvrătirii pe nume și apostaziei pe nume, iar apoi gândiți-vă că experiența poporului lui Dumnezeu din vechime, cu toate aspectele ei discutabile, a fost raportată cu credincioșie în istorie. Scripturile declară: «Aceste lucruri (…) au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.» (1 Corinteni 10:11)”[9]

Ne vom strădui să respectăm această instrucțiune, spunându-i apostaziei pe nume, totuși vom evita să aplicăm termenul „apostaziat” numind vreo persoană, care este în viață, pe nume. Acest tip de judecată specifică aparține Domnului, care singur înțelege toate confuziile și neînțelegerile inimilor umane și care ne-a avertizat: „Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.”[10]

Prin urmare, ne vom limita atenția asupra lucrărilor mâinilor omenești și vom lăsa Domnului judecata inimilor omenești. Se pare că printre cei care sunt implicați în marea apostazie pot exista unii care nu realizează semnificația a ceea ce fac.

Circumstanțele schimbătoare la care ne referim, care ne determină să simțim că nu mai putem tăcea cu privire la marea apostazie, sunt următoarele:

O generație mai tânără de pastori apare acum în bisericile și birourile noastre administrative, care nu cunosc nimic despre timpurile când adevărata noastră credință istorică a fost învățată în toate școlile noastre. Acest fapt începe să producă situații nearmonioase, în care unii dintre acești pastori tineri intră în contact cu membrii bisericii – care încă se agață de credința noastră istorică – bănuiesc că acești membri sunt apostaziați și trec la inițierea unei acțiuni disciplinare bisericești împotriva lor sau cel puțin îi supun unei hărțuiri personale aspre. Oricât de ciudat ar părea, acest lucru se întâmplă astăzi. (Ni se reamintește cu putere de papistașii, care spuneau despre fiecare grup de credincioși care s-a împotrivit apostaziei [papale], că introduc noi doctrine în biserică, când, de fapt, ei se țineau de vechile doctrine).

Mult mai greu de înțeles sunt atitudinile unor lucrători ai bisericii mai în vârstă, despre care nu s-ar putea spune că nu au nicio amintire a perioadei în care credința noastră istorică pură a fost învățată în toate școlile noastre (anii dinainte de 1957). Fără îndoială că acești lucrători mai în vârstă știu bine ceea ce fac. Ei trebuie să fi luat o decizie conștientă și deliberată de a trece de la principiile credinței noastre istorice la doctrinele calvinismului, care stau la baza apostaziei actuale. Și, după ce au îmbrățișat unele dintre aceste doctrine calviniste, care sunt atât de evident diferite de pozițiile noastre istorice, ei merg acum foarte hotărât spre scopul de a reduce la tăcere vocile celor care rezistă schimbărilor.

Membrii acestei grupe de vârstă, încălcând Manualul bisericii, au intervenit în transferul fratelui Austin Cook, care a fost unul dintre principalii evangheliști ai Australiei timp de mulți ani și un adversar neclintit al apostaziei. După ce biserica unde era membru i-a acordat transferul, ceea ce a determinat ștergerea numelui său din lista lor de membri, oficialii conferinței au convins biserica care a cerut transferul să se răzgândească și să nu-l accepte, provocând astfel pierderea calității sale de membru. Această acțiune, desigur, a fost o încălcare gravă a Manualului bisericii, care garantează siguranța calității de membru în timpul transferului.[11] Șocul și durerea acestei experiențe au fost prea mult pentru doamna Cook. Ea s-a îmbolnăvit în scurt timp și a murit.

Membri ai acestei grupe de vârstă au anunțat intenția lor de a trimite materiale de la biroul diviziunii din Australia către pastorii lor pe care să le folosească pentru a lupta împotriva învățăturilor trimestriale ale școlii de Sabat despre Romani[12], care sunt fidele credinței noastre istorice.

Membrii acestei grupe de vârstă, care pe baza unei rațiuni teologice incredibil de inexacte, îi acuză, aici în America, pe membrii nevinovați ai bisericii că sunt dezbinători și tulbură pacea, armonia și unitatea bisericii și declară astfel că merită să fie puși sub cenzură.

Această atitudine conduce la o întrebare foarte importantă, una care necesită o atenție sporită în acest timp.

Cine este responsabil pentru dezbinările din biserici? Sunt aceia care încearcă să se țină de puritatea credinței lor istorice sau sunt aceia care introduc schimbări care necesită o îndepărtare față de credința noastră istorică și nu doar că se agită pentru ele, ci încearcă acum să le impună asupra membrilor bisericii?

Într-o totală sfidare a oricărei rațiuni și logici, cei care insistă fervent să abandonăm anumite doctrine istorice și să punem doctrine calviniste în locul lor, îi acuză pe cei care nu doresc să accepte astfel de schimbări că sunt scandalagii care aduc confuzie și dezbinare în biserici. Poate fi rațiunea mai necinstită și mai nedreaptă decât atât?

Totuși, această acuzație nu trebuie să ne surprindă. Ar fi dificil să găsim în evidențele istoriei bisericii o situație în care cei care au rămas fideli credinței lor să fi persecutat pe cei care s-au îndepărtat de ea. A fost cu totul invers. Cei care se îndepărtează de credința lor au făcut în mod constant acuzații false împotriva celor fideli și i-au persecutat. Mesagerul Domnului ne-a avertizat că „cele mai mari încercări ale noastre vor veni din cauza acelei categorii care a susținut cândva adevărul, dar care se întoarce de la el la lume și îl calcă în picioare cu ură și amăgire”[13].

În cadrul seminariilor pe care le prezint acum în toată țara, întâlnesc multe persoane care trec prin experiența amară de a se îngrămădi asupra lor disprețul și batjocura, în unele cazuri chiar de către pastorii lor, pentru că doresc să rămână fideli stâlpilor credinței noastre. Amintesc acestor persoane principiul antic al dezbaterii că cei care nu au argumente vor recurge la injurii și abuzuri personale, folosind argumentul ad hominem (împotriva omului). Prin urmare, nu trebuie să fim surprinși sau intimidați atunci când suntem acuzați în mod fals că suntem „legaliști”, „perfecționiști”, „farisei”, „scandalagii” etc.

Marea apostazie profetizată în adventism a început, după cum cred cei mai mulți, mai degrabă în liniște și discret în anii '50, când o serie de conferințe între anumiți învățați și lideri ai noștri și un teolog calvinist pe nume Walter Martin au avut ca rezultat publicarea unei cărți numite Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine (Adventiștii de ziua a șaptea răspund la întrebări despre doctrină). Se face referire la ea, în mod obișnuit, prin Questions on Doctrine (Întrebări despre doctrină) sau prin inițialele QOD.

Această nefericită carte a fost destinată să aducă schimbări enorme, în primul rând, în teologie și apoi în experiența Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. În mare parte din cauza influențelor puse în mișcare de această carte, Kenneth Samples, tânărul învățat care l-a urmat pe Walter Martin, a reușit să aducă raportul șocant, după ce a efectuat un sondaj în rândul pastorilor unei mari conferințe, că aproape cincizeci la sută dintre ei nu au fost în stare să mărturisească credința în autenticitatea scripturistică a doctrinei noastre despre sanctuar. Dintre cei cincizeci și șase de pastori care au răspuns la chestionarul său, paisprezece au răspuns că nu cred în autenticitatea scripturistică a doctrinei noastre despre sanctuar, iar treisprezece au refuzat să răspundă la această întrebare, deși au răspuns la celelalte întrebări.[14]

Dacă sfaturile lui Dumnezeu, care ne-au fost date prin mesagerul ales, sunt adevărate, acest răspuns trebuie privit ca apostazie.

„Înțelegerea corectă a lucrării de slujire din sanctuarul ceresc este temelia credinței noastre.”[15]

„Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor.”[16]

„Poporul lui Dumnezeu trebuie să aibă ochii ațintiți asupra sanctuarului ceresc, unde în slujirea finală a marelui nostru preot ceresc în lucrarea de judecată, El mijlocește pentru poporul Său.”[17]

„Știu că subiectul sanctuarului se află în neprihănire și adevăr, așa cum l-am susținut de atât de mulți ani.”[18]

Aceste declarații reprezintă doar câteva exemple despre sanctuar, din multele afirmații care au ajuns la noi prin mesagerul inspirat al lui Dumnezeu. Se pare că o parte semnificativă a pastorilor noștri fie nu știu despre aceste mărturii, fie le disprețuiesc, și sunt la fel de neinformați cu privire la bazele scripturistice, solide, ale doctrinei noastre despre sanctuar. Acest lucru nu poate decât să ne facă să ne întrebăm cu privire la educația pe care au primit-o în pregătirea lor pastorală. Totuși, nu ar trebui să ne surprindă. Mesagerul lui Dumnezeu ne-a dat un avertisment anticipat că „acesta este unul dintre punctele în care va exista o deviere de la credință”[19].

Dar noi mergem prea departe cu povestea noastră. Când cartea Questions on Doctrine a fost publicată în 1957, aceasta a fost însoțită de o enormă campanie de publicitate şi de promovare, care a dus la răspândirea rapidă a mai mult de un sfert de milion de exemplare. (Afirmația noastră anterioară, cu privire la faptul că apostazia a început în liniște, nu s-a referit la promovarea cărții, în care apostazia nu a fost recunoscută de majoritatea.) Deși nu a fost niciodată înaintată comitetului Conferinței Generale pentru aprobare, acest fapt fiind pierdut din vedere, pastorii și profesorii din întreaga lume au acceptat cartea ca fiind oficială. Eu însumi, ca tânăr evanghelist, am acceptat-o fără niciun semn de întrebare și am dat-o mai departe pastorilor care nu erau adventiști de ziua a șaptea. Cartea a devenit etalonul doctrinelor noastre în aproape fiecare sală de clasă a adventiștilor de ziua a șaptea și a continuat să ocupe această poziție până în zilele noastre[20].

Cartea a fost promovată și răspândită sub o stranie manta a secretului. Numele autorilor săi nu ne-au fost cunoscute până când, în cele din urmă, le-am aflat de la Walter Martin. Deși s-a afirmat că un grup mare de lideri adventiști învățați au citit și aprobat manuscrisul, numele lor a fost, de asemenea, un secret bine păzit.

Dar influența cărții nu a fost niciun secret. Probabil că nimeni nu ar nega faptul că diferențele teologice care există astăzi între noi își au originea în cartea Questions on Doctrine. Aceste diferențe teologice sunt încurajate și valorificate de către credincioșii din bisericile calviniste (evanghelice), precum Kenneth Samples. Este lesne de înțeles că ei speră că vom abandona total doctrinele noastre distincte (ceea ce ar necesita o repudiere totală a spiritului profeției) și vor fi satisfăcuți să ne găsim locul ca (biserică) membră a comunității bisericilor evanghelice, acele biserici pe care le-am identificat anterior drept fiice ale Babilonului. Am auzit un pastor adventist de ziua a șaptea care a declarat public – slujind într-una din marile noastre biserici – că consideră că acest scenariu va fi viitorul bisericii noastre.

Astfel, apostazia a făcut prima sa mare invazie în biserică prin publicarea unei cărți în 1957 și s-a răspândit cu o rapiditate surprinzătoare în întreaga biserică mondială, în special în țările de limbă engleză – America, Australia și Anglia – și în vestul Europei. Efectul cărții nu a fost așa de pronunțat în țările din lumea a treia, dar prezența ei începe să fie simțită și acolo prin influența învățătorilor și pastorilor care au primit instruire, fie direct, fie indirect, de la instituțiile educaționale americane.

Ce semințe ale rătăcirii a conținut cartea de au produs o recoltă atât de vătămătoare? Nu sunt multe, dar sunt de o importanță vitală.

Prima (sămânță, n.tr.) a implicat înțelegerea noastră cu privire la ispășire. În adeziunea fidelă față de Scriptură, în care cuvântul ispășire este aplicat atât la jertfa mielului, ca jertfă de păcat din orice zi a anului, cât și la slujirea marelui preot din marea zi a ispășirii, am considerat că lucrarea actuală a lui Hristos în sanctuarul ceresc este descrisă în mod corect ca ispășire. Walter Martin și colegii săi calviniști au fost într-un dezacord puternic cu privire la aceasta, insistând că ispășirea a fost finalizată complet pe cruce și că nu i se poate adăuga nimic mai târziu. Această concepție se găsea într-o poziție stranie de sfidare a unor versete scripturistice, precum următoarele:

„Şi, dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră.”[21]

„Şi, dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre.”[22]

În armonie cu aceste versete, Pavel subliniază în Romani că atât jertfa lui Hristos de pe cruce, cât și lucrarea Sa cerească sunt necesare pentru îndreptățirea noastră.

„Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.”[23]

„Care a fost predat din cauza greşelilor noastre şi a fost înviat pentru îndreptățirea noastră.”[24]

Au fost făcute încercări de a compromite acest punct. Părerea noastră nu a fost renegată, dar a fost tăcută și afirmată în termeni oarecum ambigui, având tendința de a face ca lucrarea ispășitoare actuală a lui Hristos să pară mai puțin importantă decât sacrificiul Său de pe cruce. Această perspectivă era mult mai plăcută pentru urechile calviniste.

Dar concesia majoră față de Walter Martin s-a făcut asupra unui punct la care liderii noștri s-au gândit că nu este important și asupra căruia și-ar putea permite să cedeze. La acest punct a fost făcută o respingere totală a uneia dintre credințele noastre, iar acum este evident că, cedând înaintea lui Martin cu privire la natura lui Hristos, frații noștri au pierdut mult prea mult teren. Pentru a înrăutăți situația și mai mult, concesia față de Martin pe tema naturii umane a lui Hristos s-a realizat printr-o manipulare a probelor și prezentarea greșită a unor fapte istorice care sunt o chestiune de evidență publică.

O cercetare[25] atentă și complet documentată a scos la lumină un număr de o mie două sute de declarații publicate de conducătorii bisericii noastre între anii 1852 – 1952, toate afirmând într-o unanimitate totală de opinie că Domnul nostru a venit pe acest pământ în natura umană a omului căzut. Nicio declarație care să ateste că Domnul nostru a venit pe acest pământ în natura umană necăzută a lui Adam nu a fost găsită. Se credea că Domnul nostru a venit pe acest pământ în natura umană a omului căzut, deoarece numai în acest fel El putea realiza răscumpărarea omului căzut. Patru sute din aceste afirmații provin din pana inspirată a lui Ellen White.

În ciuda acestor dovezi, disponibile în arhivele istorice, frații noștri i-au prezentat lui Walter Martin și au publicat lumii în cartea Questions on Doctrine, faptul că am crezut dintotdeauna, precum calviniștii, că Hristos venise pe pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut.

Probabil că nu au prevăzut rezultatele acțiunii lor, dar consecințele sunt acum dureros de clare. Doctrina calvinistă, potrivit căreia creștinii nu pot trăi fără să păcătuiască, este legată inseparabil de doctrina calvinistă că Hristos a venit pe pământ în natura umană necăzută a lui Adam. Într-un timp foarte scurt de la publicarea [cărții] Questions on Doctrine, membrii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din toată țara ascultau cu uimire declarațiile de la amvoanele bisericilor lor că este imposibil pentru creștini să înceteze a păcătui, chiar și prin puterea lui Hristos. Astfel, doctrina prețuită a neprihănirii prin credință a fost pervertită în doctrina satanică a lipsei neprihănirii prin încumetare, potrivit definițiilor din Hristos lumina lumii, p. 126:

„Credința cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu și aduce roade în ascultare. Încumetarea se întemeiază și ea pe făgăduințe, dar le folosește la fel ca Satana, pentru a scuza călcarea legii.”[26]

În același volum, Hristos lumina lumii, Ellen White scrisese de șase ori că ideea conform căreia Dumnezeu a dat o lege de care supușii Săi nu pot asculta era minciuna inventată de Satana cu care spera să-l dea jos pe Dumnezeu de pe tronul Său.[27] În toate lucrările ei publicate, ea face declarația aceasta în total de treizeci și cinci de ori, iar în The Signs of the Times, 16 ianuarie 1896, ea adaugă acest avertisment solemn:

„Satana a declarat că era imposibil pentru fiii și fiicele lui Adam să țină legea lui Dumnezeu. (…) Oamenii care sunt sub controlul lui Satana repetă aceste acuzații împotriva lui Dumnezeu, afirmând că oamenii nu pot ține legea lui Dumnezeu.”[28]

Privită pe fundalul afirmării (doctrinei) spiritului profeției, care apare la pagina 216 a noii cărți doctrinare,  Seventh-day Adventists Believe (Adventiștii de ziua a șaptea cred), declarația dată mai sus este într-adevăr solemnă:

„Scrierile acestui sol (Ellen White) al lui Dumnezeu sunt un izvor continuu al adevărului investit cu autoritate, aducând bisericii încurajare, călăuzire, instruire și mustrare.”[29]

Ar putea, oare, vreo minte rațională să pună la îndoială că oamenii care predică sau învață minciuna Satanei ca adevăr sunt prinși în apostazie? Ar putea exista o apostazie mai gravă decât renunțarea la adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună a Satanei?

Ar putea, oare, vreo minte nepărtinitoare să dea vina pe membrii bisericii care recunosc minciuna lui Satana așa cum este ea, dacă ei protestează împotriva faptului că este predată ca adevăr atât copiilor lor cât și lor înșiși?

Și atunci când protestele lor sunt ignorate de pastorii, profesorii și administratorii conferinței, trebuie să fie învinovățiți că au ajuns ca în disperarea lor să se întoarcă către anumite organizații independente care învață adventismul istoric și unde se pot simți în siguranță că minciuna diavolului nu va fi niciodată prezentată ca adevăr?

Avem încredere că cititorul începe să înțeleagă adevărata natură a situației prezente din bisericile noastre și de ce condițiile din anumite locuri sunt între confuzie și haos. Aproape că nu există biserică din Diviziunea Nord-Americană care să nu devină polarizată asupra acestor subiecte, și probleme foarte grave se dezvoltă în Australia și vestul Europei.

În consecință, cât de important este să studiem cu atenție pentru a putea să recunoaștem diferența dintre adevăr și eroare, în așa fel încât să cunoaștem natura și caracteristicile marii apostazii și să evităm erorile și sfârșitul ei tragic! Căci, în ciuda aparențelor prezente, noi nu trebuie să ne îndoim de rezultatul final al luptei dintre adevăr și minciună. Adevărul va triumfa glorios – nu trebuie să ne temem cu privire la aceasta.

La acest moment un cuvânt de atenționare ar fi la locul lui. Cei care sunt prinși în apostazie și predică minciuna diavolului de la amvoanele noastre nu sunt dornici să dea piept cu afirmația făcută anterior. Cu toate acestea, avem învățătura de la Domnul, prin mesagerul Său: „Spuneți-i răzvrătirii pe nume și apostaziei pe nume.”[30]

Prin harul lui Dumnezeu vom asculta de această poruncă. Timpul și spațiul ne împiedică pentru a înregistra aici acțiunile și contra-acțiunile intereselor și influențelor care se luptă una cu cealaltă, în timp ce fiecare parte ar putea experimenta un câștig pe de-o parte și o pierdere pe de alta. Grefierii cerului le notează atent pe toate, și ei își vor împlini rolul în dispoziția finală a judecății divine, când fiecare dintre noi va trebui să dea un raport cu privire la rolul pe care l-am jucat în această fază a marii lupte dintre Hristos și Satana. Cu toate acestea, există o istorie fascinantă, care ilustrează atât de bine marile principii implicate, încât merită amintită. O voi împărtăși cu voi, întrucât mi-a fost relatată de către fratele Roy Allan Anderson, care a slujit timp de mulți ani ca lider al Asociației Pastorale de la Conferința Generală.

În anii ’20 Anderson făcea lucrare evanghelistică în patria sa, Australia. El dezvoltase o abordare de evanghelizare a orașelor mari care se dovedea a fi eficientă, și spre sfârșitul acelei decade el a fost invitat să aducă programul său la Londra. Acolo a condus o serie lungă de întâlniri centrale și secundare, cu rezultate foarte bune.

Înainte de a pleca din Australia a realizat că schimbările din învățătura fratelui W. W. Fletcher, un pastor și misionar respectat, erau ciudate. Anderson era contrariat și nu știa cum să înțeleagă aceste schimbări pe care le-a observat în gândirea lui Fletcher.

În timp ce era în Londra, Anderson a primit un mesaj precum că L. R. Conradi, fostul lider al Diviziunii Europene, care mai târziu a apostaziat, dorea un interviu cu dumnealui. Anderson a mers la casa lui Conradi și a ascultat cu uimire cum își descria planurile de organizare a unei biserici separate. „Dacă mi te vei alătura – a spus Conradi – te voi face episcop al întregii Anglii.”

Anderson a răspuns oripilat că nici nu ar lua în considerare un asemenea lucru. Conradi i-a răspuns: „Ei bine, W. W. Fletcher a stat exact pe același scaun pe care stai tu, și i-am oferit întreaga Australie.”

Anii au trecut, și influența care a fost pusă în mișcare de Conradi a continuat să-și aducă roadele. În 1979 Desmond Ford, un pastor din Australia, a lansat un atac asupra doctrinei noastre despre sanctuar, arătându-și în felul acesta aprecierea pentru gândirea lui W. W. Fletcher. Lui Ford i s-a dat o perioadă de timp în care să-și pregătească o declarație scrisă cu privire la perspectiva sa care să fie luată în considerare la o întâlnire specială, ținută la Glacier View, Colorado. În calitate de delegat la acea întâlnire, Anderson a primit o copie a studiului lui Ford. Când l-a citit, mi-a explicat că „aceasta nu este nimic mai mult decât o reformulare a ideilor lui W. W. Fletcher”.

Erau aceste opinii care au trecut de la Conradi la Fletcher și apoi la Ford descoperiri teologice grozave? Cu greu. Eu am fost unul dintre cei rugați să analizeze atacul lui Ford asupra sanctuarului și să trimit concluziile mele către Conferința Generală. Am concluzionat că materialul pe care l-am analizat comparându-l cu sursele pretinse este în procent de 80-90% o denaturare absolută: afirmații false despre Scriptură, afirmații false despre spiritul profeției, precum și afirmații false cu privire la alte surse.

Cum se pot întâmpla astfel de lucruri? Unde începe totul? Avându-l pe L. R. Conradi drept președinte al Diviziunii Europene la începutul anilor 1900, care a împrăștiat astfel de semințe ale neîncrederii în spiritul profeției în întreaga Europă, astfel încât rezultatele rele sunt foarte evidente astăzi. Ce exemplu descurajant de influență rea – de la Conradi la W. W. Fletcher la Desmond Ford, și astfel la nenumărați pastori adventiști de ziua a șaptea care până acum încă nu au înțeles adevărata natură a marii apostazii!

Nu a fost scopul nostru ca în această prezentare generală introductivă a subiectului să analizăm marea apostazie, ci mai degrabă să o indicăm și să o descriem succint. Detalii specifice vor fi oferite în următorul capitol al cărții.

După cum consideră mulți, cadrul de timp al marii apostazii este din anii 1950, când perspectiva seducătoare a acceptării din partea bisericilor protestante căzute, fiicele Babilonului, i-a făcut pe frații noștri, care erau angajați în discuții teologice cu Walter Martin și colegii lui calviniști, să facă anumite concesii foarte neînțelepte, până la timpul zguduirii, când Dumnezeu va purifica biserica Sa în pregătirea pentru marea strigare și ploaia târzie.

„Dar zilele purificării bisericii se grăbesc foarte mult. Dumnezeu va avea un popor curat și credincios. În marea cernere care va avea loc în curând, vom fi mult mai capabili să măsurăm tăria lui Israel. Semnele descoperă faptul că timpul este aproape. Va demonstra că mătura este în mâna Sa și că El va curăți în mod desăvârșit aria.”[31]

Acest proces de purificare nu va fi plăcut, și nici nu va fi limitat ca extindere. La timpul prezent cei care au acceptat unele doctrine false ale calvinismului dețin controlul influenței în cele două mari case de editură pe care le avem, precum și în instituțiile noastre educative. Articole care apără credința noastră istorică sunt rareori acceptate pentru a fi publicate în lucrările principale ale bisericii, și dacă cumva sunt acceptate, tot ce-i posibil să fie acompaniate de un articol contra-argumentativ din partea unui scriitor calvinist. Este o bucurie, dar cu totul excepțională, să întâlnești un pastor tânăr astăzi în Diviziunea Nord-Americană care să predice stâlpii credinței noastre istorice, și în țări precum Australia și Noua Zeelandă o astfel de predicare este și mai excepțională.

Mulți pastori tineri au fost învățați să se raporteze la credința noastră istorică ca adventism tradițional, care dorește să dea timpul înapoi, la secolul al XIX-lea. Termenul tradițional este pentru multe minți adventiste un termen peiorativ. Mulți dintre membrii noștri își amintesc bine cum dovezile care le-au fost prezentate în întâlniri evanghelistice sau în studiile biblice i-au condus să se întoarcă de la tradiție la Scripturi să se unească cu Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. A caracteriza acum convingerile lor drept „tradiție”, ceea ce în mod categoric nu sunt, este insultător și deranjant.

Și după cum am menționat anterior, când urmașul lui Walter Martin, Kenneth Samples, a coordonat un sondaj printre pastorii dintr-o mare conferință din America de Nord, paisprezece din cei cincizeci și șase de pastori care au răspuns au afirmat că nu cred că doctrina noastră despre sanctuar este scripturistică. Alți treisprezece au refuzat să răspundă la această întrebare, cu toate că au răspuns la celelalte întrebări pe care le-a adresat. Astfel, aproximativ cincizeci de procente nu au fost în stare să poarte o mărturie pozitivă despre cea mai semnificativă doctrină distinctă a noastră – sanctuarul.

Tabloul pare sumbru într-adevăr. Totuși, ne amintim de mărturia Domnului către Ilie că El mai avea încă 7.000 în Israel care nu au apostaziat. Aparent păreau să fie persoane tăcute și discrete care nu ieșeau în evidență și nu erau vocale, dar îi slujeau Domnului în locurile care li s-au încredințat, în ciuda apostaziei care era peste tot în jurul lor. Fără îndoială că și astăzi sunt multe persoane ca acestea în rândurile noastre, care nu ne sunt cunoscute, dar vor deveni cunoscute când întunericul crescând va aduce stelele la lumină. Între timp, să hotărâm ca prin harul lui Dumnezeu să „strângem căldură din răceala altora, curaj din lașitatea lor și loialitate din trădarea lor”[32].

Note de subsol:

[1] Ellen White, Mărturii, vol. 2, p. 608.

[2] Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 4, p. 1170.

[3] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 608.

[4] Idem, Mărturii, vol. 8, p. 41.

[5] Ibid., vol. 5, p. 707.

[6] Ibid., p. 81.

[7] Ellen White, Mărturii pentru pastori și slujitorii evangheliei, p. 409.

[8] Idem, Mărturii, vol. 5, p. 81.

[9] The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 1, p. 1114.

[10] Ioan 16:2

[11] Vezi pagina 46, ediția 1971.

[12] Studiu Biblic Școala de Sabat, trimestrul 4, 1990.

[13] Ellen White, Evanghelizare, pp. 624-625.

[14] O copie a acestui sondaj nepublicat se află în posesia autorului.

[15] Ellen White, Evanghelizare, p. 221.

[16] Ibid., p. 222.

[17] Ibid., p. 224.

[18] Idem, Slujitorii evangheliei, p. 303.

[19] Idem, Review and Herald, 25 mai 1905.

[20] Este vorba de anul 1991, dată la care a fost tipărit articolul acesta. Cartea a fost publicată în 1993 (n.ed.).

[21] 1 Corinteni 15:14 (evidențiere suplimentară în toate referințele).

[22] 1 Corinteni 15:17.

[23] Romani 5:9.

[24] Romani 4:25, KJV.

[25] Vezi cartea lui Ralph Larson, Cuvântul a fost făcut carne.

[26] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 126.

[27] Ibid., vezi pp. 24, 29, 117, 309, 761, 762.

[28] Idem, The Signs of the Times, 16 ianuarie 1896.

[29]Seventh-day Adventists Believe (Adventiștii zilei a șaptea cred), p. 216 (în originalul din limba engleză la cap. „Darul profeției”, n.tr.).

[30] The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 1, p. 1140.

[31] Ellen White, Mărturii, vol. 5, p. 79.

[32] Ibid., p. 136.

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Rares Stanescu: Sfaturi excelente mai ales în această perioadă tulbure,…

    a comentat la: Ellen White către familia Prescott

  2. Ionut Iordaiche: Am urmarit prezentarea lui W.V. si am citit…

    a comentat la: Walter Veith cu privire la evanghelie și desăvârșirea creștină

  3. Eugen Duțu: Există un verset în 1Ioan 3, care mă…

    a comentat la: M. L. Andreasen despre sursa puterii de a învinge păcatul

Distribuie