Canale corupte și tămâia plăcut mirositoare

În Solii alese, vol. 1, p. 344 găsim următoarea declarație: „Serviciile religioase, rugăciunile, laudele, mărturisirile pline de căință ale păcatului se înalță de la credincioșii cei adevărați până la Sanctuarul ceresc, asemenea unei jertfe de tămâie. Totuși, pentru că trec prin canalele corupte ale omenescului, ele sunt așa de întinate, încât, dacă nu ar fi curățite de sângele lui Hristos, nu ar putea să aibă niciodată valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalță într-o stare de curăție deplină și, dacă nu ar fi Mijlocitorul care Se află la dreapta lui Dumnezeu, ca să le curățească prin neprihănirea Sa și să le prezinte, nu ar fi bine primite de Dumnezeu. Toate jertfele de tămâie care se înalță din sanctuarele pământești trebuie să fie udate cu stropii curățitori ai sângelui lui Hristos. El ține înaintea Tatălui Său cădelnița cu meritele Sale, în care nu există nicio urmă de degradare pământească. El adună în cădelnița aceasta rugăciunile, laudele și mărturisirile poporului Său și, alături de ele, pune propria neprihănire desăvârșită. Apoi, înmiresmată de meritele ispășirii lui Hristos, tămâia ajunge înaintea lui Dumnezeu fiind sfântă și întru totul vrednică de primit. După aceea, sunt trimise înapoi răspunsuri pline de har. O dacă toți ar vedea că totul – în ascultare, în căință, în laudă și mulțumire – trebuie plasat asupra focului incandescent al neprihănirii lui Hristos. Parfumul acestei neprihăniri se înalță asemenea norului în jurul tronului milei.”

Încă de pe vremea lui Desmond Ford[1] și poate chiar mai dinainte, adepții noii teologii au folosit această declarație pentru a susține ideea că ascultarea fără de păcat este imposibilă în această viață chiar și pentru creștinii convertiți. Se pretinde despre pasajele amintite că acestea învață că ascultarea sfințită – asemenea păcatelor mărturisite și părăsite – trebuie plasată sub „umbrela” îndreptățirii juridice pentru ca Dumnezeu să o accepte. Cu câțiva ani în urmă un autor, folosind declarația de mai sus drept dovadă[2], afirma: „Ai nevoie de neprihănirea lui Hristos (îndreptățirea) pentru a-ți acoperi chiar și viața de sfințire”[3], apoi citează aprobator cuvintele unui adventist proeminent care într-o ocazie s-a rugat: „Iartă-ne pentru faptele noastre bune.”[4] Mai recent, un alt scriitor a folosit aceste paragrafe pentru a susține același argument[5], insistând că „până și rugăciunile noastre au nevoie de iertare”.[6] Fiecare dintre acești autori e foarte clar că afirmațiile lor sunt concentrate asupra credincioșilor sfințiți. Într-adevăr, pasajul în discuție face referire în mod clar la rugăciunile și acțiunile adevăraților credincioși.

Unde însă, potrivit autorului acestui pasaj, are loc curățirea rugăciunilor, a serviciilor religioase și a altor activități ale noastre? Să fie într-adevăr o acoperire legală pe care Hristos o aruncă asupra cuvintelor și faptelor noastre, imediat ce acestea ajung în sanctuarul ceresc? Sau această curățire are loc în inimile și viețile noastre, fiind totuși făcută sub controlul Mijlocitorului ceresc.

Ori de câte ori studiem scrierile inspirate, este important să îngăduim acestor scrieri să se explice pe ele însele. Această regulă se aplică la Spiritul profeției la fel cum se aplică și la Biblie. „Mărturiile însele vor fi cheia care vor explica soliile date, după cum și Scriptura se explică cu Scriptura.”[7] În consecință, pe măsură ce studiem pasajul care ne stă înainte, trebuie să ne uităm la alte pasaje care folosesc același sau un limbaj similar, și de aceea ne permit să cântărim dovezile pentru a determina adevăratul înțeles a ceea ce a scris Ellen White.

În cele ce urmează avem căteva declarații asemănătoare celei aflate în discuție:

„Înaintea credinciosului este pusă posibilitatea minunată de a fi asemenea lui Hristos, ascultător de toate principiile Legii. Dar, prin sine însuși, omul este incapabil să atingă această stare. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfințenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit este rezultatul lucrării harului divin atunci când el se supune îndrumării și influențelor înfrânătoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârșită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării. Partea creștinului este aceea de a stărui în învingerea oricărui defect.”[8]

„Cei care sunt mulțumiți de ei înșiși pot să pară a fi activi în lucrarea lui Dumnezeu, dar, dacă nu se roagă, activitatea lor nu are nicio valoare. Dacă ar privi la cădelnița îngerului care stă lângă altarul de aur, înaintea tronului înconjurat de curcubeu, ei ar vedea că meritele lui Isus trebuie să fie amestecate cu rugăciunile și eforturile noastre, deoarece altfel sunt tot așa de lipsite de vrednicie ca jertfa lui Cain. Dacă am vedea toată activitatea slujitorilor omenești, așa cum o vede Dumnezeu, am înțelege că numai lucrarea îndeplinită cu multă rugăciune, care este sfințită prin meritele lui Hristos, va rezista la încercarea judecății.”[9]

„Omului îi este îngăduit să mânuiască bunurile Domnului. Astfel el este pus la probă și încercat. Inima lui trebuie să fie înmiresmată cu tămâia neprihănirii lui Hristos, iar Mântuitorul trebuie să lucreze în el voința și înfăptuirea pentru ca mânuirea bunurilor care i-au fost încredințate să poarte aprobarea Dumnezeului cerului. ”[10]

„Urmând exemplul de slujire neegoistă, încrezându-ne precum copilașii în meritele Sale, și ascultând de poruncile Sale, vom primi aprobarea lui Dumnezeu. Hristos va sălășlui în inimile noastre, iar influența noastră va fi înmiresmată cu neprihănirea Sa.”[11]

„Când iubirea lui Hristos este păstrată ca ceva scump în inimă, asemenea mirosului unui parfum plăcut ea nu poate fi ascunsă. Influența ei sfântă se va reflecta în caracter și se va manifesta înaintea tuturor. Hristos, nădejdea slavei, va fi format în noi.[12]

Observați că în fiecare din aceste declarații, tămâia neprihănirii lui Hristos își împlinește lucrarea în interiorul inimii și vieții sfinților. Este adevărat, așa cum afirmă pasajul nostru inițial, că rugăciunile, ascultarea și serviciile religioase ale credincioșilor adevărați nu se înalță într-o curăție fără pată, trecând așa cum o fac prin canale omenești corupte. Dar dacă declarațiile menționate anterior înseamnă ceva, înțelegem că în timp ce cuvintele și faptele noastre se înalță prin acele canale, ele primesc curățirea. Cu alte cuvinte, ele nu ajung la cer într-o stare de necurăție. Acesta este motivul pentru care Ellen White afirmă că tămâia neprihănirii lui Hristos „umple cu mireasmă dumnezeiască fiecare act al ascultării”[13] și că „înmiresmată cu tămâia neprihănirii lui Hristos”.[14] Ea afirmă în felul următor:

„Să nu-i dăruim lui Hristos, în acest caz, aceea pentru care El a murit? Dacă vei face aceasta, El îți va trezi conștiința, reînnoi inima, sfinți afecțiunile, curăți gândurile și pune toate puterile la lucru pentru El. Fiecare motiv și fiecare gând va fi făcut rob ascultării de Isus Hristos. Aceia care sunt fii ai lui Dumnezeu îl vor reprezenta pe Hristos în caracter. Lucrările lor vor fi înmiresmate de o infinită sensibilitate, compasiune, dragoste și curăție a Fiului lui Dumnezeu. Și cu cât mintea și trupul sunt predate mai complet Duhului Sfânt, cu atât va fi mai puternică mireasma ofrandei pe care o aducem.”[15]

Cu alte cuvinte, mireasma ofrandei noastre, pe care Isus o prezintă înaintea Tatălui, este determinată de gradul de predare față de puterea lui Dumnezeu lucrând înlăuntru. Acest proces nu este o curățire juridică aplicată cărților din ceruri; este o curățire internă aplicată inimii.

Mult prea mulți adventiști contemporani au ajuns să vadă meritele lui Hristos ca având doar un caracter juridic și astfel ei citesc orice referire a lui Ellen White la aceste merite ca și când ar fi vorba despre o simplă acoperire legală. Desigur, Ellen White vorbește despre meritele lui Hristos într-un sens legal, așa cum este indicat și în declarația următoare: „Prin credință, el [păcătosul] poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea Domnului Hristos este acceptată în locul eșecului omului.”[16]

Observați că aplicarea legală a meritelor lui Hristos stă în locul eșecului omului și nu în locul succesului său sfințit, după cum pretinde noua teologie. Vom vedea că, potrivit lui Ellen White, meritele lui Hristos și succesul sfințit sunt unul și același lucru. Nicăieri Scriptura sau Ellen White nu învață că iertarea lui Dumnezeu acoperă prezentul, viitorul, precum și trecutul – acea „iertare universală”, așa cum un promotor al noii teologii a descris-o.[17] Biblia afirmă: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit.” – 1 Ioan 2:1. Cu alte cuvinte, iertarea nu este necesară în mod continuu, deoarece păcatul nu este necesar în mod continuu. Iertarea este disponibilă dacă păcătuim, dar această prevedere nu dovedește că noi nu putem hotărî să nu mai păcătuim în mod continuu. Scopul iertării este clarificat mai departe de Ellen White în următoarea afirmație:

„Hristos poartă pedeapsa pentru fărădelegile omului din trecut și, împărtășind omului neprihănirea Sa, face posibil ca acesta să păzească Legea sfântă a lui Dumnezeu.”[18]

Ellen White face de asemenea clar că păcatele din ignoranță comise de adevărații credincioși sunt acoperite de lucrarea Mijlocitorului în cer.[19]

Același autor învață că meritele lui Hristos nu sunt doar mijlocul pentru iertarea noastră, ci totodată și pentru transformarea noastră. Meritele împărtășite sunt la fel de reale precum meritele atribuite. Am văzut aceasta într-o afirmație de-a lui Ellen White care vorbește despre faptul că „numai lucrarea îndeplinită cu multă rugăciune, care este sfințită prin meritele lui Hristos, va rezista la încercarea judecății.”[20] Cu alte cuvinte, meritele lui Hristos sfințesc în aceeași măsură în care și îndreptățesc. Afirmațiile următoare clarifică și mai mult acest punct:

„Un caracter nobil se câștigă prin eforturi personale și prin meritele harului Domnului Hristos. Dumnezeu dă talentele, puterile mintale; noi ne formăm caracterul.”[21]

„Răscumpărătorul nostru a hotărât nimic mai puțin decât ca, prin meritele Sale, iubirea lui Dumnezeu să fie transmisă prin sufletul care crede în El. Precum viața noastră, vitalitatea iubirii lui Dumnezeu trebuie să circule prin fiecare parte a naturii noastre, pentru ca să rămână în noi așa cum locuiește în Hristos Isus. Uniți fiind cu Hristos printr-o credință vie, Tatăl ne iubește ca membri ai trupului mistic al lui Hristos, al cărui cap slăvit este Hristos.”[22]

„Prin meritele lui Hristos, cei care sunt loiali față de adevăr vor birui toate acele slăbiciuni ale caracterului, care făcuseră ca ei să fie modelați de fiecare împrejurare schimbătoare a vieții.”[23]

„El [Hristos] dă celor având duhul mâhnit uleiul de aur al iubirii Sale și comorile bogate ale harului Său. Atunci veți putea să vedeți că jertfirea eului pentru Dumnezeu prin meritele lui Hristos, vă face de o valoare infinită; deoarece îmbrăcați fiind în mantia neprihănirii lui Hristos, deveniți fii și fiice ale lui Dumnezeu.”[24]

„Aceia care Îl acceptă pe Hristos drept Mântuitor al lor, devenind părtași de natură dumnezeiască, sunt împuterniciți să-I urmeze exemplul, trăind în ascultare de fiecare precept al Legii. Prin meritele lui Hristos omul, prin ascultarea sa, trebuie să arate că el este demn de încredere pentru a locui în cer și că nu se va răzvrăti.”[25]

Înțelegerea noii teologii asupra pasajului nostru inițial este amplificată și mai mult de către Desmond Ford, care denigrează ascultarea sfințită insistând că „merită condamnarea în totalitate pentru că, în toată aceasta, există ceva egoism”.[26] Prin contrast, Ellen White face următoarele observații cu privire la creștinul cu adevărat sfințit:

„Atunci când Hristos sălășluiește în inimă, lucrarea poartă amprenta atingerii divine. Eul nu apare. Hristos este astfel descoperit drept Unul plin de farmec.”[27]

„În viața adevăratului creștin nu este niciun pic de eu. Eul este mort. Nu a existat egoism în viața pe care Hristos a trăit-o cât a fost pe acest pământ. Purtând natura noastră, El a trăit o viață dedicată întru totul slujirii altora.”[28]

„Urmașii lui Hristos trebuie să fie curați și adevărați în cuvânt și faptă. În această lume – o lume a nelegiuirii și stricăciunii – creștinii trebuie să descopere atributele lui Hristos. Tot ceea ce fac și spun trebuie să fie liber de egoism.”[29]

Când mijlocirea încetează

Curățirea descrisă aici nu va continua pentru totdeauna. Hristos nu va ține pentru totdeauna în mâinile Sale cădelnița. La încheierea timpului de probă ceva se schimbă:

„Am văzut îngeri grăbindu-se încoace și încolo în ceruri. Un înger care purta o călimară la brâu s-a întors de pe pământ și I-a raportat lui Isus că lucrarea lui a fost înfăptuită și că sfinții erau numărați și sigilați. Apoi L-am văzut pe Isus, care slujise înaintea chivotului care conținea Cele Zece Porunci, aruncând jos cădelnița.”[30]

Care este însemnătatea acestui act?

„Când Isus părăsește Sanctuarul, cei care sunt sfinți și fără prihană se vor sfinți și vor trăi și mai departe în neprihănire; căci toate păcatele lor vor fi șterse atunci, și ei vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Dar cei care sunt nedrepți și întinați vor fi nedrepți și se vor întina și mai departe; căci atunci nu va mai fi un Mare Preot în Sanctuar, care să prezinte jertfele lor, mărturisirile și rugăciunile lor înaintea scaunului de domnie al Tatălui.”[31]

Cu alte cuvinte, procesul de curățire descris în pasajul nostru inițial (Solii alese, vol. 1, 344), nu va mai fi disponibil atunci când timpul de probă va fi încheiat. Pentru cel neprihăniți, acest proces va fi fost săvârșit. Motivele, scopurile și activitățile creștinilor sfințiți vor fi fost cu totul descâlcite de legăturile eului și a naturii inferioare. Aceasta este ceea ce Ellen White vrea să zică atunci când spune: „Pe măsură ce devenim părtași de natură dumnezeiască, tendințele spre rău ereditare și cultivate sunt îndepărtate din caracter.”[32] Aceasta nu înseamnă, așa cum au concluzionat uneori anumiți adventiști conservatori, că natura inferioară urmează să fie eradicată, aceasta deoarece în alt loc Ellen White afirmă: „Pofta și pasiunea trebuie aduse sub controlul Duhului Sfânt. Starea aceasta de război nu are sfârșit aici pe pământ.”[33] Va fi în schimb o bătălie în care firea păcătoasă este într-o retragere continuă, nereușind să mai câștige vreodată nici măcar o singură bătălie împotriva puterilor sfințite ale ființei. A sta fără Mijlocitor nu înseamnă a sta fără putere dumnezeiască. Înseamnă totuși, în cele din urmă, că amestecul eului în slujirea noastră pe care o aducem lui Hristos, va fi ajuns în mod definitiv la sfârșit.

Note de subsol: 

[1] Desmond Ford, Documents from the Palmdale Conference On Righteosness by Faith (Documente de la Conferința Palmdale despre neprihănirea prin credință), p. 50.

[2] Steve Marshall, What’s the Difference? (Care este diferența? – Arroyo Grande, CA: Concerned Commununications, 1979), p. 23-26.

[3] Ibid., 23.

[4] Ibid., 24.

[5] Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes – Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn., 1992), p. 50-51

[6] Ibid., 5l.

[7] Ellen G. While, Solii alese, vol. 1, p. 42.

[8] -- Istoria faptelor apostolilor, p. 532.

[9] -- Sfaturi pentru o slujire creștină eficientă, p. 263.

[10] -- Review and Herald, 26 noiembrie, 1901.

[11] -- In Heavenly Places (În locuri cerești), p. 72.

[12] Ibid., p. 244.

[13] -- Istoria faptelor apostolilor, p. 532.

[14] -- Review and Herald, 26 noiembrie, 1901.

[15] -- Comentarii biblice AZȘ, vol. 7., p. 909.

[16] --Solii alese, vol. 1., p. 367.

[17] Colin Cook., Which Door to Heaven? (Care ușă spre cer?), These Times, 14 septembrie 1979.

[18] White, Comentarii biblice AZȘ, vol. 6, 1092.

[19] -- Scrieri timpurii, p. 254.

[20] -- Sfaturi pentru o slujire creștină eficientă, 263.

[21] -- Parabolele Domnului Hristos, 331.

[22] --That I May Know Him (Să-L cunosc pe El), p. 19

[23] -- Signs of the Time, 9 mai, 1890.

[24] --The Youth's Instructor, 16 ianuarie, 1896.

[25] --The Faith I Live By (Credința prin care trăiesc), p. 114

[26] Desmond Ford, Predici înregistrate despre Romani 4-8, citate de către A. John Clifford și Russell R. Standish în Conflicting Concepts of Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church (Concepții aflate în conflict cu privire la neprihănirea prin credință în biserica adventistă de ziua a șaptea) , Australasian Division, p. 109

[27] White, In Heavellly Places, p. 237

[28] Ibid., 166.

[29] -- Review and Herald, 30 mai, 1907.

[30] -- Scrieri timpurii, p. 279.

[31] Ibid., p. 48.

[32] -- Comentarii biblice AZȘ, vol. 7, p. 941.

[33] -- Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, p.20.