Breaking News

Ce este Sanctuarul?

Ce este Sanctuarul?

Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia și pivotul central al credinței advente, a fost acesta: „Până vor trece 2300 de seri și dimineți, apoi sfântul Locaș va fi curățit” (Daniel 8, 14). Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de toți credincioșii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii de oameni era repetată această profeție ca un cuvânt de ordine al credinței lor. Toți simțeau că de evenimentele profetizate aici depindeau cele mai strălucite așteptări și cele mai scumpe nădejdi. Aceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna anului 1844. La fel ca restul lumii creștine, adventiștii susțineau atunci că pământul sau o parte din el era sanctuarul. Astfel, ei înțelegeau că astfel curățirea sanctuarului însemna curățirea pământului prin focul zilei din urmă și că aceasta urma să aibă loc la a doua venire. De aici s-a tras concluzia că Hristos urma să vină pe pământ în anul 1844. 

Dar timpul stabilit trecuse și Domnul nu Se arătase. Credincioșii știau că sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu nu greșește. Atunci interpretarea lor trebuia să fi fost greșită; dar unde era greșeala? Mulți au tăiat nodul dificultăților, negând că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844. Și nu puteau aduce nici o dovadă în susținerea lor decât faptul că Hristos n-a venit la data când a fost așteptat. Ei susțineau că, dacă zilele profetice s-ar fi sfârșit în anul 1844, Hristos ar fi trebuit să curățească sanctuarul, curățind pământul prin foc; și că, dacă n-a venit, înseamnă că profeția nu s-a încheiat atunci. 

 Acceptarea acestei concluzii însemna renunțarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea și clădirea Ierusalimului, în toamna anului 457 în.Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârșită în aplicarea tuturor evenimentelor profetizate în explicarea acelei perioade din Daniel 9, 25-27. Șaizeci și nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos și ungerea cu Duhul Sfânt, anul 27 d.Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a șaptezecia, Mesia urma să fie omorât. La trei ani și jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d.Hr. Astfel, cele șaptezeci de săptămâni — sau 490 de ani — erau rezervate pentru Iudei. La încheierea acestei perioade, națiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către neamuri în anul 34 d.Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiați atunci, mai rămâneau 1810 ani. Și începând cu anul 34 d.Hr., cei 1810 ani se terminau în anul 1844. „Atunci, spunea îngerul, sanctuarul va fi curățit”. În modul acesta, toate prevederile anterioare ale profeției s-au împlinit indiscutabil la timpul stabilit. 

În acest calcul, totul era lămurit și armonios, în afara faptului că nu s-a văzut nici un eveniment, petrecându-se în anul 1844, care să corespundă curățirii sanctuarului. Dar a tăgădui că zilele s-au sfârșit la data aceea însemna să se arunce confuzie asupra întregii probleme și să se renunțe la pozițiile care fuseseră stabilite prin împlinirea fără greș a profeției. 

Însă Dumnezeu Și-a condus poporul în marea mișcare adventă, puterea și slava Sa au însoțit lucrarea și El nu putea îngădui ca ea să se încheie în întuneric și în dezamăgire sau să fie socotită drept rătăcită și fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială și de nesiguranță. 

 Cu toate că mulți renunțaseră la calculul de mai înainte al perioadelor profetice și negau concepția corectă a mișcării întemeiată pe ea, alții nu erau dispuși să renunțe la punctele de credință și la o experiență care erau susținute de Scripturi și de mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Aceștia erau convinși că au adoptat principii sănătoase de interpretare în studiul lor cu privire la profeții și că era de datoria lor să țină la aceste adevăruri deja descoperite, continuând același drum de cercetare biblică. Cu rugăciuni stăruitoare, ei și-au revizuit poziția și au studiat Scripturile ca să descopere greșeala făcută. Și pentru că n-au văzut nici o greșeală în calculul lor cu privire la perioadele profetice, au fost conduși să examineze mai atent subiectul sanctuarului. 

În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susțină concepția populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicație a subiectului sanctuarului, despre natura lui, despre locul așezării sale și serviciile din el; mărturia scriitorilor sfinți era atât de clară și cuprinzătoare, încât clarificarea problemei era mai presus de orice îndoială. Apostolul Pavel spune în Epistola către Evrei: „Legământul dintâi avea și el porunci privitoare la slujba dumnezeiască și la un locaș pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită «Locul Sfânt», era sfeșnicul, masa și pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema «Locul preasfânt». El avea un altar de aur pentru tămâie, și chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, și tablele Legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispășirii cu umbra lor” (Evrei 9, 1-5). 

 Sanctuarul la care se referă Pavel aici era tabernacolul clădit de Moise la porunca lui Dumnezeu, ca fiind locașul de pe pământ al Celui Preaînalt. „Să-Mi faceți un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8) a fost îndrumarea dată lui Moise când fusese pe munte cu Dumnezeu. 

Izraeliții călătoreau prin pustie, iar cortul a fost în așa fel construit, încât să poată fi purtat din loc în loc; cu toate acestea, era o construcție de o deosebită măreție. Pereții erau din scânduri drepte, acoperite cu aur și puse în suporți de argint, iar acoperișul era făcut dintr-o serie de învelitori, sau cortine, cele din exterior din piei, iar cele din interior, din țesături fine, brodate frumos cu heruvimi. În afară de curtea exterioară, care cuprindea altarul arderilor de tot, tabernacolul era format din două despărțituri, numite Sfânta și Sfânta Sfintelor, separate printr-o perdea sau acoperitoare bogată și frumoasă, o perdea asemănătoare închidea și intrarea în prima despărțitură. 

 În Sfânta se găsea candelabrul așezat spre miazăzi, cu cele șapte candele care luminau sanctuarul atât ziua, cât și noaptea; la miazănoapte era masa cu pâinile prezenței, iar înaintea perdelei care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor era altarul tămâierii, din aur, de pe care norul de tămâie împreună cu rugăciunile lui Israel se înălțau zilnic înaintea lui Dumnezeu. 

În Sfânta Sfintelor se găsea chivotul, o ladă din lemn prețios, acoperit cu aur, având în ea cele două table de piatră pe care Dumnezeu scrisese Legea Celor Zece Porunci. Pe chivot, ca un capac pentru lada cea sfântă, era tronul harului, o piesă minunat lucrată, pe care se aflau heruvimi, câte unul la fiecare capăt, totul fiind lucrat din aur masiv. În această despărțitură se manifesta prezența divină prin norul de slavă dintre heruvimi. 

 După stabilirea evreilor în Canaan, cortul acesta a fost înlocuit cu Templul lui Solomon care, cu toate că era o construcție stabilă și la o scară mult mai mare, a păstrat aceleași proporții și a fost mobilat la fel. În forma aceasta, sanctuarul a existat — în afară de timpul cât a zăcut în ruine pe vremea lui Daniel — până la distrugerea lui de către romani, în anul 70 d.Hr. 

Acesta este singurul sanctuar care a existat vreodată pe pământ și despre care Biblia ne dă amănunte. Pavel a declarat că acesta era sanctuarul legământului dintâi. Dar oare noul legământ nu are nici un sanctuar? 

Deschizând din nou Epistola către Evrei, cercetătorii după adevăr au descoperit că Pavel vorbește de existența unui al doilea sanctuar, al noului legământ, în cuvintele citate mai înainte: „Și în adevăr, legământul dintâi avea și el rânduieli de slujbă divină și un sanctuar pământesc”. Folosirea cuvântului „și” dă de înțeles că Pavel a vorbit și mai înainte despre acest sanctuar. Astfel că, întorcându-se la începutul capitolului dinainte, ei au citit: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8, 1-2). 

 Aici este descoperit Sanctuarul noului legământ. Sanctuarul primului legământ a fost ridicat de om, clădit de Moise; acesta este însă edificat de Domnul, și nu de om. În primul sanctuar slujeau niște preoți pământești; în acesta, Hristos, Marele nostru Preot, slujește la dreapta lui Dumnezeu. Primul se afla pe pământ, celălalt este în ceruri. 

Apoi, cortul construit de Moise a fost făcut după un model. Domnul îl instruise astfel: „Să faceți cortul și toate vasele lui după chipul pe care ți-l voi arăta”. Și din nou i-a fost dată însărcinarea: „Vezi să faci după chipul, care ți s-a arătat pe munte” (Exod 25, 9.40). Iar Pavel spune că primul tabernacol „era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri și jertfe”, că locașurile lui sfinte erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”; că preoții care aduceau daruri după lege slujeau după „chipul și umbra lucrurilor cerești” și că „Hristos n-a intrat într-un locaș făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 9.23; 8, 5; 9, 24). 

Sanctuarul din ceruri, în care slujește Hristos în favoarea noastră, este marele original, a cărui copie era sanctuarul construit de Moise. Dumnezeu a pus Duhul Său peste clăditorii sanctuarului pământesc. Îndemânarea artistică, manifestată în construirea lui, era o dovadă a înțelepciunii divine. Pereții aveau aspectul aurului masiv, reflectând în toate părțile lumina celor șapte candele ale candelabrului de aur. Masa cu pâinile pentru punerea înainte și altarul tămâierii străluceau ca aurul aprins. Covoarele mari, care formau tavanul, brodate cu figuri de îngeri în albastru, purpuriu și cărămiziu, se adăugau la frumusețea scenei. Iar dincolo de perdeaua a doua se afla sfânta Șechină, manifestarea vizibilă a slavei lui Dumnezeu, înaintea căreia nimeni, în afară de marele preot, nu putea să intre și să trăiască. 

Splendoarea neasemuită a sanctuarului pământesc reflecta, pentru viziunea omenească, slava acelui Templu ceresc, unde Hristos, înaintemergătorul nostru, slujește pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Locul locașului Regelui regilor, în care mii de mii Îi slujesc și de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui (Daniel 7, 10); templul acela plin de slava tronului celui veșnic, unde serafimii, păzitorii strălucitori ai lui, își acoperă fețele în adorare, își putea găsi, în cea mai măreață clădire înălțată vreodată de mâini omenești, doar o slabă reflectare a slavei și a imensității lui. Cu toate acestea, sanctuarul pământesc și slujbele ce se țineau acolo au dat învățături importante cu privire la Sanctuarul ceresc și la marea lucrare ce se face acolo pentru răscumpărarea omului. 

Locurile sfinte ale Sanctuarului din ceruri erau reprezentate prin cele două despărțituri ale sanctuarului de pe pământ. Când apostolului Ioan i-a fost arătată în vedenie o priveliște a Templului lui Dumnezeu din ceruri, el a văzut acolo „șapte sfeșnice de foc arzând înaintea tronului” (Apocalipsa 4, 5). A văzut un înger „având o cădelniță de aur; și i s-a dat tămâie multă ca să o aducă împreună cu rugăciunile sfinților pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 8, 3). Aici profetului i s-a îngăduit să vadă prima despărțitură a Sanctuarului din ceruri; și acolo a văzut „cele șapte candele de foc” și „altarul de aur”, reprezentate prin sfeșnicul de aur și prin altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Iarăși, „Templul lui Dumnezeu a fost deschis” (Apocalipsa 11, 19) și a privit dincolo de perdeaua dinăuntru în Sfânta Sfintelor. Acolo a văzut „chivotul legământului Său”, reprezentat prin lada sfântă, construită de Moise pentru a pune acolo Legea lui Dumnezeu. 

În felul acesta, aceia care studiau acest subiect au găsit dovada indiscutabilă a existenței unui Sanctuar în ceruri. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model care i-a fost arătat. Pavel ne spune că modelul acela era Sanctuarul cel adevărat, care se găsește în ceruri. Iar Ioan mărturisește că l-a văzut în ceruri. 

În Templul din ceruri, locuința lui Dumnezeu, tronul Său este întemeiat pe neprihănire și judecată. În Locul Preasfânt se află Legea Sa, marea regulă a dreptății după care trebuie să fie măsurată întreaga omenire. Chivotul, care conține tablele Legii, este acoperit cu tronul harului, înaintea căruia Hristos mijlocește cu sângele Său în favoarea păcătosului. În felul acesta este reprezentată unirea dintre dreptate și milă în planul pentru răscumpărarea omului. Numai înțelepciunea infinită putea plănui această unire și numai puterea infinită o putea aduce la îndeplinire; este o unire care umple tot cerul de uimire și adorare. Heruvimii din sanctuarul pământesc, care priveau cu respect către tronul milei, reprezintă oastea cerească, ce urmărește cu interes lucrarea de mântuire. Aceasta este taina harului în care îngerii doresc să privească — pentru ca Dumnezeu să rămână drept în timp ce îl îndreptățește pe păcătosul pocăit și să reînnoiască legătura Sa cu neamul omenesc căzut; ca Hristos să Se coboare pentru a ridica mulțimi nenumărate din prăpastia distrugerii, pentru a le îmbrăca în hainele nepătate ale neprihănirii Sale și pentru a le uni cu îngerii care n-au căzut niciodată, ca să locuiască pentru veșnicie în prezența lui Dumnezeu. 

Lucrarea lui Hristos, ca Mijlocitor al omului, este prezentată în acea frumoasă profeție a lui Zaharia, cu privire la Acela „al cărui Nume este Odrasla”. Profetul spune: „Va zidi podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui (al Tatălui) de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie, și o desăvârșită unire va domni între ei amândoi” (Zaharia 6, 12.13). 

„El va clădi Templul Domnului.” Prin jertfa și mijlocirea Sa, Hristos este atât temelia, cât și Ziditorul bisericii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel Îl prezintă ca fiind „Piatra din capul unghiului”; în care „toată clădirea bine legată crește ca să fie un templu sfânt în Domnul în care și noi”, zice el, „suntem clădiți ca să fim un locaș al lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2, 20-22). 

„El va purta slava.” Lui Hristos Îi aparține slava mântuirii pentru neamul omenesc decăzut. De-a lungul veacurilor veșnice, cântarea mântuiților va fi: „A Lui, care ne-a iubit, și care ne-a spălat de păcatele noastre prin sângele Său … a Lui să fie slava și stăpânirea în vecii vecilor” (Apocalipsa 1, 5.6). 

„El va ședea și va conduce de pe tronul Său și va fi preot pe tronul Său.” Acum, „pe tronul slavei Sale”, împărăția slavei încă n-a fost întemeiată. Dumnezeu nu-I „va da scaunul de domnie al tatălui Său David”, o împărăție care „nu va avea sfârșit”, până când lucrarea Sa de Mântuitor nu va fi încheiată (Luca 1, 32.33). Ca preot, Hristos stă cu Tatăl pe tronul Său (Apocalipsa 3, 21). Pe tron, împreună cu Cel veșnic, stă Acela care există prin Sine Însuși și care „suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui”, care „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”, ca să poată veni „în ajutorul celor ce sunt ispitiți”. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor.” (Isaia 53, 4; Evrei 4, 15; 2, 18; 1 Ioan 2, 1). Mijlocirea Sa o face cu trupul Său frânt și cu o viață fără pată. Mâinile rănite, coasta străpunsă, picioarele zdrobite mijlocesc pentru omul căzut, a cărui salvare a câștigat-o cu un preț atât de mare. 

„O desăvârșită unire va domni între Ei amândoi.” Iubirea Tatălui, nu mai mică decât a Fiului, este izvorul de mântuire pentru neamul omenesc pierdut. Isus le spunea ucenicilor Săi înainte de a-i părăsi: „Nu vă spun că voi ruga pe Tatăl pentru voi; căci Tatăl Însuși vă iubește” (Ioan 16, 26.27). Dumnezeu era „în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). Iar în slujirea din Sanctuarul de sus, „o desăvârșită unire va fi între Ei amândoi”. „Fiindcăatât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16). 

La întrebarea: „Ce este sanctuarul?”, s-a răspuns lămurit în Scripturi. Termenul „sanctuar”, așa cum este întrebuințat în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de Moise, ca o preînchipuire a lucrurilor cerești; iar în al doilea rând, la „adevăratul cort” din ceruri, către care arăta sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, serviciul slujbelor simbolice a luat sfârșit. „Adevăratul cort” din cer este Sanctuarul noului legământ. Și cum profeția din Daniel 8, 14 s-a împlinit în această dispensațiune, sanctuarul la care se referă el trebuie să fie Sanctuarul noului legământ. La încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu se mai găsea nici un sanctuar de multe veacuri. În felul acesta, profeția: „Până vor trece 2300 de zile, și atunci sanctuarul va fi curățit” arată indiscutabil către Sanctuarul din ceruri. 

Dar mai rămâne să se dea răspuns la cea mai importantă întrebare: „Ce este curățirea sanctuarului?” Scripturile Vechiului Testament ne spun că există o astfel de slujbă în legătură cu sanctuarul pământesc. Dar poate fi ceva în cer care trebuie curățit? În Evrei capitolul 9, curățirea atât a sanctuarului pământesc, cât și a celui ceresc este clar prezentată: „Și, după Lege, aproape totul este curățit cu sânge; și fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curățite în felul acesta cu sânge de animale, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9, 22.23), chiar cu sângele prețios al lui Hristos. 

Curățirea, atât în serviciul tipic, cât și în cel real, trebuia făcută cu sânge; în primul, cu sânge de animale, în cel de al doilea, cu sângele lui Hristos. Ca motiv pentru care curățirea trebuie să fie făcută cu sânge, Pavel spune că fără vărsare de sânge nu este iertare. Iertarea, sau îndepărtarea păcatului, este lucrarea care trebuie să fie adusă la îndeplinire. Dar cum ajungea păcatul să fie în legătură cu sanctuarul, atât în cer, cât și pe pământ? Acest lucru se poate înțelege numai dacă ne gândim la serviciul simbolic; căci preoții care oficiau pe pământ au slujit drept „chipul și umbra lucrurilor cerești” (Evrei 8, 5). 

Serviciul din sanctuarul pământesc se făcea în cele două despărțituri: preoții slujeau zilnic în Locul sfânt, în timp ce, o dată pe an, marele preot îndeplinea o lucrare deosebită de ispășire în Locul preasfânt, pentru curățirea sanctuarului. Zi de zi, păcătosul care se pocăia își aducea jertfa la ușa cortului și, punându-și mâinile pe capul victimei, își mărturisea păcatele, trecându-le în felul acesta, în simbol, de la el asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: „Fără vărsare de sânge nu este iertare”. „Viața trupului este în sânge” (Leviticul 17, 11). Legea lui Dumnezeu călcată cerea viața păcătosului. Sângele, reprezentând viața păcătosului pierdută în fărădelege, a cărui vinovăție o purta victima, era dus de preot în Locul sfânt și stropit înaintea perdelei, în spatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în Locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată de preot, așa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: „Dumnezeu v-a dat să purtați nelegiuirea adunării” (Leviticul 10, 17). Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului. 

Aceasta era lucrarea care avea loc zi de zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel erau în felul acesta trecute asupra sanctuarului și devenea necesară o lucrare deosebită pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit să se facă o ispășire pentru fiecare dintre despărțiturile sfinte: „Astfel să facă ispășire pentru sfântul locaș, pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurățiilor lor”. O ispășire era făcută și pentru altar, ca „să-l curețe și să-l sfințească de necurățiile copiilor lui Israel” (Leviticul 16, 16.19). 

O dată pe an, în marea Zi de Ispășire, preotul intra în Locul preasfânt pentru curățirea sanctuarului. Lucrarea îndeplinită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În Ziua Ispășirii, erau aduși doi țapi la ușa cortului și se arunca sorțul pentru ei, „unul pentru Domnul și altul pentru țapul de trimis” (Ver 8). Țapul pe care cădea sorțul pentru Domnul urma să fie înjunghiat ca jertfă pentru păcat în favoarea poporului. Și preotul urma să ducă sângele lui dincolo de perdea și să-l stropească pe tronul milei și în fața lui. Sângele urma să fie stropit și pe altarul tămâierii, care se găsea în fața perdelei. 

„Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului cel viu și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul țapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Țapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul” (Ver 21.22). Țapul de trimis nu se mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatului care-l ducea i se cerea să se spele și să-și spele și hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără. 

Întreaga ceremonie era destinată să-i impresioneze pe izraeliți cu privire la sfințenia lui Dumnezeu și la ura Sa față de păcat; să le arate apoi că nu puteau veni în legătură cu păcatul fără să se întineze. Fiecărui om i se cerea să-și întristeze sufletul în timp ce se făcea această lucrare de ispășire. Toate treburile trebuiau lăsate la o parte și întreaga adunare a lui Israel trebuia să petreacă ziua în smerenie solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post și adâncă cercetare de inimă. 

Adevăruri importante cu privire la ispășire erau învățate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoștea autoritatea legii, își mărturisea vinovăția pentru călcarea ei și își exprima dorința de iertare prin credința în Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii. În Ziua Ispășirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, intra în Locul preasfânt cu sângele acestei jertfe și-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a da satisfacție cerințelor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa și le ducea afară din sanctuar. Punându-și mâinile pe capul țapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le simbolic de la el asupra țapului de trimis. Apoi țapul le ducea în pustie și erau socotite ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de la popor. 

Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire și ca „o umbră a lucrurilor cerești”. Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălțarea Sa, Mântuitorul nostru Și-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). 

Lucrarea preotului în cursul anului din prima despărțitură a sanctuarului, „dincolo de perdea”, care constituia ușa și despărțea Sfânta de curte, reprezintă lucrarea de slujire în care a intrat Hristos la înălțarea Sa. Lucrarea preotului în slujba zilnică era de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat împreună cu tămâia care se înălța o dată cu rugăciunile lui Israel. Tot astfel, Hristos mijlocește cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoșilor și aduce, împreună cu parfumul prețios al propriei neprihăniri, rugăciunile credincioșilor pocăiți. Aceasta a fost lucrarea de slujire în prima despărțitură a Sanctuarului din ceruri. 

Acolo a fost îndreptată credința ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălțat dinaintea lor. Și aici s-a concentrat speranța lor pe care, spune Pavel, „o avem ca o ancoră a sufletului, tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut Mare Preot în veac … și a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 6, 19.20; (Evrei 9, 12). 

Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărțitură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioșilor pocăiți, le asigura iertarea și primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărți. Și așa cum în serviciul simbolic se făcea o lucrare de ispășire la încheierea anului, tot astfel, înainte ca lucrarea lui Hristos pentru mântuirea oamenilor să se încheie, o lucrare de ispășire trebuie făcută pentru îndepărtarea păcatului din Sanctuar. Acesta este serviciul care a început atunci când s-au încheiat cele 2300 de zile. La data aceea, așa cum a fost proorocit de profetul Daniel, Marele nostru Preot a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a lucrării Sale solemne — curățirea Sanctuarului. {TV 421.2}

După cum păcatele poporului din vechime erau așezate prin credință asupra jertfei pentru păcat și, prin sângele ei, transferate în simbol asupra sanctuarului pământesc, tot așa și în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt așezate prin credință asupra lui Hristos și transferate, în fapt, asupra Sanctuarului ceresc. Și așa cum curățirea simbolică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot astfel curățirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sau ștergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo. Dar mai înainte ca aceasta să se poată face, trebuie să aibă loc o examinare a cărților cu rapoarte, pentru a stabili cine este îndreptățit prin pocăința de păcat și prin credința în Hristos la binefacerile ispășirii Sale. De aceea, curățirea Sanctuarului implică o lucrare de cercetare — o lucrare de judecată. Această lucrare trebuie îndeplinită înainte de venirea lui Hristos pentru a-Și răscumpăra poporul; căci atunci când vine, „răsplata este cu El ca să dea fiecăruia după faptele lui” (Apocalipsa 22, 12). 

În felul acesta, cei care au urmat lumina cuvântului profetic au văzut că, în loc să vină atunci pe pământ, la încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, Hristos a intrat în Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc, pentru a îndeplini lucrarea de încheiere a ispășirii ca pregătire pentru revenirea Sa. 

S-a mai înțeles că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către Hristos ca fiind jertfa, iar marele preot Îl reprezenta pe Hristos ca Mijlocitor, țapul de trimis îl simboliza pe Satana, autorul păcatului, asupra căruia vor fi așezate, în cele din urmă, păcatele celor cu adevărat pocăiți. Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din sanctuar, le așeza pe capul țapului de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului sânge, îndepărtează păcatele poporului Său din Sanctuarul ceresc la încheierea slujirii Sale, le va așeza asupra lui Satana care, conform judecății, trebuie să poarte pedeapsa finală. Țapul era trimis într-un ținut nelocuit, pentru a nu se mai întoarce niciodată în adunarea lui Israel. Tot astfel va fi izgonit și Satana din fața lui Dumnezeu și a poporului Său și va fi adus la inexistență prin distrugerea finală a păcatului și a păcătoșilor. 

Ellen White, Tragedia veacurilor, 409-422


Tags assigned to this article:
sanctuar

Related Articles

Trei persoane co-eterne

Anti-trinitarianismul începe din nou să avanseze în anumite cercuri ale adventismului conservator. În mod tipic, cei atrași de aceste concepții

Educația, la un moment dat

În ediția din 14 aprilie 1994, a publicației Adventist Review, editorul asociat, Myron Widmer, a publicat un articol despre educație

2520, pe scurt

Cei care susțin cei 2520 de ani spun următoarele: Este o profeție divină, cuprinsă în Leviticul 26. Leviticul 26:18 spune