Cum ne-au distrus iezuiții spiritualitatea?

Unii şi-au făcut un nume mare în adventism, manifestând un interes deosebit pentru Societatea[1] lui Isus. Alţii, atraşi de prezentările lor, trăiesc pentru a afla ce fac iezuiţii şi cum pregătesc aceştia distrugerea credinţei poporului lui Dumnezeu.

Cum ne-au distrus iezuiţii spiritualitatea? Uşor… mult mai uşor decât mi-am imaginat la început. Prin simpla lor existenţă, asociată cu lucrarea intensă de „expunere” a activităţii lor de către unii vorbitori adventişti înzestraţi cu charismă[2], iezuiţii au reuşit să distrugă spiritualitatea multor adventişti. Urmărind în ultimii ani activitatea publică a mai multor personaje şi organizaţii adventiste, am constatat că subiectul infiltrării iezuiţilor şi mişcările Bisericii Catolice ocupă un loc mai important în viaţa şi misiunea multor adventişti, în timp ce solia pe care Dumnezeu ne-a dat-o pentru a ne pregăti pentru venirea Domnului nostru – adevărul prezent cum îi mai spunem –  este numai un slogan. Poveştile despre iezuiţi continuă să alimenteze curentul anti-trinitarian, viziunea celor cu pământul plat şi sabatele lunare, obsesia celor ce văd infiltrări în masă în rândul conducătorilor bisericii – dar care sunt, de fapt, doar analfabeţi[3] doctrinal – şi aşa mai departe. Trebuie să fim conştienţi de faptul că astfel de vorbitori s-au ridicat şi şi-au consolidat misiunea pe fondul unui serios vid de spiritualitate şi misiune în Biserica Adventistă. Ivirea acestora părea a fi o oază de aer spiritual şi o forţă care va aduce redeşteptarea şi reforma. Criza generată de intrarea galopantă a noii teologii, pierderea soliei advente şi asemănarea cu lumea, au fost cele care au atras acest trend. S-a presupus că iezuiţii ar fi cauza acestei stări, şi că expunerea lor va aduce redeşteptare şi reformă. Din nefericire, rezultatul nu a fost cel dorit. Cauzele sunt multiple. Însă trei dintre ele nu trebuie omise în această analiză:

1) o biserică poate fi lipsită de spiritualitate şi fără existenţa iezuiţilor,

2) crearea unei dependenţe de un om – în cazul nostru cel care expune planurile ascunse ale iezuiţilor şi

3) neînţelegerea evangheliei.

Când ultimele două sunt asociate în mintea unui individ, rezultatul este devastator pentru el. Dacă însă evanghelia va fi corect înţeleasă şi trăită, dependenţa de prestigiul sau farmecul unui om se va evapora instantaneu, făcând loc pentru Cel despre care vorbeşte Evanghelia – Isus Hristos – şi fiecare va înţelege că noi ne suntem singurii duşmani.

Evanghelia şi mesajul advent sunt în mare parte neînţelese de mulţi din cei doritori să „demaşte” activităţile iezuiţilor, fie că vorbim de vreun vorbitor anume sau de cei ce se delectează cu astfel de prezentări. Nu am greşi cu nimic dacă am spune că preocuparea pentru iezuiţi a devenit un viciu. Şi în timp ce mulţi se laudă că au scăpat de viciul dependenţei de liderii bisericii, care predică o altă evanghelie, aceştia au dezvoltat un alt viciu – dependenţa de criza iezuită şi de omul care îi expune. Este greu, dacă nu chiar imposibil, să spui care din cele două vicii este mai periculos pentru spiritualitatea membrului adventist. Dar un lucru este sigur. Am dezvoltat o ataşare nesănătoasă faţă de un subiect prea puţin important pentru misiunea şi succesul poporului lui Dumnezeu.

Nu diminuez prin acest articol motivele[4] pentru care Societatea lui Isus a fost înfiinţată, dar nici nu pot rămâne indiferent la problema pe care singuri ne-o creăm trâmbiţând teoriile noastre, sau ale unor necredincioşi despre iezuiţi, în timp ce solia către Laodiceea[5] rămâne încă departe de urechile, minţile şi inimile poporului advent.

Este de-a dreptul înfricoşător când deschizi pagina web a unei organizaţii ce se foloseşte de numele de adventist, pentru că găseşti un site a cărui misiune este în mare parte dedicată catolicismului. Dacă cumva apare subiectul evangheliei, în cel mai bun caz este slab prezentat, însă deseori se promovează o falsă evanghelie, mult mai aproape de cea iezuită decât de adevărata evanghelie. Ajungi să te întrebi dacă aceste personaje sau organizaţii ar supravieţui dacă, prin absurd, iezuiţii ar dispărea azi… Vor supravieţui, totuşi. Se vor găsi o mulţime de surogate. Nu trebuie să omitem nici problemele care vor apare în timp între astfel de organizaţii, sau chiar în interiorul aceleiaşi organizaţii.

Trist şi îngrijorător – iezuiţii, cu ajutorul unor adventişti, au reuşit să ne distrugă nu doar spiritualitatea, ci şi misiunea. Au reuşit să ne facă eroi în proprii noştri ochii, „mari redute împotriva apostaziei”, în timp ce cădem lamentabil la bazele creştinismului: dragoste, slujire, familie, vorbire duhovnicească, milă etc. Sunt copleşit în faţa cantităţii de material despre iezuiţi produsă extensiv de adventişti. Multe, prea multe jertfe pe altarul cronofag[6].

Pentru binele multora, dar şi pentru binele soliei advente, dependenţa de acest viciu trebuie să înceteze. Este unul din viciile care paralizează creşterea spirituală şi produce o falsă redeşteptare. Este unul din viciile care ne împiedică misiunea şi ne face incapabili să fim relevanţi pentru lumea care are nevoie de prezenţa evangheliei Domnului Hristos, în cuvântul nostru şi în viaţa noastră.

Dacă sunt infiltraţi printre noi iezuiţi, nu „deconspirarea” lor le va face misiunea imposibilă. Pocăinţa şi adevărata evanghelie, prezentată cu înţelepciune, sunt armele care vor duce la eşecul infiltraţilor. Dacă tot ei vor să reducă populaţia globală, faceţi-le misiunea imposibilă – duceţi solia neprihănirii prin credinţă cu tot atâta zel cât s-a manifestat în direcţia catolicilor, pentru ca dacă cineva va cădea victima lor, să fie chemat de trâmbiţa învierii. Opriţi goana după vânt cât încă se mai poate.

Dacă ştim ce fac iezuiţii şi amintim obsesiv despre infiltrările lor în biserică devenim mai spirituali şi calificaţi pentru cer? Nu devenim mai buni şi nici mai credincioşi Domnului prin faptul că ne preocupă Societatea lui Isus, papa sau Roma. Privind suntem schimbaţi. Dacă vom privi şi pe mai departe la ei, aşa cum unii au făcut până acum, nu ne rămâne decât să fim martorii unor adventişti cu adevărat iezuiţi. Şcoliţi la fără frecvenţă. Nu e glumă şi nici ironie. Unii sunt antrenaţi, prin acest program opţional, să urască şi vor urî până şi solia mântuitoare pentru că le pune în umbră viciul despre care am scris aici.

Câteva citate din spiritul profeţiei despre modul în care suntem schimbaţi prin privire şi de ce trebuie să de ferim de dependenţa de alţi oameni, sunt necesare în încheiere.

„Este o lege a naturii intelectuale şi spirituale aceea că prin privire suntem schimbaţi. Mintea se adaptează treptat la subiectele asupra cărora i se îngăduie să zăbovească. Ea este absorbită de ceea ce este obişnuită să iubească şi să respecte.”[7]

„Fraţi şi surori, prin privit devenim schimbaţi.”[8]

„Privind răul, oamenii s-au schimbat după chipul acestuia, până când Dumnezeu nu a mai putut suporta nelegiuirea lor şi au fost nimiciţi de potop.”[9]

„Mulţi fac greşeala de a se opri asupra defectelor altora. Aceasta poate avea ca rezultat că ei vor deveni tot aşa de răi ca cei pe care îi critică sau condamnă.”[10]

„Invidia, gelozia şi bănuiala rea sunt o urmă demonică prin care Satana caută să controleze modul în care vezi caracterul lui Hristos, pentru ca privind la rău să fii pe deplin schimbat după asemănarea sa.”[11]

„Câte ore am mers departe de Dumnezeu, pentru că am lăsat umbrele pe care Satana le-a pus pe cărarea noastră  să ne atragă atenţia şi am privit asupra întunericului mai degrabă decât la lumină. Care este obiectivul Satanei când ne ţine astfel minţile spre întuneric? Este acela ca prin privit să devenim schimbaţi după acel chip. Privind norii, noi înşine devenim întuneric.”[12]

„Dumnezeu vrea să-i aducă pe oameni într-o legătură directă cu El Însuşi. În toate procedeele pe care le foloseşte cu fiinţele omeneşti, Domnul recunoaşte principiul responsabilităţii personale. El caută să încurajeze un simţământ de dependenţă personală şi să imprime nevoia călăuzirii personale. Doreşte să aducă umanul în strânsă legătură cu divinul, pentru ca oamenii să poată fi preschimbaţi după asemănarea Sa. Satana lucrează pentru a zădărnici acest scop. El caută să încurajeze dependenţa de oameni. Când minţile sunt întoarse de la Dumnezeu, ispititorul le poate aduce sub stăpânirea lui. El poate controla firea omenească.”[13]

„(…) Dumnezeu caută să aducă natura omenească în legătură cu natura dumnezeiască, pentru ca prin legătura aceasta omul să poată fi transformat după chipul divin. (…) Satana, căutând să împiedice realizarea planului Său, caută fără încetare să încurajeze dependenţa de om, să-i facă pe oameni sclavii oamenilor. Astfel izbuteşte să abată mintea de la Dumnezeu şi îşi infiltrează propriile sale principii de egoism, ură şi ceartă.”[14]

„Noi trebuie să luptăm pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, şi să ne rupem de dependenţa faţă de om. Noi nu trebuie să idolatrizăm niciun om, să nu înălţăm niciun om, ci Dumnezeu să fie teama şi  frica  noastră.”[15]

Note de subsol:

[1] Ordin religios al Bisericii Catolice având sediul la Roma, aflat sub conducerea directă a papei. A fost fondat în 1540 de Ignatius de Loyola, cu aprobarea papei Paul al III-lea. Membrii ordinului se numesc iezuiți. Pentru aprofundarea legăturii dintre papă și ordinul iezuit ține cont de:

„Opoziţia a fost aşa de puternică încât a considerat necesar să caute intervenţia papei, care mai devreme îşi exprimase susţinerea (Ignatius, Reminiscences 98; O’Malley 33). Papa a deschis un proces legal, iar aprobarea formală de către Sfântul Scaun a noii Societăţi a urmat repede în 1540. Astfel, iezuiţii au intrat sub autoritatea directă a papei şi li s-a dat un rol important în lucrarea reformațiunii catolice, în re-evanghelizarea lumii catolice, precum şi în misiunile de peste mări, în controversa cu protestantismul şi, mai ales, în educaţia băieţilor şi fondarea şcolilor.” – Edward Howells, „Spanish Mysticism and Religious Renewal: Ignatius of Loyola, Teresa of Avila, and John of the Cross” în cartea The Wiley-Blackwell Companion to Christian Mysticism, editată de Julia A. Lamm, p. 423, 2013, Blackwell Publishing Ltd.

„Ei au fost uriași, dar cu un singur scop: apărarea şi răspândirea autorităţii şi învăţăturii papale.” – Malachi Martin, The Jesuits, p. 29, Simon & Schuster, 1987.

„A fi un iezuit însemna să fii un papist în sensul strict al termenului care a fost de ocară odată.” – Ibidem, p. 31.

„Periodic, în mai mult de 400 de ani de existenţă, iezuiţii au fost îndepărtaţi din diferite ţări şi interziși – Franţa, Germania, Austria, Anglia, Belgia, Mexic, Suedia, Elveţia. Atât de mult a fost identificat numele de iezuit cu autoritatea papală, încât îndepărtarea lor a fost întotdeauna un semn clar că guvernul acelei ţări era hotărât să elimine autoritatea și jurisdicţia papei de la Roma. Atunci când forţa brutală a fost folosită împotriva lor, au devenit clandestini sau şi-au făcut bagajele şi au plecat pentru a aştepta ziua când se puteau întoarce. (…) Identificarea cu devoţiunea față de papalitate a fost dorinţa şi intenţia lui Ignatius, fondatorul lor, şi a fost condiţia prin care papalitatea a consimţit să aducă la existenţă Societatea lui Isus.” – Ibidem, p. 33.

„Ca membri ai unui ordin religios, iezuiţii fac trei jurăminte – de sărăcie, castitate şi ascultare – şi un al patrulea jurământ de ascultare cu privire, specific, la misiunea mondială. Cu alte cuvinte, iezuiţii trebuie să fie gata să accepte orice misiune le cere papa (…).” – https://jesuits.org/aboutus.

„Care este cel de-al patrulea jurământ? (…) Cel de-al patrulea jurământ este de ascultare faţă de papă în ce privește misiunea.” – https://jesuitchurch.net/the-society-of-jesus.

„«Noi nu ne-am imaginat că vreun iezuit ar putea ajunge papă. Era un lucru imposibil.», a spus Fr. Antonio Spadaro (…). «Noi, iezuiţii, ar trebui să fim în serviciul papei, nu să fim un papă. ” – https://www.ncronline.org/news/vatican/understand-pope-francis-look-jesuits.

[2] Influenţă asupra mulţimii datorată prestigiului, farmecului personal etc.

[3] „Prea mulţi din oamenii noştri sunt analfabeţi doctrinal, iar ca rezultat nu au o convingere fermă sau devotament faţă de această mişcare profetică.” – Neal Wilson, Adventist Review, „The President Calls for Renewal”, 7 aprilie 1988, p. 12.

[4] Iezuiţii au sprijinit îndeplinirea a două obiective ale contra-reformei: educaţia catolică şi lucrarea misionară. Iezuiţii au ridicat numeroase şcoli şi universităţi pretutindeni în Europa, dar nu numai, ajutând la menţinerea relevanţei Bisericii Catolice în societăţi protestante şi mai apoi seculare.

[5] Solia îndreptăţirii prin credinţă – „Solia care ne-a fost dată prin A. T. Jones, şi E. J. Waggoner, este solia lui Dumnezeu către biserica Laodiceea (…)” (Materialele 1888, p. 1052), conform „Domnul în marea Sa îndurare, a trimis o solie foarte preţioasă poporului Său prin fraţii Waggoner şi Jones. (…) Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţă în Garantul (…)” (Materialele 1888, p. 1336).

[6] Mâncător de timp.

[7] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 555.

[8] Idem, Testimony Treaseres, vol. 2, p. 341.

[9] Idem, Special Testimonies on Education, 11 mai 1896, p. 43.

[10] Idem, Manuscrisul 108, 1904, par. 10.

[11] Idem, Scrisoarea 9, 1892.

[12] Idem, Scrisoarea 42, 1892

[13] Idem, Divina vindecare, p. 242.

[14] Idem, Mărturii, vol. 7, p. 176.

[15] Idem, Materialele 1888, p. 507.