Curățirea sanctuarului

Curăţirea sanctuarului şi sfârşitul tainei lui Dumnezeu se petrec în acelaşi timp. Şi sunt atât de strâns legate una de cealaltă încât, practic, se confundă.

În reprezentarea celui adevărat (Evrei 9:24), prin serviciul vizibil din sanctuarul pământesc, ceremonialul era îndeplinit anual, iar curăţirea sanctuarului era punctul final al acestui serviciu comemorativ anual. El consta în luarea şi îndepărtarea din sanctuar a tuturor „necurăţiilor copiilor lui Israel”, datorate fărădelegilor şi păcatelor lor care, prin slujba preoţiei în sanctuar, fuseseră aduse acolo în timpul anului.

Punctul final al acestei lucrări a sanctuarului şi pentru sanctuar era, astfel, punctul final al lucrării pentru popor. Pentru că, în acea zi a curăţirii sanctuarului, care era ziua ispăşirii, oricine din poporul Israel nu lua parte, cu inimă doritoare, cu mărturisire şi respingere a păcatelor, la serviciul de curăţire a sanctuarului, era nimicit. Astfel, curăţirea sanctuarului se extindea la popor, incluzându-l în raza ei. Şi oricine din popor care nu se încadra în curăţirea sanctuarului şi, astfel, nu era el însuşi curăţit, în egală măsură cu sanctuarul, de toate fărădelegile şi de păcat, era nimicit. Leviticul 16:15-19; 29-34; 23:27-32.

Şi totul era „o reprezentare pentru vremea de atunci”. Acel sanctuar, acea jertfă, preoţie şi lucrare, constituiau o întruchipare a celor adevărate, care sunt sanctuarul, jertfa, preoţia şi lucrarea lui Hristos. Iar acea curăţire a sanctuarului era un chip al adevăratei curăţiri, care este curăţirea sanctuarului şi adevăratului cort făcut de mâna Domnului, de toate necurăţiile celor ce cred în Isus, necurăţii datorate fărădelegilor şi păcatelor lor. Iar timpul acestor curăţiri a adevăratului sanctuar este „după două mii trei sute de zile, atunci va fi curăţit sanctuarul”. Curăţirea sanctuarului lui Hristos, în 1844.

Şi, într-adevăr, sanctuarul în care Hristos este Mare Preot este singurul care putea fi curăţit în 1844. Pentru că este singurul care există. Sanctuarul care cândva fusese „întruchiparea” Lui, era distrus de armata romană care nimicise Ierusalimul (Daniel 9:26). Chiar locul unde fusese, avea să rămână pustiu „până la sfârşit”.

Aşadar, singurul sanctuar care putea fi curăţit la 1844 - sfârşitul celor 2.300 de seri şi dimineţi, era doar sanctuarul lui Hristos - sanctuarul în care El este Mare Preot şi Lucrător; sanctuarul şi adevăratul cort în care Hristos, la dreapta lui Dumnezeu este Preot şi Lucrător; sanctuarul şi adevăratul cort pe care „Domnul l-a întins, nu omul”.

Ce înseamnă această curăţire, este declarat chiar în pasajul pe care îl studiem acum - Daniel 9:24-28. Fiindcă, explicându-i lui Daniel adevărul referitor la cele 2.300 de zile, îngerul îi spune şi despre marele plan al Domnului în legătură atât cu iudeii, cât şi cu Neamurile. Cele 70 de săptămâni (sau 490 de ani) ale termenului acordat iudeilor şi Ierusalimului se spune categoric „au fost hotărâte asupra poporului … şi asupra cetăţii sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului Sfinţilor” - Daniel 9:24.

Acesta este dintotdeauna adevăratul scop al lui Dumnezeu cu sanctuarul şi serviciul din el, fie că a fost vorba de întruchiparea lui sau de cel adevărat; fie că a fost pentru iudei sau pentru neamuri; fie că a fost pe pământ sau în ceruri. Şaptezeci de săptămâni sau 490 de ani era termenul stabilit pentru iudei să împlinească acest scop, în ceea ce îi priveşte. Pentru a împlini acest scop cu poporul iudeu, ales dintre toate popoarele, Hristos Însuşi a venit personal să le arate calea şi să îi conducă pe această cale. Dar ei nu o vor primi. În loc să vadă în Hristos pe Cel care, îndurător, avea să desfiinţeze fărădelegea şi să pună capăt păcatului, aducând ispăşirea păcatelor şi neprihănirea pentru orice suflet, ei au văzut în El doar unul care „scoate dracii cu Beelzebul, Domnul dracilor”, doar unul în locul căruia au preferat să aleagă un criminal, doar unul pe care să îl respingă făţiş ca împărat, alegând pe cezarul roman ca singurul lor împărat posibil, doar unul pe care l-au găsit bun doar de crucificat în afara cetăţii. Pentru un asemenea popor şi printr-un asemenea popor, putea Hristos să desfiinţeze fărădelegea, să pună capăt păcatului, să facă împăcarea şi să aducă neprihănirea veşnică? Era imposibil. Imposibil, din cauza răzvrătirii lor persistente. În loc să Îl lase să facă pentru ei o asemenea minunată şi plină de îndurare lucrare, izvorâtă din adâncimile milei şi compasiunii divine, ei L-au determinat să spună, la adresa lor: „Ierusalime, Ierusalime, care omori cu pietre pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.” „De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.” Matei 23:37-38; 21:43.

Naţiunea căreia i-a fost dată împărăţia lui Dumnezeu după respingerea ei de către iudei, au fost neamurile. Şi ceea ce trebuia făcut pentru iudei în cei 490 de ani acordaţi lor, dar ei nu au permis, este acelaşi lucru care urma să fie făcut neamurilor, cărora le este oferită împărăţia lui Dumnezeu în cei 1810 ani acordaţi lor. Iar această lucrare este „încetarea fărădelegilor… ispăşirea păcatelor … ispăşirea nelegiuirii … aducerea neprihănirii veşnice … pecetluirea vedeniilor şi proorociei … ungerea Sfântului Sfinţilor (Celor Sfinte). Ea poate fi făcută numai la sfârşitul tainei lui Dumnezeu, prin curăţirea adevăratului sanctuar creştin, realizată prin încetarea fărădelegii şi punerii capăt păcatului prin nimicirea celor răi şi curăţirea universului de orice urmă de păcat care a fost cândva în el.

Sfârşitul tainei lui Dumnezeu este sfârşitul lucrării Evangheliei. Iar sfârşitul lucrării Evangheliei este, mai întâi, îndepărtarea oricărei urme de păcat şi apropierea neprihănirii veşnice de către orice credincios, şi apoi, în al doilea rând, nimicirea tuturor care la acea oră nu vor fi primit Evanghelia (2 Tesaloniceni 1:7-10). Pentru că, nu este calea Domnului în a-l ține pe om în viață în timp ce singura utilizare a acestei vieții este aceea de a îngrămădii tot mai multă mizerie.

Am văzut, când în serviciul din sanctuarul pământesc avea loc anuala lucrare de ispăşire în favoarea celor care participau la ea, că toţi cei care nu participau, erau nimiciţi. Aceasta fiind o „întruchipare pentru vremurile de atunci”, este uşor de înţeles că, în serviciul din adevăratul sanctuar, atunci când lucrarea Evangheliei va fi încheiată, toţi cei care nu au acceptat-o, vor fi nimiciţi. Astfel, în orice sens, sfârşitul tainei lui Dumnezeu, înseamnă sfârşitul păcatului.

Serviciul în sanctuarul pământesc arată, de asemenea, că, pentru ca sanctuarul să fie curăţit şi sensul Evangheliei realizat în el, trebuia ca, mai întâi, aceasta să se realizeze în oamenii care luau parte la el. Adică, în sanctuar chiar, fărădelegea nu putea înceta şi nu putea să aibe loc ispăşirea păcatelor, nici aducerea neprihănirii veşnice, înainte ca toate acestea să se întâmple cu fiecare individ care lua parte la serviciul din sanctuar. Însuşi sanctuarul nu putea fi curăţit până când nu a fost curățit mai întâi fiecare închinător. Sanctuarul nu putea fi curățit atâta timp cât prin mărturisirea poporului și mijlocirea preoților, în sanctuar se aduce un șuvoi de nelegiuire, fărădelege și păcate. Curăţirea propriu zisă a sanctuarului, era îndepărtarea din el a tuturor nelegiuirilor celor care, prin serviciul preoţilor, le aduseseră acolo în timpul anului. Şi acest șuvoi de fărădelegi trebuia oprit de la izvoarele lui - inimile şi vieţile închinătorilor - înainte ca sanctuarul propriuzis să poată fi curăţit.

Prin urmare, prima operaţie în curăţirea sanctuarului era chiar curăţirea oamenilor - operaţie preliminară şi esenţială acestei lucrări de încetare a fărădelegilor, de ispăşire a păcatelor, de aducere a neprihănirii veşnice în inima şi viaţa fiecărui iudeu, în persoană. Când șuvoiul fărădelegii abătut asupra sanctuarului era oprit astfel de la izvoare, atunci şi numai atunci putea şi sanctuarul propriuzis să fie curăţit de păcatele şi fărădelegile care, prin mijlocirea preoţilor, trecuseră de la popor asupra lui.

Şi toate acestea erau o „întruchipare … pentru vremea de atunci”, o întruchipare a adevărului. Prin aceasta deci, ni se arată clar, că lucrarea Marelui nostru Preot, de curăţire a adevăratului sanctuar, trebuie să fie precedată de curăţirea fiecăruia dintre credincioşi, operaţie care face parte din slujba adevăratului Mare Preot, în adevăratul sanctuar. Este clar că fărădelegea trebuie să înceteze şi să aibă loc ispăşirea păcatelor şi să fie adusă neprihănirea veşnică în experienţa vieţii fiecărui credincios mai întâi, pentru ca apoi să se realizeze curăţirea adevăratului sanctuar.

Şi chiar acesta este obiectivul adevăratei preoţii din adevăratul sanctuar. Jertfele, preoţia şi slujba din sanctuarul pământesc erau doar o reprezentare pentru vremea de atunci şi nu puteau şterge realmente păcatele, nu îi puteau face desăvârşiţi pe închinători. Pe când jertfa, preoţia şi serviciul lui Hristos în adevăratul sanctuar, şterg păcatul pentru totdeauna şi îi fac pe închinători desăvârşiţi, desăvârşiţi pentru veşnicie (Evrei 10:14).

din Calea consacrată