Dumnezeu cu noi

Textul de mai jos este predica 15 a lui A. T. Jones din cadrul Sesiunii Conferinței Generale din 1895. Toate predicile se găsesc în cartea Solia îngerului al treilea 1895, disponibilă în aplicație 1888 Minneapolis.

Ne ocupăm încă de studiul Numelui lui Isus, care este „Dumnezeu cu noi”. Aşa cum am arătat mai înainte, El nu putea să fie „Dumnezeu cu noi” fără ca El să devină noi înşine; El nu S-a manifestat pe Sine în lume. Noi nu Îl vedem pe Isus în această lume cum era în cer; El nu a venit în lume aşa cum era în cer, nici personalitatea pe care a manifestat-o în lume nu era cea pe care o avea în cer înainte să vină. El S-a dezbrăcat de Sine şi a devenit noi. Apoi, pentru că Şi-a pus încrederea în Dumnezeu, Dumnezeu a locuit cu El. Iar El fiind noi, şi Dumnezeu fiind cu El, este „Dumnezeu cu noi”. Acesta este Numele Său.

Dacă ar fi venit în lume aşa cum era în cer, ca Dumnezeu, manifestându-se pe Sine aşa cum era în cer, şi Dumnezeu fiind cu El, Numele Lui nu ar mai fi fost „Dumnezeu cu noi”, deoarece în acest caz El nu ar mai fi fost noi. Dar El S-a dezbrăcat de Sine; El Însuşi nu a fost văzut în lume. Căci este scris: „Nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl” – nu doar nici un om, ci nimeni. Nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât Tatăl. „Şi nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl, decât Fiul şi cel căruia vrea Fiul să I-l facă cunoscut”.  Nu scrie că nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât Tatăl şi cel căruia vrea Tatăl să I-l descopere. Nu. Nici un om nu-L cunoaşte deloc pe Fiul, ci numai Tatăl. Şi nu Tatăl Îl descoperă pe Fiul în lume, ci Fiul Îl face cunoscut pe Tatăl. Hristos nu este descoperirea Lui Însuşi. El este descoperirea Tatălui în lume şi lumii şi oamenilor. De aceea el zice: „nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul şi cel căruia vrea Fiul să I-L facă cunoscut”. Aşadar Tatăl este Cel descoperit în lume, descoperit nouă şi descoperit în noi în Hristos. Acesta este unicul lucru pe care îl studiem mereu. Acesta este centrul în jurul căruia gravitează totul. Şi pentru că Hristos a luat natura noastră umană şi S-a făcut asemenea nouă în toate lucrurile, în carne, şi a devenit astfel noi, când citim despre El şi despre felul în care S-a purtat Tatăl cu El, citim despre noi şi despre felul în care se poartă Tatăl cu noi. Ce a făcut Dumnezeu faţă de El, a făcut faţă de noi; ce a făcut Dumnezeu pentru El, a făcut pentru noi. Şi de aceea este scris: „pe Cel ce N-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. 2 Cor. 5:21.

A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile şi este fratele nostru, având cele mai strânse legături de sânge cu noi. Vom trece acum la studiul altei părţi din acest subiect colosal. Să citim mai întâi în Psalmi – despre Hristos în Psalmi – şi vom vedea cât de mult este vorba despre Hristos în Psalmi şi că Hristos este unica persoană a cărei experienţă este relatată în Psalmi.

Ne este imposibil să-i cuprindem pe toţi cei 150 de Psalmi în detaliu într-o lecţie sau în mai multe lecţii, totuşi într-un anumit sens putem să-i atingem pe toţi, dacă atingem câţiva dintre ei care descoperă marele secret al tuturor Psalmilor, şi anume Hristos. Vom studia câţiva dintre Psalmii pe care Dumnezeu Însuşi i-a amintit ca referindu-se la Hristos, aşa că nu poate fi nici o îndoială că aceşti Psalmi se referă la Hristos. Când citim aceşti Psalmi, ştim că citim despre Isus Hristos şi despre felul în care S-a purtat Dumnezeu cu El – citim despre El, care a fost tot timpul noi, slab cum suntem noi, apăsat de păcat cum suntem noi în carne, apare în ipostaza păcătoşilor care suntem noi, citim despre toată vina şi păcatele noastre care au fost puse asupra Lui şi despre felul în care a simţit vinovăţia şi condamnarea acestora în toate lucrurile, ca noi.

Să luăm Psalmul 40, care vorbeşte despre venirea lui Hristos în lume. Deschideţi la Ps.40 şi la capitolul 10 din Evrei. Să începem cu Ps.40:6: „Tu nu doreşti nici jertfă nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile”. Aici se face aluzie la acel pasaj din Ex.21:1-6 în care se spune că dacă un evreu este rob, să slujească stăpânului său un anumit număr de ani, iar la anul de slobozenie să fie eliberat. Dar dacă el zice: „îmi iubesc stăpânul, nevasta şi copiii, nu vreau să fiu eliberat”, atunci stăpânul să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, să-i găurească urechea cu o sulă şi robul să rămână în slujba lui pentru totdeauna. Acea gaură făcută în urechea lui cu o sulă era un semn exterior ce voia să arate că urechile acelui om erau întotdeauna deschise faţă de cuvântul stăpânului său, gata să asculte.

Când Hristos a venit în lume ca om, a zis Tatălui: „Tu nu doreşti nici jertfă nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile”. „Urechile Mele sunt deschise pentru Cuvântul Tău, gata pentru poruncile Tale; nu voi ieşi din slujba Ta; Îmi iubesc Stăpânul şi copiii. Nu voi ieşi, sunt slujitorul Tău pentru vecie.”

„Nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: Iată-Mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre Mine – Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule!”(eng.)

„De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. După ce a zis întâi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe nici prinosuri, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat” (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua”.

În cartea către Evrei, Dumnezeu face aplicaţia Psalmului 40 la Hristos, iar Hristos a spus aceste lucruri când a venit în lume. Să citim mai departe în Psalmul 40: „Vreau (Îmi place) să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. Vestesc îndurarea Ta, în adunarea cea mare; iată că nu îmi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta Doamne! Nu ascund în inimă neprihănirea Ta, ci vestesc credincioşia şi mântuirea Ta; şi nu ascund bunătatea Ta şi adevărul Tău în adunarea cea mare. Tu, Doamne, nu-mi vei opri îndurările Tale, ci bunătatea Ta şi adevărul Tău mă vor păzi întotdeauna. Căci rele fără număr mă împresoară, (Pe cine? Pe Hristos.), m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele, şi nu mai pot privi în sus; sunt mai multe decât perii capului meu, de aceea mi se opreşte inima”.

Cine spune? Hristos. De unde are El nelegiuire? „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”.

Nu erau acestea mai multe decât perii capului Său? Când privea la Sine, analizându-Se, cum apărea în proprii Săi ochi? El spune:”mi se opreşte inima”, din cauza imensei vinovăţii şi teribilei condamnări a păcatului – a păcatelor noastre care au fost puse peste El.

Însă, prin credinţa Lui divină, şi datorită încrederii Lui în Tatăl, continuă:

„Izbăveşte-mă, Doamne! Vino, Doamne, degrabă în ajutorul meu! Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi toţi cei ce vor să-mi ia viaţa! Să dea înapoi şi să roşească de ruşine cei ce-mi doresc pierzarea. Să rămână înlemniţi de ruşinea lor cei care-mi zic: „Ha! Ha!”. (I-au spus aşa când era pe cruce?) Să se bucure şi să se veselească în Tine toţi cei ce Te caută! Cei ce iubesc mântuirea Ta să zică fără încetare: „Mărit să fie Domnul!”.”

Cine a spus aceste lucruri? Cel care a simţit apăsarea acelor nelegiuiri mai numeroase decât perii capului Său. Cel care a fost atât de apăsat sub povara acestora – lăuda pe Domnul şi se bucura în El!

„Eu sunt sărac şi lipsit, dar Domnul se gândeşte la mine; Tu eşti ajutorul şi izbăvitorul meu. Nu zăbovi, Dumnezeule!”

Să citim acum primul verset din Psalmul 40: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele”.

Cine? Hristos, şi El era noi. Putem rosti  şi noi cuvântul acesta: „îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele”? Sigur că da. Eu, care sunt aşa plin de păcat? Aşa păcătos? Cu un astfel de trup păcătos? De unde ştiu că El îmi ascultă strigătele? Ştiu pentru că El a demonstrat aceasta, fiind o viaţă întreagă ruda mea de sânge cea mai apropiată. Isus a demonstrat în trupul meu că Dumnezeu se pleacă – se apleacă spre mine – ca să-mi asculte strigătele. Există momente când, ştiţi bine, păcatele noastre par a fi nişte munţi uriaşi. Atunci suntem foarte descurajaţi datorită lor. Şi atunci Satana este prezent, gata să spună „da, ai motive să fi descurajat. Nu are nici un rost să te mai rogi Domnului; El nu are nimic cu persoane ca tine. Eşti prea rău”. În acele momente începem să credem că Domnul nu ne mai ascultă rugăciunile. Alungaţi astfel de gânduri! Nu numai că El ascultă rugăciunile, ci este foarte atent ca să le audă. Amintiţi-vă declaraţia din Maleahi: „Domnul ia aminte şi ascultă”. A lua aminte înseamnă a fi atent ca să audă; Domnul stă şi ascultă ca să audă rugăciunile oamenilor împovăraţi de păcat.

Vin şi momente de descurajare când apele ne acoperă sufletul, când cu greu credinţa noastră prinde curaj ca să-şi strige rugăciunile. În astfel de momente, dacă credinţa noastră este prea slabă ca să ajungă la El, care ascultă, Atunci El se apleacă spre noi ca să asculte. Îşi ciuleşte urechea şi ne aude. Acesta este Domnul. Acesta  este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel care iubeşte şi mântuieşte pe păcătos. Dacă    ne-ar conduce prin ape adânci şi acestea ne-ar acoperi capul, cum l-a acoperit pe al Lui, atunci putem avea încredere în El. El se va pleca spre noi. Se va apleca şi va auzi strigătul nostru!

„M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, şi s-au temut şi s-au încrezut în Domnul. (Cine spune aceasta? Isus.) Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul, şi care nu se îndreaptă spre cei trufaşi şi mincinoşi”.

Deschideţi acum la Psalmul 22. În acest Psalm găsim o mulţime de aspecte familiare tuturor, încât oricine ştie cine vorbeşte aici. Primul verset:

„Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit? (Cine spune aceste cuvinte? Isus pe cruce.) Pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără să asculţi plângerile mele? Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi, Tu eşti Cel Sfânt, şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel. În Tine se încredeau părinţii noştri (Isus e descendent al părinţilor lui Israel); se încredeau  şi-i izbăveai. Strigau către Tine şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine şi nu rămâneau de ruşine. Dar eu sunt vierme, nu om. Am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor. Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: „S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!”

Ştim că aceasta este relatarea răstignirii; acesta este Psalmul crucii.

„Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei, m-ai pus la adăpost de orice grijă la ţâţele mamei mele; de când eram la sânul mamei am fost sub paza Ta, din pântecele mamei ai fost Dumnezeul meu. Nu Te depărta de mine, căci s-apropie necazul, şi nimeni nu-mi vine în ajutor. O mulţime de tauri sunt împrejurul meu, nişte tauri din Basan mă înconjoară. Îşi deschid gura împotriva mea, ca un leu, care sfâşie şi răcneşte. Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele mi se desfac; mi s-a făcut inima ca ceara, şi se topeşte înlăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul, şi mi se lipeşte limba de cerul gurii; m-ai adus în ţărâna morţii. Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei, şi trag la sorţi pentru cămaşa mea (este experienţa Lui pe cruce). Dar, Tu Doamne, nu Te depărta! Tu, Tăria mea, vino degrabă în ajutorul meu! Scapă-mi sufletul de sabie, şi viaţa („pe unicul meu născut” – în Septuaginta) din ghearele câinilor! Scapă-mă din gura leului, şi scoate-mă din coarnele bivolului! Voi vesti Numele Tău fraţilor mei, şi Te voi lăuda în mijlocul adunării. Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L! Voi toţi, sămânţa lui Iacov, slăviţi-L!    Cutremuraţi-vă înaintea Lui, voi toţi, sămânţa lui Israel! Căci El nu dispreţuieşte nici nu urăşte necazurile celui nenorocit, şi nu-şi ascunde Faţa de el, ci îl ascultă când strigă către El.”

Cine spune aceste cuvinte? Cine spune că Dumnezeu Tatăl nu-şi va întoarce Faţa de la un astfel de om, de la strigătul celui nenorocit, a păcătosului împovărat de păcatele mai numeroase decât perii capului? Hristos spune aceasta. Şi El ştie aceasta. Cine spune că Tatăl nu-şi ascunde Faţa de un astfel de om cum sunt eu şi cum eşti tu? Hristos spune aşa, şi a demonstrat-o. Nu este El acum viu şi în slavă la dreapta lui Dumnezeu? Prin aceasta este demonstrat înaintea universului că Dumnezeu nu-şi ascunde Faţa de cel ale cărui nelegiuiri i-au acoperit capul şi care sunt mai numeroase decât perii capului său. Aşa că, bucuraţi-vă; îndrăzniţi! El este mântuirea noastră. El a realizat această mântuire. Isus a demonstrat tuturor oamenilor că Dumnezeu este Mântuitorul păcătosului.

„În adunarea cea mare, Tu vei fi pricina laudelor mele: şi-mi voi împlini juruinţele în faţa celor ce se tem de Tine”.

Veţi face aceasta? Gândiţi-vă la următorul aspect: cine a fost El, când spunea aceste cuvinte? El era noi. Astăzi cine spune aceste cuvinte? Nu spunem noi în El aceasta, tot aşa cum am spus-o în El acum mai bine de 1800 de ani? Atunci am spus-o în El pentru că El era noi; iar acum în El, nu este la fel? Să citim acum ultimele două versete din Psalmul 22:

„O sămânţă de oameni îi va sluji şi se va vorbi despre Domnul către cei ce vor veni după ei. Aceştia vor veni şi vor vesti dreptatea Lui poporului care se va naşte”.

Psalmul 23 urmează după Psalmul 22. „Domnul este Păstorul meu”. Al cui? Al lui Hristos. Psalmul 22 este imnul răstignirii, psalmul crucii. Care, însă, este locul psalmului 23? Să vedem:

„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte”.

Pe cine? Pe mine, un păcătos? Pe cel împovărat de păcate? Mă va povăţui pe cărări drepte? Da. De unde ştiţi? A mai făcut-o o dată. În Hristos, m-a mai condus odată pe cărările dreptăţii, din pricina Numelui Său, timp de o viaţă întreagă. De aceea ştiu că în Hristos El mă va conduce pe mine, un păcătos, din nou şi pentru vecie pe cărările dreptăţii, din pricina Numelui Său. Aceasta înseamnă credinţă.

Dacă luăm aceste cuvinte aşa cum am auzit în seara aceasta în lecţia fratelui Prescott, ca fiind mântuirea lui Dumnezeu care ni se oferă, atunci aceste cuvinte vor lucra în noi mântuirea lui Dumnezeu. În acest fel a primit Hristos mântuirea. Când S-a aşezat în locul în care suntem noi, unde a găsit El salvare? Isus nu S-a salvat pe Sine Însuşi. Din cauza aceasta a fost luat în râs: „pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu se poate mântui… să se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El”. Ar fi putut face aceasta. Dar dacă s-ar fi Salvat pe Sine, ne-ar fi ruinat pe noi. Noi am fi fost pierduţi dacă El S-ar fi salvat pe Sine. Dar El ne salvează pe noi! Atunci ce L-a salvat pe El? Acest cuvânt al mântuirii L-a salvat pe când El era noi, şi ne salvează pe noi când suntem în El. „Mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său” – pe mine, da, pe mine! Şi face aceasta pentru ca orice om de pe pământ să poată spune în El, „mă povăţuieşte - pe mine”.

„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii”. Unde se afla Isus în Psalmul 22? Pe cruce, în faţa morţii. Psalmul 23 vine exact la locul potrivit, deoarece aici vedem cum Isus păşeşte în valea cea întunecoasă. „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii; nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie”. Pe cine? Pe Hristos şi pe noi în El; ştim că este aşa pentru că Dumnezeu a mai făcut-o odată pentru noi în El. Şi continuă să facă pentru noi în El.

„Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele”. Pe cine? Pe mine. Slavă Domnului! De unde ştiu? Pentru că aceasta m-a mai însoţit odată în El. Fericirea şi îndurarea m-au însoţit odată în această lume în El, de la naştere până la mormânt, şi atât timp cât sunt în El continuă să mă însoţească. „Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele (pe vecie – eng.)”. De unde ştiu? Ah, pentru că aceasta, în El, a mai fost făcut odată pentru mine. A fost demonstrat înaintea universului că este aşa, iar eu o primesc şi mă bucur.

Apoi, Psalmul 24 urmează exact după Psalmul 23. Psalmul 22 este psalmul crucificării, Psalmul 23 Îl trece prin valea umbrei morţii, iar Psalmul 24 este psalmul înălţării.

„Porţi ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă porţi veşnice, ca să intre Împăratul Slavei! „Cine este acest Împărat al slavei?” Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte. Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-le, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei”.

Isus a făcut-o odată pentru mine în El; în El continuă să fie făcut pentru mine; şi în El voi locui în casa Domnului pe vecie.

Aceşti psalmi sunt reprezentativi pentru adevărul că Hristos vorbeşte în Psalmi. Priviţi la Psalmul 69 şi veţi vedea acest adevăr mai clar. De fapt, care Psalm îl putem citi fără să vedem aceasta? Aceasta este întrebarea. La care psalm putem privi fără să-L vedem pe Hristos? Voi citi un verset sau două din Psalmul 69 şi vom vedea că Hristos este aici.

Versetul patru: „Cei ce mă urăsc fără temei, sunt mai mulţi decât perii capului meu”. Vă amintiţi că s-a împlinit Scriptura: „M-au urât fără temei”. Versetul şapte: „Căci pentru Tine port eu ocara, şi îmi acopere faţa ruşinea. Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele. Căci râvna casei Tale mă mănâncă”. „Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: Râvna pentru casa Ta mă mănâncă pe Mine”. „Şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra Mea”. Pavel scrie în Romani 15:3: „Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi, ci, după cum este scris: „ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine”.

Psalmul 69:20-21:

„Ocara îmi rupe inima, şi sunt bolnav; aştept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc nici unul. Ei îmi pun fiere în mâncare şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet.”

În acest Psalm, este Hristos.

Priviţi primul verset: „Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa. Mă afund în noroi, şi nu mă pot ţinea; am căzut în prăpastie, şi dau apele peste mine. Nu mai pot strigând, mi se usucă gâtlejul, mi se topesc ochii, privind după Dumnezeul meu”. Apoi urmează: „Cei ce mă urăsc fără temei” etc.. Apoi versetul cinci: „Dumnezeule, Tu cunoşti nebunia mea, şi greşelile mele nu-ţi sunt ascunse”. Ale cui greşeli (păcate – eng.)? Ale lui Hristos – ale Celui drept, care nu a cunoscut păcat, care a fost făcut purtătorul păcatelor noastre! Păcatele noastre erau asupra Lui, vinovăţia lor şi condamnarea adusă de ele nu erau ascunse de Faţa lui Dumnezeu.

Cât de teribil este acest lucru, ca El să Se piardă pe Sine şi să devină noi în toate lucrurile, ca noi să putem fi mântuiţi – să-şi asume riscul, colosalul risc, de a pierde totul – să rişte totul pentru a salva totul. Şi ce eram noi, în noi înşine? Din cap până în picioare un trup al păcatului. Cu toate acestea, a riscat totul pentru a ne salva. Deşi noi nu eram nimic. Este adevărat, dar în dragostea Lui şi în mila Lui, a făcut-o. Domnul fie lăudat că a avut curajul regesc de a-şi asuma acest risc. Şi a biruit. Iar noi suntem salvaţi în El.

Citim aici cum a mărturisit Isus păcatul. Isus, fiind noi, şi în locul nostru, mărturiseşte păcatele noastre, lucru de care aveam nevoie. Isus a fost botezat în locul nostru, deoarece nici un botez din partea noastră nu poate fi atât de perfect încât să fie acceptat în neprihănire. „Trebuie să fie desăvârşit pentru a fi primit”. Nici o mărturisire a păcatului din partea omului, în sine, nu poate fi niciodată atât de perfectă ca să poată fi acceptată de Dumnezeu în dreptate, deoarece omul este imperfect. Ea „trebuie să fie desăvârşită pentru a fi primită”. Unde găsim, însă, mărturisirea desăvârşită? Ah, în El mărturisirea păcatului meu este desăvârşită întrucât El a făcut mărturisirea. De câte ori nu se întâmplă ca persoanelor care au mărturisit tot ce au ştiut, Satana să le sugereze: „nu ţi-ai mărturisit păcatul cum trebuia să o faci. Nu ai plâns destul pentru a primi iertare. Da, e adevărat, ţi-ai mărturisit păcatul, dar nu cu destul zbucium sufletesc. Dumnezeu nu te poate ierta după o astfel de mărturisire”. Înălţaţi, atunci, cuvântul lui Dumnezeu în faţa lui Dumnezeu şi spuneţi-I: „există Cineva desăvârşit. El a purtat păcatele mele şi le-a mărturisit, iar când El îmi arată păcatul, eu îl mărturisesc după puterile mele şi pe măsură ce Dumnezeu mi-l descoperă, în El, şi în virtutea mărturisirii Lui, mărturisirea mea este primită în dreptate. Mărturisirea Lui este desăvârşită în orice privinţă şi Dumnezeu o primeşte pe a mea în El”.

Aşadar, în El, Satana nu ne poate descuraja cu gândul că nu am mărturisit destul de bine păcatele, că nu ne-am cercetat destul de atent, sau că nu ne-am pocăit destul. În Hristos noi avem pocăinţa, în El avem mărturisirea, în El avem desăvârşirea, în El suntem desăvârşiţi. O, El este Mântuitorul!

Supus slăbiciunii, cum suntem noi, atins de păcat ca noi – pur şi simplu noi – El a trecut prin această lume şi nu a păcătuit niciodată. A fost afectat de păcat ca noi, slab ca noi, neajutorat ca omul când este fără Dumnezeu, totuşi datorită încrederii Lui în Dumnezeu, Dumnezeu L-a cercetat, a rămas cu El, L-a întărit aşa încât, în loc ca păcatul să se manifeste, s-a manifestat întotdeauna neprihănirea lui Dumnezeu.

Şi cine a fost El? El era noi. Dumnezeu a demonstrat odată în faţa lumii şi a universului că El va veni în aşa fel la mine şi la tine, şi va trăi cu noi cei care trăim astăzi în lume, şi va face ca harul Său şi puterea Sa să rămână cu noi în aşa fel încât, în ciuda stării noastre deteriorate de păcat, în ciuda tuturor slăbiciunilor noastre, în faţa oamenilor se va manifesta neprihănirea şi influenţa sfântă a lui Dumnezeu în locul nostru şi a păcătoşeniei noastre.

Taina lui Dumnezeu nu este Dumnezeu manifestat în trupul nepăcătos, neatins de păcat. Nu este nici o taină ca Dumnezeu să se manifeste în trup nepăcătos. Aşa ceva este foarte natural. Nu este Dumnezeu Însuşi neatins de păcat? Poate fi o minune ca Dumnezeu să se manifeste prin sau în trup neatins de păcat? Este vreo taină în faptul că Dumnezeu îşi arată puterea şi slava dreptăţii Sale prin îngerul Gabriel sau prin luminosul serafim sau heruvim? Nu. Aşa ceva este foarte normal. Dar minunea este că Dumnezeu poate face aceasta prin şi în trup păcătos. Aceasta este taina lui Dumnezeu. Dumnezeu manifestat în trupul păcătos, deteriorat de păcat.

Dumnezeu a demonstrat în faţa universului, în Isus Hristos, pe când era în carnea atinsă de păcat, că El poate lua în stăpânire trupul păcătos în aşa fel încât să-şi arate prezenţa Sa, puterea şi slava Sa în locul păcatului. Şi tot ce cere Fiul de la orice om, pentru a realiza aceasta şi în el, este ca omul să dea voie Domnului să aibă stăpânire asupra lui, aşa cum şi Isus I-a dat voie.

Isus a zis: „Îmi voi pune încrederea în El”. Prin această încredere Hristos a adus fiecărui om credinţa divină prin care ne putem pune încrederea în El. Iar când ne separăm de lume şi ne punem toată încrederea în El, atunci Dumnezeu ne va lua şi ne va folosi în aşa fel încât eu-rile noastre păcătoase să nu se mai manifeste pentru a influenţa sau afecta pe nimeni, ci Dumnezeu îşi va descoperi Eu-L Său divin şi drept, îşi va descoperi slava Sa în pofida eu-lui nostru şi a păcătoşeniei noastre. Acesta este adevărul. Şi aceasta este taina lui Dumnezeu: „Hristos în voi nădejdea slavei”. Dumnezeu manifestat în trupul atins de păcat.

Satana descurajează pe mulţi şi în această privinţă. Păcătosului care crede, Satana îi spune: „eşti prea păcătos ca să te mai numeşti creştin. Dumnezeu nu are nimic cu tine. Uită-te la tine. Ştii şi tu că nu eşti bun de nimic”. Satana ne-a descurajat de mii de ori cu astfel de argumente.

Dar Dumnezeu a construit un argument care face de ruşine toate aceste pledoarii ale celui rău, întrucât Isus a venit – şi a devenit noi – afectat de păcat ca noi, împovărat cu păcatele lumii – mult mai multe păcate decât cele ce sunt asupra mea. Şi în El, care a fost încărcat cu păcatele de zeci de ori mai multe decât cele care au fost vreodată asupra mea, Dumnezeu a demonstrat că cu un astfel de om, atât de plin de păcate, vine şi trăieşte o viaţă întreagă, şi se manifestă pe El şi dreptatea Sa în pofida oricărei păcătoşenii şi a diavolului. Dumnezeu a venit în ajutorul Celui care este tare, şi în acest ajutor ne cuprinde şi pe noi. Slavă Domnului!

Fraţilor aceasta mă face să fiu bun. Căci ştiu că dacă ceva bun trebuie să se arate în această lume în care sunt, trebuie să vină din altă sursă, din afara mea. Aceasta e clar. Şi, ce binecuvântare! Dumnezeu a demonstrat că El îşi manifestă Sine-le Lui neprihănit în locul eu-lui meu păcătos, când eu îi dau voie să mă aibă. Eu nu pot manifesta neprihănirea de la mine. Eu nu pot manifesta neprihănirea Lui în mine. Nu. Eu îi dau voie să mă aibă cu totul, să mă copleşească. El aşteaptă aceasta. A demonstrat-o. A demonstrat o viaţă întreagă ce este Dumnezeu când este unit cu mine în trupul păcătos. Şi o poate face din nou de îndată ce mă are.

Îi veţi da voie să vă aibă? Ne cheamă aceasta la o predare prea totală? Nu. De aşa ceva este nevoie. Cât de total S-a predat Isus? S-a predat pe Sine cu totul. Hristos a renunţat la Sine, S-a dezbrăcat de Sine. Traducerea franceză spune că „S-a anihilat pe Sine”. S-a desfiinţat pe Sine şi s-a scufundat în noi, pentru ca în trupul nostru păcătos, în locul nostru să se manifeste Dumnezeu, şi neprihănirea Lui în locul păcătoşeniei noastre. Să răspundem acestui act şi să ne scufundăm în El, pentru ca Dumnezeu să se poată manifesta şi astăzi în carnea păcătoasă.

Aş vrea să folosesc o zicală ce este rostită uneori în glumă de oameni - eu o spun în mod foarte reverenţios, întrucât este o foarte bună ilustraţie. Această zicală spune: „ eu şi nevasta mea suntem una, şi acel unul sunt eu”. Hristos şi omul sunt una, un singur trup, iar întrebarea care se ridică mereu este: cine este acel unul? Hristos S-a unit cu fiecare om de pe pământ, şi foarte mulţi spun: „da, este adevărat, şi eu sunt rezultatul acestei uniri”. Mulţi refuză cu aroganţă această unire, exclamând: „eu sunt unul, eu sunt destul”, dar creştinul, cel care crede şi se supune lui Isus Hristos spune: „Da, slavă Domnului! El şi eu suntem una, şi rezultatul unirii este El”.

Hristos S-a unit cu fiecare fiinţă umană, aceasta este partea Sa pe care a făcut-o. Şi dacă fiecare fiinţă umană din lume, în seara aceasta, va renunţa la tot şi va zice: „da, aceasta este realitatea, El şi eu suntem una, iar  El este rezultatul unirii”, orice suflet ar fi salvat în seara aceasta, iar mâine Hristos ar străluci din fiecare suflet.

Aici intervine un aspect practic al experienţei noastre. Hristos S-a unit cu fiecare fiinţă umană. Când spune „ori de câte ori aţi făcut (sau  n-aţi făcut) aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut (sau nu Mi le-aţi făcut)”, cât de atotcuprinzător este acest adevăr? Să zicem că la uşa mea vine un vagabond prost îmbrăcat, şi poate că nu a avut ocazia de curând să se spele. Cine este unit cu El? Isus. Cine a investit tot ce are în acel om? Domnul Hristos. Atunci, aşa cum tratez pe acel om, pe cine tratez? Pe Domnul Hristos.

Îl voi trata pe acel om după valoarea pe care i-a dat-o ceea ce a investit Isus în el, sau după părerile mele, după cum priveşte lumea un astfel de om? Aceasta este întrebarea.

Să zicem că un om care nu crede în Isus – un om lumesc, care bea şi înjură – vine la mine în oarecare fel – poate vine la uşa mea să-i dau mâncare, poate îl întâlnesc pe drum. Să zicem că din respect pentru Hristos îl tratez pe acel om ca fiind proprietatea Lui, unul în care Hristos a investit totul, şi să zicem că acel om nu va crede niciodată în Isus şi moare ca necredincios, condamnat la pieire. Cum vede Hristos ceea ce am făcut faţă de acel om? La judecată, dacă voi sta la dreapta, nu va zice nimic despre acest fapt? Ba da, va zice: „am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncat, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi”. Dar, Doamne, nu ştiu nimic despre aşa ceva. Când Te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Când Te-am văzut străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Nu ştiu nimic. Oh, „ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut”.

Dar să zicem că vine un om şi spune: „mi-e foame, vă rog să-mi daţi ceva de mâncare”. Iar eu îi răspund: „de ce umbli la cerşit, tu, om în toată firea, şi în toată puterea? De ce nu mergi să lucrezi?” „Nu găsesc de lucru”. „Cum? Eu am atâta de lucru! Eu pot să găsesc de lucru şi încă nu am rămas fără lucru. Cred că nu vrei să-ţi cauţi de lucru. Nu am nimic de dat pentru oameni ca tine”. Nu îi dau nimic şi el pleacă.

În ziua în care vom sta cu toţii înaintea tronului, văzându-mă la stânga, voi spune: „Doamne, Doamne, eu cred în Tine; nu ştii? Eu cred adevărul, eu cred în solia întreită îngerească; am fost predicator şi am predicat chiar la Battle Creek. Am făcut mult pentru înaintarea lucrării. Am făcut multe lucruri minunate în Numele Tău!” Însă răspunsul este: „Mi-a fost foame şi nu Mi-ai dat să mănânc, Mi-a fost sete şi nu Mi-ai dat să beau, am fost gol şi nu M-ai îmbrăcat, am fost bolnav şi în închisoare şi nu M-ai căutat”. Plin de uimire voi întreba: „când Te-am văzut flămând sau bolnav sau în nevoie? Credeam că Tu erai în cer, în slavă, şi nu mai treci prin încercări, şi am dorit să ajung în cer să Te văd. N-am ştiut că erai pe pământ unde aş fi putut să Te văd flămând sau bolnav!” Iar El răspunde: „Am venit la uşa ta într-o dimineaţă şi    ţi-am cerut ceva de mâncare, după ce toată noaptea am fost lipsit de un adăpost”. Eu voi zice: „Tu? Nu, niciodată nu Te-am văzut la uşa mea”. Şi atunci îmi va arăta ocaziile în care au venit la uşa mea astfel de oameni. Dacă voi zice: „ah, despre omul acela vorbeşti? Dar acela nu erai Tu!” El în final îmi va spune: „ori de câte ori nu aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi   le-aţi făcut. Depărtaţi-vă de la Mine căci nu vă cunosc”.

Fie că un om acceptă sau nu ceea ce Hristos a investit în el, eu, ca credincios al lui Isus, trebuie să accept ceea ce a investit El în fiecare om. Problema nu este dacă acel om acceptă sau nu ceea ce a investit Isus în el. Întrebarea este dacă cei care afirmă credinţa în Numele Lui, acceptă aceasta. Aici intervine o mare lipsă de multe ori, în mărturisirea creştină, la fel ca în cei care neagă pe Isus sau nu au nici o pretenţie la Numele Lui. Nu este de mirare ca omul care nu crede în Hristos să nu accepte ce a investit Isus în el, dar cum rămâne cu mine, care Îl mărturisesc pe Isus? Este de mirare ca eu să nu recunosc ceea ce a făcut Isus în acel om.

În capitolul 58 din Isaia, Domnul descrie postul rânduit de El. Acesta este: „nu întoarce spatele semenului tău (nu te ascunde de cel ce este carne din carnea ta – eng.)”. Cine este carne din carnea noastră? Isus Hristos. Isus Hristos, care S-a unit cu acel om, este carnea mea. Deci, „nu te ascunde de cel ce este carne din carnea ta”. Acesta este postul plăcut Lui: hrăneşte pe cel flămând, uşurează pe cel oprimat, fă dreptate orfanului, ajut-o pe văduvă şi răspândeşte peste tot bunătatea Numelui Său şi iubirea Lui plină de milă. El S-a unit cu trupul omenesc, şi când noi facem aceste lucruri, Lui I le facem. Acesta este creştinismul.