Când Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și-a început misiunea destinului ei, membrii, venind din diferite biserici din Statele Unite, au avut în mod natural viziuni diferite cu privire la structura și conducerea bisericii în curs de dezvoltare. Fundamental, au luat în considerare trei forme de guvernare a bisericii. Prima era forma ierarhică a conducerii bisericii. Aceasta era, de asemenea, cunoscută drept forma papală, deoarece toate bisericile Protestante au respins această formă de organizare a bisericii.
Forma ierarhică de conducere a bisericii este construită pe un individ sau un mic comitet, care este responsabil pentru a lua deciziile majore, importante ale bisericii. Biserica Romană-Catolică este arhetipul guvernării ierarhice a bisericii. În fruntea acestei biserici, liderul ei, papa, când vorbește ex-catedra, are autoritate absolută. Fie printr-o bulă papală sau o circulară papală, este de așteptat ca directivele papei să fie acceptate fără modificări, completări sau ștergeri. Împlinirea acestei așteptări nu a fost întotdeauna ușoară pentru Biserica Romană-Catolică. Acest lucru s-a adeverit în mod special în timpul secolului nouăsprezece, când influența papală a ajuns la un nivel scăzut fără precedent. Pentru a ajuta la întărirea autorității papale, papa cu cea mai lungă domnie din istorie, Pius al IX-lea, a prezentat doctrina infailibilității papale. Această doctrină a avut ca scop să adauge greutatea autorității divine declarațiilor pontificale. Această doctrină a infailibilității nu a fost acceptată fără opoziție considerabilă, dar în cele din urmă promotorii ei au triumfat.
În sistemul ierarhic liderul ia deciziile. Expectanța este ca aceste directive să ajungă în jos la arhiepiscopii, la episcopii, la congregațiile parohiale locale fără modificări sau schimbări de niciun fel. Ordinele liderului sunt obligatorii pentru toți membrii bisericii. Trăim într-o epocă când nu puțini pun la îndoială o asemenea autoritate; cu toate acestea, majoritatea romano-catolicilor de pe întreg pământul acceptă edictele papei drept definitive și care nu se pot negocia.
Forma episcopală de guvernare a fost cunoscută la data începutului Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Biserica Anglicană din Anglia a dezvoltat această formă, și Biserica Episcopală din America a dus-o mai departe după declarația de Independență a Americii. Un astfel de sistem nu are un pontif suprem; autoritatea se situează la nivelul episcopului.
În Anglia, de exemplu, sunt mai bine de 500 de astfel de episcopi, însă doar doi arhiepiscopi, Arhiepiscopul de Canterbury și Arhiepiscopul de York. În timp ce Arhiepiscopul de Canterbury este numit Primatul Marii Britanii, monarhul aflat la conducere este liderul Bisericii Anglicane; autoritatea de luarea a deciziilor este investită la nivelul diocezelor (episcopiilor) în mâna episcopilor. Forma episcopală de conducere a bisericii are câteva din elementele sistemului ierarhic, dar este mai puțin centralizată. Fiecare episcop este o lege pentru sine însuși în ceea ce privește autoritatea. În mod natural unii episcopi exercită mai multă autoritate autocratică decât alții, dar conducerea diocezei este în mare parte în mâinile lor.
În ultimii ani Biserica Anglicană a simțit o adâncă frustrare cu privire la această formă de conducere. Într-adevăr, anteriorul Arhiepiscop de Canterbury, Dr. Robert Runcie, a cerut ca Biserica Anglicană să se unifice cu Biserica Romei sub o papalitate reformată. Într-un fel, structura Bisericii Anglicane este ușor adaptabilă acestei reuniuni deoarece deja deține o structură ierarhică modificată.
A treia formă de conducere cunoscută pionierilor Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea era forma congregațională. Aici fiecare biserică avea autonomie. Se poate vedea acest model de conducere cel mai bine în Biserica Congregațională, Biserica Baptistă, Biserica lui Dumnezeu și alte biserici similare. În timp ce există o mică organizare printre aceste biserici, totuși, fiecare biserică are autonomia ei. De exemplu, congregația bisericii are dreptul de a angaja sau concedia propriul pastor. Biserica gestionează propriile finanțe și aprobă proiecte misionare speciale. Nu este neobișnuit ca o biserică să sponsorizeze o familie misionară peste mări și să îi garanteze nevoile financiare.
Forma ierarhică și cea episcopală erau de-a dreptul inacceptabile pentru primii credincioși ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Ei au avut o înclinație naturală spre forma congregațională de organizare a bisericii. Acești pionieri erau, de obicei, persoane foarte independente care au fost persecutate de diferitele biserici din care proveneau. Au dorit cea mai mare libertate posibilă pentru a-și exercita convingerile religioase. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a ales forma congregațională de conducere a bisericii, ci mai degrabă forma reprezentativă a conducerii bisericii pentru poporul rămășiței.
În această formă de conducere a bisericii, structura în curs de dezvoltare a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea avea marea parte a autorității sale în mâinile bisericii locale. Bisericile aveau responsabilitatea de a accepta noi membri. Odată ce deveneau membrii ai comunității bisericii locale, deveneau membrii ai bisericii lărgite, sau a ceea ce mai târziu a devenit Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea mondială. Biserica locală era singura care putea să-și disciplineze membrii necredincioși. Biserica locală avea responsabilitatea specifică pentru efortul misionar din regiunea locației sale, fie dacă era o regiune rurală, fie una de oraș. Într-adevăr, întreaga autoritate a bisericii își avea baza în comunitatea bisericii locale.
Pe măsură ce alte structuri de organizare sau dezvoltat, mai întâi Conferința locală, apoi Conferința Generală, mult mai târziu uniunile, și în cele din urmă diviziunile Conferinței Generale, fiecare a fost înzestrată cu responsabilitate. Fiecare nivel a fost desemnat slujirii nevoilor nivelului a cărui reprezentanți și-au ales liderii. Dar în cele din urmă fiecare nivel și-a primit autoritatea din bisericile locale și a slujit nevoilor și intereselor acestor comunități a bisericilor locale ce erau într-o expansiune rapidă. Conferințele nu erau stabilite doar pentru a deservi nevoilor bisericilor locale, ci de asemenea, și mai important, să planifice și să organizeze expansiunea lucrării în zone, orașe sau sate în care nu exista prezență adventistă de ziua a șaptea. În acest fel s-a dezvoltat forma reprezentativă de conducere pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
În această rânduiala, Dumnezeu a oferit o formă de conducere care a permis control și echilibru, și care avea menirea să descentralizeze nivelele de autoritate. În timp ce astăzi încă mai avem vestigiile formei reprezentative de conducere a bisericii, în realitate ne-am reorientat în mod alarmant spre o formă ierarhică. Făcând acest lucru, conștient sau inconștient, ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu riscând să nu înțelegem niciodată că organizarea pe care a intenționat-o Dumnezeu pentru poporul Său nu este cea pe care o avem astăzi.
ZA:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
David Ionita:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Robert Neacsu:
a comentat la: Despre sanctuar