În Sfânta Sfintelor

În Sfânta Sfintelor

Subiectul sanctuarului a fost cheia care a descuiat taina înțelegerii dezamăgirii din anul 1844. El a deschis vederii un sistem complet al adevărului, legat și armonios, arătând că mâna lui Dumnezeu dirijase marea mișcare adventă, și a descoperit totodată și datoria prezentă, poziția și lucrarea poporului Său. După cum ucenicii lui Isus, după noaptea teribilă de groază și dezamăgire, au fost „bucuroși când au văzut pe Domnul”, tot așa s-au bucurat și aceia care așteptaseră cu credință a doua Lui venire. Ei așteptaseră ca El să Se arate în slavă pentru a da răsplata servilor Săi. Atunci când nădejdile lor au fost dezamăgite, L-au pierdut pe Isus din vedere și, împreună cu Maria, la mormânt, au strigat: „Mi-au luat pe Domnul și nu știu unde L-au pus”. Acum L-au văzut din nou în Sfânta Sfintelor pe Marele lor Preot milos, gata să Se arate ca Împăratul și Eliberatorul lor. Lumina din Sanctuar a iluminat trecutul, prezentul și viitorul. Ei știau acum că Dumnezeu îi condusese prin providența Sa care nu greșește. Cu toate că, asemenea primilor ucenici, ei nu înțeleseseră solia pe care o duceau, ea fusese totuși corectă în toate aspectele. Predicând-o, împliniseră planul lui Dumnezeu, iar lucrarea lor nu fusese zadarnică în Domnul. Născuți „din nou la o nădejde vie”, ei se bucurau „cu o bucurie negrăită și strălucită”. 

 Atât profeția din Daniel 8, 14: „Până vor trece 2300 de seri și dimineți și sfântul Locaș va fi curățit”, cât și prima solie îngerească: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă: căci a venit ceasul judecății Lui” arătau către lucrarea lui Hristos din Locul Preasfânt, către judecata de cercetare, și nu către venirea lui Hristos pentru răscumpărarea poporului Său și pentru distrugerea celor nelegiuiți. Greșeala nu era în calculul perioadelor profetice, ci în evenimentul ce trebuia să aibă loc la încheierea celor 2300 de zile. Din cauza acestei greșeli credincioșii suferiseră dezamăgirea, însă toate acestea fuseseră prevestite de profeție și toate acelea care au avut o garanție a Scripturii se împliniseră. Chiar atunci când ei deplângeau spulberarea nădejdilor, avusese loc evenimentul care fusese prevăzut în solie și care trebuia să se împlinească înainte ca Domnul să vină pentru a da răsplătire solilor Săi. 

Hristos venise, dar nu pe pământ, cum așteptaseră ei, ci așa cum fusese anticipat în simbol, în Locul Preasfânt al Templului lui Dumnezeu din ceruri. El este prezentat de către profetul Daniel ca venind la data aceasta la Cel îmbătrânit de zile: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un fiu al omului — nu pe pământ — a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui” (Daniel 7, 13). 

Această venire este proorocită și de către profetul Maleahi: „Și deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutați; Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine — zice Domnul oștirilor” (Maleahi 3, 1). Venirea Domnului în Templul Său a fost neașteptată pentru cei din poporul Său. Ei nu-L căutau acolo. Îl așteptau să vină pe pământ, „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelie” (2 Tesaloniceni 1, 8). 

Dar oamenii nu erau gata încă să-L întâlnească pe Domnul lor. Mai era de adus la îndeplinire încă o lucrare de pregătire în favoarea lor. Urma să fie dată lumină care să le îndrepte mințile către Templul lui Dumnezeu din ceruri și, în timp ce ei Îl urmau prin credință pe Marele lor Preot, în slujirea Sa de acolo, aveau să le fie descoperite noi îndatoriri. O altă solie de avertizare și de îndrumare urma să fie dată bisericii. 

Profetul zice: „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, și ca leșia nălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăți pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul, și va aduce Domnului daruri neprihănite” (Maleahi 3, 2.3). Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Domnul Hristos va mijloci în Sanctuarul de sus va trebui să stea în fața unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curățite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu și prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa capitolul 14. 

Când această lucrare se va fi împlinit, urmașii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa. „Atunci darul lui Iuda și al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară” (Maleahi 3, 4). Atunci, biserica pe care Domnul, la venirea Sa, o va lua la Sine va fi „o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5, 27). Atunci ea va arăta „ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele și cumplită ca niște oști sub steagurile lor” (Cântarea Cântărilor 6, 10). 

 Pe lângă venirea Domnului în Templul Său, profetul Maleahi a mai proorocit a doua Sa venire, și anume venirea Sa pentru aducerea la îndeplinire a judecății, în cuvintele: „Mă voi apropia de voi pentru judecată, și Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descântătorilor și preacurvarilor, împotriva celor ce jură strâmb, împotriva celor ce opresc plata simbriașului, care asupresc pe văduvă și pe orfan, nedreptățesc pe străin, și nu se tem de Mine, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 3, 5). Iuda se referă la aceeași scenă când zice: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți, de toate faptele nelegiuite” (Iuda 14, 15). Această venire și venirea Domnului în Templul Său sunt evenimente separate și distincte. {TV 425.3}

Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în Locul Preasfânt pentru curățirea Sanctuarului, așa cum a fost scoasă în evidență în Daniel 8, 14; venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, așa cum ni se prezintă în Daniel 7, 13; și venirea Domnului în Templul Său, profetizată de Maleahi, sunt descrieri ale aceluiași eveniment; și lucrul acesta mai este reprezentat și prin venirea mirelui la ospățul de nuntă descris de Hristos în parabola celor zece fecioare, din Matei capitolul 25. 

În vara și în toamna anului 1844, a fost proclamată solia: „Iată Mirele vine”. Cele două categorii, reprezentate prin fecioarele înțelepte și cele neînțelepte, se găseau atunci în biserică — o grupă care aștepta cu bucurie venirea Domnului și care se pregătea cu grijă pentru a se întâlni cu El; o altă grupă care, influențată de teamă și acționând din impuls, se mulțumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. În parabolă, când a venit mirele, „cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă”. Venirea mirelui, arătată aici, are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăției Sale. Sfânta cetate, Noul Ierusalim, care este capitala și reprezentanta Împărăției, este numită „mireasa, soția Mielului”. Îngerul i-a spus lui Ioan: „Vino aici, și-ți voi arăta mireasa, soția Mielului”. „El m-a dus în Duhul, zice profetul, și mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21, 9.10). Atunci este clar că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalipsa, se spune despre poporul lui Dumnezeu că este oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19, 9). Dacă sunt oaspeți, nu pot fi reprezentați și prin mireasă. Hristos, așa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri „stăpânirea, slava și împărăția”; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăției Sale, „pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Daniel 7, 14; Apocalipsa 21, 2). După ce a primit Împărăția, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să „stea cu Avraam, Isaac și Iacov”, la masă în Împărăția Sa (Matei 8, 11; Luca 22, 30), pentru a participa la masa nunții Mielului. 

Vestirea „Iată Mirele vine”, din vara anului 1844, a făcut ca mii de oameni să aștepte venirea imediată a Domnului. La timpul cuvenit, mirele a venit, dar nu pe pământ, cum așteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri, la nuntă, să-Și primească Împărăția. „Cele care erau gata, au intrat cu El la nuntă și s-a încuiat ușa.” Ei nu puteau fi prezenți în persoană la nuntă, deoarece ea are loc în ceruri, în timp ce ei sunt pe pământ. Urmașii lui Hristos trebuie „să aștepte pe Domnul când Se va întoarce de la nuntă” (Luca 12, 36). Însă trebuie să înțeleagă lucrarea Lui și să-L urmeze prin credință atunci când intră înaintea lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei merg la nuntă. 

 În parabolă, au intrat la nuntă aceia care aveau ulei în candele. Aceia care, o dată ce au cunoscut adevărul din Scripturi, au avut și Duhul, și harul lui Dumnezeu și care, în noaptea celei mai amare încercări, au așteptat cu răbdare, cercetând Biblia după o lumină mai clară, au înțeles atât adevărul cu privire la Sanctuarul din ceruri, cât și noua slujire a Mântuitorului, iar prin credință L-au urmat în lucrarea Sa din Sanctuarul de sus. Toți aceia care, prin mărturia Scipturilor, primesc aceleași adevăruri Îl urmează pe Hristos prin credință când intră înaintea lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire ultima lucrare de mijlocire, la a cărei încheiere să-Și primească Împărăția — toți aceștia sunt reprezentați ca unii care intră la nuntă. 

În parabola din Matei capitolul 22, este prezentat același tablou al nunții, iar judecata de cercetare este reprezentată clar ca având loc înainte de nuntă. Înainte de nuntă, Împăratul intră să-și vadă oaspeții, să vadă dacă toți sunt îmbrăcați în haine de nuntă, haina fără pată a caracterului, spălată și albită în sângele Mielului (Matei 22, 11; Apocalipsa 7, 14). Acela care este găsit fără haină de nuntă este aruncat afară, dar toți aceia care la cercetare sunt găsiți având haină de nuntă sunt primiți de Dumnezeu și socotiți vrednici să moștenească Împărăția și să stea pe tronul Său. Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu, este judecata de cercetare, care încheie lucrarea din Sanctuarul de sus. 

Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au mărturisit că sunt urmașii lui Hristos au fost examinate și hotărâte, atunci, și nu mai înainte, se va încheia harul, iar ușa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declarație scurtă: „Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; și s-a încuiat ușa”, suntem aduși la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată. 

 În serviciul sanctuarului pământesc care, așa cum am văzut, era o preînchipuire a serviciului din cel ceresc, când marele preot în ziua de ispășire intra în Sfânta Sfintelor, slujirea din prima despărțitură înceta. Dumnezeu poruncise: „Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispășirea în sfântul locaș, până va ieși din el” (Leviticul 16, 17). Astfel că, atunci când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispășirii, El a încetat slujirea în prima despărțitură. Dar când s-a încheiat slujirea din prima despărțitură, a început lucrarea din a doua despărțitură. Când în serviciul simbolic marele preot părăsea Sfânta în Ziua Ispășirii, intra înaintea lui Dumnezeu, pentru a prezenta acolo sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăia cu adevărat de păcatele lui. Tot astfel și Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale ca Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoșilor. 

Acest subiect n-a fost înțeles de adventiști în anul 1844. După trecerea timpului, când Mântuitorul a fost așteptat, ei tot mai credeau că venirea Sa era aproape; ei susțineau că ajunseseră la o criză serioasă și că lucrarea lui Hristos ca Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu încetase. Socoteau că Biblia învață că timpul de har al omului avea să se încheie cu puțin înainte de venirea reală a Domnului pe norii cerului. Acest lucru părea clar din acele texte biblice care arată spre un timp când oamenii vor căuta, vor bate și vor striga la ușa milei, dar ea nu se va mai deschide. Și mai aveau o problemă cu privire la data la care ei așteptaseră venirea lui Hristos, dacă aceasta n-ar marca mai degrabă începutul acestei perioade care urma să preceadă imediat revenirea Sa. Dând avertizarea că judecata este aproape, ei simțeau că lucrarea pentru lume fusese îndeplinită și se eliberaseră de povara de pe suflet pentru mântuirea păcătoșilor, în timp ce batjocurile răutăcioase și hulitoare ale celor nelegiuiți li se părea a fi o altă dovadă că Duhul lui Dumnezeu fusese retras de la aceia care lepădaseră mila Sa. Toate acestea i-au întărit în credința că harul fusese închis sau, așa cum se exprimau ei atunci, „ușa milei se închisese”. 

Dar, o dată cu cercetarea problemei sanctuarului, a venit o lumină mai clară. Au văzut că fuseseră corecți în credința că sfârșitul celor 2300 de zile, în anul 1844, marca o criză importantă. Dar, în timp ce era adevărat că ușa nădejdii și a harului — prin care oamenii timp de optsprezece secole au avut intrare la Dumnezeu — se închisese, a fost deschisă o altă ușă, iar iertarea păcatelor a fost oferită oamenilor prin mijlocirea lui Hristos în Locul Preasfânt. O parte a slujirii Sale se încheiase numai pentru a face loc alteia. Mai era încă „o ușă deschisă” către Sanctuarul ceresc, unde Hristos slujea în favoarea păcătosului. 

 Acum au înțeles aplicarea acelor cuvinte ale Mântuitorului din Apocalipsa, adresate bisericii chiar pentru vremea aceea: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide, și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide: «Știu faptele tale: iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide».” (Apocalipsa 3, 7.8). 

Aceia care prin credință Îl urmează pe Isus în marea lucrare de ispășire sunt cei care primesc binefacerile mijlocirii Sale în favoarea lor, în timp ce aceia care leapădă lumina ce scoate în evidență această lucrare de slujire nu sunt ajutați prin ea. Iudeii care au lepădat lumina dată la prima venire a lui Hristos și au refuzat să creadă în El ca Mântuitor al lumii n-au putut primi iertarea prin El. Când Isus, la înălțarea Sa, a intrat cu propriul sânge în Sanctuarul ceresc, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi binecuvântările mijlocirii Sale, iudeii au fost lăsați în întuneric total, pentru a continua jertfele și darurile lor inutile. Slujba simbolurilor și umbrelor încetase. Ușa prin care oamenii găsiseră până atunci intrare la Dumnezeu nu mai era deschisă. Iudeii refuzaseră să-L caute pe singura cale prin care putea fi găsit după aceea, prin slujba Sanctuarului din ceruri. De aceea, ei nu mai aveau nici o legătură cu Dumnezeu. Pentru ei, ușa era închisă. Nu aveau nici o cunoștință despre Hristos, ca fiind jertfa adevărată și unicul Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu; de aceea ei n-au putut primi binefacerile mijlocirii Sale. 

Starea iudeilor necredincioși ilustrează starea de neglijență și necredință a acelora care pretind că sunt creștini și care sunt neștiutori de bunăvoie cu privire la lucrarea milosului nostru Mare Preot. În serviciul simbolic, când marele preot intra în Locul preasfânt, întregului Israel i se cerea să se adune în jurul sanctuarului și, în modul cel mai solemn, să-și umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor lor pentru a nu fi dați afară din adunare. Deci, cu mult mai important este ca, în această zi reală a ispășirii, să înțelegem lucrarea Marelui nostru Preot și să știm ce ni se cere să facem. 

Oamenii nu pot lepăda avertizările pe care Dumnezeu le trimite în mila Sa și să rămână nepedepsiți. O solie a fost trimisă din cer lumii din zilele lui Noe și salvarea lor a depins de felul în care ei au tratat solia. Pentru că au lepădat avertizarea, Duhul lui Dumnezeu a fost retras de la cei păcătoși, care au pierit în apele potopului. În timpul lui Avraam, mila a încetat să mai stăruie pe lângă locuitorii vinovați ai Sodomei și toți, în afară de Lot împreună cu soția și cele două fiice, au fost mistuiți de focul trimis din cer. Tot așa a fost și în zilele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu le-a declarat iudeilor necredincioși din generația aceea: „Vi se lasă casa pustie” (Matei 23, 38). Privind spre zilele de pe urmă, aceeași Putere infinită declară cu privire la aceia care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți”. „Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osândiți” (2 Tesaloniceni 2, 10-12). Când ei leapădă învățăturile Cuvântului Său, Dumnezeu Își retrage Duhul de la ei și-i lasă pradă amăgirilor pe care le iubesc. 

Dar Hristos încă mijlocește în favoarea omului, iar lumina va fi dată celor ce o caută. Cu toate că lucrul acesta n-a fost înțeles la început de către adventiști, a fost explicat după aceea, pe măsură ce Scripturile care definesc adevărata lor poziție au început să se deschidă înaintea lor. 

După trecerea timpului din toamna anului 1844, a urmat o perioadă de mare încercare pentru aceia care păstrau credința adventă. Singura lor mângâiere, pe măsură ce primeau asigurarea că poziția lor era corectă, era lumina care le îndrepta mintea către Sanctuarul de sus. Unii au renunțat la credința lor în socotirea anterioară a perioadelor profetice și au atribuit agenților omenești sau lui Satana puternica influență a Duhului Sfânt care însoțise mișcarea adventă. O altă categorie susținea cu tărie că Domnul îi condusese în experiența lor de până atunci; și pentru că au așteptat, au vegheat și s-au rugat să cunoască voia lui Dumnezeu, au văzut că marele lor Mare Preot intrase într-o altă lucrare de slujire și, urmându-L prin credință, au fost conduși să înțeleagă și lucrarea de încheiere a bisericii. Ei aveau o înțelegere mai clară a primei și a celei de a doua solii îngerești și erau pregătiți să primească și să dea lumii solemna avertizare a îngerului al treilea din Apocalipsa capitolul 14. 

Ellen White,Tragedia veacurilor, 423-431


Tags assigned to this article:
judecatasanctuarulsfanta sfintelor

Related Articles

Viziune despre Sanctuar

Am văzut dureroasa dezamăgire a celor din poporul lui Dumnezeu pentru faptul că nu L-au văzut pe Isus la timpul

Canale corupte și tămâia plăcut mirositoare

În Solii alese, vol. 1, p. 344 găsim următoarea declarație: „Serviciile religioase, rugăciunile, laudele, mărturisirile pline de căință ale păcatului

Periplul Manualului Comunității

Privind asupra rolului important pe care îl are acum Manualul în viața Bisericii Adventiste, cu greu ne vine să credem