Isus este infinit

Marea preoție evreiască s-a încheiat cu Caiafa. Acest om mândru, arogant și nelegiuit și-a dovedit nevrednicia de a purta hainele de mare preot. El nu a avut nici capacitatea, nici autoritatea date de Cer pentru a face această lucrare. Nu a avut nici o rază de lumină din cer care să-i arate însemnătatea lucrării de preot sau pentru ce a fost instituită această slujbă. O astfel de slujire nu ar fi putut face nimic perfect, pentru că era extrem de coruptă. Preoții erau tirani, înșelători și plini de ambiție. Harul lui Dumnezeu nu a avut nimic de a face cu acest lucru.

Practic, Caiafa nu a fost un mare preot. Purta hainele preoțești, dar nu avea o legătură vitală cu Dumnezeu. El a fost netăiat împrejur cu inima. Împreună cu ceilalți preoți, i-a instruit pe oameni să-l aleagă pe Baraba în locul lui Hristos. Ei au strigat pentru crucificarea lui Hristos, și, ca reprezentanți ai națiunii iudaice, s-au plasat sub jurisdicția romană, pe care o disprețuiau, spunând: „Nu avem alt împărat decât pe Cezarul.” Când au spus acest lucru, s-au lepădat singuri.

Neprihănirea înalță o națiune. O desconsiderare a Legii lui Dumnezeu va ruina lumea religioasă în ultimele zile ale istoriei acestui pământ. Totul devine instabil, dar Cuvântul lui Dumnezeu este neschimbător și sigur. Este glasul Lui, vorbindu-ne prin sfaturi, rugăminți și avertismente. Nimic nu poate separa un creștin viu, de un Dumnezeu viu.

Caiafa a fost ultimul preot din serviciul preoțesc, pentru că preoția devenise josnică și coruptă. Aceasta nu mai avea nici o legătură cu Dumnezeu. Adevărul și dreptatea au fost detestate de ochii preoților. Ultimul ordin al preoților a fost total pervertit, încât ultima lucrare a marelui preot a fost sfâșierea veșmintelor într-o pretinsă groază pioasă, iar cu autoritatea sa preoțească pervertită, L-a acuzat pe Sfântul lui Israel de blasfemie.

Procesul batjocoritor la care a fost supus Hristos arată cât de josnică devenise preoțimea. Preoții au angajat oameni care să depună mărturii false, pentru ca Isus să poată fi condamnat. Dar cu această ocazie adevărul a venit în ajutorul lui Hristos. Pilat L-a declarat a fi fără vină. Cât de importantă a fost declarația des repetată: „Eu nu găsesc nicio vină în El.” Astfel s-a arătat că mărturiile împotriva Lui erau false, că martorii au fost angajați de către oameni care au prețuit în inimile lor cele mai josnice elemente ale corupției. A fost planul lui Dumnezeu ca oamenii care L-au predat pe Isus să audă mărturia nevinovăției Sale. „Eu nu găsesc nicio vină în El”, a declarat Pilat. Iuda, aruncând la picioarele preoților banii primiți pentru trădarea lui Isus, a depus mărturie, „Am păcătuit, trădând sânge nevinovat.”

Anterior, când a fost convocat Sanhedrinul, pentru a plănui cum să ducă pe Hristos la moarte, Caiafa a spus, „Nu vedeți că lumea se duce după El?” Vocile unor membri ai consiliului s-au auzit rugându-i pe ceilalți să-și reevalueze pasiunea și ura lor împotriva lui Hristos. Ei doreau să-L salveze de la moarte. Drept răspuns, Caiafa le-a spus: „Voi nu știți nimic, nu credeți că este mai bine ca un om să moară pentru popor, decât să piară o întreagă națiune?”

Aceste cuvinte au fost rostite de unul care nu cunoștea semnificația lor. Ideile sale au fost demoralizate. El a pierdut sistemul sacru de sacrificii evreiesc. El condamna pe Unul a cărui moarte avea să încheie necesitatea tipurilor și umbrelor, a cărui moarte era prefigurată în fiecare sacrificiu făcut. Dar cuvintele marelui preot însemneau mai mult decât el, sau cei care erau alături de el, știa. Prin ele a depus mărturie că preoția Aaronică avea să înceteze pentru totdeauna. El a arătat că Hristos a venit să împlinească scopul sistemului evreiesc.

Acest lucru, a adăugat evanghelistul, nu l-a spus de la el, ci fiind mare preot în anul acela, a profetizat că Isus avea să moară pentru întreaga națiune, și nu numai pentru această națiune, ci și ca să adune laolaltă pe copiii risipiți ai lui Dumnezeu.

Caiafa avea să fie în slujbă atunci când tipurile și umbrele lucrurilor aveau să se împlinească, atunci când adevăratul Mare Preot avea să intre în slujbă. Fiecare om din istorie stă în locul său, pentru că lucrarea lui Dumnezeu va fi făcută după planul Său de bărbați care s-au pregătit să stea de partea binelui sau a răului. Opunându-se neprihănirii, oamenii devin instrumente ale nelegiuirii. Dar cursul lor de acțiune nu este forțat. Ei nu trebuie să devină instrumente ale nelegiuirii mai mult decât a fost nevoie ca, Cain să devină unul. Dumnezeu i-a zis: „Dacă faci bine, vei fi bine primit, și dacă nu faci bine păcatul pândește la ușă.” Cain nu a auzit vocea lui Dumnezeu și, ca rezultat, și-a omorât fratele.

Oameni de toate caracterele, drepți și nedrepți, vor sta pe pozițiile lor. Cu caracterul pe care și l-au format, ei își vor face partea în împlinirea istoriei. Într-o criză, chiar la momentul potrivit, oamenii vor sta în locurile pe care și le-au pregătit. Credincioși și necredincioși vor intra ca martori pe linia prestabilită de propriile alegeri, pentru a confirma adevărul pe care nu-l înțeleg. Toți vor coopera în realizarea scopului lui Dumnezeu așa cum a făcut Ana, Caiafa, Pilat și Irod.

Cerul și pământul vor trece, dar nicio iotă sau o frântură din Cuvântul lui Dumnezeu nu va cădea. Acesta va dăinui pentru totdeauna. Toți oamenii indiferent de poziția lor, indiferent de religia lor, loiali sau neloiali lui Dumnezeu, răi sau drepți, își fac lucrarea în scenele de încheiere, în ziua Domnului. Ei se vor călca în picioare reciproc, urmându-și planurile, dar vor împlini scopul lui Dumnezeu. Preoții au crezut că își vor îndeplini planurile, dar inconștient și neintenționat au îndeplinit planurile lui Dumnezeu. „El descoperă lucrurile adânci și secrete: El știe ce este în întuneric, și lumina locuiește cu El.”

Dacă cercetătorul Bibliei învață de la marele Învățător care a inspirat istoria Bibliei, va cunoaște adevărul. Cuvântul este lumina, și cei care îl cercetează cu stăruință, sunt luminați de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.

Hristos, temelia întregului sistem iudaic, a stat în fața lui Pilat, dar a fost practic la scaunul de judecată al conducătorilor evrei, ca să fie condamnat de către propriul popor. Cu divinitatea Sa îmbrăcată în umanitate, El a stat să fie judecat de către ființele pe care le făcuse. Veșmântul, care era trupul Său omenesc, trebuia să-i fie luat. El ar fi putut să fulgere lumina slavei Sale asupra vrășmașilor Săi, nimicindu-i, dar a suportat cu răbdare abuzurile lor umilitoare.

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viața și viața era lumina oamenilor. Aceasta a fost adevărata lumină care luminează pe fiecare om venit în lume. El era în lume, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. El a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.”

În Hristos, umbra și-a atins însemnătatea, tipul a întâlnit antitipul. Ei bine, s-ar putea ca preotul Caiafa să-și fi sfâșiat hainele de groază, pentru el și pentru națiune, pentru că ei înșiși s-au separat de Dumnezeu și au devenit un popor lepădat de Iehova. Cu siguranță sfeșnicul a fost mutat din locul său.

Nu a fost mâna preotului cea care a rupt de sus până jos perdeau ce despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor. A fost mâna lui Dumnezeu. Când Hristos a strigat: „S-a sfârșit!”, Sfântul Veghetor ce a fost un oaspete nevăzut la ospățul lui Belșațar, a declarat națiunea iudaică o națiune lepădată. Aceeași mână care a trasat pe zid literele care descoperea sentința lui Belșațar și sfârșitul împărăției babiloniene, a rupt perdeau templului de sus până jos, deschizând o cale nouă și vie pentru toți, mari și mici, bogați și săraci, evrei și neamuri. De acum încolo, oamenii pot veni la Dumnezeu fără preot sau conducător.

Caiafa, îți poți rupe veșmintele oficiale, ceea ce arată că pretinzi a fi un reprezentant al Marelui Preot, pentru că ele nu mai au nicio însemnătate pentru tine sau pentru poporul tău. „Căci, dacă sângele taurilor și al țapilor și cenușa unei vaci, stropită peste cei întinați, îi sfințesc și le aduc curățirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veșnic S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului cel viu.”

Cât de diferit era adevăratul Mare Preot față de falsul și coruptul Caiafa. În comparație cu Caiafa, Hristos este curat și neîntinat, fără urmă de păcat. „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți.” Acest lucru I-a permis să proclame pe cruce, cu voce tare și triumfătoare: „S-a sfârșit.” „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Și nu ca să se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuși, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui, fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii, pe când acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa.”

„Acest om, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, a stat la dreapta lui Dumnezeu.” Hristos a intrat o dată în locul sfânt „căpătând o răscumpărare veșnică pentru noi.” „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit, pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.”

Hristos nu S-a proslăvit pe Sine făcându-se Mare Preot. Dumnezeu I-a dat slujba preoției. El trebuia să fie un exemplu pentru întreaga familie umană. El și-a câștigat dreptul de a fi, nu numai reprezentantul rasei umane, dar și avocatul lor, astfel încât fiecare suflet ar putea spune, „am un prieten la tribunal.” El este Marele Preot ce poate fi atins cu trăirile slăbiciunilor noastre.

Răscumpărătorul nostru S-a umilit pe Sine, identificându-se pe deplin cu umanitatea. Priviți la El cum se încinge și spală picioarele ucenicilor Săi. Observați cât de atent îndeplinește acest act de slujire, pentru a le da o lecție de umilință. El, care este una cu Dumnezeu, care nu a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, S-a smerit, și a luat asupra Sa înfățișarea unui servitor. Dar cine a fost sensibil și plin de compasiune față de El? În timpul procesului Său, care dintre prietenii Săi a îndrăznit să spună la fel ca păgânul Pilat: „Eu nu găsesc nicio vină în El”? Umanitatea lui Hristos a acoperit complet slava Sa, încât a fost dificil chiar și pentru ucenicii Săi să creadă în El, și când a murit pe cruce, au simțit că speranțele lor au pierit. Hristos le-a spus lucrurile pe care avea să le sufere în mâna celor răi: „Dacă ei fac lucrurile acestea copacului verde, ce vor face celui uscat?” Dacă ei fac aceste lucruri rele Domnului vostru, ce vor face celor ce poartă mărturia că El a venit de la Dumnezeu, că El a fost Dumnezeu în trup omenesc?

După căderea lui Adam, Isus Și-a început lucrarea răscumpărătoare. În fiecare parte sacrificiul Său a fost perfect. El putea face ispășire pentru păcat. Deși era una cu Dumnezeu, a renunțat la orice onoare. El a luat natura umană asupra Sa. „Iată, Eu vin”, a fost fericitul anunț al îmbrăcării divinității Sale cu umanitatea. „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeul Meu.”

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică.” Hristos a plâns pentru călcarea de lege a fiecărei ființe umane. El a purtat chiar și vinovăția marelui preot Caiafa, cunoscând ipocrizia care a locuit în sufletul său păcătos, în timp ce își rupea veșmintele cu o pasiune vehementă. Care preot ar fi spus cu sinceritate, „după legea noastră, ar trebui să mor.”

Hristos a fost una cu Tatăl Său. El a iubit biserica Sa, și S-a dat pe Sine pentru ea. „De aceea Tatăl Mă iubește” a zis cărturarilor și fariseilor pretențioși, „pentru că Îmi dau viața, pentru ca iarăși s-o iau.” „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu se poate mântui”, a fost batjocura aruncată în timpul agoniei Sale de moarte, pe cruce. În orice moment El se putea salva, și putea să coboare de pe cruce, dar făcând așa, lumea ar fi fost dată în controlul total al marelui înșelător.

În timp ce Hristos atârna pe cruce, purtând batjocurile și ironiile persecutorilor Săi, El ar fi putut întreba: „Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?” A fost o minune pentru ființele angelice că El nu a închis gura celor batjocoritori și nu a paralizat mâna celor care L-au lovit. A fost o minune pentru ei că nu a dat curs mâniei Lui drepte asupra soldaților îndârjiți și corupți, când și-au bătut joc de El și L-au forțat să poarte o coroană de spini.

Dar Fiul lui Dumnezeu știa că cea mai mare vină și cea mai grea responsabilitatea stătea asupra conducătorilor națiunii. Pilat, Irod și soldații erau relativ neștiutori cu privire la Isus. Ei nu știau că acest om a fost trimis de Dumnezeu. Ei credeau că abuzându-L, îi vor mulțumi pe preoți și conducători. Ei nu aveau lumina pe care națiunea iudaică o primise din abundență. Nu erau familiarizați cu istoria Vechiului Testament. Dacă soldații ar fi avut această lumină, nu L-ar fi tratat pe Isus cu o așa cruzime.

Hristos nu a fost obligat să îndure acest tratament crud. Jugul obligației nu a fost pus asupra Sa pentru a împlini lucrarea de răscumpărare. El S-a oferit voluntar, ca jertfă fără pată. El a fost egal cu Dumnezeu, infinit și atotputernic. El a fost mai presus de toate cerințele mărginite. Legea era însuși caracterul Său. Între îngerii cei mai înalți, nu se poate spune că ei nu au purtat niciodată un jug. Toți îngerii poartă jugul dependenței și ascultării. Ei sunt mesagerii numiți de El, iar El este comandantul cerului.

Ellen White, Manuscrisul 101, 26 septembrie 1897

Vezi mai multe articole despre trioul ceresc.