J. S. Washburn către E. White - 10 februarie 1897

10 februarie 1897

 

Dragă soră White,

V-am scris în decembrie o scrisoare lungă, dar presupun că nu ați avut încă timp ca să răspundeți, sau, mai degrabă, n-a fost suficient timp pentru ca scrisoarea dumneavoastră să ajungă la mine, pentru că presupun că e nevoie de cel puțin o lună pentru ca o scrisoare să ajungă din Anglia în Australia și la fel de mult ca să se întoarcă, și nu sunt încă două luni de când v-am scris. Aștept cu nerăbdare un răspuns. Sunt atât de multe lucruri pe care aș vrea să vi le spun despre lucrarea din această țară, în general, dar nu știu cât de mult ar trebui să spun. Știu că aveți destule poveri și încurcături, și deseori ați scris că ar trebui să cerem sfat de la Domnul și să nu vă deranjăm pe dumneavoastră sau pe alții, dar știu că, în ce privește anumite lucruri, vă bucurați ca frații să se consulte cu dumneavoastră.
Îmi aduc aminte cel puțin un lucru despre care ați spus: „De ce nu am fost întrebată despre acest subiect?” – era vorba despre mărturiile Annei Rice – și sunt multe lucruri ce implică principiile cu privire la care ați scris așa de mult în ultima vreme. Unele lucruri scrise în ulima ediție a Mărturiilor Speciale pentru Slujitori, numerele 6 și 7, au părut țintite în mod direct către acest câmp – despre oameni care conduc oameni, despre planuri înguste, despre ieftinirea lucrării, etc.
Tocmai am trecut prin câteva dintre cele mai dureroase experiențe pe această linie, și încă nu am terminat cu ele. Aș da mult pentru o ocazie de a vorbi cu dumneavoastră pentru că mi-ar plăcea să primesc sfat de la dumneavoastră, să vă spun multe lucruri și să pun o mulțime de întrebări. Mi-ar plăcea să intru în detaliu cu privire la multe lucruri pe care cred că ar trebui să le știți. Dar probabil că le știți deja – se poate ca Domnul să vă fi descoperit aceste lucruri și chiar mai mult. Dar dacă nu, simt că aș vrea să vă vorbesc cu aceeași încredere ca propriei mele mame. Am fost într-o condiție aproape disperată anul trecut, atât de restricționat, legat și limitat, iar lucrarea așa de îngustată și ieftinită. Lucrarea de aici a fost aproape adusă la ruină de către H.E. Robinson și soția lui, și am simțit că ceea ce ați spus despre mașinării și despre politica „condu sau ruinează” a fost prea adevărat. V-am spus cum am avut libertate cât timp D.A. Robinson a fost aici. Dar el a fost trimis din Anglia printr-o uneltire făcută pe ascuns, prin duplicitate, iar H.E. Robinson și soția lui au fost trimiși aici prin aceași metotă de lucru. Am văzut câteva mărturii pe care fratele Waggoner le-a avut față de Asociația Conferinței Generale, fratele Olsen, etc., și știu din propria noastră și propria mea experiență că lucrurile sunt așa. Fratele Waggoner a fost reprezentat greșit și s-a lucrat împotriva lui pe ascuns. Fratele Olsen a discutat și le-a scris fraților Hope și O.O. Farnsworth și mi-a vorbit și mie împotriva lui D.A. Robinson și a fratelui Waggoner, și totuși nu le-a spus niciun cuvânt direct lor. A existat duplicitate, trădare, și lucruri care mie mi-au apărut ca fiind minciuni, până când au scăpat de fratele D.A. Robinson, și toate acestea în numele ordinii și al organizației, când, de fapt era anarhie, și fratele Waggoner a fost în mod crud reprezentat greșit și tratat ca un om periculos care trebuia supravegheat, și asupra a tot ce a spus sau învățat el a fost aruncată suspiciune – vreau să spun, de către lideri, nu de către D.A. Robinson. Nimeni nu crede mai mult în adevărata ordine sau organizație ca fratele Waggoner. Nu l-am auzit niciodată spunând vreun cuvânt care să indice că el nu ar crede în ordine și organizație așa cum sunt ele învățate în Biblie și în mărturii. Dar el nu crede în politici duplicitare sau în tiranie.
Dar chiar înainte ca eu să părăsesc Washington D.C. și să vin în Anglia, fratele Olsen mi-a spus că Jones și Waggoner nu erau oameni practici, sugerând că ei nu erau unelte sigure, asta în timp ce îi trimitea peste tot prin Statele Unite ca să țină institute. Fie că sunt siguri și practici, fie că nu, eu știu că doctrinele pe care ei și dumneavoastră le învățați înseamnă viață și mântuire pentru mine.
De la Minneapolis, acolo unde m-am cunoscut cu ei și am vorbit cu dumneavoastră, mintea mea a fost schimbată în întregime și sper să nu mă mai întorc niciodată la acele experiențe și opinii, și știu din discuțiile avute și din ceea ce ați scris, că și dumneavoastră credeți că ei au fost mijloacele unei mari binecuvântări pentru tot poporul nostru. Știu că fratele Waggoner a fost o mare binecuvântare pentru lucrarea din Anglia. Sunt sigur că i-a fost de mare ajutor fratelui D.A. Robinson. Am menționat deja despre vorbele fratelui Olsen spuse altora împotriva fraților Waggoner și D.A. Robinson, dar el nu le-a spus nimic direct lor până ce nu i-au vorbit ei despre asta. Fratele Olsen a avut o discuție lungă cu mine despre lucrurile acestea înainte ca să vorbească cu ei. Am fost uluit de unele lucruri pe care le-a spus. El a spus că ceea ce a făcut Conferința era chiar gândul Duhului Sfânt. Ei ceruseră conducerea Duhului Sfânt și bineînțeles că o primiseră așa că faptele lor fuseseră corecte – nu se putea altfel; acum, aceasta este exact doctrina infailibilității papale și eu i-am spus asta. L-am întrebat dacă conducerea Duhului Sfânt a fost cea care a cauzat trimiterea bietului L.C. Chadwick de către Comitetul Conferinței Generale în ultimul său tur misionar, când el chiar și atunci falsifica cecuri și fura de la Conferință.
Am fost surprins și uimit de unele lucruri pe care el le-a spus, și n-am fost deloc surprins când am văzut unele dintre mărturiile către fratele Olsen și Asociația Comitetului Conferinței Generale. D.A. Robinson nu a crezut în înșelătorie sau duplicitate. El a rostit adevărul direct în fața lor, drept pentru care ei l-au scos din Comitetul Conferinței Generale și l-au trimis afară din Anglia pentru a rupe această combinație. Cunoaștem aceasta din lucrurile care au fost spuse. Totuși, ei au susținut că el a fost trimis în India deoarece era singurul om potrivit pentru acel loc. Apoi H.E. Robinson a fost trimis din Conferința Atlantică în Anglia. El ajunsese să fie așa un tiran, făcâd pe șeful acolo, încât de mai multă vreme, Conferința Generală încercase să îl transfere, iar oamenii din Conferința Atlantică își doriseră se scape de el. Cu un lucru nu s-a ocupat de la început, în ce privește culoarea și libertatea religioasă, dar apoi a luat totul în mâinile sale, influențând lucrurile. Am văzut ceva din asta când am fost acolo, dar situația a crescut tot mai mult, iar influența soției sale asupra sa este distrugătoare.
Știu că în anul în care am fost în Conferința Atlantică, dvs. ați vorbit foarte puternic despre felul în care soția lui îl controla. Mi s-a părut atunci că ați fost aproape prea severă, dar acum nu mai cred deloc asta, sau poate că ea s-a schimbat teribil, în direcția greșită. Ei bine, Comitetul Conferinței Generale a încercat să îl trimită în Noua Zeelandă, dar el nu a vrut să plece, sau, cel puțin n-a plecat. Așa că, în final, au găsit soluția de a-l trimite pe D.A. Robinson, prin intrigi, afară din Anglia, spunându-i lui H.E. Robinson că el și soția erau singurii oameni care puteau face lucrarea din Anglia. Așa că, în septembrie, cred, 1895, a venit. Era aici când D.A. Robinson a plecat în India. A stat câteva săptămâni după care s-a întors pentru propria lui afacere privată, și-a luat soția și s-a întors în noiembrie 1896. De ce nu și-a luat soția și n-a venit pregătit ca să rămână, nu știu. Dar așa a fost. A pus Conferința Generală la cheltuieli pentru două călătorii în plus peste ocean, pentru a-și pregăti afacerea lui privată pentru plecarea sa. El ne-a spus că acesta a fost scopul.
Ei bine, eram la lucru în Kettering, aproximativ 70 de mile la nord de Londra atunci când el s-a întors. De dragul vechilor întâlniri și de teamă că le-ar putea fi dor de casă, i-am invitat să vină să ne vadă, și am încercat să-i facem să se simtă pe cât posibil ca acasă. Dar am primit o răsplată ciudată pentru asta. Am observat imediat cât de sofisticată și la modă devenise ea, și că erau împotriva lui Jones, Waggoner și Prescott, iar într-o zi, el mi-a spus că dacă dvs. ați înțelege situația din sud, nu ați scrie așa cum ați   făcut-o în Review despre oamenii de culoare – că ați fost informată de către fiul dvs., Edson, care călătorea în sud, dar dacă ar fi trebuit să vă ocupați de această problemă personal, dacă ați fi fost acolo, ați fi văzut lucrurile foarte diferit. El pusese să fie arestați și amendați niște oameni de către magistratul de poliție din Conferința Atlantică și fratele Jones criticase lucrul acesta, iar el nu îl plăcea pe Jones. Doamna Robinson îl considera pe fratele Prescott ca fiind prea sfânt și ipocrit, și credea că Dr. Waggoner încerca să îi înșele în Londra. Ei erau cazați la misiunea din Londra atunci, și fratele Waggoner se ocupa de aceasta. Știu că acestea erau false. Misiunea britanică obișnuia să plătească o parte din facturile lor personale de cazare. El a criticat de asemenea felul în care lucrarea din Anglia era făcută, așa că am întrevăzut ce mă aștepta, dar n-am crezut niciodată ca se va ajunge unde s-a ajuns.
Ei bine, fratele H.E. Robinson a mers în Manchester și Birmingham, iar eu am plecat în Scoția pentru o săptămână așa că doamna Robinson a fost lăsată singură cu soția mea. Ea începuse să îi spună niște lucruri stranii înainte ca eu să plec, dar acum a început să toarne o asemenea mulțime de stricăciuni încât ar fi fost suficient ca să sperie o persoană. Pare a fi cu totul mândră și vanitoasă și chiar propria înfățișare mărturisește împotriva ei. I-a spus soției mele că ar trebui să fie fericită pentru că are un soț așa de tânăr, pentru că soțul ei era prea bătrân pentru ea, că ea fusese doar o copilă când s-a căsătorit cu el, fiind aproape forțată să se căsătorească, și el nu părea un adevărat soț pentru ea. Ei nu-i păsa de atențiile lui. Apoi a continuat spunându-i cât de mult se gândeau alți bărbați la ea, și toate lucrurile măgulitoare care se vorbiseră despre ea; cât de mult un anume tânăr pe care ea îl găzduise în Washington se gândise la ea, cum șoferii de taxi nu i-ar fi luat bani din cauza admirației pentru ea – despre un anume dentist în Brooklyn care i-a spus că soțul ei nu era omul potrivit pentru ea, și cum el vorbise despre posibilitatea ca el să o ia de soție dacă soțul ei ar muri. Iar doamna Robinson vorbește despre posibilitatea morții soțului ei, calm, ca și cum nu i-ar părea rău. El are probleme cu plămânii, chiar dacă pare mai bine acum. Dar iubitul ei principal era un doctor din Brooklyn care îi declarase dragoste aprigă atunci când H.E. Robinson a fost în Londra pentru prima dată. Acest om era un teosofist, un adevărat spiritualist. El i-a spus că ea era perechea lui. Dumnezeu o făcuse pentru el. Dumnezeu nu o făcuse niciodată pentru H.E. Robinson. Ea era cea mai frumoasă femeie pe care o cunoscuse vreodată, și el o iubea. Ea trebuia să trăiască cu el. Când doamna Robinson întrebase ce ar spune soția lui dacă ar ști că el vorbea astfel soției altui bărbat, el a spus că nu i-ar păsa. Ea însăși era o greșeală, sau ceva de genul acesta.
Doamna Robinson i-a spus să nu o ispitească prea mult. Era și ea om, etc. I-a spus soției mele cât de mult îl iubea. După aceasta, ea a continuat să meargă în biroul lui din nou și din nou, iar el obișnuia să încuie ușa și să vorbească cu ea, să vină să o vadă și să stea până noaptea târziu. Ea i-a spus soției mele că cele mai apropiate prietene ale ei au sfătuit-o să plece cu acest doctor, deoarece toate femeile îl considerau un bărbat fermecător. Doamna Robinson nu a spus că încălcase porunca a șaptea în mod literal, dar a spus că îl iubea, și și-a ridicat mâinile spunând cât i-ar fi plăcut să îl îmbrățișeze și că tot ce ținea de el, cele mai apropiate intimități ale lui, ar fi fost plăcute. Toate acestea au fost spuse cu foc și pasiune care au fost gândite ca să creeze empatie față de ea, cea căsătorită atât de nepotrivit și într-un mod nefericit. Soția mea a fost uluită și stupefiată. Nu a știut ce să mai spună. A spus că fratele Olsen, înainte ca ei să vină, i-a vizitat la întâlnirea de tabăra sau altundeva și obișnuia să o ia de mâini și să îi spună cât de mult acele mâini făcuseră pentru soțul ei, și cum el și-ar fi dorit să aibă o soție care să îi ofere ajutorul și simpatia pe care ea o oferea soțului ei – cum ea l-a apucat de degetul mic și i-a vorbit măgulitor. Asta a fost cel puțin prostesc.
Ei bine, imediat ce m-am întors acasă din Scoția, am mers în Londra, așa că nu am avut ocazia ca să vorbesc prea mult cu soția mea. În Londra a avut loc o întâlnire generală, iar eu am fost acolo pentru o săptămână. Când m-am întors în Kettering, am găsit-o pe soția mea într-o stare de nervozitate crescută. Ea se simțea vinovată pentru că ascultase această poveste păcătoasă și simțea că Domnul nu ar ierta-o niciodată. Doamna Robinson, fusese fără îndoială sub o influență spiritistă. Rudele soției mele sunt spiritiste și bineînțeles că și ea a fost, în copilărie, și totuși avea cea mai mare oroare față de asta. S-a aflat într-o stare de disperare pentru mult timp, nu a putut să doarmă zile și nopți pentru multă vreme, până ce a trebuit să aducem un doctor și o asistentă. În cele din urmă a obținut victoria definitivă, și a avut o experinență religioasă mai strălucitoare decât oricând îniante. Dar numai Domnul știe grozăvia lucrurilor pe care le-am trăit în lunile trecute. Mulțumim, dar, Domnului pentru biruința completă.
Ei bine, în întâlnirea din ianuarie 1896, din Londra, chiar H.E. Robinson a arătat clar spiritul său de a conduce. El a părut a fi susținut de fratele Holser în tot ceea ce a făcut. Ei l-au criticat destul de mult pe fratele Waggoner față de mine, dar nu și direct în fața lui. După întâlnire am corespondat mult. Ideile lui de a conduce s-au manifestat într-o mie de lucruri mărunte. A mers să țină întâlniri în Plymouth și toți lucrătorii de acolo au simțit mâna lui de fier. Unii dintre ei au fost descurajați aproape total. Fratele C.H. Keslake care lucrase în acel oraș înainte de venirea fratelui Robinson a fost lăsat în spate, iar munca lui a fost criticată. Totuși din ceea ce putem vedea, munca fratelui Keslake a fost responsabilă pentru aproape tot binele care a fost făcut acolo. Înainte ca să meargă în Plymouth, el a mers cu fratele A.T. Jones să țină întâlniri în Southampton. Acolo soția lui a stat cu sora Mina Robinson, una dintre slujitoarele Bibliei. Mina Robinson este o soră a fratelui D.A. Robinson. Doamna [H.E.] Robinson i-a spus Minei Robinson aceeași poveste păcătoasă despre iubiții ei – vorbind ca și cum ar fi așteptat moartea soțului ei, etc. – a ținut-o trează zi și noapte, povestindu-i despre aventurile ei sentimentale, despre îmbrăcăminte,  societate, aparență, aspectul ei, etc. Ea a vizitat o femeie care se purta la modă, dar care noi sperăm că este creștină, și n-a vorbit nimic, decât despre societate și îmbrăcăminte etc., tot timpul. I-a spus Minei Robinson că fratele Olsen le-a zis că fuseseră trimiși în Anglia ca să dea „tonul” lucrării. Ce lucru îngrozitor! Femeia din capul lucrării având o inimă așa de crudă, trimisă ca să dea „tonul” lucrării Domnului. Nu știu la cât de multă lume a povestit doamna Robinson toată această ticăloșie, dar știu că din Southampton, ei au mers în Bath, primul meu loc de lucru în Anglia, după cum  v-am spus în prima scrisoare. Acolo, după întâlnirile fratelui A.T. Jones, fratele H.E. Robinson a propus bisericii ca el să rămână să țină câteva întâlniri, dar pentru anumite motive, biserica din Bath a votat ca să nu rămână, deși nu cunoșteau nimic despre el sau ea mai dinainte. Dar am aflat din Bath că înfluența ei a fost foarte rea în ce privește îmbrăcămintea, etc., și în Plymouth aud că este la fel. Simt că este o femeie rea și periculoasă. Au fost alte lucruri și mai rele pe care nu e nevoie să le spun, și chiar dacă nu pare să-i pese deloc de soțul ei, totuși sunt sigur că ea îl controlează foarte mult, iar el îi ia apărarea.
Dar, să ne întoarcem. El a continuat să îl critice pe Waggoner către mine, și chiar folosind mărturiile a spus că fratele Olsen l-a trimis ca să acționeze „judicios”. A spus, „Oricine are dreptate, știm că Dr. Waggoner greșește în această privință.” Curând, el a început să mă restricționeze financiar în lucrare. Un frate din Kettering mi-a oferit cincizeci de lire pentru lucrare, așa că i-am mulțumit și i-am folosit. Asta se întâmpla în noiembrie, 1895. M-am folosit de ei până în aprilie, 1896, apoi când a trebuit să îi plătesc înapoi, am atras peste capul meu o furtună. „Nu trebuia să împrumut.” De ce nu îi trecusem ca fiind luați din fondurile misiunii în 1895? Încercam să păcălesc Conferința, etc. Așa că mi-a pus o limită pe lună – prea mică pentru lucrare. Am argumentat că nu trebuia să îmi spună când puteam împrumuta bani, și că el nu avea dreptul arbitrar de a mă limita, mai ales fără consimțământul Comitetului de Consultație Britanic (British Advisory Board *n.tr.), în care eram membru, dar el s-a purtat întru totul independent de Comitet în acest punct și în multe altele. Le-a arătat acestor oameni că el este la conducere, după cum îi spusese fratelui Hope odată, în Plymouth. Apoi a continuat să spună, „te întinzi prea mult în lucrare. Trebuie să lucrezi mai ieftin.” A continuat să ne descurajeze tot timpul, și mai rău decât atât, a trebuit ca eu să intru în datorii când am venit în Anglia pentru prima dată, și n-am reușit niciodată ca să scap de ele. Este greu să trăiești aici, cu atâția oameni în nevoie de ajutor, iar eu am împrumutat bani pe care nu îi pot returna, de la oameni din locuri întărite.
Aproape toți lucrătorii noștri din Anglia știu despre depășirea contului. N-am avut succes financiar, știu, dar nu sunt extravagant, iar soția lui H.E. Robinson a adăugat la cheltuielile noastre, după cum v-am spus, în cel mai rău și crud mod – plata pentru un doctor și o asistentă. Ei bine, H.E. Robinson a continuat să mă preseze în legătură cu datoria până ce m-a adus aproape de nebunie, chiar dacă n-am luat nici măcar un penny anul trecut. Mi-au tăiat salariul la ultima Conferință Generală, ceea ce a încurcat și mai mult calculele mele. H.E. Robinson a continuat să sugereze că eu înșelam Conferința, etc. Asta a devenit din ce în ce mai rău. El a scris câteva pliante ieftine, ieftine în oricare sens.  Urma ca să angajeze oameni pentru a le distribui peste tot. Apoi, nu trebuia ca noi să încercăm să avem întâlniri mari, întâlnirile trebuiau să fie pe plan secund – să nu luăm săli bune sau să promovăm – doar să dăm pliante și să ținem „mici întâlniri modeste”. Pliantele lui erau lucrurile cele mai sărăcăcioase. Le-a scris fără a se consulta un cuvânt cu altcineva și urma ca să pună pe fiecare lucrător din câmp să le folosească. A pus presiune pe aceasta, așa că în cele din urmă am fost de acord, pentru a păstra pacea.
Ei bine, am plecat din Kettering către Cardiff în jur de 1 septembrie, 1896. Fratele C.H. Keslake începuse lucrarea acolo după planurile fratelui (H.E.) Robinson. El folosea trei săli ieftine. Una ar fi putut să primească 25 de persoane, dacă se umplea, și era slab ventilată. Obișnuiam să avem patru sau cinci oameni la întâlniri, majoritatea dintre ai noștri. Unul venit din afară era o raritate. Un alt loc ieftin era deasupra unor grajduri, teribil de neaerisit și cu un miros îngrozitor de la grajdurile de dedesubt, iar caii ne deranjau întâlnirile. Această sală era lumitată de niște lămpi pline de fum, iar în față, de candelabre, un loc cu adevărat îngrozitor. Bineînțeles că oamenii nu veneau nici aici. Între unu și trei străini e tot ce am avut acolo. Aveam aceste locuri mizerabile numai o noapte pe săptămână, dar H.E. Robinson închiriase o sală pentru toată săptămâna. Era mai mare și mai bună decât acestea, dar așezarea ei nu era bună – pe niște scări exterioare, printre niște birouri de avocatură întortocheate, și era veche și bătută de vreme. Putea primi 200 sau puțin mai mult. Era locul în care, după cum v-am spus în ultima scrisoare, un grup separat dintr-o biserică baptistă s-au certat între ei până la moarte, și am aflat de atunci că avea reputația unui loc josnic, foarte nepopular. El cumpărase multă mobilă la mâna a doua pentru locul acesta, păstrată undeva pentru un timp. A fost frig și mohorât toată săptămâna. Aveam atunci un singur om pe lângă lucrători, patru femei și câțiva copii pe timp de Sabat și în cursul săptămânii. M-am simțit foarte trist și singur. Adunarea noastră de duminică seara consta în aproximativ zece oameni, în medie, iar noi plăteam chirie zi și noapte pe acel loc care era pustiu toată săptămâna și chiar nepotrivit duminica.
Am obiectat cu putere împotriva acestei risipe de bani făcută în numele economiei și împotriva pierderii de timp. El mi-a scris că nu puteam primi bani pentru închiriere de săli sau pentru promovare, decât ceea ce strângeam în Cardiff. Cum strângeam numai cinci sau șase șilingi pe săptămână din colecte, aceasta ar fi oprit lucrarea în loc să o îmbunătățească. El a spus că singura alternativă era să închiriem o sală bună și să cerem bani pentru participarea la întâlniri.
Nici nu m-am putut gândi la așa ceva sub orice formă și am obiectat puternic împotriva acestei ucideri a lucrării. Așa că el a venit la Cardiff și am avut o discuție lungă. În cele din urmă a fost deacord ca dacă vom rămâne în sala sărăcăcioasă – Castle Street Hall – el ne-ar pune la dispoziție o anumită sumă limitată pentru promovarea întâlnirilor. Și ca un compromis pentru a păstra liniștea, am rămas acolo și am făcut un efort disperat ca să aducem oamenii în acest loc sărac, dar în zadar.
Am avut adunarea noastră respectabilă, de aproximativ 150 de oameni, cel mult, cred, și o colectă de 13 șilingi și 7 pence, care n-au acoperit nici măcar jumătate din chiria pe o săptămână. Asta a fost totul. Restul timpului a fost descurajator. Aproape imediat după întoarcerea în Plymouth, mi-a scris că ar trebui să îmi pregătesc predicile folosind notițe scrise, „nu te baza pe inspirația de moment.” Mi-a lăsat unul din seturile sale de notițe de predici pentru mine. Odată am predicat din notițe, dar am renunțat, mulțumind Domnului pentru eliberarea față de ele și libertatea de a mă încrede că Domnul mă va conduce în predicare, și n-am vrut să mă mai întorc în această sclavie. Apoi, când am cerut banii pentru plata facturilor, pe care el îi promisese, a refuzat să îi trimită până ce am spus ce am făcut cu tot ceea ce am avut înainte și ce intenționam să fac cu ceea ce urma să trimită. A insinuat că suspecta că eu foloseam banii lucrării pentru mine însumi, și că cheltuiam zecimea din Cardiff în loc să o trimit la Conferință, și a vrut fie ca să-l pună pe fratele Harris să plătească facturile mele aici în Cardiff, fie să îi trimit lui facturile, în Plymouth.
Aceste suspiciuni au părut crude și rele, căci chiar dacă am făcut câteva datorii și am folosit mulți bani, în mod necesar, în lucrare, Domnul știe că am dat socoteală conștiincios pentru fiecare penny. El a ținut să rămânem în sala săracă, Castle Street Hall, și a risipit bani încercând să mă facă să fiu mulțumit cu întâlniri mici, să facă întâlnirile un lucru secundar – să distribuie pliantele lui ca fiind cel mai important lucru timp de trei luni, pentru cei trei lucrători cu mine, chiar dacă toți colportorii cei buni și slujitorii Bibliei au făcut orice, mai puțin să distribuie pliantele lui ieftine. Bineînțeles, asta nu a adus bani, și nu a adus oamenii la întâlniri, și, de fapt, nu văd nici un fel de rezultat. Totul pare o adevărată pierdere de timp și bani.
El a continuat să ne asuprească din ce în ce mai mult, și ultima dată a refuzat din nou să ne trimită bani când aveam nevoie să plătim facturile pe care el însuși le pusese asupra noastră, sugerând că ceream mai mult decât aveam nevoie. L-am întrebat dacă voia să mă scoată cu totul din lucrare, și am citat ceea ce ați scris în Review, în iulie, 1895. Dvs. ați spus „Acum sunt făcute reguli în centrele lucrării care curând vor fi sparte în atomi.” Ați spus, „Dacă regulile sunt făcute mult mai strânse, corzile trase mult mai aproape, oamenii vor fi conduși de Duhul Sfânt ca să rupă orice legătură, și să își revendice libertatea în Hristos Isus.” I-am trimis aceste articole, dar el mi le-a trimis înapoi fără să le fi deschis și mi-a scris că mă va chema să apar în fața fraților Holster și Loughborough, membri Comitetului Conferinței Generale, și că îi va pune să aducă problema în fața Conferinței Generale. Nu mi-a cerut părerea, ci a spus că va sta de vorbă cu ei, etc. Așa că am spus, „în regulă”. Între timp, mi-a spus că lucrarea din Cardiff ar putea fi oprită în întregime și că mi se va cere să lucrez în „alte direcții”. Ceea ce voia să spună prin „alte direcții” mi-a spus apoi, era să părăsesc Cardiff și să merg să vizitez companiile etc., chiar dacă eu am crezut că ar fi sugerat că ar trebui să mi se ceară să încetez să mai  predic. Am descoperit că am fi putut să luăm Lesser Park Hall, cea mai bine amenajată sală din Cardiff, pentru întâlnirile de duminică seara,  pentru mai puțin decât plăteam pentru vechea sală. Dar el nu a fost deacord.
Ei bine, o inchiziție a avut loc în fața împortiva fraților, și a fost o inchiziție adevărată. H.E. Robinson și-a pregătit cazul din acuzațiile sale aranjate în ordine. Au fost peste treizeci, cred. El le-a vorbit despre asta înainte ca să se prezinte Consiliul. Dacă nu ar fi ajutat frații Spicer și Waggoner, nu știu ce s-ar fi întâmplat. El a pus piciorul în prag spunând că nu va continua în acest fel, ne-a acuzat de lipsă de onestitate și de înșelăciune, etc. i-a acuzat de asemenea pe frații Waggoner și Spicer că lucrează împotriva lui. Nu l-am văzut niciodată cu acel aer de stăpân și atât de abuziv, iar fratele Holser a părut să fie puțin de partea lui. Dar influența păcătoasă a soției lui trebuia să fie luată în discuție. Nu am putut să o lăsăm să continue în lucrare fără să protestăm. Atunci el a izbucnit într-o mânie cumplită, a amenințat legea, etc. A fost o problemă groaznică. Când aceasta a ieșit la iveală, și faptele au arătat că aproape fiecare lucrător din câmp au simțit mâna lui de fier, problema a fost întoarsă împortiva bietului H.E. Robinson, și mi-a fost milă de el. Pentru o vreme el a părut strâpuns, dar curând a replicat că problema fusese falsă sau fals colorată, și că soția mea vorbise la fel de rău ca doamna Robinson – o ripostă rea, care știam că este falsă.
Fratele Holster era într-o poziție grea, dar părea să stea de partea lui H.E. Robinson cât de mult a putut, dar, în cele din urmă a spus că l-a sfătuit pe fratele Robinson să părăsească câmpul. Așa că problema a mers la Conferința Generală. Doar că fratele Waggoner urma să meargă la Conferința Generală, din Anglia, dar cu aproximativ două săptămâni înainte, H.E. Robinson a mers să lupte propria sa bătălie, presupun. Compătimesc Conferința Generală pentru această problemă cu care se confruntă. Ce face lucrurile și mai rele; fratele Olsen și alții probabil, l-au încurajat pe H.E. Robinson să acționeze independent de Comitetul Misiunii de aici, asta susține el.
Acum, fratele Olsen mi-a spus în urmă cu aproximativ trei ani că am acționat corect, cheltuind bani și câștigând oameni. Dar vara trecută, înainte să ajung în Cardiff, i-am scris trei scrisori despre costurile lucrării din Cardiff etc., și n-am primit nici măcar un cuvânt, dar știu că el sau alții i-au scris lui H.E. Robinson iar el are de partea lui puterea acelor acuzații, amenințând că voi fi tratat superficial de Conferința Generală. Eu nu numesc asta corectitudine.
A existat o presiune așa de puternică la întâlnirea din Londra, așa cum am spus, adusă asupra fratelui Robinson, încăt în cele din urmă a fost forțat să ne lase să renunțăm la sala cea săracă și să o încercăm pe cea bună. Am ținut prima întâlnire în sala aceasta pe 31 ianuarie și am avut aproape, dacă nu chiar 300 de oameni. Duminica anterioară, în sala săracă, la ora 3 nu aveam nici măcar o persoană, decât cei trei lucrători, iar seara, doar aproximativ cincisprezece, pe lângă cei 8 sau 10 dintre oamenii noștri, iar colecta a fost 3 șilingi și 8 pence. Ținând cont că între 1 octombrie și 28 ianuarie, sala cea săracă a costat în medie 32 de șilingi pe săptămână iar colecta a fost, în medie, de 7 șilingi și doi pence, am avut o balanță a cheltuielilor pentru întreținerea sălii de 25 sau 26 de șilingi pe săptămână. Pentru cea mai bună sală din Cardiff plătim doar 21 de șilingi pentru două întâlniri de duminica, o plătim numai atunci când avem nevoie de ea – nu în fiecare zi a săptămânii, și avem două camere mai mici pentru întâlniri de Sabat și din cursul săptămânii, mult mai plăcute decât vechea noastră sală, iar acestea costă doar cinci șilingi pe săptămână. Așa că totalul costurilor noastre pentru săli este acum de doar 26 sau 27 șilingi, cel mult, față de 32, cât aveam când lucram după planul „ieftin”. În prima duminică în sala Lesser Park, colecta noastră a fost de 25 de șilingi și șase pence, iar colectele din timpul săptămânii au fost suficient ca să strângem 28 de șilingi și opt pence, așa că am avut un profit de mai mult de un șiling după ce chiria a fost plătită, și niciodată înainte nu mai plătisem chiria sălii din banii de colectă. Ultima duminică am avut o creștere mare în participare și interes, și numai colecta de duminică a ajuns la  31 de șilingi și 6 pence, iar colectele din săptămână au adus suma la 35 de șilingi; așa că, după ce am plătit chiria sălii, ne-a rămas o sumă frumoasă care poate merge către costurile de promovare. Posibilitatea unui interes excelent pare foarte luminoasă acum, chiar dacă lucrarea părea aproape moartă înainte. Îi mulțumim Domnului! N-am putut să nu vă spun această nouă dovadă că metoda Domnului este mult mai bună decât metodele omului. Dar îmi pare atât de rău că așa mult din prețiosul timp și bani ai Domnului au fost pierdute aici în Cardiff în încercarea de a fi „economi”. S-au pierdut în total 150 de lire (750 dolari) în încercarea de a fi „economi”. Mi se pare un lucru blestemat.
Acum, un cuvânt despre zecimile din locurile unde am lucrat după metoda Domnului (săli bune, etc.) și în Cardiff (de când am venit la Cardiff). În Bath, Southampton, Kettering, unde metoda de lucru așa cum a fost dată în Slujitorii Evangheliei, p. 307 și în Cardiff, de când am venit eu, în timpul anului 1896 s-au strâns din zecimi și daruri, 471 de lire, nouăsprezece șilingi, 8d și jumătate, sau 2,290.56 de dolari americani. Totalul întregului câmp este 9,983.10 dolari și jumătate, deci aceste două locuri au strâns aproape o pătrime din întreg câmpul, și sunt 23 de companii și biserici în Marea Britanie, cred. Cheltuielile mele nete pentru lucrare în anul 1896 au fost de 188 de lire, 8 șilingi și 9d, care, adăugate la salariul meu, însumează costul misiunii în dreptul meu, 399 dolari, patru șilingi și 11d, dar, așa cum am spus, din locurile în care această metotă a fost aplicată și din Cardiff, au fost primite 471 de lire, 19 șilingi și 8 ½d, deci misiunea a avut un profit de 132 de lire, 21 șilingi și 9 ½d, aproape 650 de dolari americani. N-au venit mai mult de 50 de lire din aceste locuri în fiecare an înainte ca lucrarea noastră să fie făcută în ele, deci rămâne un profit de cel puțin 80 de lire, 400 de dolari americani, așa că spun că această metodă de lucru se plătește pe sine însăși acum, ba chiar mai mult. Deci nu văd cum și-ar putea permite ei să o oprească, dar nu știu ce va face Conferința Generală. Sunt însă sigur că este voia Domnului ca să luăm săli bune.
Îmi doresc să fi cunoscut o metodă ieftină de promovare, pentru că promovarea întâlnirilor este cea mai costisitoare. Un lucru de la ultima întâlnire din Londra la care am făcut referire a fost foarte dureros. Fratele Hope (pe care îl cunoașteți) a lucrat puțin cu fratele Robinson în Plymouth, a simțit mâna sa de fier, a fost criticat în fața altora pentru că a predicat Evanghelia în loc de teorii moarte și apoi a avut dificultăți în a primi bani de la fratele Robinson când a avut nevoie, la fel ca și mine. Soția și familia lui sunt foarte sensibili. Sora Hope a trebuit să își amaneteze ceasul odată pentru a obține bani la un moment dat, și fratele Hope a părut descurajat în a mai predica, și a început să aibă dubii, etc. Ne-a părut atât de rău pentru asta, cum el este un lucrător bun. Sperăm că poate ieși încă cu bine din aceasta, dar nu putem fi siguri.
Când fratele Robinson a mers la Conferința Generală, a lăsat întâlnirile din Plymouth unde lucra, să fie conduse de un om pe care el îl botezase, care nu păzise niciodată Sabatul, și nu o face nici acum, dar fusese botezat de el. Aceasta pare evident greșit și rău organizat. Nu știu ce să cred despre asta.
Aceste lucruri sunt toate adevărate, toate aceste lucruri stranii și triste, îmi pare rău că sunt așa, și doresc un sfat de la cineva competent în a sfătui. Nu am intenționat să scriu atât de mult, ci doar să vă spun puțin, dar n-am știut, odată ce am început, cum să fac asta în mod clar, fără să spun tot ceea ce am spus. Chiar și așa nu v-am făcut decât o schiță. Unele lucruri sunt îngrozitoare. Îmi pare rău că sunt așa cum sunt, dar ce aș fi putut să fac? Am vrut să aud pe cineva care poate să dea un sfat. Iertați-mă și Domnul să mă ierte dacă am greșit spunându-vă atât de mult. Sunt sigur că nu veți repeta vreunul din lucrurile acestea decât dacâ trebuie. Sper să primesc vești de la dumneavoastră foarte curând. În circumstanțele actuale, ar trebui să să închiriem săli bune, sau să ne lăsăm limitați și îngrădiți în a face așa cum își doresc aceia care vor să ieftineasca, să îngusteze și să corupă lucrarea? Eu vreau să fie unitate, dar sunt anumite lucruri cu care este greu să fii de acord. Domnul să mă conducă și să mă păstreze supus Lui. Sunt sigur că ne aflăm în timpuri primejdioase, iar Satana s-a coborât la noi cu putere mare. Domnul să mă păzească de un spirit greșit. Iartă această lungă, lungă scrisoare, dar am dorit să mă confesez unui prieten care poate da un sfat. Dacă am greșit, chiar vreau să aflu.
Fratele dvs. în dragostea creștină,
(semnat) J.S. Washburn
Soția mea vă trimite dragoste. Fetița noastră nou născută este un copil puternic și voinic, foarte inteligentă, dar are tuse convulsivă. Sper că dvs. sunteți sănătoasă.
(semnat) J.S.W.
P.S. 2 – vă voi trimite un afiș pe care îl vom folosi ca să promovăm întâlnirile noastre, punându-l la fereastră, și de asemenea două carduri cu subiectele întâlnirilor. Cardul cel mai mic și celălalt card despre cum mă pot suna joi seara sunt date oamenilor de la întâlniri în cărțile de cântări. Găsesc acestea ca fiind un lucru bun în a te cunoaște cu oamenii și a avea o seară dedicată apelurilor. Nu este la fel de ușor să apelezi la oameni aici, așa cum este în Statele Unite. Avem, bineînțeles, afișe mult mai mari decât acelea. Printarea este mai ieftină aici, dar postarea afișelor este foarte costisitoare.
Așa cum am spus în scrisoarea mea, am avut rareori rezultate în lucrul nostru din Cardiff până acum, dar numai în ultimele două săptămâni de când ne-am mutat din sala cea sărăcăcioasă, trei persoane au început să țină Sabatul, și sunt sigur că acum vom avea succes. Un lucru care ne deranjează este acesta: sala cea bună pe care o avem este Lesser (mica, n.tr.) Park Hall. Este în aceeași clădire ca marea Park Hall, care este principala sală din Cardiff. În ultima diminică, Lesser Park Hall a fost aproape plină, și dacă continuăm așa cum am început, vom fi în curând supraaglomerați. Atunci mi-ar plăcea să luăm marea Park Hall, care poate primi 2000 de oameni. Sunt sigur că și mai mulți vor veni acolo decât în Lesser Park Hall și probabil, contribuțiile ar plăti suma în plus pentru chirie, dar mă tem, aproape, să fac asta în starea aceasta de lucruri, dar după ce am citit, „Sălile mari din orașele noastre ar trebui obținute pentru ca solia îngerului al treilea să fie proclamată de buzele umane” în Mărturii Speciale nr. 7, am fost tentat să încerc.
Dacă aveți un sfat în punctul acesta sau oricare altul, voi fi foarte mulțumitor să îl primesc.
Fratele dvs,
(semnat) J.S. Washburn
Scris la mașină, aprilie 1974, după manuscrisul original

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Robert Neacsu: Cred ca ar trebui analizata si trinitatea in…

    a comentat la: Despre sanctuar

  2. Paul Bucur: Prezentările au fost înregistrate, dar nu vor fi…

    a comentat la: Tabăra MAHANAIM

  3. Filip Balt: Daca ati integistrat prezentarile va rog publicati-le, caci…

    a comentat la: Tabăra MAHANAIM

Distribuie