Organizație și disciplină

Formele diverse de organizare şi guvernare ale bisericii, existente în câteva corpuri religioase din timpul nostru, sunt dovada că organizaţia şi disciplina bisericii sunt subiecte cu privire la care oameni mari şi buni au avut opinii diferite. De aceea, mărturia Bibliei, în special cea a Noului Testament, trebuie să fie lăsată să hotărască în aceste subiecte de mare importanţă pentru prosperitatea bisericii. În niciun capitol sau carte a Noului Testament, Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iacov sau Iuda nu au prezentat un sistem complet al disciplinei creştine prezentând serviciile sau datoriile celor câţiva slujbaşi ai bisericii.

Ascultă articolul ca episod de podcast: ? Apple Podcasts • ? Google Podcast

Că trebuie să existe ordine în biserica lui Dumnezeu este evident, nu doar din declaraţiile apostolilor şi din raportul a ceea ce au făcut ei, din Faptele apostolilor, ci din rapoartele privitoare la ordine şi organizaţie din Vechiul Testament. Biserica iudaică a fost disciplinată printr-un sistem minuţios de organizare. Dumnezeu este acelaşi în toate veacurile. Libertatea evangheliei Fiului lui Dumnezeu nu constă în lejeritate şi confuzie.

Epistolele lui Pavel şi Petru vorbesc desluşit despre slujbaşii bisericii şi datoriile pe care le au. Noul Testament defineşte cu claritate relaţia pe care Hristos o are cu biserica şi slujbaşii, precum şi relaţia potrivită dintre slujbaşi şi biserică, şi între slujbaşi. Dar sistemul organizaţiei creştine nu este prezentat în Noul Testament tot aşa de complet cum a fost prezentat în Vechiul Testament sistemul organizaţiei evreieşti. Totuşi, beneficiind de prezentarea vechiului sistem şi de declaraţiile şi faptele primilor apostoli, avem tot ceea ce înţelepciunea infinită a considerat că este necesar pentru biserica creştină.

Relaţia pe care Hristos o are cu slujbaşii şi biserica este prezentată prin următoarele cuvinte ale Domnului nostru şi ale lui Pavel:

„Dar voi  să nu vă lăsaţi numiţi rabbí. Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru [Hristos], iar voi toţi sunteţi fraţi.” – Matei 23:8

„Dar vreau să ştiţi: capul oricărui bărbat este Hristos (…).” – 1 Corinteni 11:3

Hristos este marele păstor al tuturor, în timp ce slujitorii Lui sunt subpăstori.

Pavel a imprimat bisericii datoria pe care aceasta o are faţă de slujbaşi prin aceste cuvinte:

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu (…).” – Evrei 13:7

„Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală de ele, ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând; aşa ceva nu v-ar fi de niciun folos.” – Evrei 13:17

şi totuşi, nu a fost planul lui Dumnezeu să existe în biserica creştină vreun sistem de organizare care să ia conducerea de la Hristos.

Organizaţia a fost creată pentru a asigura unitatea în acţiune şi pentru a fi o protecţie împotriva înşelătoriei. Niciodată nu s-a intenţionat să fie un bici prin care se impune ascultarea ci, mai degrabă, pentru protejarea poporului lui Dumnezeu. Hristos nu îşi împinge poporul. El îi cheamă.

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele Mă urmează.” – Ioan 10:27

Capul nostru viu deschide calea şi cheamă poporul să-L urmeze.

Crezurile umane nu pot produce unitatea. Forţa bisericească nu poate face biserica să fie un singur trup. Hristos nu a plănuit niciodată ca minţile umane să fie modelate pentru cer doar prin influenţa altor minţi umane. „Capul oricărui bărbat este Hristos.” Partea Sa este să conducă, să modeleze şi să imprime propria Sa imagine în moştenitorii slavei veşnice. Oricât ar fi de importantă organizaţia pentru protejarea bisericii şi pentru a asigura armonia în acţiune, ea nu trebuie să ia ucenicul din mâinile Maestrului.

Toţi slujitorii adevăraţi sunt ambasadorii lui Hristos.

„Noi, aşadar, suntem ambasadori ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” – 2 Corinteni 5:20

În slujirea lor, ei trebuie să reprezinte învăţătura lui Hristos şi interesele cauzei Sale în lume. Ei îşi predau propria judecată şi voinţă celui care i-a trimis. Niciun om nu poate fi ambasadorul lui Hristos până când nu a predat deplin lui Hristos drepturile sale pentru opinie personală. Niciun om care a predat tovarăşilor lui propria opinie, nu poate să-L reprezinte cum se cuvine pe Hristos.

Dar subiectul nu trebuie oprit aici, cu adevărul prezentat parţial. Cuvintele lui Hristos şi ale apostolilor Săi cu privire la unitate şi mijloacele menite pentru a o asigura, şi cu privire la disciplina potrivită, trebuie să aibă semnificaţia necesară asupra subiectului, ca nu cumva oamenii nesfinţiţi, care nu-şi supun voinţa şi opiniile, nici lui Hristos, nici autorităţii bisericii, să-şi însuşească slujirea evangheliei şi să dezbine şi să împrăştie turma lui Dumnezeu.

În acest punct dorim să fie înţeles în mod special că slujbaşii nu au fost desemnaţi în biserica creştină pentru a poruncii sau pentru a comanda biserica, sau pentru a „domnii peste moştenirea lui Dumnezeu” (1 Petru 5:3, Fidela). În cazul existenţei diferenţelor de opinie care au apărut în unele din bisericile timpurii cu privire la circumcizie şi ţinerea legii lui Moise, despre care se vorbeşte în Fapte, capitolul 15, apostolii şi prezbiterii de la Ierusalim au acţionat ca sfătuitori într-o manieră care a dat loc pentru ca Duhul Sfânt să stea ca judecător. Raportul acelei întâlniri binecuvântate de la Ierusalim, care a avut loc pentru a rezolva o supuraţie, a început prin cuvintele: „Duhul Sfânt şi noi am găsit cu cale.” Fraţii care erau din mijlocul neamurilor din Antiohia, Siria şi Cilicia „s-au bucurat de îmbărbătarea primită”. Diferenţele rezolvate în acest mod apar frecvent ca fiind mai mult decât aranjate şi în general rămân rezolvate, în timp ce acelea dispuse numai prin exercitarea autorităţii bisericii sunt rar rezolvate cu totul.

Între cele două extreme – forţa bisericească şi independenţa nesfinţită – găsim marele secret al unităţii şi eficienţei în slujire şi în biserica lui Dumnezeu. Atenţia noastră este atrasă înspre aceasta printr-un apel foarte solemn din partea apostolului Petru adresat prezbiterilor din timpul său:

„Pe bătrânii care sunt printre voi îi îndemn, eu, care sunt de asemenea un bătrân şi martor al suferinţelor lui Cristos şi părtaş al gloriei care va fi revelată, paşteţi turma lui Dumnezeu care este printre voi, supraveghind, nu prin constrângere, ci de bunăvoie; nu pentru câştig murdar, ci cu o minte binevoitoare; nici ca domnind peste moştenirea lui Dumnezeu, ci fiind exemple turmei. şi când Păstorul cel mare se va arăta, veţi primi o coroană a gloriei ce nu se ofileşte. Tot aşa, tinerilor, supuneţi-vă bătrânilor. Da, toţi fiţi supuşi unii altora şi îmbrăcaţi-vă cu umilinţă, pentru că Dumnezeu se opune celor mândri şi dă har celor umili. De aceea umiliţi-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul cuvenit.” – 1 Petru 5:1-6, Fidela

Cei care au trasat forma de organizare adoptată de adventiştii de ziua a şaptea au lucrat pentru a încorpora în ea, pe cât de mult posibil, simplitatea expresiei şi formei găsite în Noul Testament. Cu cât se manifestă mai mult din spiritul evangheliei şi cu cât este mai simplu, cu atât este mai eficient sistemul.

Conferinţa Generală supraveghează la modul general lucrarea în toate ramurile sale, inclusiv în Conferinţele din State. Conferinţele din State supraveghează toate ramurile lucrării din State, inclusiv bisericile din State. Iar biserica este un trup al creştinilor adunaţi împreună cu legământul simplu de a păzi poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.

Slujbaşii unei biserici locale sunt slujitorii acelei biserici, şi nu domni care să conducă peste ea cu forţă bisericească. „Cel mai mare între voi să fie slujitorul vostru.” – Matei 23:11. Aceşti slujbaşi trebuie să fie exemple de răbdare, grijă, rugăciune, bunătate şi obiectivitate pentru membrii bisericii şi ar trebui să manifeste în mare măsură acea dragoste arătată în viaţa şi învăţătura Domnului nostru pentru cei pe care îi slujesc.

Comitetele Conferinţelor din State trebuie să fie formate din bărbaţi ai lui Dumnezeu, caracterizaţi de  obiectivitate, cu vederi largi şi sentimente mărinimoase care îi vor conduce să aibă o grijă de tată pentru toate ramurile lucrării din Conferinţă. Datoria lor este să se sfătuiască împreună în temere şi dragoste de Dumnezeu şi să se privească pe ei înşişi ca un comitet de sfătuire pentru toţi pastorii şi bisericiile care se află sub supravegherea lor, şi nu ca un comitet de directori. Marele nostru lider şi director este Hristos.

Lucrările şi datoriile comitetului Conferinţei Generale sunt cu mult mai extinse şi importante decât cele ale comitetelor Conferinţelor din State. Ei trebuie să fie bărbaţi cu experienţă, cu vederi largi şi lipsiţi de sentimente divizabile, a căror minţi şi inimi pot primi cel mai mare bine al cauzei din toate ramurile şi din toate părţile câmpului. Ei trebuie priviţi ca un comitet de părinţi pentru cauză, în cel mai înalt sens.

În îndeplinirea datoriilor slujbei lor, în supravegherea generală a întregii lucrări, tăria lor constă într-o aşa consfătuire cu fraţii lor în spiritul gingăţiei şi al dragostei, încât inimile tuturor lucrătorilor să fie legate de inimile lor şi să dea ascultare vocii Duhului Sfânt, aşa cum s-a manifestat în zilele apostolilor. Ei trebuie să poarte întotdeauna în minte că capul oricărui bărbat este Hristos.

Ei se pot sfătui cu comitetele Conferinţelor din State cu privire la pastorii care lucrează aici şi acolo, dar nu trebuie să dirijeze. „Capul oricărui bărbat (pastor) este Hristos.” Pastorul care se sprijină pe vreun comitet de Conferinţă pentru îndrumare se smulge din mâinile lui Hristos. Iar acel comitet care ia în propriile mâini lucrarea de a dirija pe ambasadorii lui Hristos îşi ia o responsabilitate înfricoşătoare. „Unul singur este Învăţătorul vostru, Hristos.” (Matei 23:8).

Fie ca Dumnezeu să ne păstreze organizaţia şi forma disciplinei bisericii în simplitatea şi eficienţa ei originală.

Review and Herald, 4 ianuarie 1881