Breaking News

Sanctuarul și ultima solie de har

Sanctuarul și ultima solie de har

Temelia şi stâlpul credinţei advente a fost versetul din Daniel 8, 14, mai presus de toate celelalte: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sanctuarul va fi curăţit.” Aceste cuvinte erau bine cunoscute de toţi cei ce credeau că Domnul venea curând. Această profeţie a fost repetată cu bucurie de mii de oameni, ca lozincă a credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele aduse astfel în atenţie depindeau aşteptările lor cele mai strălucite şi speranţele lor cele mai de preţ. S-a arătat că aceste zile profetice se terminau în toamna anului 1844. Ca şi restul lumii creştine, adventiştii credeau pe atunci că pământul, sau o parte a lui, era sanctuarul, iar curăţirea sanctuarului nu putea să însemne decât purificarea pământului prin foc în măreaţa zi din urmă. Ei înţelegeau că acest lucru va avea loc la a doua venire a Domnului Hristos. De aici au tras concluzia că Hristos avea să se întoarcă pe pământ în anul 1844. 

Dar timpul arătat a trecut şi Hristos n-a venit. Credincioşii ştiau că nu se putea să dea greş Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie că felul în care interpretaseră ei profeţia era greşit; dar unde era greşeala? Mulţi s-au grăbit să taie nodul dificultăţii negând că perioada celor 2300 de zile se termina în anul 1844. Nu putea fi dat nici un motiv pentru această poziţie, decât faptul că Hristos nu a venit la timpul aşteptat. Ei argumentau că, dacă zilele profetice s-ar fi terminat în anul 1844, Hristos ar fi venit atunci să cureţe sanctuarul, purificând pământul prin foc; şi că, de vreme ce El n-a venit, nu se poate ca perioada să se fi încheiat.

Deşi majoritatea adventiştilor a abandonat calculul perioadelor profetice făcut anterior, şi în consecinţă a negat corectitudinea mişcării bazate pe el, câţiva n-au vrut să renunţe la punctele de credinţă şi experienţă care erau susţinute de Scripturi şi de mărturia specială a Duhului lui Dumnezeu. Ei credeau că adoptaseră principii sănătoase de interpretare în studiul Scripturilor şi că era de datoria lor să se ţină tare de adevărurile deja câştigate şi să urmeze în continuare aceeaşi cale de cercetare a Bibliei. Cu rugăciune fierbinte, ei şi-au revizuit poziţia şi au studiat Scripturile ca să-şi descopere greşeala. Neputând să vadă nici o eroare în explicaţia perioadelor profetice, au fost conduşi să examineze mai îndeaproape subiectul sanctuarului. 

Sanctuarul pământesc şi sanctuarul ceresc

În investigaţiile lor, au aflat că sanctuarul pământesc, construit de Moise la porunca lui Dumnezeu potrivit cu modelul ce i-a fost arătat pe munte, era „o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe”; că cele două locuri sfinte ale sale erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”; că Hristos, Marele nostru Preot, este „slujitor al locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul”; că „Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” Evrei 9, 9, 23; 8, 2; 9, 24. {IM 376.2}

Sanctuarul din cer, în care Domnul Isus slujeşte în favoarea noastră, este marele original, iar sanctuarul construit de Moise era o copie a acestuia. După cum sanctuarul de pe pământ avea două încăperi, sfânta şi sfânta sfintelor, există două locuri sfinte şi în sanctuarul din cer. Chivotul ce conţinea legea lui Dumnezeu, altarul tămâierii şi alte instrumente de slujire care se găseau în sanctuarul pământesc erau duplicate ale celor din sanctuarul de sus. Într-o viziune sfântă, apostolului Ioan i s-a permis să intre în cer şi să vadă sfeşnicul şi altarul tămâierii şi, când „templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis,” a mai văzut şi „chivotul legământului Său.” Apocalipsa 4, 5; 8, 3; 11, 19. 

Cei care căutau adevărul au găsit dovezi incontestabile ale existenţei unui sanctuar în cer. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model ce i-a fost arătat. Pavel a declarat că acel model era adevăratul sanctuar care este în cer. (Evrei 8, 2.5). Ioan a mărturisit că l-a văzut în cer. 

La încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu mai exista de multe secole nici un sanctuar; de aceea, sanctuarul din cer trebuie să fie acela despre care se vorbeşte în declaraţia: „Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.” Dar cum poate sanctuarul ceresc să aibă nevoie de curăţire? Întorcându-se iarăşi la Scripturi, cercetătorii profeţiei au aflat că această curăţire nu însemna îndepărtarea impurităţilor fizice, deoarece trebuia făcută cu sânge şi, prin urmare, trebuie să fie o curăţire de păcat. Apostolul spune: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta [cu sângele animalelor], trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea [chiar sângele scump al lui Hristos].” Evrei 9, 23. 

Pentru a obţine o cunoaştere mai profundă a curăţirii despre care vorbeşte profeţia, a fost necesară înţelegerea serviciului din sanctuarul ceresc. Acest lucru putea fi învăţat numai din slujba sanctuarului pământesc; deoarece Pavel declară că preoţii care slujeau acolo reprezentau „chipul şi umbra lucrurilor cereşti.” Evrei 8, 5. 

Curăţirea sanctuarului

După cum în vechime păcatele poporului erau transferate simbolic asupra sanctuarului pământesc, prin sângele jertfei pentru păcat, şi păcatele noastre sunt transferate, în fapt, asupra sanctuarului ceresc, prin sângele lui Hristos. După cum curăţirea tipică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor cu care fusese mânjit, la fel şi curăţirea antitipică celui ceresc trebuie îndeplinită prin îndepărtarea, sau ştergerea, păcatelor înregistrate acolo. Aceasta necesită o examinare a cărţilor de aducere aminte pentru a determina cine, prin căinţa de păcat şi credinţa în Hristos, este îndreptăţit să beneficieze de ispăşirea Lui. Aşadar, curăţirea sanctuarului implică o judecată de cercetare. Această lucrare trebuie îndeplinită înainte de venirea lui Hristos ca să-şi mântuiască poporul, deoarece, atunci când vine, răsplata Lui este cu El, ca să dea fiecăruia după faptele lui. (Apocalipsa 22, 11.) 

Astfel, cei care au urmărit lumina crescândă a cuvântului profetic au văzut că, în loc de a veni pe pământ la încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, Domnul Hristos a intrat în locul prea sfânt al sanctuarului ceresc, în prezenţa lui Dumnezeu pentru a îndeplini lucrarea de încheiere a ispăşirii, pregătitoare pentru venirea Lui.

A treia solie îngerească

Când Hristos a intrat în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc, pentru a săvârşi încheierea lucrării de ispăşire, le-a încredinţat slujitorilor Lui ultima solie de har ce trebuia dată lumii. Aceasta este avertizarea îngerului al treilea din Apocalipsa 14. Imediat după proclamarea ei, profetul Îl vede pe Fiul omului venind în slavă ca să recolteze secerişul pământului. 

După cum a fost prezis în Scripturi, slujba lui Hristos în locul prea sfânt a început la încheierea perioadei profetice, în anul 1844. Cuvintele lui Ioan din Apocalipsa 11, 19 se aplică tocmai la acest timp: „Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său.” Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în al doilea compartiment al sanctuarului. Când Domnul Hristos a intrat acolo să slujească în favoarea păcătosului, această parte din interiorul templului a fost deschisă şi s-a văzut chivotul lui Dumnezeu. Maiestatea şi puterea lui Dumnezeu s-au descoperit acelora care, prin credinţă, Îl vedeau pe Mântuitorul în lucrarea Lui de mijlocire. Când poalele slavei au umplut templul, lumina din sfânta sfintelor s-a revărsat asupra poporului Său aşteptător de pe pământ. 

Ei Îl urmaseră prin credinţă pe Marele lor Preot din sfânta în sfânta sfintelor şi L-au văzut mijlocind cu sângele Său înaintea chivotului lui Dumnezeu. În acel chivot sfânt se află Legea Tatălui, aceeaşi Lege care a fost rostită de Însuşi Dumnezeu, în mijlocul tunetelor, la Sinai şi scrisă cu propriu-I deget pe tablele de piatră. Nici o poruncă nu a fost anulată; nici o iotă sau frântură nu a fost schimbată. Când i-a dat lui Moise o copie a Legii Lui, Dumnezeu a păstrat măreţul original în sanctuarul de sus. Cercetând preceptele sfinte, căutătorii adevărului au găsit, chiar în sânul Decalogului, porunca a patra, aşa cum a fost proclamată pentru prima oară: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Exod 20:8-11. 

Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile acestor cercetători ai Cuvântului Său. Ei s-au convins că încălcaseră din neştiinţă porunca a patra, nerespectând ziua de odihnă a Creatorului. Au început să examineze motivele pentru care este ţinută ziua întâi a săptămânii în locul zilei sfinţite de Dumnezeu. Nu au putut găsi în Scripturi nici o dovadă că porunca a patra ar fi fost desfiinţată sau că Sabatul ar fi fost schimbat; binecuvântarea care a sfinţit la început ziua a şaptea nu a fost niciodată îndepărtată. Ei căutaseră cu sinceritate să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu, iar acum, când se vedeau călcători ai Legii Sale, întristarea le-a umplut inimile. Îndată şi-au dovedit credincioşia faţă de Dumnezeu, sfinţind Sabatul Lui. 

Multe şi stăruitoare au fost eforturile depuse pentru a le răsturna credinţa. Toţi puteau să vadă că, dacă sanctuarul pământesc era un chip sau o copie a celui ceresc, Legea depozitată în chivotul de pe pământ era o transcriere exactă a Legii din chivotul din cer, iar acceptarea adevărului cu privire la sanctuarul ceresc implica recunoaşterea pretenţiilor Legii lui Dumnezeu şi a caracterului obligatoriu al Sabatului poruncii a patra. 

Cei care au acceptat lumina cu privire la mijlocirea lui Hristos şi la caracterul veşnic al Legii lui Dumnezeu au văzut că tocmai acestea erau adevărurile scoase în evidenţă în solia îngerului al treilea. Îngerul declară: „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14, 12. Acest text este precedat de o avertizare solemnă şi grozavă: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.” Apocalipsa 14, 9.10. Pentru înţelegerea acestei solii era necesară o interpretare a simbolurilor folosite. Ce reprezentau fiara, icoana şi semnul? Din nou, cei care căutau adevărul s-au întors la studiul profeţiilor. 

Fiara şi icoana ei

Prin această primă fiară este reprezentată biserica romano-catolică, un corp ecleziastic îmbrăcat cu putere civilă, având autoritatea să-i pedepsească pe toţi dizidenţii. Chipul fiarei reprezintă un alt corp religios îmbrăcat cu puteri asemănătoare. Formarea acestui chip este lucrarea acelei fiare care s-a ridicat în pace şi pretindea a fi blândă şi care este un simbol frapant al Statelor Unite ale Americii. Aici trebuie găsită icoana papalităţii. Când bisericile din ţara noastră, unindu-se cu privire la punctele de credinţă comune, vor influenţa statul să impună decretele lor şi să susţină instituţiile lor, atunci America protestantă va forma un chip al ierarhiei romane. Atunci biserica adevărată va fi asaltată prin persecuţie, la fel ca poporul lui Dumnezeu de altădată. 

Fiara cu coarne ca de miel porunceşte ca „toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.” Apocalipsa 13, 16.17. Acesta este semnul despre care ne avertizează al treilea înger — semnul fiarei dintâi, adică papalitatea; de aceea trebuie căutat între trăsăturile caracteristice ale acelei puteri. Profetul Daniel a declarat că biserica romană, simbolizată prin cornul cel mic, avea să se gândească să schimbe vremurile şi Legea (Daniel 7, 25), iar Pavel o descrie ca omul fărădelegii (2 Tesaloniceni 2, 3.4), care avea să se înalţe mai presus de Dumnezeu. Numai schimbând Legea lui Dumnezeu putea papalitatea să se înalţe mai presus de Dumnezeu; oricine înţelege acest lucru şi totuşi păzeşte Legea astfel schimbată dă cinste supremă puterii care a făcut schimbarea. 

Porunca a patra, pe care Roma s-a străduit s-o înlăture, este singura poruncă din Decalog care arată către Dumnezeu ca fiind Creatorul cerurilor şi al pământului, deosebindu-l astfel pe adevăratul Dumnezeu de dumnezeii falşi. Sabatul a fost instituit pentru a comemora lucrarea creaţiunii şi a îndrepta astfel mintea oamenilor către Dumnezeul cel viu şi adevărat. Puterea Sa creatoare este menţionată peste tot în Scripturi, ca dovadă că Dumnezeul lui Israel este superior zeităţilor păgâne. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păstrat gândurile şi afecţiunea omului s-ar fi îndreptat către Făcătorul lui ca subiect al veneraţiei şi închinării şi n-ar fi existat niciodată vreun idolatru, ateu sau necredincios. 

Acea instituţie care arată către Dumnezeu ca fiind Creatorul este un semn al autorităţii Sale de drept asupra fiinţelor pe care le-a întocmit. Schimbarea Sabatului este semnul autorităţii bisericii Romane. Cei care înţeleg cerinţele poruncii a patra şi totuşi aleg să ţină sabatul fals în locul celui adevărat aduc, prin aceasta, un omagiu tocmai acelei puteri care a introdus falsul sabat. 

O solie solemnă

Cea mai înfricoşătoare ameninţare adresată vreodată muritorilor este cuprinsă în solia îngerului al treilea. Păcatul care provoacă mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă trebuie să fie unul teribil. Oamenii nu trebuie lăsaţi în întuneric cu privire la această chestiune; avertizarea împotriva acestui păcat trebuie dată lumii înainte să cadă pedeapsa judecăţilor lui Dumnezeu, ca toţi să poată şti de ce va veni aceasta şi să aibă ocazia să scape de ea. 

În cadrul marii lupte se diferenţiază două clase distincte şi opuse. Una „se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei”, aducând astfel asupra sa judecăţile grozave cu care ameninţă îngerul al treilea. Oamenii din cealaltă categorie, în puternic contrast cu lumea, „ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14, 9.12. 

Acestea au fost adevărurile importante descoperite înaintea celor care au primit solia îngerului al treilea. Când şi-au revizuit experienţa, de la prima proclamare a celei de a doua veniri a Domnului Hristos şi până la trecerea timpului aşteptat în 1844, ei au văzut explicaţia dezamăgirii lor, iar speranţa şi bucuria le-au însufleţit iarăşi inimile. Lumina de la sanctuar strălucea asupra trecutului, prezentului şi viitorului, iar ei au cunoscut că Dumnezeu îi condusese prin providenţa Lui care nu greşeşte niciodată. Cu un nou curaj şi o credinţă mai fermă, ei s-au alăturat vestirii soliei de avertizare a celui de-al treilea înger. Din anul 1844, ca împlinire a profeţiei îngerului al treilea, atenţia lumii a fost atrasă către adevăratul Sabat şi un număr tot mai mare de oameni se întorc la ţinerea zilei sfinte a lui Dumnezeu. 

Ellen White, Istoria mântuirii, 375-383


Tags assigned to this article:
sanctuarsolia îngerului al treilea

Related Articles

Adevărata educație

Ideile noastre legate de educație sunt prea înguste și superficiale. Se face simțită nevoia unei sfere mai largi, a unui

Accentuăm noi subiectul cel mai important?

Participam la o întâlnire la care erau prezenți probabil cincizeci de adventiști de ziua a șaptea. La un moment dat,

Ultima generație

Dovada cea din urmă cu privire la ceea ce poate face Evanghelia în și pentru omenire, este încă în viitor.