Tema Marii Lupte - partea a II-a - TML și înțelegerea ispășirii

O altă „ramificație” a Temei Marii Lupte, care clarifică motivele pentru care Hristos a devenit om, este o mai vastă înțelegere a ispășirii.

Ideile limitate despre caracterul și scopurile lui Dumnezeu conduc la idei limitate despre ispășire. De-a lungul istoriei creștine au apărut argumente monumentale, deoarece participanții la dispute nu au înțeles chestiunile implicate în Marea Luptă, în mod special din cauza înțelegerii lor limitată referitoare la motivele pentru care Hristos a devenit om și scopul Evangheliei.

Ellen White a fost îndrumată pentru a vedea rezultatele „vederilor limitate a ceea ce înseamnă ispășirea” (2T, 213). Unele rezultate ale vederilor limitate includ:

1. Un sens limitat a suferințelor de pe Calvar a Domnului Hristos, care leagă agonia Sa doar de durerea fizică.
2. Un sens limitat al modului în care Tatăl a fost implicat în agonia Calvarului, care nu percepe că „mânia” lui Dumnezeu exprimată prin retragerea prezenței Sale a fost ultima plată a păcatului și nu mânia penalizatoare a justiției răzbunătoare.
3. Un sens limitat al profunzimii ispășirii lui Hristos. Mulți creștini, încă nu cred, că Hristos a murit a doua moarte a fiecărei persoane. Vederea limitată a fost cauzată de presupunerea că suveranitatea lui Dumnezeu a ales doar pe cei aleși special pentru a fi răscumpărați.
4. Un sens limitat al modului în care viața și moartea Domnului Hristos, împreună, au obținut pentru Isus dreptul să devină Marele Preot al omenirii.
5. Un sens limitat al „prețului” a ceea ce a „oferit” Dumnezeu (Ioan 3:16) la moartea lui Isus, prin faptul că nu recunosc faptul că Isus nu și-a reluat toate prerogativele anterioare și că El într-adevăr S-a „oferit” neamului omenesc, pentru a se identifica pentru totdeauna cu acesta - El a fost pentru totdeauna limitat la spațiu și timp.
6. Un sens limitat a ceea ce a „împlinit” Hristos – nu a murit pentru ca legea lui Dumnezeu să nu mai fie necesară, ci a murit pentru ca, cei credincioși, să se reîntoarcă la loialitate lor și să păzească poruncile lui Dumnezeu.
7. Un sens limitat al „ispășirii” în sensul că aceasta „nu este doar un mod inteligent prin care se puteau ierta păcatele noastre”, ci „este un remediu divin pentru tratarea călcării de lege și restaurarea sănătății spirituale”, fără a simți că „este calea planificată de Cer prin care neprihănirea lui Hristos nu este doar peste noi, ci și în inimile și caracterul nostru”.
8. Un sens limitat al adâncimii strigătului lui Hristos „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce […]? Oricine crede în eroarea nemuririi sufletului, nu poate pătrunde ideea că ora morții lui Hristos este aceea pe care toți păcătoșii o vor experimenta după judecată la a doua lor moarte. Isus a simțit agonia păcătoșilor care în cele din urmă înțeleg ce au respins – viața lor se va sfârși pentru totdeauna.
9.  Un sens limitat al păcatului în aceea că cei mai mulți creștini nu au nicio idee despre impactul universal al păcatului asupra pământului și cum acesta afectează bunăstarea universului.
10.  Un sens limitat al modului în care Dumnezeu plănuiește, prin ispășire, să „așeze toate lucrurile pe o bază de securitate eternă”, un plan care implică un proces executiv înaintea celei de a doua veniri a tuturor oamenilor care au trăit vreodată și apoi un proces inter pares condus de către cei răscumpărați între cele două învieri (Ioan 5:29).

Tema Marii Lupte depășește (fie/sau) argumentele din zone teologice cruciale care de-a lungul secolelor au divizat pe creștini.

În următoarele exemple vă rog să observați elipsa adevărului care pune împreună două adevăruri gemene tot așa de sigur după cum hidrogenul se unește cu oxigenul pentru a forma apa – că, fără această unire, nu ar exista nici apa nici adevărul; adevărul despre „ispășire” nu este numai în cruce, nici doar în sanctuarul ceresc, după cum nici apa nu este doar în hidrogen sau doar în oxigen. [Ordinea în care este scris ceea ce urmează nu sugerează o ordine a importanței – fiecare exemplu este la fel de important ca și celelalte.]

Relația dintre lucrarea lui Hristos pe cruce și lucrarea Duhului Sfânt:

„Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. […] Doar Duhul face să aibă efect cele săvârşite de Mântuitorul lumii.” – Viața lui Isus, 671.

Relația dintre lege și Evanghelie:

„Nimeni nu poate prezenta în mod drept Legea lui Dumnezeu, fără prezentarea Evangheliei sau Evanghelia fără Lege. Legea este Evanghelia întrupată, iar Evanghelia este Legea descifrată. Legea este rădăcina, Evanghelia este floarea plăcut mirositoare şi rodul pe care-l poartă.” – Parabolele Domnului Isus, 128.

Relația dintre Hristos ca Răscumpărător și Suveran:

„Acest punct trebuie să fie pe deplin clarificat în orice minte: Dacă îl primim pe Hristos ca Răscumpărător, trebuie să II primim şi în calitate de Conducător. Până când nu Îl recunoaştem ca fiind Regele nostru şi până când nu suntem ascultători de poruncile Sale, nu putem avea siguranţa şi încrederea deplină în Hristos ca Mântuitor al nostru. în felul acesta, dovedim că am ales să fim de partea lui Dumnezeu. Atunci, vom avea un cadru optim pentru exercitarea credinţei, deoarece este o credinţă vie. Ea se manifestă prin iubire.” – Credință și fapte, 16.

Relația dintre autoritatea obiectivă și responsabilitatea subiectivă în experiența credinței:

„Credinţa în Domnul Hristos ca Răscumpărător al lumii cere acceptarea unei minţi iluminate şi controlate de o inimă care poate discerne şi aprecia valoarea comorii cereşti. Această credinţă este nedespărţită de pocăinţă şi transformarea caracterului. A avea credinţă înseamnă a găsi şi accepta comoara Evangheliei, cu toate îndatoririle cerute de ea.” – Parabolele Domnului Hristos, 112.

Relația dintre lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea omului în procesul salvării:

„El lucrează şi cooperează cu aceste daruri pe care i le-a dat omului, iar omul, ca părtaş al naturii divine şi prin îndeplinirea lucrării lui Hristos, poate să ajungă biruitor şi să câştige viaţa veşnică. Domnul nu îşi propune să facă lucrarea pentru care i-a dat omului putere să o facă. Omul trebuie să-şi îndeplinească partea lui. El trebuie să fie conlucrător cu Dumnezeu, purtând jugul împreună cu Domnul Hristos […].Dumnezeu este puterea care conduce totul. El oferă darurile. Omul le primeşte şi lucrează prin puterile harului lui Hristos, participând în mod activ. […]Puterea divină unită cu lucrătorul omenesc va fi un succes deplin, deoarece neprihănirea lui Hristos poate să îndeplinească totul.”– Credință și fapte, 26-27.

Relația dintre neprihănirea atribuită și împărtășită:

„Singura noastră speranță este în neprihănirea lui Hristos atribuită nouă, și în aceea efectuată de Duhul Său care lucrează în și prin noi.” – Calea către Hristos, 63.

Relația dintre iertarea păcatului și o viață transformată în definirea unui creștinism autentic:

„Religia Domnului Hristos însemnează mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea însemnează o inimă eliberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul caracterului Domnului Hristos, descoperite în viaţă, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis în adevăr pe Fiul Său în lume, ca să fie Mântuitorul ei.” – Parabolele Domnului Hristos, 419-420.

Relația dintre rugăciunea pentru iertare și rugăciunea pentru solicitarea ajutorului divin în vederea rezistării în fața ispitei:

Pentru a arăta cum o teologie simplă, corect exprimată, poate să fie înțeleasă de publicul general, urmăriți reportul lui Ellen White a unei predici susținute la Basel în Elveția: „Toți au ascultat cu cel mai mare interes, iar la sfârșitul prezentării a fost făcută o invitație pentru aceia care doresc să fie creștini, și toți cei care simt că nu au avut o legătură vie cu Dumnezeu să vină în față, iar noi ne vom uni rugăciunile noastre cu ale lor în vederea iertării păcatelor și pentru har ca ei să poată rezista ispitei.” – RH, 3 noiembrie 1885.

Relația dintre rolul lui Hristos ca Jertfă/Salvator și Mare Preot/Mijlocitor:

„Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa mintea, aşa ca ea să nu stăruie asupra lucrării pe care ar trebui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşte adevărurile mari, care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi un Mijlocitor puternic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul depinde de abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său” – Tragedia Veacurilor, 488

Relația dintre nașterea din nou și ascultarea de legea lui Dumnezeu:

„Prin naşterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu şi este pusă în acord şi cu Legea Sa. Când această schimbare categorică a luat loc în cel păcătos, el a trecut din moarte la viaţă, de la păcat la sfinţenie; de la călcarea ei şi răzvrătire, la ascultare şi la credincioşie” – Tragedia Veacurilor, 468

Relația dintre pocăință și reformă:

„Pocăinţa în care nu se vede schimbare nu este adevărată. Neprihănirea lui Hristos nu este o haină care să acopere păcatele nemărturisite şi nepărăsite; ea este un principiu de viaţă care transformă caracterul şi stăpâneşte purtarea. Sfinţenia este o predare deplină lui Dumnezeu; este o totală supunere a inimii şi vieţii faţă de principiile cerului.” – Viața lui Isus, 555-556, vezi și Patriarhi și Profeți 92.

Relația dintre lucrarea lui Hristos în afară și lucrarea Duhului înăuntru:

„Spun fiecăruia care pretinde că este fiu de Dumnezeu să nu uite niciodată acest mare adevăr, și anume acela că noi avem nevoie înlăuntrul nostru de Duhul lui Dumnezeu pentru a ajunge în cer și de lucrarea lui Hristos în afara noastră pentru a ne oferi un titlu al moștenirii veșnice.” – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, 442.

Relația dintre credință și fapte:

„Credinţa lui Avraam însă s-a manifestat prin faptele sale. […] Mulţi nu izbutesc să înţeleagă legătura dintre credinţă şi fapte. Ei spun: „Credeţi numai în Hristos şi n-aveţi de ce să vă temeţi. Nu trebuie să vă faceţi griji pentru că nu ţineţi Legea“. Dar adevărata credinţă se va manifesta prin ascultare.” – Patriarhi și Profeți, 153-154.

Relația dintre a crede în Hristos și a rămâne în El:

„ […] nu este suficient pentru iertarea păcatelor ca păcătosul să creadă în Hristos; el, prin credință și supunere, trebuie să rămână în El.” – Patriarhi și Profeți, 517.

Relația dintre darul gratis al lui Hristos de iertare a păcatelor și darul gratis al atributelor sale oferit pentru dezvoltarea unui caracter creștin:

„Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o ţesătură dumnezeiască de putere şi frumuseţe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de lege este împlinită în cel ce crede în Hristos. Dumnezeu poate „să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus“ (Romani 3, 26).” – Viața lui Isus, 762.

Conferința Generală din anul 1.888 ne oferă un studiu de caz despre cum Tema Marii Lupte și elipsa adevărului au avut o contribuție monumentală în ceea ce privește neprihănirea prin credință, pentru viitorul Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

Deoarece Ellen White a înțeles imaginea de ansamblu, ea a fost capabilă să depășească obiectivismul (sublinierea exagerată a corectitudinii doctrinale) și subiectivismul (sublinierea exagerată sentimentului și autonomiei umane) care au dominat în teologiile convenționale ale secolului al XIX – lea și care au apărut la suprafață în cadrul Conferinței Generale din anul 1.888. Observați cum folosește ea în mod implicit elipsa:

„În timp ce o categorie de oameni (subiectiviștii) pervertește doctrina îndreptățirii prin credință și neglijează să se conformeze condițiilor prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu – Dacă Mă iubiți veți păzi poruncile Mele – o greșeală la fel de mare fac aceia care pretind (obiectiviștii) că ei cred și că respectă poruncile lui Dumnezeu, dar se împotrivesc razelor prețioase de lumină – nouă pentru ei – reflectată de pe crucea Golgotei. Cei din prima categorie (subiectiviștii) nu înțeleg lucrurile minunate pe care Legea lui Dumnezeu le conține pentru toți cei ce împlinesc Cuvântul Său. Ceilalți (obiectiviștii) critică pentru nimicuri și neglijează lucrurile mai importante, mila și iubirea lui Dumnezeu.           

Mulţi au pierdut foarte mult pentru că nu şi-au deschis ochii minţii pentru a discerne lucrurile minunate ale Legii lui Dumnezeu. Pe de o parte, oamenii religiei (subiectiviștii), în general, au separat Legea de Evanghelie, în timp ce noi (obiectiviștii), pe de altă parte, am făcut aproape acelaşi lucru, dar dintr-un alt punct de vedere. Noi nu le-am prezentat oamenilor neprihănirea lui Hristos şi deplina semnificaţie a marelui Său Plan de Mântuire. L-am lăsat pe dinafară pe Domnul Hristos şi am lăsat la o parte iubirea Sa fără egal, ne-am implicat în teorii şi raţionamente şi am ţinut predici bazate doar pe argumente.” – Credință și Fapte, 15-16.

Ellen White a făcut un rezumat al mesajului de bază pe care ea, A.T. Jones și E.J. Waggoner l-au scos în evidență:

„În marea Sa milă, Domnul Hristos a trimis solia cea mai preţioasă prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenţia oamenilor pe Mântuitorul înălţat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale şi spre iubirea Sa neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să le poată împărţi oamenilor daruri bogate, împărtăşindu-i omului neajutorat darul nepreţuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare şi să fie însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.” – Mărturii pentru predicatori și slujitorii Evangheliei, 91-92. [Observați din nou folosirea implicită a elipsei.]

În timpul întâlnirilor pastorale ținute la Battle Creek în 1890, la mai puțin de un an după conferința de la Minneapolis, bătăliile erau încă furioase (pentru mulți, de fapt, chestiunile nu au fost niciodată stabilite – ei au operat în ascuns), iar Ellen White a scris Manuscrisul 36[1] (din anul 1890), în care sunt scrise următoarele: „acest punct trebuie să fie pe deplin clarificat în orice minte: dacă îl primim pe Hristos ca Răscumpărător, trebuie să ÎI primim şi în calitate de Conducător. Până când nu Îl recunoaştem ca fiind Regele nostru şi până când nu suntem ascultători de poruncile Sale, nu putem avea siguranţa şi încrederea deplină în Hristos ca Mântuitor al nostru. În felul acesta, dovedim că am ales să fim de partea lui Dumnezeu. Atunci, vom avea un cadru optim pentru exercitarea credinţei, deoarece este o credinţă vie. Ea se manifestă prin iubire.” – Credință și fapte, 16. [Observați elipsa implicită.]

Ellen White a trecut dincolo de temerile celor două părți evidențiind cu claritate că Evanghelia veșnică este unirea dintre Lege și har, dintre iertare și putere, dintre iertare și curățire. În locul antitezelor „fie a/sau a” care au îmbolnăvit filozofia și teologia din timpuri străvechi ea a introdus „sfântul ȘI”. Ea nu ar fi putut face acest lucru atât de ușor dacă nu ar fi avut imaginea de ansamblu a Temei Marii Lupte. Cu alte cuvinte, dacă ea nu ar fi înțeles plinătatea Evangheliei și scopul planului de salvare, în 1.888 ea ar fi fost un observator fără speranță, iar setul Marea Luptă nu ar fi fost scris niciodată așa cum a fost scris.

Tema Marii Lupte înglobează un ciorchine de doctrine interconectate care destul de des sunt considerate separate unele de altele, ca și cum cineva ar vedea perlele de la un colier mai degrabă decât ramurile integrate într-un stejar aflat în dezvoltare. Un alt studiu de caz este escatologia.

Nicio altă biserică nu privește spre cea de-a doua venire așa cum o face Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Cum așa? Vederea adventistă, diferită, este formată dintr-un „ciorchine” de idei care „se susține reciproc” și care include nemurirea sufletului, escatologia istorică premilenială, mesajul reformei sănătății, darul profeției, simbolismul marii strigări și a ploii târzii, observarea globală a Sabatului zilei a șaptea, încheierea lucrării lui Hristos ca Mijlocitor etc.

Acest ciorchine de concepte biblice există astăzi datorită scrierilor lui Ellen White. Dar ele există doar ca un set de punte de credință neconectate între ele, dacă nu sunt văzute ca fiind conectate, integrate, inerente și însumate în Tema Marii Lupte.

Orice concept despre evenimentele ultimelor zile care formează acest ciorchine deosebit scoate la iveală Tema Marii Lupte. Când scopul Evangheliei și planul de salvare este ținut în claritate și în față, fiecare concept aș ciorchinelui este văzut ca fiind conectat în mod inerent cu fiecare alt concept.

De exemplu: Scopul Evangheliei este restaurarea (Educație 125), pregătirea unui popor pentru a-L întâlnii pe Domnul și ca acest popor să prezinte siguranță pentru a putea fi salvat. Sfințirea, este astfel, o componentă semnificativă în acest ciorchine al ultimelor zile.

Conceptul transformării caracterului interacționează cu mesajul adventist al sănătății – nu numai a trăi cu zece ani mai mult, ci pentru a pregăti mintea de a deosebi binele de rău, repede și ca un obicei, astfel încât adevărul să se stabilească în interior (așa de adânc turnat în căile neuronale) și niciodată mintea să nu fie mișcată pentru a spune Nu lui Dumnezeu.

Conceptul transformării caracterului interacționează cu concepte ca „ploaia târzie” și „marea strigare” – Dumnezeu așteaptă până are oameni în care se poate încrede, oameni care nu Îl vor face de rușine.

Conceptul transformării caracterului interacționează cu proclamarea Evangheliei în lumea întreagă (Matei 24:14). Cei descriși în Apocalipsa 14:12 vor fi martori vii ai puterii evangheliei veșnice care a fost pentru multă vreme limitată în definirea ei (adică, de aceia care denaturează elipsa salvării și care transformă credința într-o experiență emoțională sau într-un acord mental).

Acest ciorchine dinamic de concepte are nevoie să le aibă integrate în el pe toate – independent fiecare dintre ele este steril. Evidențierea făcută în urmă cu un secol devine o provocare logică: mesajul Adventist de Ziua a Șaptea este în principal preocupat de pregătirea oamenilor pentru luarea lor la cer, precum și de pregătirea lor pentru moarte.

Ellen White, în multe ocazii, este cu mult mai explicită în dezvăluirea scopului Evangheliei prin înțelegerea escatologică a timpului sfârșitului. Iată aici un exemplu:

„Când va veni, El nu va veni să ne curăţească de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmităţile temperamentului şi firii noastre. Dacă, totuşi, va face această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. […] Cei care şi-au păstrat trupul şi duhul lor în sfinţenie şi cinste vor face legătura finală cu nemurirea. Dar cei care sunt nedrepţi, nesfinţiţi şi murdari vor rămâne aşa pentru totdeauna. Nici o lucrare nu va fi făcută atunci pentru a îndepărta defectele lor şi spre a le da caractere sfinte. Curăţitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curăţire şi să îndepărteze păcatele şi stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă. Acum este timpul să se aducă la îndeplinire această lucrare pentru noi.

Noi îmbrăţişăm adevărul lui Dumnezeu cu diferitele noastre aptitudini şi, pe măsură ce ne aflăm sub influenţa adevărului, el va îndeplini pentru noi lucrarea care este necesară spre a ne da destoinicia morală pentru Împărăţia slavei şi pentru societatea îngerilor cereşti. Acum suntem în atelierul de lucru al lui Dumnezeu. Mulţi dintre noi sunt pietre brute din carieră. Dar, dacă ne prindem de adevărul lui Dumnezeu, influenţa lui ne va înrâuri. El ne înalţă şi îndepărtează de la noi orice nedesăvârşire şi păcat de orice natură. În felul acesta, suntem pregătiţi să-L vedem pe Împăratul în toată frumuseţea […]. Şi care este lucrarea pe care trebuie s-o întreprindem aici, tocmai înainte de a primi nemurirea? Trebuie să păstrăm trupul nostru sfânt şi duhul nostru curat, ca să putem sta nepătaţi în mijlocul stricăciunilor care abundă în jurul nostru, în aceste zile de pe urmă. Şi dacă această lucrare este adusă la îndeplinire, noi trebuie să ne angajăm în ea de îndată, cu toată inima şi în mod înţelept.” – Mărturii, vol. 2, 355-356 (vezi de asemenea și paginile 505 și 705 precum și Evenimentele finale, 295).

Acest principiu al Evangheliei, reflectat în creștinii ultimelor zile, este omniprezent în scrierile lui Ellen White. Un exemplu: „Caracterul nu se mai poate schimba nici la venirea Domnului Hristos, nici atunci când omul este pe punctul de a muri. Caracterul trebuie să fie format în viaţa aceasta.” – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, 430.

Dacă cineva caută în scrierile lui Ellen White, Tema Marii Lupte este acolo – organizând, integrând și specificând adevărul din mijlocul grămezilor de erori adunate de-a lungul secolelor.

Ceea ce crede cineva despre Neprihănirea prin Credință, Ispășire, Hristologie sau Escatologie, afectează ceea ce crede în ceea ce privește alte concepte. În adevăr totul este interconectat și de acolo va curge un principiu de bază al Temei Marii Lupte: restaurarea păcătoșilor în oameni sigur de a fi salvați.

Tema Marii Lupte, nu numai că ne salvează de erorile teologice ale secolelor trecute, ea oferă bisericii și lumii un mesaj care oferă un sens pentru cei ce caută siguranță mentală și certitudine emoțională. Tema Marii Lupte nu este o noțiune pe care oricine o gândește; este un adevăr vechi care a devenit „adevărul prezent” încredințat de Dumnezeu unei femei umile și ascultătoare, mesagerul său pentru aceste ultime zile.

Tema Marii Lupte - partea I - Paradigma

Note de subsol:

[1] Manuscrisul a fost publicat în Review and Herald în două numere consecutive, 24 februarie și 3 martie 1977.