Ultima generație

Dovada cea din urmă cu privire la ceea ce poate face Evanghelia în și pentru omenire, este încă în viitor. Domnul Hristos a arătat calea. El a luat trup omenesc, iar în corpul acesta a dat pe față ce poate face puterea lui Dumnezeu. Oamenii trebuie să urmeze exemplul Lui și să arate că ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos, El poate face în oricare ființă omenească, care I se supune. Lumea așteaptă demonstrația aceasta (Romani 8:19). Îndată ce va fi terminată va veni sfârșitul. Dumnezeu și-a împlinit planul. A arătat că El este sincer, iar Satana mincinos. Cârmuirea Lui va fi atunci îndreptățită. Multe învățături greșite cu privire la sfințenie sunt astăzi în lume. Pe de o parte sunt aceia care tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu de a mântui din păcat. Pe de altă parte sunt aceia care desfășoară sfințenia lor înaintea oamenilor și vor să ne facă să credem că ei sunt fără păcat. Printre cei dintâi nu sunt numai necredincioșii și scepticii, dar și membri ai bisericii a căror viziune nu cuprinde biruința asupra păcatului, dar care acceptă un anume compromis cu păcatul. În cealaltă clasă sunt aceia care nu înțeleg bine nici păcatul și nici sfințenia lui Dumnezeu, a căror viziune spirituală este atât de întunecată încât nu pot vedea propriile lor nedestoinicii și ca atare se cred desăvârșiți și a căror părere cu privire la religie este de așa natură, încât propria lor cunoștință despre adevăr și dreptate este superioară aceleia descoperită în Cuvânt. Nu este ușor de spus care greșeală este cea mai mare.

Faptul că Biblia susține sfințenia nu poate fi pus la îndoială. „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tes. 5:23). „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14). „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră.” (1 Tes. 4:3). Cuvântul grecesc „hagios” în feluritele lui chipuri este tradus prin „a sfinți”, „sfânt”, „sfințenie”, „sfințit”. Este același cuvânt care este folosit pentru cele două despărțituri ale sanctuarului și însemnează ceva pus deoparte pentru Dumnezeu. O persoană sfințită este o persoană pusă deoparte pentru Dumnezeu, a cărui viață întreagă este dedicată Lui.

Iertare și curățare

Planul mântuirii trebuie să cuprindă nu numai iertarea de păcat, ci o deplină înnoire. Mântuirea din păcat este mai mult decât iertarea de păcat. Iertarea presupune păcat și este condiționată de despărțirea de el. Sfințirea este despărțirea de păcat și arată eliberarea de sub puterea lui și biruința asupra lui. Cea dintâi neutralizează efectul păcatului; a doua este readucerea puterii pentru biruință deplină. Păcatul, ca și unele boli, îl lasă pe om într-o stare nenorocită - slab, neputincios, abătut. Nu-și poate stăpâni gândurile, este lipsit de voință și cu toate că dorințele lui sunt dintre cele mai bune, nu este în stare să facă ceea ce știe că este bine. I se pare că nu este nicio nădejde. Știe că numai el singur este vinovat și remușcarea îi roade sufletul. La suferințele sale trupești se adaugă chinurile conștiinței. Știe că a păcătuit și este vrednic de ocară. Va avea oare cineva milă de el? Atunci vine Evanghelia. I se predică vestea cea bună. Chiar dacă păcatul lui este roșu ca purpura, se va face alb ca zăpada; chiar dacă ar fi cum e cârmâzul, se va face alb ca lâna. Totul este iertat. Este „mântuit”. Ce scăpare minunată! Sufletul i se liniștește. Conștiința nu-l mai chinuiește. Are iertarea de păcat. Păcatele lui sunt aruncate în adâncul mării. Inima lui se revarsă în laudă față de Dumnezeu și bunătatea Lui față de el. După cum o corabie avariată dusă în port este în siguranță, dar nu este zdravănă, tot astfel și omul este „mântuit”, dar nu este zdravăn. Corabia trebuie să fie reparată înainte de a fi socotită în stare să înfrunte marea, iar omul are nevoie de refacere, pentru a putea fi pe deplin restabilit. Lucrarea aceasta de restaurare este numită sfințire, și cuprinde trupul, sufletul și spiritul. Când lucrarea este sfârșită, omul este sfânt, pe deplin sfințit și refăcut după chipul lui Dumnezeu. Omenirea caută dovada cu privire la ceea ce poate face Evanghelia pentru om. În Biblie, atât lucrarea, cât și deplinătatea ei sunt numite sfințire; datorită acestui fapt „frații” sunt numiți sfinți și sfințiți cu toate că nu au ajuns la desăvârșire. (1 Cor. 1:2; 2 Cor. 1:1; Evrei 3:1). O privire prin epistolele către Corinteni ne va arăta că sfinții amintiți acolo aveau greșelile lor. Cu toate acestea se spune că sunt sfințiți, chemați pentru a fi sfinți. Motivul este că sfințirea deplină nu este lucrarea unei zile sau a unui an, ci a întregii vieți. Începe când cineva se convertește și ține toată viața. Fiecare biruință face ca lucrarea să înainteze. Sunt puțini creștini care nu au câștigat biruința asupra vreunui păcat care-i supăra tare mult și-i dobora. Mulți din aceia care înainte erau robi ai fumatului au câștigat biruința asupra acestui obicei și se bucură de biruința lor. Tutunul a încetat să mai fie pentru ei o ispită. Nu-i mai atrage și ei au câștigat biruința. În privința aceasta sunt sfințiți. După cum au ajuns biruitori asupra unei părți rele, tot astfel pot ajunge biruitori asupra tuturor păcatelor. Când lucrarea este desăvârșită, au câștigat biruința asupra îngâmfării, ambiției, iubirii de lume, asupra a tot ce este rău, și sunt gata pentru înălțarea la cer. Au fost puși la încercare în toate privințele. Cel rău a venit și nu a aflat nimic. Satana nu mai are ispite pentru ei. Le-au biruit pe toate. Sunt fără vină, chiar înaintea tronului lui Dumnezeu. Domnul Hristos pune sigiliul Său asupra lor. Sunt în siguranță și sunt bine. Dumnezeu a încheiat lucrarea Lui în ei. S-a demonstrat pe deplin ce poate face Dumnezeu în ființa omenească.

Asta se va întâmpla cu generația aceea din urmă de oameni, care trăiesc pe pământ. Prin ei se va da ultima demonstrație despre ceea ce poate face El cu omenirea. El va lua pe cei mai slabi dintre cei mai slabi, pe aceia care poartă toate păcatele strămoșilor lor și va arăta în ei puterea lui Dumnezeu. Vor fi supuși la tot felul de ispite, dar nu se vor lăsa biruiți. Ei vor dovedi că se poate să trăiască fără păcat – adevărata dovadă pe care lumea a căutat-o și pe care Dumnezeu a pregătit-o. Se va arăta tuturor că Evanghelia poate mântui deplin. Se va arăta că El spune adevărul în toate cuvintele Sale. Anul cel din urmă al luptei aduce și încercarea din urmă; dar aceasta nu face altceva decât să dovedească îngerilor că cel rău nu poate face nimic care ar clătina pe aleșii lui Dumnezeu. Plăgile cad, nimicirea este pretutindeni, moartea le râde în față, dar ca și Iov stau tare în credincioșia lor. Nimic nu-i poate face să păcătuiască. Ei „țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus Hristos.” (Apoc. 14:12). Dumnezeu a avut oameni credincioși ai Săi în tot cursul istoriei omenirii. Ei au suportat suferințele chiar în mijlocul celor mai mari necazuri și chiar în toiul atacurilor lui Satana ei au „lucrat dreptatea” așa cum zice apostolul Pavel, „au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiu, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului.” (Evrei 11, 37). Pe lângă această mulțime de martori credincioși, dintre care mulți au fost martiri pentru credința lor, Dumnezeu va avea în zilele din urmă o rămășiță, o „turmă mică”, s-ar putea zice, în care și prin care va da universului o dovadă a iubirii, puterii și dreptății Sale, care dacă privim viața sfântă a Domnului Hristos de pe pământ și jertfa Sa supremă de pe Golgota, va fi dovada cea mai uimitoare și convingătoare din toate veacurile. În generația de pe urmă a oamenilor care trăiesc pe pământ, puterea lui Dumnezeu de a sfinți, se va descoperi pe deplin. Dovedirea acelei puteri va fi îndreptățirea lui Dumnezeu. În generația de pe urmă Dumnezeu este îndreptățit, iar Satana înfrânt. Poate că aceasta are nevoie de oarecare lămuriri suplimentare.

Demonstrația lui Dumnezeu

„Demonstrația pe care Dumnezeu dorește să o facă în generația de pe urmă însemnează mult, atât pentru oameni, cât și pentru Dumnezeu. Se poate într-adevăr ține legea lui Dumnezeu? Iată o întrebare de viață și de moarte. Mulți vor spune că nu se poate, alții vor spune că se poate. Când se cercetează întreaga chestiune a ținerii poruncilor, problema ajunge la proporții mari. Legea lui Dumnezeu este nespus de cuprinzătoare; ea ajunge să ia cunoștință de gândurile și pornirile inimii. Ea judecă dorințele cât și faptele, gândurile cât și cuvintele. Ținerea poruncilor înseamnă o sfințire deplină, o viață sfântă, alipire deplină de bine, despărțire deplină de păcat, și biruință asupra lui. Pe bună dreptate ar putea să strige omul muritor: „Cine este vrednic de aceste lucruri?”

Totuși, aceasta este datoria pe care Dumnezeu a rânduit-o și pe care așteaptă să o împlinească. Când Satana aruncă provocarea: „Nimeni nu poate ține legea, e cu neputință. Dacă este cineva care a împlinit-o arătați-mi. Unde sunt aceia care pot ține poruncile?” Dumnezeu va răspunde liniștit: „Iată-i. Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. (Apoc. 14:12).

Să vorbim cu deplină evlavie: Dumnezeu trebuie să răspundă provocării lui Satana. Nu este planul lui Dumnezeu sau parte din cele urmărite de El de a supune oamenii la încercări pe care nu le pot suporta decât numai câțiva aleși. În grădina Eden nu putea pune pe oameni la o încercare mai ușoară decât aceea pe care a rânduit-o. Nimeni nu va avea vreodată dreptate când va spune că primii noștri părinți au căzut pentru că proba era prea grea. A fost cea mai ușoară încercare posibilă. Dacă au căzut, aceasta nu se datorează faptului că nu li se dăduse puterea să se împotrivească. Ispita nu le stătea fără încetare în ochi. Nu se îngăduia lui Satana să se țină după ei pretutindeni. Nu se putea întâlni cu ei decât într-un singur loc și anume la pomul cunoștinței binelui și răului. Locul acela îl cunoșteau. Puteau să stea departe de el dacă doreau. Dar chiar dacă s-ar fi dus să cerceteze pomul, nu era nevoie să rămână acolo. Puteau să plece. Chiar dacă Satana le întindea fructul, nu era nevoie ca ei să întindă mâna să-l ia. Dar l-au luat și l-au și mâncat. Au călcat legea în mod deliberat. Nu era nicio scuză. Dumnezeu nu putea plănui o încercare mai ușoară.

Când Dumnezeu poruncește ca oamenii să țină Legea Sa, scopul Său nu este servit dacă numai câțiva oameni o țin, destul ca să se poată spune că se poate face. Nu este în caracterul lui Dumnezeu să aleagă oameni deosebiți cu voință tare și educație aleasă și să arate prin ei ce poate face. Este mult mai în armonie cu planul Său să alcătuiască în așa fel cerințele Sale, încât și cel mai slab să nu fie nevoie să cadă, așa încât nimeni să nu poată să spună vreodată că Dumnezeu cere ceea ce numai puțini pot îndeplini. Din cauza aceasta Dumnezeu a lăsat cea mai mare demonstrație a Sa pe seama generației de pe urmă. Generația aceasta poartă urmele păcatelor strânse de multă vreme. Dacă cineva este slab, ei sunt. Dacă cineva suferă de porniri moștenite, ei fără îndoială. Dacă cineva are scuze pentru diferite slăbiciuni, ei au. Prin urmare dacă aceștia pot ține poruncile, nu este scuză pentru nimeni din nicio altă generație că n-au făcut și ei la fel. Dar nu este de ajuns atât. Dumnezeu are de gând să demonstreze, nu numai că oamenii obișnuiți ai ultimei generații pot trece cu bine o încercare de felul aceleia puse lui Adam și Evei, dar că pot trece o încercare mult mai grea decât aceea ce revine oamenilor obișnuiți. Va fi o încercare care se poate asemăna cu aceea prin care a trecut Iov și care se apropie de aceea la care a fost supus Domnul Hristos. Și El îi va încerca la extrem. „Ați auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov și ați văzut ce sfârșit i-a dat Domnul, și cum Domnul este plin de milă și de îndurare.” (Iov 5:11). Iov a trecut printr-o experiență prin care vor trece și cei aleși din ultima generație. Ar fi de folos să o cercetăm.

Încercarea lui Iov

Dumnezeu este gata să răspundă la provocare. El și-a fixat termenul. Fiul lui Dumnezeu în propria Sa persoană a dat piept cu acuzațiile lui Satana și le-a dovedit mincinoase. Dovada supremă a fost dată până la bătălia cea din urmă. Din generația de pe urmă Dumnezeu va deosebi pe aleșii Săi. Nu pe cei tari și puternici, nu pe cei onorați sau bogați, nu pe învățați sau pe cărturari, ci Dumnezeu va lua oameni de rând și prin ei va face demonstrația. Satana a pretins că aceia care în trecut au servit pe Dumnezeu, au făcut aceasta de dragul unor câștiguri materiale, că Dumnezeu i-a umplut de bunătăți și că el, Satana, nu a avut mână liberă față de ei. Dacă i-ar fi fost dată posibilitatea să prezinte cazul său, și ei ar fi fost câștigați de partea lui. Dar lui Dumnezeu i-ar fi frică să-l lase să facă aceasta. Dă-mi un prilej bun, spune Satana, și am să-i câștig. De aceea, pentru a pune capăt odată pentru totdeauna acuzațiilor lui Satana; pentru a da dovadă că poporul Său îl servește din credincioșie și dreptate, fără să se gândească la răsplată, pentru a scăpa Numele și caracterul Său de acuzațiile nedrepte și arbitrare și pentru a arăta îngerilor și oamenilor că Legea Sa poate fi ținută chiar de cei mai slabi dintre oameni în împrejurările cele mai descurajatoare și mai contrarii, Dumnezeu îngăduie lui Satana să încerce până la capăt pe poporul Său. Ei vor fi amenințați, chinuiți, persecutați; vor sta față în față cu moartea, când se va da decretul de a se închina fiarei și chipului ei. (Apoc. 13:15). Dar ei nu se vor lăsa înfrânți. Sunt mai curând gata să moară decât să păcătuiască. Dumnezeu va retrage Duhul Său de pe pământ. Satana va avea o mai deplină stăpânire ca oricând. Este adevărat că nu-i este îngăduit să omoare pe poporul lui Dumnezeu, dar aceasta este aproape unica interdicție, iar el folosește fiecare îngăduință care i se dă. Știe care sunt urmările. Acum ori niciodată. Dumnezeu mai face ceva. În aparență se ascunde. Sanctuarul Său din ceruri este închis. Sfinții strigă zi și noapte după liberare, dar El nu se arată pentru a-i asculta. Aleșii lui Dumnezeu trec prin Ghetsemani. Au o mică pregustare din ceea ce a suferit Domnul Hristos în cele trei ore pe cruce. În aparență ei trebuie să lupte singuri. Trebuie să trăiască înaintea unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Dar chiar dacă Hristos a încetat lucrarea Sa de mijlocire, în lucrarea Sa preoțească în Sanctuarul din ceruri, și nimeni nu mai poate primi iertare de păcat, totuși sfinții sunt și mai departe obiectul iubirii și grijii lui Dumnezeu. Îngerii sfinți veghează asupra lor. Dumnezeu îi apără de vrăjmașii lor; El se îngrijește de hrana lor, îi ferește de prăpăd și le dă har și putere pentru a trăi în sfințenie. (Psalm 91). Cu toate acestea sunt încă în lume, sunt ispitiți și chinuiți. Vor trece ei oare prin această încercare cu bine? Pentru ochiul omenesc pare că este cu neputință. Numai dacă le-ar veni Dumnezeu în ajutor, totul ar fi bine. Ei sunt hotărâți să se împotrivească răului. Dacă este nevoie poate să și moară; dar nu simt nevoia să păcătuiască. Satana nu are putere – și de fapt nu a avut niciodată – să facă pe om să păcătuiască. El poate ispiti, poate amăgi, poate amenința; dar nu poate constrânge. Și acum Dumnezeu dovedește prin cei mai slabi dintre cei slabi că nu este scuză și n-a fost niciodată o scuză pentru păcătuire. Dacă oamenii din ultima generație pot să respingă atacul lui Satana; dacă ei pot face aceasta în ciuda tuturor defectelor care sunt împotriva lor și a faptului că Sanctuarul este închis, ce scuză a fost vreodată ca oamenii să păcătuiască?

Cei 144.000

În generația din urmă Dumnezeu dă demonstrația finală că oamenii pot ține Legea lui Dumnezeu și că pot trăi fără să păcătuiască. Dumnezeu nu lasă nimic nefăcut pentru ca demonstrația să fie deplină. Unica piedică pusă lui Satana este să nu ucidă pe sfinții lui Dumnezeu. Poate să-i ispitească; poate să-i necăjească și să-i amenințe; și el face tot ce poate. Dar este înfrânt. Nu-i poate face să păcătuiască. Ei rezistă la încercare și Dumnezeu pune sigiliul Său asupra lor. Prin cea din urmă generație de sfinți, Dumnezeu este în cele din urmă îndreptățit. Prin ei biruie pe Satana și câștigă cauza. Ei sunt o parte însemnată din planul lui Dumnezeu. Ei trec prin lupte îngrozitoare. Se luptă cu puterile nevăzute din locurile cerești, dar și-au pus nădejdea în Cel Prea Înalt și nu vor fi dați de rușine. Au trecut prin foame și sete, dar va veni și timpul când „nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele nici vreo altă arșiță, căci Mielul care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apoc. 7:16-17). „Ei urmează Mielul oriunde se duce” (Apoc. 13:4). Când în cele din urmă se dau în lături porțile Templului, un glas va răsuna zicând: „Numai cei 144.000 intră în locul acesta.” (Experiențe și Viziuni, pag. 19). Prin credință au urmat Mielul până aici. Au mers cu El în Sfânta, L-au urmat în Sfânta Sfintelor, iar în lumea viitoare numai aceia care L-au urmat în felul acesta aici îl vor urma, și acolo. Vor fi regi și împărați. Îl vor urma în locul prea sfânt unde numai Marele Preot poate să intre. Vor sta în fața neacoperită a lui Dumnezeu. Îl vor urma oriunde va merge. Nu numai că vor fi înaintea tronului lui Dumnezeu și „Îl vor sluji ziua și noaptea în Templul Său”, dar vor ședea „cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apoc. 7:15, 3:21). Lucrul de cea mai mare însemnătate în universul lui Dumnezeu nu este doar mântuirea oamenilor, oricât de însemnată ar fi ea. Lucrul cel mai însemnat este scăparea Numelui lui Dumnezeu de acuzațiile neîntemeiate ale lui Satana. Controversa se apropie de sfârșit. Dumnezeu își pregătește poporul pentru marea bătălie de pe urmă. Și Satana se pregătește. Rezultatul ne stă în față și se va vedea în viața poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu se sprijină pe noi așa cum s-a sprijinit pe Iov. Este justificată încrederea Lui? Minunat este privilegiul acordat poporului acestuia de a ajuta ca numele lui Dumnezeu să fie îndreptățit prin mărturia noastră. Este ceva minunat să ni se îngăduie să mărturisim pentru El. Nu trebuie să se uite niciodată că această mărturisire este o mărturisire prin viață, nu doar prin cuvinte. „În El era viața și viața era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4). „Viața era lumină.” Așa a fost cu Domnul Hristos, așa trebuie să fie și cu noi. Viața noastră trebuie să fie lumină, după cum viața Lui a fost lumină. A da oamenilor lumină este ceva mai mult decât a da oamenilor o broșură, o carte. Viața noastră este lumină. Când trăim le dăm altora lumina. Fără viață, fără trăirea luminii, cuvintele noastre rămân stinghere. Dar când viața noastră ajunge să fie lumină, cuvintele noastre ajung să fie lucrătoare. Viața noastră trebuie să mărturisească pe Dumnezeu. Fie ca biserica Sa să aprecieze înaltul privilegiu ce i s-a încredințat: „Voi sunteți martorii Mei,” zice Domnul. (Isaia 43:10). Nu trebuie să fie „niciun Dumnezeu străin în mijlocul vostru: Voi sunteți martori – zice Domnul–– că Eu sunt Dumnezeu. (vers. 12). Dea Domnul, ca noi să fim martori adevărați, mărturisind ce a făcut Domnul pentru noi. Toate acestea sunt în strânsă legătură cu lucrarea Zilei de Ispășire. În ziua aceea, poporul lui Israel, după ce mărturisise păcatele, era cu desăvârșire curat. Ei fusese iertați mai dinainte și acum păcatul era îndepărtat de la ei. Ei erau sfinți și fără vină. Tabăra lui Israel era curată. Trăim acum în ziua cea mare antitipică a curățirii sanctuarului. Fiecare păcat trebuie să fie mărturisit și prin credință să fie trimis înainte la judecată.

După cum marele preot intra în Sfânta Sfintelor, tot astfel poporul lui Dumnezeu trebuie să stea față în față cu Dumnezeu. Trebuie să fie sigur că orice păcat a fost mărturisit, că n-a mai rămas nicio urmă de păcat. Curățirea Sanctuarului ceresc este legată de curățirea poporului lui Dumnezeu de pe pământ. Cât de important este deci ca poporul lui Dumnezeu să fie sfânt și fără cusur! Orice păcat din ei trebuie să fie ars, așa încât să stea în fața unui Dumnezeu sfânt și să trăiască lângă un foc mistuitor. „Voi cei de departe, ascultați ce am făcut! Și voi cei de aproape vedeți puterea Mea.” Păcătoșii sunt îngroziți în Sion. Un tremur a apucat pe cei nelegiuiți, care zic: „Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor?” Cine dintre noi va putea să rămână lângă niște flăcări veșnice?” Cel ce umblă în neprihănire și vorbește fără vicleșug, cel ce nesocotește un câștig scos prin stoarcere, cel ce își trage mâinile înapoi să nu primească mită, cel ce-și astupă urechile să nu audă cuvinte setoase de sânge, și își leagă ochii ca să nu vadă răul, acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine și apa nu-i va lipsi.” (Isaia 33:13-16).