Ce este ispășirea finală?

Imaginea de mai sus este o poză dintr-un studiu inclus în studiile școlii de Sabat, trimestrul I, 2018. Este vorba de studiul 3, marți 16 ianuarie. Pasajul subliniat cu galben este adaptat din limba engleză de departamentul Școala de Sabat Lucrarea Personală Uniunea Română, în original fiind cu totul diferit și spune:

„Declarația Sa finală semnifică faptul că misiunea Sa a fost împlinită și datoriile noastre au fost plătite în întregime."

Apariția pasajului care a fost tradus total diferit este surprinzătoare și poate conduce la ideea că ispășirea a fost finalizată la cruce. În plus pasajul nu avea nevoie de adaptare fiind corect din punct de vedere biblic așa cum este scris în original. În Sabatul din 20 ianuarie am avut o discuție pe această temă cu directorul SSLP al Uniunii rugându-l să ia o poziție publică față de această traducere greșită care poate introduce învățătura falsă apărută odată cu cartea Questions on Doctrine, în care ni se spune că ispășirea a fost finalizată la cruce, iar acum Marele Preot aplică beneficiile acestei ispășiri. 

Pentru studierea subiectului am pus aici un articol conținut în cartea Adevăruri uitate, scrisă de pastorul Dennis Priebe, fost profesor de teologie la Pacific Union College.

 

„O tratare deschisă a ideilor false la momentul potrivit va preveni o cantitate uriaşă de rău şi va fi mijlocul de a salva sufletele de la nimicire.”

Review and Herald, 24 aprilie, 1888

În pustia Sinai, Dumnezeu a început, cu un popor de sclavi eliberaţi, un program unic. Acest program se numea sistemul sanctuarului şi era menit să-i înveţe pe izraeliţi despre modul în care tratează Dumnezeu păcatul şi păcătoşii. Totuşi, în comparaţie cu sanctuarul adevărat, sanctuarul pământesc era o machetă pentru copii. Epistola către Evrei ne oferă o oarecare imagine cu privire la sanctuarul adevărat. Evrei 9,23.24 ne ajută în clarificarea semnificaţiei: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca însăşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”.
Sanctuarul pământesc era curăţit prin sângele animalelor stabilite în rânduielile ceremoniale, dar sanctuarul ceresc era curăţit prin jertfa de ispăşire adusă de către Domnul Hristos. Lucrarea Domnului Hristos pentru păcătoşi îşi avea centrul în sanctuarul adevărat, chiar în cer. Este important să înţelegem ce anume se întâmplă în sanctuarul ceresc şi felul în care ne afectează în prezent această lucrare. Eu nu cred că vreunul dintre noi ştie cum este în realitate sanctuarul ceresc, cu toţi îngerii care slujesc înaintea Împăratului universului. Sanctuarul pământesc nu avea alt scop, decât să ilustreze modul în care Dumnezeu tratează păcatul şi păcătoşii, în sanctuarul ceresc. Nu este nicio exagerare să spunem că, tot ceea ce este semnificativ cu privire la istoria noastră pământească şi cu privire la viitorul nostru, îşi are centrul în simbolistica sanctuarului pământesc. Este de asemenea adevărat că, raţiunea existenţei Adventismului – ceea ce face ca Adventismul să fie unic şi îi conferă un rol legitim în această istorie – îşi are centrul tot în învăţătura legată de acest sanctuar.

Ispăşirea finală

În Patriarhi şi Profeţi, paginile 357-358, se află o declaraţie importantă. „Deşi sângele lui Hristos elibera păcătosul care se pocăia, de condamnarea legii lui Dumnezeu, totuşi el nu avea rolul de a şterge păcatul; păcatul avea să rămână înscris în rapoartele sanctuarului, până la ispăşirea finală”. Majoritatea creştinilor cred că păcatul este şters în momentul iertării, dar sanctuarul ne învaţă că, deşi păcătosul este eliberat imediat de vinovăţie şi de condamnare, raportul păcatului este transferat în sanctuar unde rămâne, până când are loc lucrarea denumită „ispăşirea finală”. În timp ce păcătosul este curat şi liber, există ceva legat de păcatul în sine, care nu poate fi rezolvat atât de rapid. În esenţă, Domnul Isus a luat asupra Sa responsabilitatea pentru păcatele noastre. Legea sfântă a lui Dumnezeu a fost încălcată şi, chiar dacă Domnul Isus a murit pentru încălcarea acelei legi, aceasta nu a pus capăt tratării problemei păcatului.
„Atunci, în virtutea sângelui ispăşitor al lui Hristos, păcatele tuturor celor care s-au pocăit cu adevărat, vor fi şterse din cărţile cerului. Astfel, sanctuarul va fi eliberat, sau curăţit de raportul păcatului, în tip, iar această mare lucrare de ispăşire sau de ştergere a păcatelor noastre, era reprezentată prin serviciile ceremoniale îndeplinite în Ziua Ispăşirii – curăţirea sanctuarului pământesc, care se realiza prin îndepărtarea păcatelor care l-au murdărit, în virtutea meritelor sângelui jertfelor pentru păcat”.
Sunt foarte mulţumitor pentru jertfa de ispăşire care a avut loc în urmă cu 2000 de ani. Fără aceasta, nu ar exista nicio posibilitate a iertării, mântuirii sau vieţii veşnice. Dar jertfa de ispăşire nu a însemnat sfârşitul procesului ispăşitor. Există încă o lucrare pe care Vechiul Testament o numeşte Ziua Ispăşirii, iar Ellen White o numeşte ispăşirea finală. Dacă nu înţelegem cu claritate aceste concepte, nu putem înţelege motivul existenţei Bisericii Adventiste. Vedeţi, jertfa de ispăşire a avut loc şi a fost propovăduită pretutindeni în lume cu 1800 de ani  înainte de a exista vreun adventist de ziua a şaptea. Adventismul a fost chemat la existenţă, deoarece începea ispăşirea finală, iar aceasta trebuia înţeleasă şi propovăduită pretutindeni în lume, aşa cum fusese jertfa de ispăşire. Este foarte ispititor să ne alăturăm lumii creştine, concentrându-ne în mod exclusiv asupra jertfei de ispăşire şi trecând cu vederea ispăşirea finală. Dar, fără ispăşirea finală, jertfa de ispăşire nu-şi va definitiva lucrarea de tratare a păcatului şi a păcătoşilor. Pentru îndepărtarea finală a păcatului din univers, aceste două faze ale ispăşirii realizate de către Domnul Hristos sunt la fel de vitale.
Ispăşirea finală este pe punctul de a şterge toate păcatele din rapoartele cerului. Este momentul în care păcatele şi păcatul în sine încetează să mai existe. Păcatele trebuie să rămână în rapoartele cerului, până când are loc această importantă lucrare, în timpul ispăşirii finale. În sărbătoarea Zilei anuale a Ispăşirii, poporul Israel anticipa evenimentele finale ale marii lupte dintre Hristos şi Satana, când universul avea să fie eliberat de păcat şi de păcătoşi. Acum ne aflăm în acel moment al istoriei acestui pământ – timpul pentru eradicarea finală a păcatului.
Ellen White a încercat să ne atragă atenţia spre ceea ce se petrece în sanctuarul ceresc. „Gândurile tuturor celor care împărtăşesc această solie sunt în îndreptate spre locul prea sfânt, unde Domnul Isus stă înaintea chivotului, realizând ispăşirea finală pentru toţi cei pentru care continuă harul” (EW 254). „Domnul Hristos se află acum în sanctuarul ceresc. Ce face El? El face ispăşire pentru noi, curăţind sanctuarul de păcatele poporului. Prin urmare, trebuie să intrăm cu El în sanctuar, prin credinţă, şi să începem o lucrare în sanctuarul sufletelor noastre” (Manuscris 8, 1888). Lucrarea finală de mijlocire este numită „lucrarea de ispăşire” şi implică curăţirea finală a sanctuarului de păcat. Observaţi că legătura noastră cu această ispăşire finală implică o lucrare de curăţire în propriul nostru suflet.
„Toţi trebuie să înţeleagă mai bine lucrarea de ispăşire care se desfăşoară în sanctuarul ceresc. Când acest mare adevăr este descoperit şi înţeles, cei care îl deţin, vor lucra în armonie cu Domnul Hristos, pentru a pregăti un popor care să reziste în marea zi a lui Dumnezeu, iar eforturile lor vor fi însoţite de succes” (5T 575). Până la data aceasta, eforturile noastre cele mai mari, au eşuat, deci ar fi bine să cercetăm mai serios „marele adevăr” al ispăşirii finale, deoarece acest adevăr ne descoperă singura cale de a avea succes în încheierea marii lupte.
Este semnificativ faptul că termenul „ispăşire” provine din asocierea unor cuvinte care înseamnă de fapt - readucerea laolaltă a ceea ce a fost separat, restaurarea unităţii dintre cei ce au fost înstrăinaţi (din traducerea termenului englez – n. trad.). Ceea ce a realizat pe cruce Domnul Isus a fost temeiul pentru „readucerea laolaltă”, deoarece, fără cruce, nu ar fi fost posibilă nicio împăcare. Dar, pentru realizarea unităţii depline dintre un Dumnezeu Sfânt şi un neam omenesc decăzut, mai există încă o lucrare de îndeplinit.
Deoarece unii ne-au acuzat că banalizăm slava şi caracterul final al jertfei de pe cruce, am ajuns să ne temem de termenul „ispăşire finală”. Aici trebuie să ne exprimăm cât se poate de clar. A vorbi despre ispăşirea finală, nu înseamnă a vorbi despre un nou sacrificiu, sau a spune că jertfa adusă de către Domnul Hristos nu a fost suficientă. Jertfa lui Hristos a fost suficientă, a fost completă, şi nu se va repeta niciodată, în niciun fel. Dar procesul ispăşitor ratificat la cruce, nu s-a încheiat. Problema majoră în marea luptă nu a fost rezolvată. Păcatele continuă să rămână în rapoartele aflate în sanctuarul ceresc. Unitatea deplină încă nu a fost realizată.
Probabil că nu ar fi o exagerare să spunem, că ispăşirea finală este singura contribuţie pe care adventiştii au adus-o în teologia creştină. Toate celelalte învăţături au fost recuperate din teologia trecută, unde fuseseră îngropate sub tradiţiile şi erorile bisericeşti. Oare vom ajunge noi să ne ruşinăm de această învăţătură unică? În zilele noastre, mulţi cred că poporul lui Dumnezeu, nu va fi fără păcat, până la cea de a doua venire a lui Hristos. Dar această învăţătură duce la excluderea doctrinei privitoare la curăţirea sanctuarului ceresc, la respingerea ispăşirii finale desfăşurată în locul prea sfânt şi la o pierdere a accentului pus asupra lucrării speciale de sigilare, care va avea loc în caracterul celor 144.000. Adevărul este că, în prezent, atenţia noastră ar trebui să se concentreze asupra subiectului ispăşirii finale, mai mult decât oricând înainte.

Un glas din trecut

În prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, M. L. Andreasen a scris o serie de cărţi, dintre care una era intitulată Lucrarea din Sanctuar. Toate referinţele următoare provin din paginile 299-321 ale acestei cărţi.
Demonstraţia finală cu privire la ce anume poate să facă Evanghelia în şi pentru omenire, se află încă în viitor. Domnul Hristos a anticipat această lucrare. El a luat un trup omenesc şi, în acest trup, a demonstrat puterea lui Dumnezeu. Oamenii trebuie să-I urmeze exemplul şi să dovedească faptul că ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos, poate face în fiecare fiinţă umană, care I se supune. Lumea aşteaptă demonstraţia aceasta. (Romani 8,19). Când ea va fi realizată, atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu îşi va finaliza planul. El se va dovedi adevărat, iar minciunile Satanei vor fi demascate. Sistemul de guvernare al lui Dumnezeu va fi îndreptăţit.
În prezent, guvernarea lui Dumnezeu nu este încă pe deplin îndreptăţită, în ciuda realizării magnifice a Întrupării. În Domnul Hristos a fost văzută puterea deplină a Evangheliei, dar acea putere nu a fost încă văzută în omenirea căzută. Puterea Evangheliei nu a fost pe deplin demonstrată. Deocamdată am cunoscut doar câteva raze ale acestei puteri, în viaţa unor credincioşi sau grupuri de credincioşi din istoria Creştinismului. Universul nu a văzut încă puterea deplină a harului lui Dumnezeu, în inima fiinţelor omeneşti. Când Evanghelia – planul de răscumpărare – va fi pe deplin demonstrată, atunci şi numai atunci, guvernarea lui Dumnezeu va fi pe deplin justificată în faţa acuzaţiilor lui Satana.
Planul de mântuire trebuie să includă în mod obligatoriu, nu numai iertarea păcatului, ci şi completa restaurare. Salvarea de păcat înseamnă mai mult decât iertarea de păcat. Iertarea presupune păcatul şi este condiţionată de renunţarea la el; sfinţirea este despărţirea de păcat şi indică eliberarea de sub puterea acestuia şi biruinţa asupra lui. Prima înseamnă neutralizarea efectelor păcatului; cea de a doua este restaurarea puterii pentru biruinţa deplină.
Iertarea, cu întreaga iubire şi har pe care le implică, este doar o modalitate de a trata efectele păcatelor noastre trecute. Ea îndepărtează vinovăţia şi condamnarea noastră, şi ne permite să stăm înaintea lui Dumnezeu ca şi cum am fi nevinovaţi. Dar schimbă iertarea izvorul din care vin toate păcatele noastre? Schimbă ea obiceiurile noastre şi stilul de viaţă? Marele argument al Satanei împotriva lui Dumnezeu, poate fi formulat astfel: „Sigur că poţi ierta păcătoşii. Tu poţi spune: ‚Nu te voi mai considera răspunzător. Isus a murit în locul tău. Nu vei mai fi vinovat’. Ce este corect în aceasta? De ce nu mă ierţi şi pe mine? Doresc şi eu să fiu reaşezat în poziţia pe care am avut-o cândva în cer. Dacă i-ai iertat pe aceşti păcătoşi, care au făcut toate acele lucruri oribile, şi dacă i-ai acceptat în familia ta, atunci, acceptă-mă şi pe mine, ca să mă pot întoarce în cer”.
Argumentul Satanei nu poate fi ignorat în mod uşuratic. Pe ce temei poate Dumnezeu să-i ierte şi să-i ia, pur şi simplu, pe oameni în cer? El poate face aceasta, deoarece mântuirea este mai mult decât iertarea păcatului. Omul cel vechi, cu inima lui răzvrătită, trebuie să fie schimbat într-un om nou, cu o inimă iubitoare şi darnică. Iubirea de sine trebuie înlocuită cu altruismul şi cu iubirea de oameni. Numai atunci, harul şi dreptatea lui Dumnezeu vor fi văzute cu claritate. Evanghelia nu vorbeşte doar despre iertare, ci despre curăţire.
Aceasta trebuie să se întâmple în ultima generaţie de oameni care trăiesc pe pământ. Prin ei, Dumnezeu va prezenta o ultimă demonstraţie cu privire la ceea ce poate face cu omenirea. El îi va alege pe cei mai slabi dintre cei slabi, pe cei care poartă păcatele strămoşilor lor şi, în ei, se va dovedi puterea lui Dumnezeu. Ei vor fi supuşi la toate ispitele, dar nu vor ceda. Ei vor demonstra că este posibil să trăieşti fără păcat – tocmai acea demonstraţie pe care lumea o aşteaptă şi pentru care S-a pregătit Dumnezeu. Atunci, va deveni evident pentru toţi oamenii, că Evanghelia poate mântui cu adevărat şi în mod deplin. Dumnezeu va fi găsit adevărat în toate cuvintele Sale.
Oare va fi găsit Dumnezeu adevărat doar prin faptul că îi iartă pe cei păcătoşi, sau prin faptul că va dovedi că iertarea Lui conduce la biruinţa asupra păcatului? Când Dumnezeu va dovedi – prin cei mai slabi dintre cei slabi – că iertarea Lui a fost acordată corect, pentru că duce la biruinţa asupra păcatului, atunci demonstraţia lui Dumnezeu va fi efectivă. Noi suntem, în mod evident, cei mai slabi dintre cei slabi – o mare varietate de creştini diferiţi – cu câţiva eroi ai credinţei în mijlocul nostru.
Puterea lui Dumnezeu de a sfinţi se va dezvălui pe deplin în ultima generaţie de oameni care trăiesc pe pământ. Demonstrarea acelei puteri înseamnă îndreptăţirea lui Dumnezeu. Ea va dezminţi orice acuzaţie pe care Satana a adus-o împotriva lui Dumnezeu. În ultima generaţie, Dumnezeu este îndreptăţit, iar Satana este înfrânt.
Acum, ajungem la punctul central al ispăşirii finale. Satana a susţinut că, dacă Dumnezeu ar fi atât de iubitor, încât să fie dispus să-i ierte pe păcătoşi, atunci Şi-ar nega propria lege, pentru că ar recunoaşte că legea Lui nu poate fi respectată, neavând altă variantă, decât să-i ierte la nesfârşit pe păcătoşi, pentru continua încălcare a legii. Satana spune: „Doamne, sau păstrezi legea şi nu vei avea pe nimeni în cer, sau vei manifesta har şi toată lumea va merge acolo, inclusiv eu. Nu poţi păstra ambele variante. Harul şi legea sunt incompatibile. Trebuie să alegi una sau alta, dar nu le poţi avea pe amândouă în mod concomitent”. Sarcina dificilă a lui Dumnezeu este aceea de a dovedi că harul şi legea sunt compatibile, că dreptatea şi iubirea se pot îmbrăţişa şi pot lucra împreună într-un univers sigur şi armonios pentru veşnicie. Pentru noi, este vital să înţelegem că aceasta nu constituie o sarcină uşoară pentru Dumnezeu. Cum poate convinge Dumnezeu un univers întreg care priveşte, că iertarea şi harul îl vor proteja împotriva oricărei fiinţe, care va încerca vreodată să experimenteze păcatul a doua oară? Oare va fi nevoit El să ierte din nou şi din nou, probabil de o mie de ori, în viitor, ori de câte ori fiinţele create vor comite aceeaşi greşeală?
Dar, dacă Dumnezeu poate dovedi că iertarea Lui conduce în mod inevitabil la biruinţa asupra a ceea ce a fost nevoie să fie iertat, şi că Evanghelia oferă, nu numai îndepărtarea vinovăţiei, ci şi îndepărtarea păcatului, atunci Dumnezeu este pe cale să dezmintă acuzaţiile lui Satana. Dacă poate schimba inima celor răzvrătiţi, astfel încât să devină cetăţeni loiali ai împărăţiei Sale, dispuşi să renunţe la viaţa lor, mai degrabă decât să încalce legea lui Dumnezeu, chiar şi în cel mai mic amănunt, atunci Dumnezeu a reuşit să dovedească legătura dintre lege şi har.
Iertarea în sine, nu va îndreptăţi niciodată caracterul lui Dumnezeu, deoarece tot ceea ce dovedeşte în fapt este iubirea lui Dumnezeu. Iertarea este doar o jumătate a drumului către casă. Ea ne eliberează din sclavia păcatului, pentru ca libertatea să fie o realitate. Când se va demonstra că harul care ne iartă, poate fi înlocuit în totalitate cu harul care ne conferă putere – harul care duce la biruinţă – astfel încât, atunci când va veni timpul ca harul care ne iartă, să înceteze a mai fi necesar, deoarece harul care ne conferă putere, a îndepărtat deja nevoia harului care ne iartă, atunci Dumnezeu a dovedit că este în stare, nu numai să-i iubească pe păcătoşi, ci şi să-i transforme în totalitate. Când păcătoşii vor fi schimbaţi în totalitate, vor putea fi lăsaţi să trăiască într-un univers întru totul curat, fără a fi în pericolul de a încerca din nou experimentul păcatului.
Realitatea este că Dumnezeu Şi-a asumat un mare risc prin iertarea păcatelor, deoarece, când noi repetăm aceleaşi fapte de nenumărate ori, iar Dumnezeu este nevoit să ne ierte în mod neîncetat, se creează impresia că ascultarea de legea lui Dumnezeu este într-adevăr imposibilă şi că universul nu va putea fi niciodată în siguranţă deplină faţă de infecţia mortală a păcatului. Dar, dacă va fi posibil să se demonstreze vreodată, că harul iertător conduce în mod direct la harul care ne conferă putere şi înlătură până şi nevoia iertării; iar demonstraţia aceasta, să nu aibă loc în viaţa îngerilor care trăiesc într-un mediu desăvârşit şi nu doar în viaţa lui Enoh, a lui Isus, a lui Pavel sau a lui Ioan, ci în viaţa mulţimii nenumărate de păcătoşi, care trebuie să trăiască în lumea Satanei, agasaţi de o natură căzută şi de obiceiuri păcătoase şi îndelung practicate, atunci Dumnezeu a dovedit că Satana a greşit când a spus: „Doamne, poţi ierta păcatele lor, dar nu poţi face nimic pentru a-i opri să păcătuiască. Ei nu Te vor asculta niciodată”.
Când se va dovedi că harul şi legea sunt compatibile şi că dreptatea şi mila pot lucra împreună, atunci guvernarea lui Dumnezeu va fi îndreptăţită, iar planul lui de mântuire va fi împlinit. Aspectul esenţial în această dezbatere, este că trebuie să vină un timp, când întregul univers să poată înţelege în mod clar, că harul iertător a încetat pentru totdeauna şi a fost înlocuit în totalitate cu harul care conferă putere – prin urmare, planul lui Dumnezeu de răscumpărare continuă să se desfăşoare. Singura posibilitate de a se demonstra în mod clar, ce se întâmplă când harul lui Dumnezeu care ne conferă putere preia controlul total asupra poporului Său, este aceea de a exista o perioadă de timp, după încheierea perioadei de probă, când întreaga situaţie va fi diferită de tot ceea ce a existat în trecut. Atunci, nu va mai fi har iertător. Întregul univers va asista la momentul în care Marele nostru Preot va înceta lucrarea iertării. Ca act final al lucrării Sale de Mare Preot, Domnul Hristos va împrăştia cenuşa jertfei pentru iertarea păcatului. Apoi, întregul univers va vedea, ce se întâmplă când cerul acordă doar harul care conferă putere.
Dacă Dumnezeu doreşte să pună capăt experimentului produs de păcat, această demonstraţie trebuie să fie înţeleasă în perspectiva ei dramatică şi universală. În prezent, trăim încă într-un timp în care harul care iartă şi harul care conferă putere lucrează concomitent, cu anumite succes şi anumite eşecuri. Dar această etapă trebuie să ajungă la un final. O demonstraţie se impune, şi aceasta este ispăşirea finală.
Demonstraţia pe care Dumnezeu intenţionează să o realizeze cu ultima generaţie de pe pământ, are o mare însemnătate, atât pentru oameni, cât şi pentru Dumnezeu. Poate fi păzită cu adevărat legea lui Dumnezeu? Aceasta este o întrebare vitală. Mulţi neagă faptul ca ar putea fi; alţii o afirmă în mod necugetat. Când este cântărită întreaga problemă a păzirii poruncilor, dimensiunile ei devin foarte mari. Legea lui Dumnezeu este nespus de vastă; ea implică gândurile şi intenţiile inimii. Ea judecă atât faptele şi cuvintele, cât şi motivaţiile şi intenţiile ascunse. Păzirea poruncilor înseamnă o sfinţire deplină, o viaţă sfântă, o alegere exclusivă a binelui, o despărţire totală de păcat şi biruinţa asupra acestuia. Oamenii muritori pot striga, pe bună dreptate: Cine este în stare să facă toate acestea! Totuşi, existenţa unui popor păzitor al legii, este tocmai lucrarea pe care Dumnezeu Şi-a propus să o realizeze, şi pe care Se aşteaptă să o ducă la bun sfârşit. Când Satana îşi va lansa provocarea, declarând astfel: „Nimeni nu poate păzi legea. Este cu neputinţă. Dacă ar exista cineva în trecut sau prezent, care să poată păzi legea, arată-mi-l. Unde sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu?” Dumnezeu va răspunde în linişte, „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,12).
Până în acest moment, Dumnezeu nu a putut să-i dea acest răspuns lui Satana. El nu va putea să îl rostească, până când ispăşirea finală nu îşi va fi desăvârşit lucrarea. Numai atunci va exista o generaţie întreagă, care să păzească poruncile lui Dumnezeu în mod permanent, şi nu doar când consideră convenabil. Este de asemenea crucial, să înţelegem ce implică în realitate păzirea poruncilor? Implică întreaga inimă, inclusiv motivele şi simţămintele ei. Această lucrare este imposibilă pentru fiinţele omeneşti, care au o natură căzută şi o voinţă prea slabă pentru a o realiza.
O asemenea lucrare este lucrarea lui Dumnezeu şi numai El o poate îndeplini. Ceea ce se cere din partea noastră, este să fim nişte parteneri binevoitori în această demonstraţie importantă. Nu trebuie să ridicăm nicio barieră sau raţionament care să-L împiedice pe Dumnezeu să-Şi îndeplinească lucrarea.
Când Dumnezeu le porunceşte oamenilor să păzească legea Sa, nu se gândeşte numai la câţiva oameni, suficienţi pentru a demonstra că aceasta este posibil. Nu stă în caracterul lui Dumnezeu să aleagă câţiva oameni deosebiţi, care au o voinţă bine determinată şi o pregătire excelentă, pentru a dovedi ce poate face prin intermediul lor. Este mult mai corespunzător planului Său ca Dumnezeu să-Şi formuleze cerinţele în aşa fel încât chiar şi cei mai slabi dintre oameni să reuşească să le respecte, pentru ca nimeni să nu poate spune vreodată că cerinţele lui Dumnezeu pot fi îndeplinite doar de către un mic număr de oameni. Din acest motiv Dumnezeu a păstrat demonstraţia cea mai mare pentru ultima generaţie. Această generaţie suferă rezultatele păcatelor acumulate de-a lungul întregii istorii. Dacă există cineva slab atunci ei sunt aceia. Dacă suferă cineva datorită tendinţelor moştenite atunci ei sunt cei care suferă cel mai mult. Dacă poate avea cineva o scuză din cauza slăbiciunii, de orice natură, atunci ei pot avea toate scuzele. Prin urmare, dacă ei pot păzi poruncile lui Dumnezeu nu va mai exista nicio scuză, pentru niciun om care a trăit într-o generaţie precedentă.
Noi credem că datorită tehnologiei suntem nişte oameni foarte inteligenţi şi sofisticaţi, dar, dacă am cerceta, doar puţin mai profund, izvoarele societăţii noastre civilizate, ar trebui să ne confruntăm cu o realitate extrem de neplăcută. În zilele noastre, există mai multă furie şi violenţă, lăcomie, cinism, hedonism şi imoralitate şi mai mult egoism evident decât a existat oricând înainte, în istoria omenirii. Mintea omenească este mai confuză şi mai încurcată de amăgiri de tot felul decât era în timpul Evului Întunecat. În mod categoric, noi suntem cei mai slabi dintre cei slabi, iar Dumnezeu este gata să întâmpine ultima provocare. Poate Dumnezeu să ia această generaţie, extrem de nepromiţătoare, şi să-Şi dovedească propria Sa dreptate prin ei? Din totdeauna, Dumnezeu a fost încântat de ceea ce părea imposibil, iar generaţia aceasta constituie ultima provocare.
Dumnezeu este gata să se confrunte cu provocarea. El Şi-a aşteptat timpul. Demonstraţia supremă a fost rezervată pentru ultima bătălie. Dumnezeu îşi va selecta aleşii din ultima generaţie. El nu va alege dintre cei puternici sau cei curajoşi; nu va alege dintre cei onoraţi sau bogaţi, nici dintre cei înţelepţi sau cei învăţaţi, ci va alege oameni obişnuiţi şi, prin ei şi cu ei, Îşi va realiza demonstraţia Sa. Satana a declarat că cei care I-au slujit lui Dumnezeu în trecut au făcut-o din interes; că Dumnezeu i-a protejat, astfel încât el, Satana, să nu aibă accesul liber asupra lor. Dacă i s-ar fi dat permisiunea deplină de a exercita presiuni, ei ar fi fost învinşi pe deplin, asemenea celorlalţi. Dar Satana Îl acuză pe Dumnezeu că Îi este teamă să-i îngăduie să procedeze în felul acesta. „Oferă-mi o şansă cinstită”, spune Satana, „şi voi învinge”. Prin urmare, pentru a aduce la tăcere pentru totdeauna acuzaţiile lui Satana; pentru a face evident faptul că poporul Lui Îi slujeşte din loialitate, fără să aştepte nicio răsplată; pentru a-Şi elibera propriul nume şi caracter de acuzaţia de nedreptate şi despotism; şi pentru a le dovedi îngerilor şi oamenilor că legea Sa poate fi ţinută, de către cei mai slabi oameni, în cele mai descurajatoare şi potrivnice circumstanţe, Dumnezeu îi permite Satanei să încerce poporul Său până la limită, în ultima generaţie. Ei vor fi ameninţaţi, torturaţi şi persecutaţi. Vor sta faţă în faţă cu moartea, la promulgarea decretului de închinare înaintea fiarei şi a chipului ei. (Apocalipsa 13,15). Dar nu vor ceda, ci vor dori mai degrabă să moară decât să păcătuiască.
Oare ne apropiem noi de starea spirituală în care să ascultăm de Dumnezeu, nu pentru că dorim să primim un loc în cer ci deoarece caracterul lui Dumnezeu este important pentru noi? Aceasta este cântarea lui Moise şi cântarea Mielului. Moise şi Domnul Hristos au ascultat şi I-au slujit lui Dumnezeu pentru că L-au iubit şi au fost interesaţi mai degrabă de victoria Lui în marea luptă şi nu de propriul lor viitor. Pentru ei nimic nu va conta cu excepţia numelui bun al lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm cântarea aceasta ca să-I slujim lui Dumnezeu fără să ne gândim la răsplată. Noi ascultăm nu cu scopul de a merita un loc în cer, ci pentru a elibera numele şi caracterul lui Dumnezeu de acuzaţia de nedreptate şi despotism care I-a fost adusă către Satana. Acesta este motivul datorită căruia Dumnezeu îi permite Satanei să dezlănţuie asupra credincioşilor Lui cele mai amăgitoare atacuri şi să exercite asupra lor cele mai puternice presiuni. Satana nu va mai fi niciodată în stare să afirme că Dumnezeu l-a limitat în mod necinstit. El va avea toate posibilităţile de a înşela şi de a exercita presiuni pentru a dovedi că Dumnezeu nu-Şi poate împlini promisiunile.
Vor rezista ei încercării? Pentru oameni pare a fi imposibil. Chiar dacă Dumnezeu nu va veni în sprijinul lor ei vor fi hotărâţi să reziste în faţa ispitelor celui rău. Chiar dacă vor fi duşi la moarte ei nu vor păcătui. Satana nu va avea nici o putere – şi nu a avut niciodată – pentru a obliga un om să păcătuiască. El poate să-l ispitească, îl poate amăgi, îl poate ameninţa; dar nu îl poate constrânge. Iar acum Dumnezeu demonstrează prin intermediul celor mai slabi dintre cei slabi că nu există nicio scuză pentru păcat şi nu a fost niciodată vreuna. Dacă oamenii din ultima generaţie pot respinge cu succes atacul Satanei; dacă pot învinge în ciuda tuturor dezavantajelor şi în ciuda faptului că lucrarea sanctuarului a încetat, ce scuză va mai exista vreodată pentru păcat?
Din acest motiv Domnul trebuie să încheie lucrarea de iertare din sanctuarul ceresc înainte de încheierea istoriei acestui pământ. Cele mai puternice atacuri ale Satanei trebuie să se lanseze împotriva harului care conferă putere într-un timp în care iertarea a încetat să fie o alternativă. Are Evanghelia rezultate reale? Este harul lui Dumnezeu mai puternic decât înşelăciunile lui Satana? Va fi viitorul în siguranţă, în faţa posibilităţii unei noi răzvrătiri?
Oricât de însemnată ar părea, mântuirea oamenilor nu constituie cea mai importantă problemă în univers. Cea mai importantă este eliberarea numelui lui Dumnezeu de acuzaţiile false ale Satanei. Lupta se apropie de sfârşit. Dumnezeu îşi pregăteşte poporul pentru ultimul mare conflict. Satana, de asemenea, se pregăteşte. În centrul acestui conflict suntem noi, iar deznodământul lui se va decide în viaţa poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu depinde de noi aşa cum a depins pe vremuri de Iov. Este încrederea Lui îndreptată spre cine trebuie? Acestui popor i se acordă un privilegiu minunat de a contribui la îndreptăţirea numelui lui Dumnezeu, prin mărturia adusă în favoarea cauzei Sale. Este minunat că ni se îngăduie să mărturisim pentru El. Cu toate acestea nu trebuie să uităm niciodată că mărturia aceasta este o mărturie a vieţii nu doar nişte simple cuvinte. „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,4). „Viaţa era lumina”. Aşa a fost în Hristos şi aşa trebuie să fie în noi. Viaţa noastră trebuie să constituie o lumină, aşa cum a fost viaţa Sa. A le oferi oamenilor lumina înseamnă mai mult decât a le înmâna o broşură. Viaţa noastră este lumina. Prin modul în care trăim le oferim altora o lumină. Fără viaţă, fără trăirea luminii, cuvintele noastre rămân fără efect. Dar dacă viaţa noastră devine lumină, cuvintele noastre devin eficiente. Viaţa noastră este cea care trebuie să mărturisească în favoarea lui Dumnezeu.
Problema – singura problemă cu adevărat importantă – în zilele de pe urmă este numele lui Dumnezeu. Acesta trebuie să fie elementul motivator al celor ce trăiesc la sfârşitul istoriei acestui pământ. Misiunea noastră este aceea de a pune capăt minciunilor lui Satana şi singura modalitate în care putem face aceasta este să ne predăm viaţa pe deplin puterii lui Dumnezeu. Modul în care trăim constituie ceea ce va conferi o semnificaţie cuvintelor noastre. Când cuvintele noastre corespund faptelor noastre atunci mărturia are putere.
Toate acestea sunt strâns legate de lucrarea desfăşurată în Ziua anuală a ispăşirii. În acea zi poporul Israel care îşi mărturisise păcatele era complet curăţit. Ei fuseseră iertaţi dinainte; dar acum păcatul era curăţit. Ei deveneau sfinţi şi fără prihană. Tabăra lui Israel era purificată. Noi trăim acum în marea zi anti-tipică a curăţirii sanctuarului. Fiecare păcat trebuie mărturisit şi adus prin credinţă la judecată. În timp ce Marele Preot intră în locul prea sfânt poporul lui Dumnezeu trebuia să stea faţă în faţă cu Dumnezeu. Ei trebuie să fie siguri că fiecare păcat este deja mărturisit, ca să nu rămână asupra lor nicio umbră de rău. Curăţirea sanctuarului ceresc este dependentă de curăţirea poporului lui Dumnezeu de pe pământ. Prin urmare, cât de important este ca poporul lui Dumnezeu să fie sfânt şi fără prihană! Fiecare păcat din ei trebuie pe deplin eradicat pentru a fi în stare să stea înaintea unui Dumnezeu sfânt şi să trăiască în mijlocul focului nimicitor.
În timpul ultimilor douăzeci de ani am auzit vorbindu-se mult despre lucrarea începută de către Domnul Hristos în sanctuarul ceresc în anul 1844. Am analizat încă o dată dovada profetică pe care s-au bazat pionierii noştri adventişti, şi am ajuns la concluzia că este temeinică. Dar există o tăcere totală cu privire la curăţirea sanctuarului inimii noastre care corespunde curăţirii sanctuarului ceresc. Probabil că cea mai importantă afirmaţie a apelului rostit de fratele Andreason este aceasta: „Curăţirea sanctuarului ceresc este dependentă de curăţirea poporului lui Dumnezeu de pe pământ”. Dependentă de ce? Sanctuarul ceresc nu poate fi curăţit de păcat până când nu este curăţită inima noastră? Exact aşa! Marea curăţire a sanctuarului lui Dumnezeu din cer  nu poate fi încheiată până când nu se încheie ispăşirea finală în inima mea şi a ta. Atât timp cât izvorul păcatului se află în inima mea, ceea ce face ca iertarea să constituie o necesitate, în mila Sa, Domnul Isus rămâne în sanctuarul ceresc continuând lucrarea harului Său iertător. El întârzie mult deoarece doreşte ca nimeni să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Dar, înseamnă aceasta că Domnul trebuie să amâne înlocuirea harului iertător cu harul care conferă putere până când poporul Lui va fi pregătit să-l primească.
Dumnezeu poate îndepărta păcatele noastre din sanctuarul ceresc numai când ispăşirea finală dovedeşte că El poate pune capăt valului de păcate care izvorăsc din inima noastră. Ce rost ar avea ca Dumnezeu să şteargă toate păcatele din rapoartele cerului şi să declare că sanctuarul a fost curăţit, în timp ce în inima noastră continuă să existe un flux neîntrerupt de păcate care au nevoie să fie iertate? Satana şi-ar dovedi acuzaţia că tot ceea ce poate face Dumnezeu, în realitate, este doar să ierte mai multe păcate, dar nu poate curăţi izvorul lor din inima noastră.
Dar dacă poate fi curăţit însuşi izvorul păcatului din sanctuarul inimii, astfel încât să nu mai producă răzvrătirea şi egoismul, atunci sanctuarul ceresc poate fi curăţit atât din punct de vedere legal cât şi practic. Ştergerea păcatelor din viaţa noastră va fi urmată de ştergerea păcatelor din sanctuarul ceresc. Aceasta este singura modalitate ca acuzaţiile Satanei să poată fi dezminţite în mod categoric. Dumnezeu va dovedi că harul care conferă putere îndepărtează nevoia harului iertător, nu pentru că El hotărăşte aceasta în mod arbitrar în sanctuarul aflat la bilioane de kilometri distanţă, ci pentru că El realizează ceva în inima păcătoşilor mântuiţi prin har. Numai în felul acesta poate exista un final al marii lupte şi o deplină îndreptăţire a lui Dumnezeu în modul Său de tratare a problemei păcatului. Ellen White exprimă această idee foarte succint: „Trebui să existe o curăţire a sufletului aici pe pământ, în armonie cu lucrarea lui Hristos de curăţire a sanctuarului din cer” (Maranatha, p.249).
Deci, ce este ispăşirea finală? Este ultima lucrare a lui Hristos în sanctuarul ceresc, prin care înlocuieşte harul iertător cu harul care conferă putere inimii noastre. Este procesul final de „readucere laolaltă”, de împăcare cu Dumnezeu. Noi suntem acum parţial separaţi. Nu păcătuim atât de des cum obişnuiam înainte, dar încă păcătuim. Încă mai continuăm să întrerupem legătura permanentă, pe care am putea să o avem cu Duhul Sfânt. Noi nu suntem total reuniţi cu Dumnezeu. Universul nu este încă în siguranţă deplină. Domnul Hristos trebuie să demonstreze că procesul de ispăşire poate fi încheiat astfel încât chiar dacă ne-ar lăsa singuri aici, pe acest pământ blestemat de păcat, încă o sută de ani, nu am mai păcătui nici măcar o singură dată. Abia atunci universul se va afla în siguranţă deplină în faţa unui al doilea atac al păcatului. Dumnezeu va demonstra, nu doar va afirma, acest fapt incredibil despre care Satana spune că nu se va întâmpla niciodată. Ispăşirea finală este lucrarea lui Hristos de administrare a sângelui Său, nu cu scopul iertării, ci cu scopul de a oferi putere pentru biruinţa asupra păcatului, iar această lucrare va fi văzută în vieţile noastre.

Ziua ispăşirii

Toate acestea au fost reprezentate prin intermediul actelor îndeplinite în Ziua ispăşirii din timpul Vechiului Testament. Descrierea lor se află în Leviticul 16,29-31. „Aceasta să fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nicio lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceea se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta să fie o lege veşnică”.
Înţelegem noi deplina semnificaţie a acestei zile? Este numită ziua de ispăşire. Pe tot parcursul anului erau aduse jertfe de ispăşire – pentru iertarea păcatelor. Dar aceasta era ceva diferit. Era o jertfă de curăţire, iar ca rezultat, „toate păcatele […] înaintea Domnului” erau îndepărtate. Este de asemenea important să observăm că în timpul acestei zile unice sufletul poporului trebuia să fie smerit. Aceasta nu era tocmai o sărbătoare a biruinţei. Ci o zi foarte serioasă şi solemnă pentru poporul lui Dumnezeu.
Ce ne învaţă această ceremonie a Vechiului Testament cu privire la viaţa noastră de astăzi? „Ne aflăm în timpul marii zile a ispăşirii şi în timpul lucrării sfinte a lui Hristos pentru poporul lui Dumnezeu, care se desfăşoară în prezent, în sanctuarul ceresc, iar aceasta trebuie să constituie studiul nostru continuu. Ar trebui să-i învăţăm pe copiii noştri, ce însemna pentru evrei ziua tipică a ispăşirii, precum şi faptul că acea zi constituia o adunare specială, caracterizată de o mare umilire şi de mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu. Ziua anti-tipică a ispăşirii trebuie să aibă un caracter asemănător” (5T 520). Viaţa noastră prezentă se desfăşoară în timpul simbolizat de Ziua ispăşirii din Vechiului Testament. Îi învăţăm noi pe copiii noştri importanţa acestei zile? Adesea ni se pun întrebări de genul: „De ce facem aceasta? De ce nu avem voie să facem aceea? Ce este greşit în aceasta? Iar noi încercăm să găsim texte convingătoare, care să susţină practica noastră. Spunem vreodată: „Noi facem aceasta, deoarece trăim în Ziua ispăşirii?” Nu trebuie să uităm niciodată, că această zi era o ocazie de „mare umilinţă şi de mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu”.
„Bisericile care pretind a crede adevărul şi susţin păzirea legii lui Dumnezeu trebuie să respecte porunca şi să se îndepărteze de orice nelegiuire. Fiecare membru al bisericii trebuie să reziste în mod personal ispitei de a înfăptui rele şi de a tolera păcatul în viaţa lui. Biserica trebuie să înceapă lucrarea de curăţire în prezenţa lui Dumnezeu, prin pocăinţă, umilire şi o adâncă cercetare de sine, deoarece ne aflăm în ziua anti-tipică a ispăşirii – ceasul solemn ale cărui rezultate sunt veşnice” (2SM 378). Ziua ispăşirii este o zi a curăţirii şi a despărţirii de orice nelegiuire. Aici discutăm despre cel mai înalt nivel de ascultare şi loialitate faţă de Dumnezeu care au fost văzute vreodată în poporul lui Dumnezeu.
Uneori oamenii se întreabă de ce adventiştii de ziua a şaptea susţin standarde „mai înalte” decât cele aflate în Biblie cum ar fi vegetarianismul şi abstinenţa de alcool, interzicerea dansul şi a portului de bijuterii. Să ne mulţumim să fim doar nişte victorieni şi să abandonăm unele dintre aceste standarde învechite? Adevărul este că dacă examinăm Biblia cu atenţie putem descoperi mai multe lucruri pe care Dumnezeu le-a îngăduit datorită harului Său şi datorită orbirii spirituale a oamenilor. Cu alte cuvinte Dumnezeu Şi-a adaptat idealul Său pentru oameni în raport cu ideile culturale în care trăiau ei. El a îngăduit lucruri pe care noi nu le considerăm acceptabile astăzi.
În Vechiul Testament Dumnezeu a îngăduit şi chiar a binecuvântat practicarea poligamiei. De fapt, cele douăsprezece seminţii ale poporului ales s-au născut dintr-o familie poligamă. În Vechiul Testament Dumnezeu a îngăduit şi chiar a dat legi privitoare la practicarea sclaviei. Astăzi considerăm sclavia ca fiind ceva dezgustător şi un mare păcat, dar izraeliţii au avut sclavi în mod obişnuit. Dumnezeu a îngăduit şi chiar a încurajat armatele lui Israel să se angajeze în bătălii sângeroase, uneori poruncindu-le să nimicească vrăjmaşul în totalitate, chiar şi turmele lui. Dacă dorim să descoperim texte care să dovedească şi să susţină permisiunea de a comite toate aceste păcate putem să le găsim cu uşurinţă.
Singura modalitate de a şti că toate aceste practici nu constituiau idealul lui Dumnezeu este studierea principiilor Bibliei în ansamblu şi în special în Noul Testament. Înţelegem că Dumnezeu i-a acceptat pe oameni aşa cum erau, uneori sub influenţa culturilor primitive şi i-a condus treptat spre voia Lui ideală. El le-a descoperit noi adevăruri şi le-a poruncit lucruri pe care numai poporul Său era capabil să le înţeleagă şi să le împlinească. Ar fi o greşeală teribilă din partea noastră să ignorăm revelaţiile ulterioare ale voinţei lui Dumnezeu şi să ne întoarcem la practicile pe care El le-a îngăduit din cauza împietririi inimii omeneşti. Prin urmare nu dorim să acceptăm poligamia, sclavia şi războiul în zilele noastre.
Prin acelaşi raţionament putem găsi dovezi că în anumite situaţii din Biblie Dumnezeu a îngăduit consumul de carne şi băutură, dansul şi portul bijuteriilor. În toate aceste situaţii putem găsi şi dovezi că respectivele practici nu reprezentau voia ideală a lui Dumnezeu. Dar aceste dovezi sunt ignorate adesea, mai ales când oamenii doresc să facă lucruri pe care Biserica le interzice. Este destul de uşor să găseşti texte care să permită practicarea tuturor acestor păcate.
Principiul cel mai important care ar trebui să ne guverneze în alegerea stilului de viaţă în zilele noastre este principiul Zilei ispăşirii. În această zi foarte serioasă în care trăim, mai întrebăm noi ce este permis şi ce nu este permis? Mai întrebăm noi care este cerinţa minimă pentru a fi creştin? Ne mai întoarcem noi la timpurile de ignoranţă şi de credinţe primitive pentru a decide în privinţa modului de a trăi? Sau ne vom concentra mai degrabă asupra cerinţelor maxime decât asupra cerinţelor minime? Vom căuta noi să trăim în această lume a păcatului, cât se poate de aproape în limitele omeneşti de stilul de viaţă al universului desăvârşit al lui Dumnezeu? Suntem noi dispuşi să îngăduim ca harul lui Dumnezeu să ne mântuiască până la capăt, să facă tot ceea ce este posibil în viaţa unor oameni afectaţi de păcat şi de necunoaşterea voinţei lui Dumnezeu?
În Eclesiastul 3,1-4 se află un principiu important: „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub cer îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. Uciderea îşi are vremea ei şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui şi jucatul îşi are vremea lui”. Cu alte cuvinte lucrurile nu sunt întotdeauna rele în ele însele, dar sunt nepotrivite în anumite timpuri. A existat un timp pentru ucis şi dărâmat, dar acum este timpul vindecării şi al zidirii. Adevărata întrebare pentru noi este: Acum când trăim în Ziua ispăşirii, când bătălia se dă pentru noi şi pentru numele şi guvernarea lui Dumnezeu este acesta un timp pentru râs şi pentru jucat? Sau timpul unui asemenea comportament vine abia după ce marea luptă s-a încheiat şi Dumnezeu a respins toate falsele acuzaţii aduse de către Satana? Când vom sta pe marea de cristal şi când biruinţa va fi deja câştigată va fi suficient timp pentru râs şi pentru jucat, dar astăzi nu este. Totul se leagă în mod simplu de ceea ce este potrivit şi se cuvine în timpul Zilei de ispăşire. Am citit anterior că Ziua ispăşirii a fost un timp al smeririi sufletului, al mărturisirii păcatelor şi al umblării umile înaintea lui Dumnezeu. Nu este plânsul şi bocitul un comportament mai potrivit acum decât râsul şi jucatul?
Noi am întârziat venirea Domnului Hristos cu mai bine de o sută de ani. Este vreun motiv de bucurie cu privire la aceasta? Am continuat istoria de suferinţă a acestui pământ cu mai mult de o sută de ani decât ar fi dorit Dumnezeu. Prin apatia noastră Laodiceană am contribuit la moartea a milioane de evrei în lagărele de exterminare ale lui Hitler. Este acesta cu adevărat un timp de sărbătoare? Oare ar trebui să ne lăudăm pentru marea lucrare a Bisericii Adventiste pretutindeni în lume? Oare ar trebui să privim înapoi în istoria noastră cu mândria realizărilor noastre? Sau acesta este un timp al plânsului înaintea Domnului din cauza vinovăţiei noastre în întârzierea planurilor lui Dumnezeu?
Răspunderea noastră în aceste privinţe nu trebuie să ne determine la o auto-flagelare inutilă ci la o remediere pozitivă a întregii situaţii. Este timpul să ne asigurăm că toate păcatele au fost curăţite din inima noastră. Este timpul să arătăm lumii cum operează cu adevărat guvernarea lui Dumnezeu. Eu nu mă refer la faptul de a fi nişte feţe lungi ci la faptul de a ne pocăi. Este o diferenţă imensă între aceste două concepte. Dacă suntem cu adevărat smeriţi şi umili înaintea lui Dumnezeu, în calitate de adventişti de ziua a şaptea, vom respecta anumite cerinţe care nu au fost impuse în perioadele anterioare ale istoriei pământului. Trăim în Ziua ispăşirii. Luăm parte la demonstraţia finală pe care Dumnezeu o face înaintea întregului univers cu privire la voinţa Sa ideală pentru omenire. Oare înţelegem noi aceste subiecte? Le prezentăm noi copiilor şi tinerilor noştri? Răspunsurile superficiale au încetat să fie mulţumitoare. De ce să nu intrăm direct în problema reală – biruinţa finală a lui Dumnezeu în marea luptă?

Raţiunea existenţei noastre

Raţiunea existenţei noastre ca adventişti de ziua a şaptea este ziua ispăşirii şi ispăşirea finală. Numele lui Dumnezeu este în pericol până când va putea demonstra că harul Său poate produce oameni care să-L iubească în mod desăvârşit, în permanenţă, fără rezerve sau întrebări, fără obiecţii şi raţionamente. Ei Îl iubesc pe Dumnezeu pur şi simplu pentru că El i-a iubit întâi. Şi vor dovedi în mod definitiv că iubirea conduce întotdeauna la ascultare şi că această iubire şi ascultare vor fi permanente.
Satana înfăţişează ostentativ şi neîncetat neascultarea noastră înaintea lui Dumnezeu ca dovadă a imposibilităţii unei ascultări desăvârşite, dar a fost nevoit să înceteze. Ispăşirea finală constituie metoda lui Dumnezeu de a dezminţi minciunile Satanei. El va curăţi mai întâi templul sufletului nostru, apoi va curăţi sanctuarul ceresc. Odată îndeplinită această lucrare, Adventismul şi-a „încheiat misiunea” şi poate merge acasă.
Satana luptă din greu să îndepărteze acest concept din mintea fiecărui adventist de ziua a şaptea, deoarece, dacă poate distruge conceptul acesta, poate anula misiunea încredinţată de Dumnezeu poporului Său în urmă cu 150 de ani şi poate întârzia multă vreme venirea Domnului Hristos. Trebuie să recunoaştem că Satana a avut succes într-o mare măsură. Va reuşi el şi în mintea ta? Va şterge el din conştiinţa ta conceptul acesta sau îl vei învinge şi vei face din ispăşirea finală obiectivul studiului tău şi centrul motivator al tuturor faptelor tale, de acum şi până la cea de a doua venire a lui Hristos?
Probabil că ar fi potrivit să încheiem acest studiu citând cuvintele unuia pe care Dumnezeu l-a chemat să contribuie la încheierea ispăşirii finale, cu mai bine de o sută de ani în urmă – A.T. Jones.
„Încheierea acestei lucrări […] în sanctuar este, în acelaşi timp, încheierea lucrării pentru oameni […]. Curăţirea sanctuarului se extinde asupra oamenilor şi îi implică în aceeaşi măsură în care implică sanctuarul în sine […]. Încheierea tainei lui Dumnezeu înseamnă sfârşitul lucrării Evangheliei […] îndepărtarea oricărei urme de păcat şi înlocuirea acestuia cu neprihănirea veşnică – plinătatea lui Hristos – înăuntrul fiecărui credincios; manifestarea exclusivă a lui Dumnezeu în viaţa tuturor celor ce cred în Isus […]. În sanctuarul de pe pământ fărădelegea nu putea fi curăţită, păcatul nu putea înceta să existe şi nici răscumpărarea nelegiuirii nu putea fi realizată, […] până când această lucrare nu era realizată în fiecare persoană care lua parte la serviciul sanctuarului […]. Sanctuarul pământesc nu putea fi curăţit atât timp cât în el se revărsa un val continuu de nelegiuiri, fărădelegi şi păcate, prin mărturisirile oamenilor şi prin lucrarea de mijlocire a preoţilor […]. Înainte ca sanctuarul să poată fi curăţit acest val trebuia să fie oprit de la sursă, din inima şi viaţa închinătorilor. Prin urmare, prima lucrare în cadrul curăţirii sanctuarului a fost curăţirea poporului […]. Jertfa, preoţia şi slujirea Domnului Hristos în sanctuarul adevărat îndepărtează păcatele pentru totdeauna şi cei care au fost sfinţiţi sunt desăvârşiţi pentru veşnicie,” (The Consacrated Way, pp. 113-119).

Dennis Priebe, Adevăruri uitate, 267 - 292.