[blockquote style="2"]Nu presupuneți că acesta este sfârșitul. Este doar începutul socotelilor. Aceasta este doar prima înghițitură, prima pregustare a unei cupe amare care ne va fi servită an de an până când o regenerare completă a sănătății noastre morale și a vigorii militare nu va avea loc și până când nu vom sta pentru libertatea noastră, ca în vremurile trecute.[/blockquote]
Acestea au fost cuvintele lui Winston Churchill, cu unsprezece luni înainte de izbucnirea ostilităților celui de al doilea război mondial. Pentru Europa anii ’30 au fost o perioadă de criză. Calmul era realitatea de zi cu zi. Fără îndoială, Adolf Hitler ar fi putut fi înlăturat dacă o acțiune decisivă ar fi fost luată imediat.
Dacă Hitler ar fi fost oprit la timp, declanșarea unui conflict mondial poate ar fi fost evitată, însă Europa pretindea pacea de parcă aceasta ar fi fost o moștenire a sa. Și chiar injustiția, chiar genocidul și expansiunea teritorială prin mijloace armate, poate nu ar fi fost posibilă, dacă vigilența majorității nu ar fi fost amorțită de delirul de grandoare că asemenea lucruri dezgustătoare nu sunt posibile. Ce trebuia ei să facă? Cei care luau în considerare dovezile destul de clare, chiar de sub nasul lor, erau expuși criticilor în cel mai rău mod posibil. Mobilul acțiunii lor era atacat, de parcă detractorii lor aveau cumva acces la resursele interioare ale minții lor. Era o poziție nepopulară, poziția luată de Winston Churchill, însă a fost cea corectă.
La doar șase luni înainte de război era o opinie generală în Anglia, în care doar șapte la sută din britanici îl vedeau pe Churchill ca posibil succesor al lui Neville Chamberlain, ca deținător a celei mai înalte funcții a coroanei în Regatul Unit.
Un timp dificil, o poziție dificilă. Noi am avut de asemenea, Munchen-urile noastre care au condus doar la conturarea acelor intenții de creștere a stăpânirii teritoriale asupra iubitei noastre Biserici Adventiste de Ziua a Șaptea. Potirul amar ne-a fost oferit an de an. Doar la jumătatea anilor ’30 am văzut cum anexarea Ruhr-ului a fost acceptată, cum unirea forțată a Austriei cu Germania a fost trecută cu vederea, cum luarea Sudeților a fost exonerată și ocuparea militară a Boemiei a fost iertată; tot astfel Adventiștii de Ziua a Șaptea vigilenți, atrag atenția asupra distrugerilor nemiloase a domeniilor doctrinare, una după alta, în timp ce strigătele lor de îngrijorare sunt oprite de atacurile necontenite, date de interpretări în întregime străine de motivele lor. Ar fi trebuit să fie luată o acțiune decisivă după prima înghițitură, cât de puține ar fi fost atunci urmările !
Nu este ușor să vorbești despre confruntare. Aceasta nu a fost ușor pentru Winston Churchill. Era un lucru foarte nepopular să faci așa. Nici astăzi nu este ușor, deoarece uneori noi avem de înfruntat pe cei ce sunt prietenii noștri, pe cei ce sunt asociații noștri. Ce vom face noi? Vom sta și vom veghea? Sau vom trece la acțiune?
Să ne îndreptăm spre Luca, capitolul patru. Isus a petrecut patruzeci de zile pregătindu-Se pentru confruntare. Curând, după cele patruzeci de zile de post, un înger de lumină I-a apărut în mijlocul pustietății. Îngerul s-a apropiat de Isus în starea sa slăbită și I-a zis:
„Deodată a venit la Mântuitorul, ca și cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva având înfățișarea de înger ceresc. El spunea că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună că postul lui Hristos se terminase. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna lui Avraam ca să nu-l jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulțumit de voința lui Hristos de a merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta a fost vestea adusă lui Isus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe neașteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul zise: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini». Deși înfățișarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte - «dacă ești Fiul lui Dumnezeu» - i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă Isus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primește îndoiala.” – Hristos lumina lumii, 118.
Ce a făcut Isus? El a răspuns:
„Este scris.”
Atunci Satan a venit din nou, de data aceasta renunțând la deghizare, la pretenții, a venit el însuși în propria sa înfățișare.
„Și Diavolul l-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărățiile lumii. Și Diavolul I-a zis: «Ție Îți voi da toată stăpânirea și strălucirea lor, căci mie îmi este dată și eu o dau oricui voiesc. Dacă te vei închina înaintea mea toată va fi a Ta.»” (Luca 4:5-7).
„Tu nu ai nevoie să treci prin suferința despre care tu crezi că este înaintea Ta. Există un drum ocolitor.”
„Și Isus răspunzând a zis: «Înapoia mea Satan! Este scris: ‘Să te închini lui Yahweh Elohimul tău și numai Lui să-I slujești.’»” Luca 4 :8.
Este aceasta confruntare? Da, este cu siguranță. Isus a confruntat provocarea Satanei cu privire la misiunea Sa. Satan a spus : „Eu am pentru tine o cale mult mai ușoară. Tu nu trebuie să faci ceva ce este prea greu pentru tine. Dumnezeu nu-Și tratează propriul Său Fiu în felul acesta.” Și Isus i-a zis : „Înapoia Mea, Satan.” Aceasta este confruntarea.
Să ne întoarcem în Vechiul Testament la 1 Regi 18 : 17-18.
„Abia a zărit Ahab pe Ilie și i-a zis: «Tu ești acela care tulburi pe Israel?» Și el i-a răspuns: «Nu eu am tulburat pe Israel; ci tu și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit poruncile lui Yahweh și te-ai dus după Baali.»”
Este aceasta confruntare? De această dată nu între Isus și Satan, ci între un profet al lui Dumnezeu și regele lui Israel. Priviți la versetul 21:
„Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul și a zis: «Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Yahweh este Dumnezeu, mergeți după El, iar dacă este Baal, mergeți după Baal! Poporul nu i-a răspuns un cuvânt.”
Era poporul asemenea europenilor în anii ’30 ? Poporul nu i-a răspuns un cuvânt. Închinarea la Baal a cucerit tot poporul Israel. În crânguri și în temple preoții jertfeau lui Baal, iar poporul a permis ca aceasta să se întâmple. Ei au rămas tăcuți, pentru că unii dintre conducători erau prieteni de-ai lor și ei nu doreau să le fie împotrivă. Acum ajungem la acest episod, unde un om a trebuit să stea împotriva regelui, a profeților lui Baal și a poporului și să-i mustre. Versetul patruzeci ne arată încheierea acestei confruntări:
„Puneți mâna pe prorocii lui Baal, le-a zis Ilie, nici unul să nu scape! Și au pus mâna pe ei. Ilie i-a coborât la pârâul Chison și i-a înjunghiat acolo.”
„Asemenea acțiune decisivă nu va fi deloc populară astăzi, dar Ilie, ca profet al Domnului, a știut ce trebuie să facă dacă dorea ca Israelul să fie salvat. Ilie a înfipt adânc toporul la rădăcina pomului.
Ierusalimul zăcea în ruine și Neemia a venit să reconstruiască zidurile sale. Neemia 4:1-3, spune:
„Când a auzit Sanbalat că ridicăm iarăși zidul, s-a mâniat și s-a supărat foarte tare. Și-a bătut joc de iudei și a zis înaintea fraților săi și înaintea ostașilor Samariei: «La ce lucrează acești iudei lipsiți de putere? Oare vor fi lăsați să lucreze? Oare vor aduce jertfe? Oare vor termina într-o zi ? Oare vor da ei viață unor pietre de înmormântare sub mormane de praf arse de foc?» Tobia amonitul era lângă el și a zis: «Să zidească numai! Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră.»”
Neemia continuă în versetele 14-15: „M-am uitat și ridicându-mă, am zis mai-marilor, căpeteniilor și celuilalt popor: «Nu vă temeți de ei! Aduceți-vă aminte de Domnul cel mare și înfricoșător și luptați pentru frații voștri și fiicele voastre, pentru soțiile voastre și pentru casele voastre.» Când au auzit vrăjmașii noștri că am fost înștiințați și că Dumnezeu le-a nimicit planul, ne-am întors cu toții la zid, fiecare la lucrarea lui.”
Confruntarea a desființat cacealmaua lor. Atunci ei au fost capabili să meargă din nou la zid deoarece ei nu au fost înfricoșați de pretențiile și de ridiculizarea venită din partea dușmanilor lor. Dar aceasta nu este întreaga poveste :
„Din partea oamenilor din popor şi din partea nevestelor lor s-au ridicat mari plângeri împotriva fraţilor lor Iudei. … Alţii ziceau: «Punem zălog ogoarele, viile şi casele noastre, ca să avem grâu în timpul foametei.» … Am hotărât să mustru pe cei mari şi pe dregători, şi le-am zis: ,,Ce! voi împrumutaţi cu camătă fraţilor voştri?» Şi am strâns în jurul meu o mare mulţime ….«Daţi-le înapoi astăzi ogoarele, viile, măslinii şi casele, şi a suta parte din argintul, din grâul, din mustul şi din untdelemnul, pe care l-aţi cerut de la ei ca dobândă». Ei au răspuns: «Le vom da înapoi, şi nu le vom cere nimic, vom face cum ai zis.» Atunci am chemat pe preoţi, înaintea cărora i-am pus să jure că îşi vor ţinea cuvântul. (Neemia 5:11-12).
Acolo se făcea nedreptate, în țara lui Iuda, chiar și după perioada captivității. Și Neemia a înfruntat acea nedreptate și a instaurat dreptatea în țară. Dar chiar și aceasta nu este finalul poveștii :
„Înainte de aceasta, preotul Eliaşib, care era pus peste cămările Casei Dumnezeului nostru, şi rudă cu Tobia, pregătise pentru el o cămară mare, unde puneau mai înainte darurile de mâncare, tămâia, uneltele, zeciuiala din grâu, din must, şi din untdelemn, părţile rânduite pentru Leviţi, cântăreţi şi uşieri, şi darurile ridicate pentru preoţi.” (Neemia 13:4-5)
Locul unde ei aduceau darurile poporului erau acum camerele speciale ale dușmanului poporului lui Dumnezeu, iar de supraveghere se ocupa una din familiile preoțești.
„Mi-a părut foarte rău, şi am aruncat afară din cămară toate lucrurile lui Tobia. Apoi am poruncit să se curăţească odăile, şi am pus iarăşi în ele uneltele Casei lui Dumnezeu, darurile de mâncare şi tămâia.” (versetele 8-9).
Neemia l-a aruncat afară pe Tobia din templu și a curățit camerele, și a decretat locul ca un loc sfânt pentru zeciuieli și daruri, pentru a fi depozitate acolo. Aceasta necesita curaj. El mai departe spune:
„Pe vremea aceasta am văzut în Iuda nişte oameni călcând la teasc în ziua Sabatului, aducând snopi, încărcând măgarii cu vin, struguri şi smochine, şi cu tot felul de lucruri, şi aducându-le la Ierusalim în ziua Sabatului. Şi i-am mustrat chiar în ziua când îşi vindeau mărfurile. …. Am mustrat pe mai marii lui Iuda, şi le-am zis: «Ce însemnează această faptă rea pe care o faceţi, pângărind ziua Sabatului? Oare n-au lucrat aşa părinţii voştri, şi nu din pricina aceasta a trimes Dumnezeul nostru toate aceste nenorociri peste noi şi peste cetatea aceasta? Şi voi aduceţi din nou mânia Lui împotriva lui Israel, pângărind Sabatul!»” (versetele 15, 17-18).
Din nou el îi înfruntă pe cei ce călcau Legea lui Dumnezeu și încurajau poporul să facă așa. Și un mic episod, ultimul, îl întâlnim în versetele 23-25:
„Tot pe vremea aceea, am văzut pe nişte Iudei, cari îşi luaseră neveste Asdodiene, Amonite şi Moabite. Jumătate din fiii lor vorbeau limba asdodiană, şi nu ştiau să vorbească limba evreiască; nu cunoşteau decât limba cutărui sau cutărui popor. I-am mustrat, şi i-am blestemat; am lovit pe unii din ei, le-am smuls părul, şi i-am pus să jure în Numele lui Dumnezeu, zicând: «Să nu vă daţi fetele după fiii lor, şi să nu luaţi fetele lor de neveste nici pentru fiii voştri, nici pentru voi.»”
Neemia a fost un om al confruntărilor. Noi îl putem găsi ca fiind chiar ofensator pentru majoritatea adventiștilor de ziua a șaptea de astăzi. Cu toate acestea, el a fost unul dintre cei mai mari lideri de după perioada captivității pe care l-a avut Israelul. Un om foarte, foarte credincios, un om al lui Dumnezeu. Însă el a luat o poziție împotriva dușmanilor, împotriva liderilor corupți, împotriva compatrioților lui care încălcau Legea, împotriva a orice Îl dezonora pe Dumnezeu, fără să conteze de unde ar fi fost acesta.
Isus, cel mai mare revelator al iubirii lui Dumnezeu și a harului pentru acest pământ, Cel a cărui spirit este îndelung răbdător și milos și în ultimă instanță rezonabil, a vorbit unele adevăruri tăioase poporului din vremea Sa :
„Atunci Isus a vorbit mulțimilor și ucenicilor Săi, zicând: Cărturarii și fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei păziți-le și faceți-le, dar după faptele lor să nu faceți ! Căci ei zic și nu fac, însă leagă sarcini apăsătoare și greu de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște. Toate faptele lor le fac ca să fie văzuți de oameni. Astfel își fac filacteriile late, își fac poalele veșmintelor cu ciucuri lungi; le place locul întâi în sinagogi; le plac plecăciunile prin piețe și să fie numiți de oameni : Rabi, Rabi…. Dar vai de voi, cărturari și farisei fățarnici, pentru că voi închideți oamenilor împărăția cerurilor; nici voi nu intrați în ea și nici pe cei care vor să intre, nu-i lăsați să intre.
Vai de voi cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi mâncați casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceți rugăciuni lungi; de aceea veți lua o pedeapsă mai mare. Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici, pentru că voi înconjurați marea și uscatul ca să faceți un prozelit, și când a devenit așa, faceți din el un fiu al Gheenei, de două ori mai rău decât voi înșivă….Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățați partea de afară a paharului și a farfuriei, dar înăuntru sunt pline de lăcomie și neorânduială.
Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurăție. Tot așa și voi: pe dinafară vă arătați oamenilor ca fiind drepți, dar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și fărădelege. Vai de voi cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele prorocilor, împodobiți gropile celor drepți, și ziceți: Dacă am fi fost noi în zilele părinților noștri, nu am fi fost părtași cu ei la sângele prorocilor. Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fiii celor care au omorât pe proroci. Voi deci, umpleți măsura părinților voștri. Șerpi, pui de vipere ! Cum veți scăpa de judecata Gheenei?” Matei 23 : 1-7, 13-15, 27-33.
Aceasta este confruntarea, fraților și surorilor, a Celui care a avut cea mai mare iubire în inima Sa mai mult decât orice om care a umblat pe acest pământ.
Este confruntarea un concept biblic? Acesta nu este unul ușor. Este unul pe care 90 % din adventiștii de ziua a șaptea vor prefera să nu-l menționeze. Sunt puțini cei ce iubesc confruntarea, ei sunt însă minoritari. Majoritatea dintre noi găsim acest lucru respingător, să stai împotriva unui prieten, unui coleg, unui lider și să-i spui NU.
Există pericole în confruntare, pericole reale. Este destul de ușor să exerciți spiritul lui Satan. Amărăciune, mânie, cinism, denunțare, căutarea fiecărui lucru rău care poate fi imaginat, dar aceasta nu este ceea ce a făcut Isus Hristos. Confruntarea lui Isus a fost făcută cu o inimă frântă. Este o diferență între a vedea și a plânge pentru păcatele făcute și exultarea în jurul ultimului scandal din biserica noastră. Este ușor să exerciți spiritul lui Satan și să gândim că noi urmăm exemplul lui Isus și Neemia.
O altă problemă este aceea că este ușor să judeci motivele, însă aceasta este domeniul lui Dumnezeu. Noi nu avem nicio modalitate de a vedea în mintea vreunui om. Tot ceea ce noi putem judeca sunt acțiunile, rezultatele, adevărul versus eroare. De aceea, trebuie să ne ținem gura închisă, sau noi vom cădea sub condamnarea lui Isus.
Pentru că există pericole în confruntare, înainte de a fi vreo confruntare de orice fel, ar trebui să fie multă rugăciune, sfătuire împreună, să fie studiu. Dar, frați și surori, haideți să nu evităm lupta din cauză că aceasta este neplăcută.
Ce ar trebui noi să confruntăm ? Ar trebui să înfruntăm lumescul care mătură totul în rândurile adventismului de ziua a șaptea, în toate părțile lumii. Satan a mărșăluit cu lumescul în multe departamente ale bisericii noastre, și noi nici măcar nu am vegheat cu atenție pentru a vedea câtă distrugere a provocat sufletelor noastre. Lumescul muzicii i-a deschis calea lui Satan să-și infiltreze muzica sa și „să o facă parte” a căii lui Dumnezeu. Acum cele două au fost amestecate împreună, astfel că suntem aproape neajutorați în a face diferența. Dacă această tendință ar fi fost confruntată în anii anteriori, noi nu ne-am confrunta cu aceste dificultăți astăzi.
La fel în cazul televiziunii și al producțiilor cinematografice, nu sunt prea mulți creștini născuți din nou care să producă filme la Hollywood sau la New York. Nu sunt prea mulți creștini născuți din nou care să hotărască care ar fi cele mai bune filme din punct de vedere moral și pe care tinerii noștri să le poată privi. Filmele lor sunt diferite de acelea preferate de creștini.
La fel este și cu distracția, cu ce ne petrecem noi timpul liber? Ce ne atrage nouă atenția? Am fi noi mândri și fericiți dacă L-am lua pe Isus Hristos cu noi în fiecare loc unde ne ducem să ne distrăm?
Este ușor să spui că hainele sunt doar o problemă de gust. Dar nimic nu este neutru. Satan nu va permite omenirii ca vreo practică inocentă a acesteia, să rămână inocentă. El va găsi o cale pentru a o corupe. El va găsi o cale pentru a-și impune ideile lui și să le încorporeze în ceea ce noi punem pe trupurile noastre, astfel ca mândria, gelozia, invidia și toate felurile de emoții și sentimente să apară și să iasă la iveală.
Da, ceea ce punem pe trupurile noastre este o decizie pentru sau împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce punem în interiorul corpurilor noastre este de asemenea o decizie, fie pentru sau împotriva Lui. Trupul este templul lui Dumnezeu, și cum ne vom raporta la acest templu este modalitatea în care ne raportăm la întreaga creație a lui Dumnezeu. Aceasta nu este o problemă personală; nu este o problemă privată. Este o problemă de bine și rău, de eroare sau adevăr, de controversa dintre Dumnezeu și Satana.
În 2 Timotei 4:10 se găsește una dintre cele mai triste afirmații ale lui Pavel : „Căci Dima din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit.” Mulți adventiști sunt pe cale să părăsească adevărul pentru că ei iubesc această lume din prezent. Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu și lumea aceasta, în același timp :
„Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor și mândria vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume.” (1 Ioan 2 : 15-16).
Aceasta acoperă întregul domeniu. Cum putea să fie Isus ispitit în toate lucrurile ca noi, dacă El nu a avut televizor, așa cum avem noi astăzi ? Deoarece, și în acea vreme exista pofta cărnii, dorința ochilor și mândria vieții peste tot în jurul Său și prin nașterea Sa în propriul lui trup, ca o țesătură care ține totul împreună. Toate ființele umane sunt testate în exact aceleași puncte.
Deși circumstanțele pot fi diferite și stimulii diferiți, ispitirile sunt toate la fel, pofta cărnii, dorința ochilor și mândria vieții. Noi trebuie să confruntăm pofta și mândria chiar aici, în propriile noastre vieți. Noi trebuie să le înfruntăm atunci când ne rănesc familiile, copiii și atunci când acestea fac rău bisericilor noastre. Acestea trebuie să fie confruntate.
Ce altceva mai trebuie să confruntăm ? Cred că, una din cele mai periculoase zone, chiar acum, pentru noi ca adventiști, este compromisul. Noi nu vom renunța la credința noastră, nu vom nega credința noastră, ci noi doar o vom valorifica puțin ; noi doar ne vom clinti un pic de la adevărul corect. Unele lucruri pot fi compromise, însă altele nu. Noi trebuie să înfruntăm compromiterea adevărului atât la membrii cât și la lideri.
O, cum dorim cu disperare să ne facem plăcuți ! Am obosit să tot fim denigrați ca sectă sau ca legaliști. Noi dorim să fim acceptați la cele mai mari întruniri ale altora care mărturisesc a fi creștini. Avem teamă de a fi numiți sectă și în multe, multe cazuri, noi permitem relațiilor cu publicul, să anuleze principiile noastre.
Noi nu trebuie să lăsăm ca dorința de a face un pas înainte să ne determine să călcăm în noroi. Trebuie să înfruntăm compromisul, frați și surori, pentru că într-un fel este deja târziu. Dar nu va fi prea târziu, dacă decidem să nu ne dăm bătuți. Trebuie să înfruntăm eroarea oriunde și sub orice formă aceasta apare.
Este posibil ca eu și tu să fim mântuiți crezând eronat, dacă noi credem cu sinceritate, și dacă lumina n-a ajuns la noi. Dar eu și tu nu putem niciodată să-L îndreptățim pe Dumnezeu și să încheiem domnia păcatului de pe această planetă, crezând și învățând eroarea. Și atâta vreme cât eroarea continuă să fie învățată, cu atât a doua venire a Domnului va întârzia mai mult. Pentru că Dumnezeu nu poate veni până când caracterul Său este revelat cuvânt cu cuvânt și experimentat de către poporul Lui. Doar adevărul poate îndreptăți numele lui Dumnezeu, iar noi, frați și surori, trebuie să confruntăm eroarea, ori de câte ori o întâlnim.
Ce fel de eroare ? Citiți Evrei 4 :15-16, pentru exemplificare :
„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”
Pe ce bază îndrăznim să venim în fața tronului? Pe baza faptului că Domnul nostru Isus Hristos a fost „ispitit în toate lucrurile ca și noi” și lupta prin care El a trecut a fost mult mai intensă decât a oricăruia dintre noi. Doar pe această bază Isus a biruit în controversa cu Satan. Dacă El ar fi evitat acest conflict, nimeni din univers nu ar fi dovedit vreodată că o ființă născută în această lume, cu o natură umană egoistă, ar putea să se supună vreodată Legii lui Dumnezeu. Și dacă Isus nu ar fi venit cu o natură umană căzută în această lume, nimeni nu ar fi dovedit vreodată că Satan este un mincinos, chiar în acest punct. Suntem cu un pas mai aproape de încheierea marii controverse decât a fost Adam atunci când s-a răzvrătit în Grădina Edenului.
Eroarea trebuie confruntată, frați și surori, dacă este vreo speranță a încheierii acestei controverse universale. Învățăturile despre Ellen G. White și principiile relative de interpretare și selecție folosite asupra scrierilor unui profet trebuie să fie confruntate. Ignorarea unor sfaturi deoarece acestea nu par a fi aplicabile timpului nostru, fiind expirate ca dată, trebuie să fie confruntată.
Faptul că ispășirea s-a sfârșit la cruce trebuie să fie confruntată. Deși jertfa a fost deplină pe Calvar, lucrarea de ispășire nu a fost completă, și nu va fi completă până când Hristos nu Își va termina lucrarea de curățire a sanctuarului ceresc. Noi trebuie să confruntăm erorile care neagă pietrele de hotar ale adevărurilor pe care le cunoaștem, cum ar fi timpul necazului lui Iacov, mesajul sanctuarului, curățirea sanctuarului și spălarea păcatelor. Aceste adevăruri constituie adventismul. Eliminați acestea și noi vom putea să închidem ușile. Aceste adevăruri trebuie să fie apărate. Poate Dumnezeu să ne dea biruința asupra tuturor păcatelor, chiar acum? Poate Dumnezeu să-mi asigure mie aceiași putere, aici și acum, pe care El I-a asigurat-o lui Isus Hristos?
Poate Dumnezeu găsi un întreg popor care va trăi pe toată suprafața pământului, care va fi loial în așa măsură pentru El, încât ei mai degrabă ar muri, decât să păcătuiască în vreun fel împotriva Lui? Poate Dumnezeu face aceasta? Cine poate trăi așa? Ai ajuns tu deja desăvârșit? Nu aceasta este problema. Poate Dumnezeu să facă aceasta? Aici este problema. Și dacă acest adevăr este negat, atunci această problemă ar trebui să fie confruntată.
F. D. Nichol, a scris în anul 1950 după o conferință biblică următoarele: „Doctrinele de bază ale acestei mișcări sunt țesute împreună. Ele nu sunt izolate, doctrine fără legătură unele cu altele, încât oricare dacă ar fi negată sau respinsă să nu producă daune celorlalte. Dimpotrivă, întreaga structură a adevărului este afectată, chiar dacă doar una dintre ele este atacată.” - Our Firm Foundation, vol. 2, 764. (Această carte a fost publicată în 1953 de către Review and Herald Publishing Association ).
Mesajul nostru este un mesaj integral. Mesajul adventismului nu poate fi separat și luat pe bucăți. Acest mesaj este unul unitar, un set de credințe interconectate care trebuie menținute împreună, sau ele cad toate împreună.
De asemenea, noi trebuie să înfruntăm apatia; poate cea mai mortală dintre toate problemele. Apatia – este așa de ușor să stai în spate și să lași pe altcineva să acționeze în locul tău. Poate cea mai periculoasă dintre toate problemele noastre este să lași pe altcineva să facă ceea ce poți face tu. Credem noi într-adevăr despre noi înșine că suntem bogați și că ne îmbogățim din ce în ce mai mult și că nu mai avem nevoie de nimic? Această întrebare merge până în profunzimea inimii, până la motivațiile interioare ale inimii:
„Dacă Dumnezeu detestă un păcat mai presus de altul, de care poporul Său se face vinovat, atunci acela este păcatul de a nu face nimic într-un caz de urgență. Indiferența și neutralitatea în crizele religioase este văzută de Dumnezeu la fel ca cea mai gravă crimă și este egală cu cel mai rău tip de ostilitate împotriva lui Dumnezeu.” Mărturii, vol. 3, 281.
Cel mai rău tip de ostilitate împotriva lui Dumnezeu rămâne nepăsarea deoarece nouă nu ne plac vărsările de sânge. Însă este o vărsare de sânge spirituală care are loc chiar acum, frați și surori. Însă noi nu dorim să fim implicați. Dacă Dumnezeu detestă cu oroare un păcat mai mult decât altul, aceasta nu are nimic de a face cu situația de urgență. Acum avem cel mai urgent moment din întreaga istorie a adventismului de ziua a șaptea.
Panteismul pălește pe lângă ceea ce este astăzi. Atacul asupra adevărului este o situație de necesitate deasupra tuturor celorlalte situații urgente. Vom face noi ceva? Noi trebuie să înfruntăm frica, frați și surori. Frica aceea care alimentează apatia. Frica cumplită este motivul ascuns care-i descurajează pe cei mai mulți dintre noi, să ia atitudine atunci când ar trebui să se confrunte.
Acest rău de necrezut, nu va fi oprit prin asigurări că totul este bine, că situația nu este atât de gravă, ori prin încercările de a găsi un teren comun imaginar și care nu a existat niciodată, la fel ca și chemarea pentru unitate printre cei iremediabil de reconciliat. Astfel de chemări încurajează doar înaintarea erorii care nu arată nicio ezitare în înaintarea sa constantă împotriva adevărului. Aceasta înaintează din „Ruhr” spre „Austria” către „Sudeți” și de acolo în „Boemia”, fără nici un strigăt de oprire, strigăt pierdut în urechile celor care ar putea acționa decisiv pentru oprirea valului răului care se revarsă peste maluri. Trebuie ca oamenii lui Dumnezeu să aștepte un prilej asemănător cu cel de dinaintea invadării Poloniei, înainte de a da o lovitură decisivă pentru a opri aceste valuri consecutive de eroare?
„Orice întârziere, orice adaptare cu cei care schimbă și deformează adevărurile doctrinale stabilite, cu cei care au caracteristici distincte, toate implică pierderi omenești. Nu pierderea vieții fizice, ca pe câmpul de luptă, ci pierderea vieții veșnice. Îndrăznim noi să negociem destinele veșnice ale tinerilor noștri favorizând avansarea acelora a căror loialitate este cu siguranță străină de adventiștii de ziua a șaptea? Va fi justificat prețul îngrozitor? Nu ne mai putem complace în picoteala de biserică sau în automulțumirea laodiceană. Chemarea este la arme. Regele cheamă voluntari. În această armată nu va fi un singur recrut. Toți voluntarii trebuie să treacă un test medical sever pentru a determina prezența unei sănătăți morale și a unei vigori militare. Conducătorii lor trebuie să cunoască înaintarea acestei alianțe rele. Prima dată, trebuie menținute pozițiile prezente, și atunci terenul pierdut trebuie recuperat până când va fi o capitulare completă a dușmanului.
Atunci se va putea spune că am luat poziție pentru libertate ca în timpurile de mult apuse. Dacă putem învăța ceva din istorie, inclusiv din istoria celui de al doilea război mondial și a perioadei de dinaintea acestuia este că întotdeauna compromisul aduce dezastrul.
Cu toată dragostea lui Isus, toată preocuparea lui Neemia și cu tot curajul lui Ilie, noi trebuie să ne încleștăm brațele și să spunem: Pe aici nu se trece! Prin harul lui Dumnezeu, veniți să facem așa!
de HARVEY STECK
ZA:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
David Ionita:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Robert Neacsu:
a comentat la: Despre sanctuar