De ce Desmond Ford a greșit cu privire la sanctuar? – partea a 2-a

Lista de mai jos este un rezumat al punctelor principale susţinute de Desmond Ford şi simpatizanţii lui privitor la doctrina sanctuarului, din perioada în care s-a aflat la Glancier View şi anii care au urmat de atunci:

  1. Centrul atenţiei în judecata şi curăţirea sanctuarului din Daniel 7 şi 8 nu este poporul lui Dumnezeu, ci duşmanii lor.[1]
  2. Principiul an-zi duce lipsă de un suport biblic clar.[2]
  3. Cuvântul „curăţit” nu este o traducere corectă a lui Daniel 8:14.[3]
  4. Antioh Epifanul a fost principalul, dacă nu singurul, care a împlinit profeţia cornului mic din Daniel 7 şi 8.[4]
  5. Cartea Evrei ne învaţă că Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc când a fost înălţat la cer.[5]
  6. Biblia nu învaţă că sanctuarul ceresc are doua încăperi, nici că lucrarea lui Isus în cer are două faze.[6]
  7. Faza „dincolo de perdea” din cartea Evrei se referă la cea de-a doua perdea sau intrarea în sfânta sfintelor.[7]
  8. Adventiştii de ziua a şaptea greşesc când învaţă că sângele jertfei murdăreşte sanctuarul, fie că se referă la cel de pe pământ sau la cel din cer.[8]
  9. Scrierile lui Ellen White nu au nicio autoritate de drept în lămurirea controverselor doctrinale dinăuntrul bisericii.[9]
  10. Doctrina sanctuarului, aşa cum a fost învăţată în trecut de adventiştii de ziua a şaptea, contrazice svanghelia păcii din Noul Testament.[10]

Pentru cei care doresc un răspuns aprofundat la provocările adresate sanctuarului aşa cum au fost menţionate anterior şi altor provocări asociate acestora, autorul de aici a pregătit o serie din trei părţi intitulată Doctrina sanctuarului: culturală sau biblică?[11]scrisă ca răspuns la Doctrina culturală a adventiştilor de ziua a şaptea a fostului pastor adventist Dale Ratzlaff.[12] Argumentele care urmează sunt pentru cei care caută răspunsuri simplificate.

Răspunsuri

  1. Centrul atenţiei în judecata şi curăţirea sanctuarului din Daniel 7 şi 8 nu este poporul lui Dumnezeu, ci duşmanii lor.

Judecata divină din Scriptură, fie că este în Vechiul sau în Noul Testament, are în întregime scopul de a determina cine este de partea Domnului şi cine nu. Judecata din Daniel 7 şi 8 nu diferă. Daniel 12:1 spune clar că eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu depinde de găsirea numelui lor în cartea lui Dumnezeu:

„Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit (în KJV „eliberat”) şi anume oricine va fi găsit scris în carte.”

Daniel 7:9-10 este singurul loc unde în Daniel se mai face referire la cărţile cereşti. Cartea descrisă în Daniel 12:1 se dovedeşte a fi aceeaşi cu cea la care Moise s-a referit, când s-a rugat dorind să dea propriul suflet la schimb pentru poporul său încăpăţânat: „Şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!” (Exodul 32:32). Dumnezeu îi răspunde atunci lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea” (versetul 33). În alte părţi, Biblia numeşte această carte, cartea vieţii (Filipeni 4:3; Apocalipsa 3:5; 13:8; 20:12,15; 21:27; 22:19).

Dacă singurii care vor fi la final eliberaţi din poporul lui Dumnezeu sunt cei găsiţi „scrişi în carte” (Daniel 12:1) şi dacă reabilitarea poporului lui Dumnezeu din Daniel 7 – care urmează deschiderii cărţilor (versetul 10) – are ca rezultat luarea în posesie a „împărăţiei veşnice” (versetul 27), este evident că biruinţa sfinţilor, atât din capitolul 7, cât şi din capitolul 12, se referă la acelaşi eveniment de la sfârşitul timpului. Aceasta înseamnă că judecata de la sfârşitul timpului, descrisă aici ,implică cu siguranţă identificarea celor din poporul declarat al lui Dumnezeu care sunt potriviţi pentru viaţa veşnică.

Cartea Apocalipsei arată clar care sunt condiţiile pentru a fi păstrat în cartea vieţii lui Dumnezeu:

„Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apocalipsa 3:5).

Să ne amintim, de asemenea, că puterea micului corn, a cărui identificare drept Roma papală se potriveşte clar cu dovezile biblice şi istorice corespunzătoare, declară credincioşie faţă de Dumnezeu. La fel ca cei pe care îi persecută, se pretinde a fi creştin. Întocmai ca Ziua Ispăşirii din vechime, judecata de la sfârşitul timpului stabileşte cine, dintre cei care pretind că sunt loiali lui Dumnezeu, sunt cu adevărat ai Săi. Şi la fel cum cei găsiţi neloiali în ritualul din vechime erau îndepărtaţi din poporul lui Dumnezeu (Leviticul 23:27-29), tot aşa şi puterea micului corn îşi va vedea declaraţiile de credincioşie dărâmate şi va fi complet distrusă (Daniel 7:11, 26).

  1. Principiul an-zi duce lipsă de un suport biblic clar.

Înainte de toate, este clar că Daniel capitolele 7, 8 şi 9 sunt foarte pline de simboluri. Fiare ciudate, coaste, multe capete şi coarne remarcabile – ridicându-se din vânturi şi valuri agitate – reprezintă împăraţi şi împărăţii (Daniel 7:17,23-24; 8:20-23). Prin urmare, este absolut logic ca şi perioadele de timp din aceste capitole  (Daniel 7:25; 8:14; 9:24-27) – care, la fel ca pasajele paralele din Apocalipsa (12:6, 14;13:5), se întind de-a lungul secolelor – să fie simbolice.

Profeţia de şaptezeci de săptămâni din Daniel 9:24-27 dă o claritate uimitoare folosirii zilelor ca simboluri pentru ani. Cuvintele traduse ca „săptămâni” în acest pasaj sunt folosite în mod repetat în Vechiul Testament cu referire la o perioadă de şapte zile (Geneza 29:27-28; Exodul 34:22; Numeri 28:26; Deuteronomul 16:9, 10, 16; 2 Cronici 8:13; Ieremia 5:24; Ezechiel 45:21; Daniel 10:2). Drept urmare, deşi cuvântul „zile” nu este găsit expres în Daniel 9:24-27, cuvântul „săptămâni” arată clar că se referă la zile şi că aceste zile sunt folosite pentru a reprezenta ani. Versiunea Standard Revizuită (lb. engl.) chiar traduce versetul 24 astfel: „şaptezeci de săptămâni de ani”.

Mai mult decât atât, doar înţelegând aceste săptămâni ca perioade a câte şapte ani, această profeţie ar putea fi extinsă la vremea lui „Unsul, Cârmuitorul” (versetul 25). Şi numai dacă perioada de timp începe cu decretul promulgat în 457 î. Hr., s-ar putea ajunge la vremea lui Mesia. Acest simplu fapt lămureşte concludent două aspecte: (1) îndoielile cu privire la identitatea dintre decretul lui Artarxerxe din 457 şi cel la care Daniel 9:25 se referă şi (2) întrebarea dacă săptămânile din acest pasaj se referă la săptămâni sau ani. Doar dacă perioada de timp începe în 457 şi doar dacă săptămânile reprezintă perioade a câte şapte ani, profeţia poate ajunge la vremea lui Isus, Mesia.

Numeri 14:34 şi Ezechiel 4:6 oferă dovezi care susţin acest principiu. Fiecare dintre aceste perioade în care zilele simbolizează ani, la fel ca cele din Daniel şi Apocalipsa, descriu perioade în care poporul lui Dumnezeu a străbătut un timp întunecat de exil, apostazie, persecuţie sau chiar combinaţii între cele trei, ieşind la final triumfător. Folosirea acestor pasaje din Numeri şi Ezechiel pentru a stabili principiul an-zi este, prin urmare, în armonie deplină cu tema profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa, interpretate în acest fel.

  1. Cuvântul „curăţit” nu este o traducere corectă a lui Daniel 8:14

Cuvântul tradus „curăţit” din Daniel 8:14 este în ebraică „nisdaq”, o formă a cuvântului „sadaq” care înseamnă „a îndreptăţi”. În mai multe pasaje poetice ale Vechiulul Testament, în care rima ţine mai degrabă de transmiterea mesajului, decât de sunet, cuvântul „sadaq” este folosit ca sinonim pentru „taher” – cuvântul pentru „curățit” folosit pentru a descrie curăţirea sanctuarului pământesc din Leviticul 16 (a se vedea şi Iov 4:17; 17:9; Psalmii 19:9; Eclesiastul 9:2). Acest aspect este clarificat în contiuare de Septuaginta – Vechiul Testament în greacă –, unde cuvântul pentru curăţirea din Daniel 8:14 şi Leviticul 16 este acelaşi cu cel folosit în Evrei 9:23, care vorbeşte despre sanctuarul ceresc care va fi curăţit cu „jertfe mai bune”[13].

Un motiv, deseori neobservat, pentru care Desmond Ford şi cei care gândesc la fel ca el refuză să considere „curăţit” o traducere potrivită pentru Daniel 8:14, este insistenţa cu care accentuează că în Scriptură cuvântul „îndreptăţit” înseamnă doar a declara neprihănit, nu a face neprihănit[14] – cu alte cuvinte, a curăţi. O astfel de definiţie îngustă a îndreptăţirii, este problematică sub mai multe aspecte, printre care demn de luat în seamă este adevărul biblic că atunci când Dumnezeu declară un lucru ca fiind într-un fel, ca la creaţie, lucrul devine întocmai (Geneza 1:3; Psalmi 33:9; Matei 8:3).

Articol înrudit: Fiind îndreptățiți

  1. Antioh Epifanul a fost principalul, dacă nu singurul, care a împlinit profeţia cornului mic din Daniel 7 şi 8

Antioh al IV-lea Epifanul, al şaptelea rege al dinastiei seleucide a Siriei elene, nu poate îndeplini în niciun caz condiţia stabilită în Daniel pentru puterea persecutoare a cornului cel mic. Paralela dintre succesiunea de împărăţii din Daniel 7 şi cea din Daniel 8 este prin sine însăşi suficientă pentru a exclude această posibilitate. Antioh a fost parte a Imperiului Grec, reprezentat în Daniel 7 de pardosul cu patru aripi şi patru capete, după care o altă împărăţie (Roma) avea să se ridice, urmată de cele zece triburi care au cucerit Roma, iar la final intră în scenă cornul cel mic, care smulge trei dintre cele zece triburi şi îşi impune propria putere (Daniel 7:6-8, 23-24).

Deşi Daniel 8 prescurtează, într-o anumită măsură, succesiunea capitolului 7, detaliul important găsit în capitolul 7 face imposibil ca micul corn să apară în istorie înainte de instaurarea şi căderea celei de-a patra împărăţii din această listă. În vremea lui Antioh, Roma nu reuşise încă să supună complet împărăţiile greceşti şi cu siguranţă nu era nici măcar aproape de a fi cucerită de triburile barbare care sunt reprezenate de cele zece degete de la picioare din Daniel 2 şi cele zece coarne din Daniel 7.

Mai mult, cornul cel mic descris în Daniel 8 are o putere care „s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată” (versetul 9). Antioh nu s-a mărit „nespus de mult” în nici una dintre aceste direcţii, având parte de înfrângere oriîncotro s-a întors.[15] Roma, prin contrast, a făcut exact ceea ce versetul de mai sus prezintă.

În plus, Isus a declarat că „urâciunea pustiirii” descrisă de Daniel era încă în viitor față de ziua Lui (Matei 24:15), la aproape două secole de când Antioh Epifanul nu mai era, deoarece murise. Identificarea acestei puteri ca fiind Roma (întâi păgână, apoi papală) corespunde cu firul general al istoriei profetice aşa cum este arătat în Daniel şi Apocalipsa, dar şi cu profeţia-cheie a Domnului nostru.

Dar mai presus de toate, Daniel arată că prăbuşirea cornului cel mic are loc simultan cu instaurarea Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu, luarea ei în stăpânire de sfinţi şi slujirea şi ascultarea Domnului de către toate neamurile (Daniel 7:26-27). Domnia lui Antioh Epifanul (care nu a fost de lungă durată) s-a terminat cu mai mult de 2.100 ani în urmă şi fără ca sfinţii să ia în stăpânire o împărăţie veşnică sau ca întreaga lume să recunoască autoritatea lui Dumnezeu. În acelaşi sens, îngerul îi declară lui Daniel în capitolul 8: „Înțelege, o, fiul omului, că pentru timpul sfârșitului este viziunea!” (versetul 17, KJV). Cu alte cuvinte, evenimentele din această viziune trebuie că se întind până la ultimele zile ale istoriei umane. Puterea în discuție,  a cărei răsturnare nu are loc până la timpul sfârşitului (Daniel 7:26-27), nu ar putea să se refere la Antioh al IV-lea Epifanul în nicio circumstanță.

  1. Cartea Evrei ne învaţă că Hristos a intrat în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc la înălțarea Sa.

Pasajul avut în vedere este Evrei 9:12:

„Și a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt (în KJV - „locul sfânt”) nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică”

Expresia tradusă în acest verset cu „locul sfânt” este „ta hagia”, care reprezintă forma de plural a cuvântului folosit în acest context cu referire atât la sanctuarul ceresc, cât şi la cel pământesc. Literal, această expresie înseamnă „locurile sfinte”, motiv pentru care versiunea New English o traduce cu „sanctuar”  – cea mai riguroasă traducere a ceea ce textul în greacă spune.

Mai devreme, în acelaşi capitol, se face referire la „locul preasfânt” prin expresia în greacă „hagia hagion” – singura referire la numele locului preasfânt (sau sfânta sfintelor), găsită în Noul Testament. Dacă Pavel dorea să-i trimită pe credincioşi cu gândul la sfânta sfintelor în versetul 12, această sintagmă ar fi fost cu siguranţă regăsită în locul cuvântului ambiguu pe care l-a folosit.

În acest pasaj Pavel face o paralelă, nu între înălţarea lui Hristos şi Ziua Ispăşirii din vechime – aşa cum pretind criticii doctrinei Sanctuarului[16] - ci între sfinţirea taberanacolului din pustie, de către Moise şi Aaron, şi sfinţirea sanctuarului ceresc de către Isus. În versetele 18-21 el scrie:

„De aceea, nici întâiul legământ n-a fost sfinţit fără sânge. Şi, într-adevăr, Moise, după ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, a luat sânge de viţei şi de ţapi, cu apă, lână stacojie şi isop, a stropit cartea şi tot norodul  şi a zis: «Acesta este sângele legământului care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi». De asemenea, a stropit cu sânge Cortul şi toate vasele pentru slujbă.”

Prin contrast, citim în versetul 12 că Isus a sfinţit sanctuarul ceresc „nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său”. Acest lucru nu înseamnă în niciun caz că lucrarea din cer a Domnului nostru, începută la înălţarea Lui, e o paralelă a lucrării marelui preot din Ziua Ispăşirii. Mai degrabă, paralela este între inaugurarea sanctuarului vechi testamentar de pe pământ şi cea a sanctuarului nou testamentar din cer.

  1. Biblia nu învaţă că sanctuarul ceresc are două încăperi, nici că lucrarea lui Isus în cer are două faze.

Biblia afirmă clar că atunci când Moise a făcut sanctuarul în pustie, l-a făcut în conformitate cu modelul pe care Dumnezeu i l-a arătat. Cartea Evrei declară:

„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt (în KJV – „sanctuarului”) şi al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul… Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după lege. Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă Cortul: «Ia seama», i s-a zis, «să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte.»”  (Evrei 8:1-2, 4-5)

Evrei 9:23 descrie sanctuarul pământesc ca fiind „chipurile (în KJV - „modelele”) lucrurilor care sunt în ceruri”. Iar în cartea Apocalipsei citim despre lucrarea lui Hristos printre cele şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:12; 4:5) şi la altarul tămâierii de aur (Apocalipsa 8:3). Dar până în capitolul 11, nu vedem sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc deschisă – când este timpul să înceapă judecata celor morţi (versetele 18-19).

La fel de important este faptul că, odată ce planul de mântuire este înfăptuit şi Noul Ierusalim adus pe pământ, apostolul Ioan declară despre cetarea sfântă:

„În cetate nu am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei.” (Apocalipsa 21:22)

Dacă templul descris anterior în Apocalipsa este doar simbolic, nu ar avea niciun sens ca profetul să spună că nu-l mai vede atunci când cerul şi pământul sunt recreate. În mod evident, templul era necesar atunci când istoria răscumpărării şi a marii lupte era în desfăşurare. Din momentul în care conflictul s-a încheiat, nu mai este nevoie de templu.

Aici găsim cea mai clară dovadă biblică, atât pentru sanctuarul ceresc cu cele două încăperi, cât şi pentru cele două faze ale lucării reprezentate prin aceste încăperi.

  1. Faza „dincolo de perdea” din cartea Evrei se referă la cea de-a doua perdea sau intrarea în sfânta sfintelor

Cuvântul pentru perdea din Noul Testament, cuvântul grecesc „katapetasma”, este folosit în Vechiul Testament grecesc cu referire la toate cele trei perdele din sanctuarul pământesc – perdeaua de la intrarea în curte, perdeaua de la intrarea în sfânta şi perdeaua dinaintea sfintei sfintelor. (Exodul 38:18; 39:40; Leviticul 16:2, 12, 15; 21:23; Numeri 3:26; 4:26; 18:7). Nicio dovadă biblică nu susţine că atunci când cuvântul este ataşat de prepoziţii precum „dincolo”, „în afara” sau „înaintea” trebuie să se refere automat la perdeaua dintre prima şi a doua încăpere a sanctuarului.

Unul dintre textele menţionate anterior – Numeri 18:7 – se referă evident la perdeaua dinaintea sfintei:

„Tu (Aaron) şi fiii tăi împreună cu tine, să păziţi slujbele preoţiei voastre în tot ce priveşte altarul şi tot ce este dincolo de perdea (KJV): aceasta este slujba pe care o veţi face.”

În context, altarul descris aici (a se vedea versetul 3) se referă la altarul pentru arderile de tot din curte. Expresia „dincolo de perdea” din versetul de mai sus se referă la toate celelalte obiecte din sanctuar care nu se găsesc în curte, ceea ce ar însemna tot ce se află în spatele perdelei sfintei, evident inclusiv în sfânta sfintelor.

Prin urmare, Ellen White nu este în niciun caz în neconcordanţă cu Scriptura când scrie că „dincolo de perdea” în Evrei 6:19 se referă la intrarea în prima încăpere a sanctuarului ceresc.[17]

  1. Adventiştii de ziua a şaptea greşesc când învaţă că sângele jertfei murdăreşte sanctuarul, fie că se referă la cel de pe pământ sau din cer

Adventiştii de ziua a şaptea niciodată nu au învăţat că sângele jerfei murdărea oricare dintre sanctuare. În schimb, păcatul transferat prin sânge asupra sanctuarului murdăreşte. Ellen White face lucrurile cât de poate de clare în următoarea declaraţie:

„După cum în vechime păcatele poporului erau transferate simbolic asupra sanctuarului pământesc, prin sângele jertfei pentru păcat, și păcatele noastre sunt transferate, în fapt, asupra sanctuarului ceresc, prin sângele lui Hristos. După cum curățirea tipică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor cu care fusese mânjit, la fel și curățirea antitipică a celui ceresc trebuie îndeplinită prin îndepărtarea, sau ștergerea, păcatelor înregistrate acolo.”[18]

Ideea aceasta este uşor de ilustrat. Când fac duş în fiecare dimineaţă, apa din robinet transferă mizeria de la corpul meu pe cabina de duş. Nu apa face ca acea cabină de duş să fie murdară, ci mizeria spălată de pe corpul meu. De aceea, la fiecare câteva săptămâni, cabina de duş trebuie curăţită. Nu din cauza apei folosite la spălare, ci din cauza mizeriei transferate pe cabină de către apă.

Acelaşi lucru este adevărat despre sângele lui Hristos, păcatele noastre şi sanctuarul ceresc.

  1. Scrierile lui Ellen White nu au nicio autoritate de drept în lămurirea controverselor doctrinale dinăuntrul bisericii.

Dacă se stabileşte, pe baza dovezilor biblice, că Ellen White avea adevăratul dar al profeţiei, rolul ei de autoritate în lămurirea disputelor spirituale, de orice fel, este dincolo de orice îndoială. Dacă, pe de altă parte, ea nu trece unul sau mai multe teste ale profeţilor, găsite în Scriptură, ea nu are nicio autoritate de niciun fel.

Mai mult, din raportul Bibliei reiese clar că alţi profeţi au dat mărturii cu valoare de autoritate legat de ceea ce Dumnezeu poruncea, pe lângă mărturiile celor ale căror scrieri au fost incluse în canonul biblic. Personaje ca Debora, Natan, Gad, Ilie, Elisei, Hulda şi Ioan Botezătorul ne vin repede în minte. Scriptura chiar menţionează cărţi profetice scrise de unele dintre aceste persoane (a se vedea 1 Cronici 29:29; 2 Cronici 9:29; 12:15; 13:22). Nu poate fi găsită nicio dovadă biblică care să demonstreze că profeţii numiţi ulterior canonici au avut o autoritate superioară pentru comunitatea credinioşilor faţă de autoritatea celor neconsideraţi canonici. Un profet nu are autoritate pentru că este sau nu canonic. Mai degrabă, un profet devine canonic pentru că el sau ea, are autoritate.

Dacă Ellen White este în fapt un profet adevărat, sfatul ei în probleme de doctrină, închinare, stil de viaţă şi toate celelalte este sfatul lui Dumnezeu însuşi. Şi în timp ce scrierile ei nu conţin niciun adevăr sau principiu care să nu poată fi întâlnit în Biblie, ea arată clar că în acele scrieri Dumnezeu a însărcinat-o să vorbească cu autoritate bisericii Sale, despre ce este adevăr şi ce este eroare:

„În acel Cuvânt (Biblia) a făgăduit Dumnezeu să dea viziuni în «zilele de pe urmă»; nu pentru o nouă regulă a credinței, ci pentru mângâierea poporului Său și pentru a-i îndrepta pe cei care se rătăcesc de la adevărul Bibliei.”[19]

„Domnul mi-a dat multă lumină și doresc ca poporul să o aibă, deoarece aceasta este învățătura pe care Domnul mi-a dat-o pentru poporul Său. Este o lumină pe care trebuie să o aibă, învățătură peste învățătură, învățătură peste învățătură, puțin aici, puțin acolo. Acum trebuie să-i fie prezentată poporului, deoarece a fost dată pentru a corecta ideile false care duc la amăgire și pentru a preciza care este adevărul.”[20]

„Greșeli serioase în doctrină și practică erau nutrite (…) Dumnezeu mi-a descoperit în viziune aceste greșeli și m-a trimis la acești copii greșiți să le condamn.”[21]

Dacă scrierile lui Ellen White contrazic în vreun loc Scriptura, afirmaţiile de mai sus îşi pierd orice drept asupra conştiinţei credincioşilor. Dar dacă învăţăturile ei se armonizează cu Scriptura, nu mai este nevoie de niciun argument suplimentar pentru a dovedi că scrierile lui Ellen White au autoritate în lămurirea controverselor doctrinale, liturgice şi de comportament din biserica contemporană.

Atât în lucrarea prezentă, cât şi în cea recomandată anterior, mai extinsă[22], dovezile ar trebui să fie suficiente pentru a demonstra că fundamentul solid pentru doctrina adventistă a sanctuarului este regăsit în Biblie, în ciuda pretenţiilor criticilor că această doctrină se întemeiază mai ales pe teologia lui Ellen White. Orice este afirmat sau explicat în scrierile lui Ellen White cu privire la acest punct de doctrină adventistă de ziua a şaptea, sau oricare alt punct, este în primul rând şi cel mai important, fundamentat pe Biblie.

  1. Doctrina sanctuarului, aşa cum a fost învăţată în trecut de adventiştii de ziua a şaptea, contrazice evanghelia păcii din Noul Testament.

Cei care ridică această acuzaţie au respins ei înşişi evanghelia păcii din Noul Testament (sau mai degrabă, din Biblie). Cei care resping mesajul adventist al sanctuarului pe baza presupusei contraziceri cu evanghelia, susţin că această „evanghelie” include:

  1. Păcatul original – ideea că toţi oamenii sunt condamnaţi la naştere din cauza păcatului lui Adam, chiar înainte de a lua o decizie păcătoasă.[23]
  2. Ideea că Isus, în umanitatea Sa, a luat natura nepăcătoasă a lui Adam aşa cum era ea înainte de cădere.[24]
  3. Ideea că mântuirea credinciosului se bazează doar pe îndreptăţire.[25]
  4. Ideea că îndreptăţirea, sau iertarea, implică doar o declaraţie legală şi nu o schimbare interioară.[26]
  5. Ideea că prin chiar puterea împărtăşită a Duhului Sfânt, ascultarea fără de păcat rămâne imposibilă pentru credincios aici, pe pământ.[27]

În contrast cu ideile enumerate anterior, Biblia învaţă că fiinţele omeneşti devin păcătoase printr-un act al voinţei (Ezechiel 18:20; Romani 5:12; Iacov 1:14-15; 4:17), nu din cauza unei stări involuntare de condamnare primită la naştere. De asemenea, Scriptura ne asigură că Isus, la încarnarea Sa, a luat aceeaşi natură carnală pe care fiecare dintre noi o moşteneşte, cu pasiunile şi dorinţele inerente (Romani 1:3; 8:3-4; Evrei 2:14,16-17).

La fel de clară este învăţătura biblică conform căreia credincioşii sunt salvaţi atât prin îndreptăţire (Romani 3:24; Efeseni 1:7), cât şi prin sfinţire (2 Tesaloniceni 2:13), prin lucrarea lui Hristos în noi (Tit 3:5), la fel de mult ca şi prin lucrarea Lui pentru noi (2 Corinteni 5:21). Biblia învaţă, de asemenea, că Dumnezeu refuză să învinovățească numai pe cel „în duhul căruia nu este viclenie” (Psalmii 32:2) şi că pentru a primi iertarea lui Dumnezeu, păcatul trebuie să fie părăsit şi nu doar mărturisit (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7).

Mai presus de toate, Scriptura învaţă, fără să facă concesii, că prin harul lui Dumnezeu care converteşte şi sfinţeşte, întregul păcat poate şi va fi eliminat din vieţile creştinilor consacraţi (Psalmii 4:4; 119:1-3,11; Ţefania 3:13; Ioan 8:11; Romani 6:14; 8:4,13; 1 Corinteni 15:34; 2 Corinteni 7:1; Efeseni 5:27; Filipeni. 4:13; 1 Tesaloniceni 5:23; 1 Petru 2:21-22; 4:1; 2 Petru 3:10-14; 1 Ioan 1:7,9; 2:1; 3:2-3; Iuda 24; Apocalipsa 3:21; 14:5).

Pe scurt, evanghelia conform Sfintei Scripturi nu este aceeaşi cu evanghelia conform creștinismului evanghelic. Cea din urmă aşa-zisă „evanghelie”, care declară greşite şi condamnă doctrinele adventiste principale, nu se regăseşte în Biblie. Adevărata evanghelie a Scripturii, formulată în pasajele de mai sus, este în mod complet şi deplin în armonie cu doctrina biblică a lucrării lui Hristos din sanctuarul ceresc, culminând cu judecata finală de cercetare a credincioşilor declaraţi. Doar falsa evanghelie a evanghelismului clasic, lipsită în cea mai mare parte de confirmarea Bibliei, este cea care se află în conflict cu doctrina sanctuarului, aşa cum a fost ea învăţată de-a lungul istoriei de adventiştii de ziua a şaptea.

Vezi întreaga serie a acestui subiect.

Note de subsol:

[1] Desmond Ford, Noel Mason şi Brad McIntyre, „Who’s On Trial in Daniel 7?” Good News for Adventists (Auburn, CA: Good News Unlimited, 2005), pp. 28-30; Dale Ratzlaff, The Cultic Doctrine of Seventh-day Adventists: An Evangelical Resource/An Appeal to SDA Leadership (Sedona, AZ: Life Assurance Ministries, 1996), p. 180

[2] D. Ford, Good News for Adventists, pp. 32,52; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 176-177

[3] D. Ford, N. Mason, B. McIntyre, „Constant Debate Over Daniel 8,” Good News for Adventists, pp. 32-33; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, p. 179

[4] Desmond Ford, Daniel 8:14, the Day of Atonement, and the Investigative Judgment (Castleberry, FL: Euangelion Press, 1980), pp. 234-239; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 169-172

[5]D. Ford, N. Mason şi B. McIntyre, „A «Better» Interpretation of Hebrews 9,” Good News for Adventists, pp. 37-39; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, p. 210

[6] D. Ford, N. Mason şi B. McIntyre, Good News for Adventists, pp. 38-39, 52-53

[7] D. Ford,  N. Mason şi B. McIntyre, Good News for Adventists, p. 52; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 173-175

[8] D. Ford, N. Mason şi B. McIntyre,  Good News for Adventists, p. 52; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 207-208

[9] D. Ford, Daniel 8:14, pp. 335-399,A-238-245; Good News for Adventists, p. 5; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 276-278

[10] D. Ford, N. Mason şi B. McIntyre,  Good News for Adventists, pp. 13-15,22-24; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 225-240, 302-303, 319-341

[11] Kevin D. Paulson, The Sanctuary Doctrine: Cultic or Biblical?,  părţile 1-3: http://everlasting-gospel.blogspot.com/2010/01/sanctuary-doctrine-cultic-or-biblical.html; http://everlasting-gospel.blogspot.com/2010/01/sanctuary-doctrine-cultic-or-biblical_13.html; http://everlasting-gospel.blogspot.com/2010/01/sanctuary-doctrine-cultic-or-biblical_16.html

[12] Dale Ratzlaff, The Cultic Doctrine of Seventh-day Adventists: An Evangelical Resource/An Appeal to SDA Leadership (Sedona, AZ: Life Assurance Ministries, 1996)

[13] A se vedea Gerhard F. Hasel, „The Little Horn, the Saints, and the Sanctuary in Daniel 8” The Sanctuary and the Atonement (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1981), p. 227

[14] Desmond Ford, Documents from the Palmdale Conference on Righteousness by Faith, pp. 5-6; Redemption, Objective and Subjective  p. 2; , D. Ford, N. Mason şi B. McIntyre, Good News for Adventists, p. 41

[15] A se vedea Michael Grant, From Alexander to Cleopatra: The Hellenistic World (New York: Charles Scribner’s Sons, 1982),  pp. 102, 279

[16] D. Ford, N. Mason şi B. McIntyre, Good News for Adventists, p. 52; Robert D. Brinsmead, Judged by the Gospel: A Review of Adventism (Fallbrook, CA: Verdict Publications, 1980), p. 43

[17] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 420-421

[18] Ellen White, Istoria mântuirii, p. 378

[19] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 78

[20] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 14 (în engleză p. 32)

[21] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 655

[22] K. Paulson, The Sanctuary Doctrine: Cultic or Biblical?, părţile 1-3: http://everlasting-gospel.blogspot.com/2010/01/sanctuary-doctrine-cultic-or-biblical.html; http://everlasting-gospel.blogspot.com/2010/01/sanctuary-doctrine-cultic-or-biblical_13.html; http://everlasting-gospel.blogspot.com/2010/01/sanctuary-doctrine-cultic-or-biblical_16.html

[23]D. Ford, The Palmdale Documents, p. 28; Desmond şi Gillian Ford, The Human Nature of Christ in Salvation, p. 10.

[24] D. Ford, The Palmdale Documents, pp. 30-36; D. şi G. Ford, The Human Nature of Christ in Salvation, p. 11; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 285-290

[25] D. şi G. Ford, The Human Nature of Christ in Salvation, p. 13; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, p. 302

[26] D. Ford, Redemption, Objective and Subjective,  p. 2; D. Ford, The Palmdale Documents, pp. 5-6; D.Ford, N. Mason şi B. McIntyre, Good News for Adventists, p. 41

[27] D. Ford, The Palmdale Documents, 28-33; Good News for Adventists, p. 5; D Ford, N. Mason şi B. McIntyre, “Investigating the Investigative Judgment,” Good News for Adventists, p. 24; D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 215-216

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Paul Bucur: Cei care au pus semnul de egalitate între…

    a comentat la: Pledoarie pentru teologia ultimei generații – ii. Natura păcatului

  2. Dan Marius: Dacă oamenii ajung păcătoşi prin alegere înseamnă că…

    a comentat la: Pledoarie pentru teologia ultimei generații – ii. Natura păcatului

  3. Gaby Zaharia: Acum valdenzii se aduna dumineca, deci se pot…

    a comentat la: Francisc, primul papă care vizitează o biserică valdenză

Distribuie