De ce Desmond Ford a greșit cu privire la sanctuar? – partea a 3-a

Evanghelia conform Sfintei Scripturi nu este aceeași cu evanghelia conform creștinismului evanghelic. Cea din urmă așa-zisă „evanghelie”, prin care se declară greșite și se condamnă doctrinele adventiste principale, nu se regăsește în Biblie. Adevărata evanghelie a Scripturii este în mod complet și deplin în armonie cu doctrina biblică a lucrării lui Hristos din sanctuarul ceresc, culminând cu judecata finală de cercetare a credincioșilor declarați. Doar falsa evanghelie a evanghelismului clasic, lipsită în cea mai mare parte de confirmarea Bibliei, este cea care se află în conflict cu doctrina sanctuarului, așa cum a fost ea învățată de-a lungul istoriei de adventiștii de ziua a șaptea.

Premise

Criticii doctrinei sanctuarului și ai autorității lui Ellen White au căutat deseori să portretizeze deosebirile pe aceste subiecte ca având loc între „cei neinformați și nesinceri” – în cuvintele fostului pastor adventist Dale Ratzlaff, într-o conversație privată cu prezentul autor, care a avut loc după îndepărtarea lui Ratzlaff din lucrare.

Un articol dintr-o revistă adventistă liberală de acum câțiva ani, care urmărea provocările adresate sanctuarului și lui Ellen White în perioada Glencier View, a vorbit în mod repetat despre „potopurile” și „torentele” de noi informații care vin în biserică[1], despre „o serie de noi dovezi”[2], chiar evocând uraganul Katrina cu metafora „spărtura unui dig”[3]. Acuzația de mușamalizare și pretinsa tăinuire, menționate la început, evocă în mințile pline de amintiri de la Vietnam și Watergate, tot felul de fantasme ale încrederii trădate și conducerii discreditate, cu  provocatorii categoriei ortodoxe în rolul curajoșilor denunțători despre care se presupune că „rostesc adevărul cu putere” în felul unui Daniel Ellsbers sau John Dean.

Dar în realitate, nici ignoranța, nici nesinceritatea nu îi determină pe adventiștii conservatori să se țină de credința lor cu tărie, fără să se clatine. Mai degrabă este vorba despre simplul fapt că dovezile aduse de critici nu sunt câtuși de puțin convingătoare. Autorul articolului menționat anterior depășește orice imaginație când descrie prelucrarea de către Desmond Ford a ceea ce el numește „volumul crescând de noi informații care ajung pe biroul bisericii” și plasează în această categorie congresul Palmdale de la 1976 despre neprihănirea prin credință[4]. El continuă în următorul paragraf, precizând cum „de-a lungul anilor 1970 Biserica adventistă din Australasia a făcut un progres semnificativ în a înțelege și a prezenta mai bine «evanghelia veșnică»”, dar deplânge felul în care a „eșuat să câștige susținerea membrilor în vârstă”[5].

Din nefericire, cititorului acestui articol nu i se spun cum, la congresul Palmdale, la care autorul se referă, Ford a recunoscut cu franchețe cât de puțin a folosit din Scriptură pentru a defini mesajul evangheliei pe baza căruia mai târziu a contestat veridicitatea doctrinei sanctuarului. În cuvintele proprii ale lui Ford:

  1. „Pavel este teologul Noului Testament. Doar el expune o analiză a planului de mântuire și fraza luată în discuție se găsește doar în acele cărți ale Scripturii care îl au ca autor pe Pavel.

  2. Singura carte în care Pavel explică sistematic neprihănirea prin credință este Romani.

  3. Pasajul din Romani care conține această prezentare sistematică este Romani 3:21 – 5:21, capitolele anterioare și ulterioare fiind în mod evident legate de acest subiect central. Ceea ce dorim să accentuăm este că aici găsim fundamentul natural al neprihănirii prin credință. Dacă ceea ce credem nu se găsește aici, atunci trebuie să ne gândim încă o data.[6]

Trei ani mai târziu, la simpozionul pe același subiect de la Colegiul „Pacific Union” la care prezentul autor a luat parte, Ford a declarant în mod identic:

„Unde poate fi găsită definiția evangheliei? Cu siguranță nu în afara Scripturii. Și unde anume în Scriptură? Nici măcar în evangheliile care au fost scrise ca suplimente la epistole. Crucea a trebuit să fie experimentată înainte de a putea fi explicată.”[7]

După îndepărtarea sa din lucrare, într-o carte pe care a scris-o împreună cu soția sa Gillian, Ford repetă această idee:

„Pavel a fost cel mai mare predicator al evangheliei care a existat vreodată. Poate spui: «Dar cum rămâne cu Isus?» Prietenul meu, Isus a venit să facă ispășirea, nu să o explice.”[8]

Niciun adventist, student  serios al Bibliei, fie el bătrân sau tânăr, nu ar putea să nu întrebe pe ce temei poate fi posibil ca o parte foarte mică din Scriptură să determine adevărul despre mântuire pentru restul Scripturii – fără a mai întreba cum se poate să devină standardul prin care esența adventismului va fi curând denunțată ca „judecată după evanghelie” și găsită necorespunzătoare[9]! Un proeminent savant al adventismului, răspunzând la o încercare similară a lui Ford de a micșora importanța altor versete vechi testamentare care nu se potriveau cu poziția sa[10], compară, pe drept, abordarea Bibliei de către Ford cu „dispensaționalismul în stilul Scofield”[11].

Pentru orice adventist aflat în linia întâi a evanghelizării pentru o anumită perioadă, o astfel de abordare a Bibliei ca a lui Ford ar putea fi cu greu calificată drept „informații noi”, „dovezi noi” sau orice altceva ce ar putea pune la îndoială doctrina adventistă, care se bazează pe consensul mesajului Scripturii.

Încercarea, înrădăcinată în dispensaționalismul protestant, de a reduce autoritatea Vechiului Testament și a celor patru evanghelii din Noul Testament – popularizată mai departe de Robert Brinsmead în atacul adus Sabatului în 1981[12] – este una pe care adventiștii au întâlnit-o decenii la rând în lumea numită creștină. Și lipsa ei de suport biblic este atât de ușor de demonstrat, încât te face să te întrebi cum ar putea cineva, mai cu seamă un adventist, să folosească o astfel de metodă ca măsură pentru credincioșia biblică a altuia.

Într-adevăr, metoda lui Ford de studiere a Bibliei, se opune apostolului Pavel însuși, care declară în Timotei:

„Din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să te facă înțelept în ce privește mântuirea prin credința care este în Hristos Isus. Toată Scriptura este dată prin inspirația lui Dumnezeu și este de folos pentru învățătură, mustrare, îndreptare și instruire în neprihănire.” (2 Timotei 3:15-16, KJV)

Două puncte cheie reies din aceste versete și ambele dărâmă efortul lui Ford de a face dintr-un scurt pasaj al lui Pavel ultimul cuvânt în ce privește neprihănirea prin credință. Primul punct cheie este afirmația lui Pavel că Scriptura pe care Timotei a învățat-o din copilărie – evident, Vechiul Testament, deoarece Noul încă nu fusese scris – poate să-i facă pe credincioși „înțelepți în ce privește mântuirea prin credința care este în Hristos Isus” (versetul 15). Cu siguranță, apostolul nu e în eroarea de a crede că doctrina mântuirii prin credința în Hristos este vreo idee inovatoarea a Noului Testament.

Apoi, următorul verset arată clar că „toată Scriptura” – din nou, ambele Testamente – este „de folos pentru învățătură, mustrare, îndreptare și instruire în neprihănire” (versetul 16). Cuvântul pentru neprihănire din acest verset este același cu cel folosit în Romani și în celelalte scrieri ale lui Pavel cu privire la mântuire și evanghelie.

Pe scurt, Pavel spune că întreaga Biblie trebuie să fie baza instruirii în evanghelia neprihănirii prin credință, la fel ca în orice altă învățătură. Nu se dă nici cel mai mic indiciu că vreun alt pasaj, din scrierile lui Pavel sau de oriunde altundeva, trebuie folosit ca tipar prin care se măsoară restul Bibliei.

Doctrina lui Pavel despre îndreptățire și neprihănirea prin credință se bazează expres pe teologia Vechiului Testament (a se vedea Romani 1:17; Habacuc 2:4; Romani 4:6-8; Psalmii 32:1-2). În cartea Faptelor, creștinii din Berea sunt lăudați pentru că au testat învățătura apostolilor cu scrierile Vechiului Testament (Faptele apostolilor 17:11). Noul, sau cel mai bun legământ al credinței creștine descris în Noul Testament (Evrei 8:6) este luat cuvânt cu cuvânt din Vechiul Testament (versetele 8-10; a se vedea Ieremia 31:31-33). Când evanghelicii de orice fel – fie ei actuali, foști sau ne-adventiști de ziua a șaptea – se prezintă drept „creștini nou testamentari”, ei își făuresc o identitate necunoscută chiar scriitorilor Noului Testament.

La fel de discreditant pentru cazul lui Ford – evanghelia doar prin îndreptățire – este fundamentarea puternică a materialului său pe comentarii teologice neinspirate, folosite ca mijloace de a explica Biblia, în același context în care caută să marginalizeze rolul lui Ellen White în controversă, pe baza afimațiilor ei că „Biblia și numai Biblia” este crezul nostru[13]. În cuvintele lui Ford:

„Deoarece «Biblia și numai Biblia» este crezul nostru (E. G. W.), vrem să înțelegem din Scrierile Sfinte semnificația expresiei lui Pavel: «neprihănirea prin credință». Cea mai măreață lucrare clasică publicată pe acest subiect declară că dovada Scripturii poate fi rezumată după cum urmează.”[14]

Această „cea mai măreață lucrare clasică publicată” la care se referă Ford este The Doctrine of Justification [Doctrina îndreptățirii] de James Buchanan, din care Ford extrage două citate gigant care vor ocupa următoarea pagină și jumătate[15]. Apoi Ford scrie:

„O multitudine de citate din comentariile Noului Testament așa cum sunt cele ale lui Sanday și Headlam, Cranfield, Alford, Murray, Nygren, Bruce, Manson, Dodd, Haldane, Barclay, Barrett, Barth, Meyer, Moule etc. pot fi date pentru a susține ideea principală din declarațiile lui Buchanan – și anume, că neprihănirea prin credință este identică cu îndreptățirea prin credință.”[16]

Mai departe, el continua să ne informeze, fără nicio susținere din partea dovezilor biblice, că pasajul Scripturii hotărâtor pe acest subiect este Romani 3:21-5:21, declarând dogmatic – așa cum am notat anterior – că „aici trebuie să găsim natura originară a neprihănirii prin credință” și că „dacă ceea ce credem nu se găsește aici, atunci trebuie să ne gândim încă o dată”[17]. Lipsa susținerii biblice pentru preferința arbitrară pe care o are Ford pentru acest pasaj nu pare să-l deranjeze, din moment ce se grăbește să ne asigure:

„Toți exegeții de care știm – evrei, catolici, protestanți (inclusiv adventiști de ziua a șaptea) – sunt de acord că tema acestei secțiuni din Romani este îndreptățirea. Nu este pusă în discuție creșterea treptată în sfințenie pe care teologii o numesc sfințire.”[18]

S-a terminat cu „sola scriptura”! Adventiștii conservatori au observat în mod corect că, departe de a învăța „sola scriptura”, Ford și aliații lui teologici urmează de fapt principiul „sola teologia”[19]. Reverența prefăcută a lui Ford pentru „Biblia și numai Biblia” ne dovedește deplin că este o încercare slab mascată de a ține scrierile lui Ellen White – ale căror mesaj ridică probleme majore pentru învățăturile lui – confortabil de departe de exprimările lui teologice.

Simplu spus, dacă acesta este felul de „informații noi” sau „dovezi noi” prin care învățăturile adventiste tradiționale – cu privire la evanghelie sau orice altceva – au fost puse la îndoială, nu este de mirare că membrii bisericii, de la toate nivelurile denominațiunii, au rămas nesiguri în deceniile care au urmat după Glacier View.

„Evanghelia” prin care esența adventismului central – sanctuarul, Sabatul, teologia bisericii rămășiței și multe altele – sunt „judecate” și găsite necorespunzătoare, se bazează pe o mică porțiune din Scriptură, și este ținută de către promotorii ei departe de orice dovadă care le echilibrează și le clarifică în ale locuri din Scriptură, dar are susținerea puternică a comentatorilor neinspirați ai Bibliei. În timp ce promotorii acestei teologii declară adventismul ca fiind „judecat după evanghelie” și găsit necorespunzător, în realitate prezintă propria lor viziune asupra evangheliei, viziune ce a fost judecată după Scriptură și găsită necorespunzătoare.

Ca o concluzie, provocările adresate doctrinei adventiste a sanctuarului se reduc la două premise de bază: (1) evanghelia evanghelică, numită des „noua teologie” în adventismul contemporan și (2) metodele și presupozițiile înaltei critici. Cu privire la prima premisă, probabil că Dale Ratzlaff se exprimă cel mai bine:

„Nu cumva doctrina azș a curățirii sanctuarului și a judecății de cercetare, distorsionează, subminează sau contrazice singurul și noul legământ al evangheliei harului? Acesta este testul cel mai aspru. Tot ceea ce a fost spus până acum – pe cât de important este – pălește în comparație cu acest test.”[20]

Gillian Ford, soția (acum văduva) lui Desmond Ford, a spus același lucru într-o carte pe care a scris-o împreună cu soțul ei cu ceva ani în urmă:

„Accentul pus de Ford pe neprihănirea prin credință l-a condus să vadă necesitatea reinterpretării sistemul adventist al profeției.”[21]

Scrierea mea mai largă pe acest subiect[22], împreună cu ceea ce a fost parcurs în articolul prezent – împreună cu seria recentă de pe acest site în apărarea teologiei ultimei generații[23] – ar trebui să fie suficiente pentru a dovedi falsitatea „evangheliei” învățate de Ford, Ratzlaff și cei care i-au urmat. Dacă cineva respinge evanghelia Ford/Ratzlaff, acceptând în locul ei evanghelia biblică a păcatului ca alegere, a lui Hristos care a luat natura umană căzută, a mântuirii atât prin îndreptățire cât și prin sfințire, a îndreptățirii care declară și transformă și a perfectibilității caracterului creștin în această viață, nu poate găsi niciun conflict cu doctrina adventistă a sanctuarului. Din același motiv, dacă „evanghelia” care vine în conflict cu doctrina sanctuarului se dovedește a fi falsă din punctul de vedere al Bibliei, orice provocare adresată acestei doctrine, pe astfel de motive, devine în mod evident nejustificată.

Răposatul Raymond F. Cottrell, într-un rezumat al obiecțiilor aduse doctrinei sanctuarului, scris chiar înainte de a muri, arată clar că metoda cuiva de a studia Biblia determină dacă va privi doctrina sanctuarului ca defectuasă sau corectă:

„Doctrina adventistă tradițională a Sanctuarului se bazează pe principiul sau pe medota istoricistă de interpretare profetică. Prin urmare, cei care urmează acea metodă automat găsesc doctrina corectă. Din contră, cei care urmează principiul sau metoda istorică o găsesc cu totul defectuasă.”[24]

Ceea ce Cottrell numește aici „metoda istorică” este, în cuvinte simple, înalta critică  – reducerea Bibliei, după cuvintele sale, la un document „contiționat istoric”, supraîncărcat cu „forme ale ideilor cu care ei (ascultătorii inițiali) erau familiari, [reflectând] perspectiva istoriei mântuirii specifice timpului lor”.

Consecința logică a unei astfel de gândiri nu lasă loc pentru un standard obiectiv pentru bine și rău, pentru o lege imuabilă prin care păcatul și neprihănirea sunt definite, iar în acest fel realizează slăbirea creștinismului însuși.

Pe scurt, obiecțiile aduse doctrinei adventiste a sanctuarului fie resping evanghelia Sfintei Scripturi în favoarea unui substitut deformat, fie resping autoritatea transcendentală a Scripturii însăși în favoarea relativismului și a unei lucrări de îndoială plină de critică. Nicio educație academică sau aversiune absurdă față de schimbare nu este necesară pentru a-i convinge pe adventiștii atenți că vederile reprezintă o amenințare mortală pentru raționamentul clar care stă la baza existenței bisericii lor – sau a existenței creștinismului.

Pretenția că „noile informații” au fost responsabile pentru invocarea autorității lui Ellen White în această problemă este, de asemenea, ușor de combătut.  O recapitulare atentă a criticii lui Ellen White de-a lungul anilor descoperă că, pe lângă extinderea surselor folosite de Ellen White, puțin sau nimic nou nu a fost susținut de criticii ei în deceniile recente. Extinderea exactă a surselor folosite de Ellen White va fi cel mai probabil dezbătută o vreme, deși volumul vast al lucrărilor ei scrise – cu similitudinile lingvistice, structurale și tematice care sunt copleșitoare – pot în final să-l constrângă pe cercetătorul onest să concluzioneze că împrumuturile[25] făcute de ea au fost la fel de minore ca ale multor alți apologeți. (În definitiv, aproape niciun împrumut nu a fost reclamat în afara celor din lucrările ei majore ca seria Marii lupte, foarte puțin din Mărturii[26] și aproape nici una în voluminoasele articole, manuscrise publicate și nepublicate și în scrisori cu sfaturi.)

Dar extinderea împrumuturilor făcute de Ellen White, așa cum au fost, este cu adevărat fără relevanță. Dacă, de fapt, lucrarea inspirației de-a lungul timpului a demonstrat că scriitorilor inspirați li s-a permis să ia cuvintele neinspirate ale altora și să le includă în mesajele inspirate, așa cum demonstrează clar dovezile din Scriptură[27], extinderea surselor folosite de un scriitor inspirat nu contează cu adevărat. Dacă originalitatea nu este un test al inspirației, nivelul originalității găsit în orice set de scrieri inspirate devine irelevant.

Acuzația că Ellen White Estate și liderii denominaționali au încercat în mod deliberat timp de ani să ascundă faptul sau extinderea împrumuturilor literare ale lui Ellen White, nu este susținută de fapte. Încă din 1933, W. C. White și D. E. Robinson au scris un articol intitulat Brief Statements [Declarații concise], care în mod specific recunosc felul în care Ellen White, sub călăuzirea Duhul Sfânt a folosit scrierile altora în pregătirea unora dintre cărțile ei[28]. W. C. White a abordat același subiect la școala biblică avansată din Angwin, California, în care a pus întrebarea: „Ar putea descrierea scenelor și evenimentelor copiate de la un alt autor să-și găsească locul cuvenit în scrierile inspirate ale unui mesager al lui Dumnezeu?” El răspunde apoi acestei întrebări afirmativ[29].

Lucrarea lui Francis D. Nichol, Ellen White and Her Critics (Ellen White și criticii ei), publicată în 1951, conține cel puțin 65 de pagini despre acuzația de plagiat[30] și răspunde suplimentar și multor alte acuzații. Nimeni altul decât Walter Rea declara, în 1965:

„Controversa a erupt din timp în timp cu privire la similaritățile apropiate și adaptările indiscutabile din scrierile doamnei White, luate din alte surse contemporane. [...] Dacă Dumnezeu în înțelepciunea Sa nemărginită a ales să sfințească gândurile lui Conybeare sau Howson, Wiley sau Edershein și să la aducă în atenție prin pana lui Ellen White sau a oricui altcuiva, așa să fie. [...] Eu mi-am pus baza în scrierile lui Ellen G. White, indiferent de problemele umane implicate.”[31]

Arthur White a abordat în același fel problema folosirii surselor de către Ellen White în anexa lui la volumul 4 al The Spirit of Prophecy (Spiritului profetic[32]), publicat în 1969, ca și în cartea lui din 1973 The Ellen G. White Writings [Scrierile lui Ellen G. White][33].

Poate ar fi corect să afirmăm că iluzia ascunderii și înșelăciunii asupra acestor aspecte, a fost posibilă doar din partea unora, din cauză că ei nu au fost atenți în cercetarea lor și în declarațiile oficiale care au fost de mult timp disponibile, dar pentru care s-a manifestat puțin interes. Dacă oamenii nu sunt interesați de un anumit subiect la un moment dat, declarațiile cu privire la acel subiect tind să nu mai fie luate în seamă. Și dacă deodată interesul se ridică pentru un asemenea subiect, este ușor pentru cei care nu sunt familiarizați cu arhivele să pretindă că nimeni nu a făcut niciun efort să împărtășească aceste lucruri, chiar dacă faptele spun altceva.

Concluzie – dezbătut, dar totuși rezistent

Când adventiștii de ziua a șaptea iau în considerare doctrina noastră clasică a sanctuarului, judecata de cercetare și importanța profetică a anului 1844, ei pot face acest lucru cu deplină încredere că aceste învățături esențiale ale credinței lor sunt biblice, în deplină armonie cu adevărata evanghelie a harului regăsită în Sfânta Scriptură.

Căutarea relevanței, în mod corect sau greșit, a devenit pasiunea mistuitoare a multora din biserica contemporană. Cu privire la această preocupare, cu siguranță se va întreba: „Ce însemnătate are această controversă pentru viața mea zilnică? Adventiștii de ziua a șaptea care trăiesc într-o lume post-modernă mai au încă nevoie de doctrina 1844?”

Da, din două motive fundamentale:

În primul rând, universul trebuie să fie sigur că cei pe care Dumnezeu îi ia la cer nu vor începe o altă revoluție. De ce, în Daniel 7, găsim oștirile cerurilor adunate pentru judecata de cercetare (versetul 10)? Deoarece doar atunci când cărțile de aducere aminte sunt deschise, ei vor putea fi siguri că Dumnezeu este drept. Cetățenii necăzuți ai universului pot vedea ceea ce fac oamenii în spatele ușilor închise; dar conform Scripturii, doar Dumnezeu cunoaște inima (1 Împărați 8:39). Doar descoperirea motivelor ascunse va dovedi corectitudinea lui Dumnezeu în a-i lua pe unii la cer și a-i lăsa pe alții afară.

Ce persoană care gândește, adventistă sau nu, care poate vedea tragedia continuă a experienței umane, să nu vadă nevoia ca Dumnezeu să dovedească în mod determinant, prin cea mai atentă cercetare posibilă, că cei salvați de pe această planetă rebelă nu se vor mai răscula din nou?

În al doilea rând, judecata de cercetare nu poate avea loc până la sfârșitul timpului, deoarece doar atunci Dumnezeu va avea un popor cu totul făcut desăvârșit (2 Petru 3:10-14; 1 Ioan 3:2-3; Apocalipsa 10:7; 14:5). Adâncirea problemei păcatului de-a lungul secolelor a făcut necesar ca Dumnezeu să creeze un popor care sprijinindu-se pe puterea Lui să poată rezista în fața celor mai adânci tendințe păcătoase înrădăcinate în natura și societatea umană. Judecarea poporului declarat al lui Dumnezeu a fost întârziată până în 1844, deoarece doar la sfârșitul timpului ar putea fi arătat că păcatul cel mai adânc întipărit și agresiv, rămâne încă fără scuză. Biblia vorbește în câteva locuri cum acuzațiile lui Satana împotriva poporului lui Dumnezeu sunt reduse la tăcere prin solicitarea puterii divine pentru biruința asupra păcatului (Iov 1, 2; Zaharia 3:1-4; Apocalipsa 12: 10-11). Odată ce aceasta este demonstrată, universul va putea fi în final convins că păcatul nu va mai apărea a doua oară (Naum 1:9).

Mulți foști adventiști, și unii actuali, se simt inconfortabil la gândul că faptele, cuvintele și motivele lor ascunse le vor decide destinele la judecata lui Dumnezeu. Dar însuși Isus a învățat acest principiu. În parabola cu oile și caprele, El a declarat că felul în care ne-am tratat semenii va determina dacă vom intra sau nu în împărăția Sa (Matei 25:31-46). Într-un alt pasaj, El declară:

„Vă spun că, în ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12:36-37)

Cu siguranță, Noul Testament nu a inventat această învățătură. Solomon afirmă în Vechiul Testament:

„Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 12:14)

Apostolul Pavel repetă această învățătură în următorul verset:

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10)

În cartea în care atacă judecata de cercetare, Dale Ratzlaff citează un număr însemnat de declarații ale lui Ellen White despre cuvintele, faptele și motivele ascunse care vor decide destinul nostru veșnic[34]. Apoi el afirmă: „Aceasta nu este evanghelia; aceasta este condamnarea.”[35] Dar versetele de mai sus arată clar că plagiatul lui Ellen White poate primi verdictul final – ea a copiat această învățătură direct din Biblie!

Cu mult timp în urmă, în vremea lui David sau Solomon, un preot pe nume Asaf se pare că a întâmpinat o criză în umblarea lui cu Dumnezeu. El scris:

„Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți când vedeam fericirea celor răi.” (Psalmii 73:3)

După ce a descris pe larg cum cei răi par să aibă parte de atât de mult bine (versetele 4-15), el declară:

„M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în Sfântul Locaș (în trad. engl. KJ – Sanctuarul) al lui Dumnezeu și am luat seama la soarta de la urmă a celor răi.” (versetele 16-17)

Nouă, de asemenea, chiar în lumea de după 11 septembrie, doctrina biblică a Sanctuarului – așa cum este învățată de adventiștii de ziua a șaptea în mod istoric – ne oferă siguranța.

Vezi întreaga serie a acestui subiect.

Note de subsol:

[1] Patrick și Stirling, Twenty-Five Years After Glacier View, Adventist Today, noiembrie  – decembrie 2005, p. 12.

[2] Ibidem, p. 16.

[3] Ibidem, p. 13.

[4] Ibidem, pp. 13-14.

[5] Ibidem, p. 14.

[6] Desmond Ford, The Palmdale Documents, p. 4 (sublinierea ne aparține).

[7] D. Ford, Righteousness by Faith, din Study Papers prima parte: Righteousness by Faith (Angwin, CA: Pacific Union College Religion Department, 1979),  p. 17.

[8] Desmond și Gillian Ford, The Adventist Crisis of Spiritual Identity (Newcastle, CA: Good News Unlimited, 1982), p. 253 (sublinierea din original).

[9] Brinsmead, Judged by the Gospel, pp. 303-311; Dale Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 258-262.

[10] „Ford Responds to Shea”, Spectrum, vol. 11, nr. 4, p. 54.

[11] „Shea Replies to Ford”, Spectrum, vol. 11, nr. 4, p. 57.

[12] Brinsmead, Procedural Methods, Verdict, iunie 1981, pp. 6-7.

[13] D. Ford, The Palmdale Documents, pp. 2, 10.

[14] Ibidem, p. 2.

[15] Ibidem, pp. 2-4.

[16] Ibidem, p. 4.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] D. Colin și Russell R. Standish, Adventism Vindicated (Paradise, CA: Historic Truth Publications, 1980), p. xiv.

[20] D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, p. 319.

[21] D. și G. Ford, For the Sake of the Gospel: Throw Out the Bathwater But Keep the Baby (Bloomington, IN: Universe, Inc, 2009),  p. 153.

[22]K. Paulson, The Sanctuary Doctrine: Cultic or Biblical?, partea 1 http://everlasting-gospel.blogspot.com/2010/01/sanctuary-doctrine-cultic-or-biblical.html

[23] Seria este în curs de traducere. Abonați-vă pentru newsletter pentru a fi anunțați când se vor publica articolele.

[24] Raymond F. Cottrell, The ‘Sanctuary Doctrine’ Asset or Liability? (A Presentation of San Diego Adventist Forum, P.O. Box 3148, La Mesa, CA  91944-3148, 9 februarie 2002), p. 28.

[25] Este vorba de împrumuturile literale de la alți autori (n.tr.).

[26] A se vedea Walter T. Rea, The White Lie (Turlock, CA: M&R Publications, 1982), pp. 282-309.

[27] A se vedea Bruce Metzger, An Introduction to the Apocrypha (New York: Oxford University Press, 1957),  pp. 159-160, 162; Robert W. Olson, Ellen G. White’s Use of Uninspired Sources (White Estate Paper), p. 17.

[28] R. Olson, One Hundred and One Questions on the Sanctuary and Ellen White (Washington, D.C: Ellen G. White Estate, 1981), p. 109.

[29] Ibidem.

[30] Francis D. Nichol, Ellen G. White and Her Critics (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1951), pp. 403-467.

[31] W. Rea, Claremont Dialogue, vol. II, no. 2 (1965), pp. 31, 34, 36, citat de Olson, One Hundred and One Questions, p. 109.

[32] Arthur L. White, anexă la Ellen G. White, Spirit of Prophecy, vol. 4, pp. 507-549.

[33] Arthur L. White, The Ellen G. White Writings (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1973), pp. 107-136.

[34] Ellen G. White, Spirit of Prophecy, vol. 4, pp. 307-315;  Manuscript Releases, vol. 15, p. 36;  Sermons and Talks, vol. 2, p. 294, citate în D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, pp. 235, 236.

[35] D. Ratzlaff, Cultic Doctrine, p. 236.

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Paul Bucur: Cei care au pus semnul de egalitate între…

    a comentat la: Pledoarie pentru teologia ultimei generații – ii. Natura păcatului

  2. Dan Marius: Dacă oamenii ajung păcătoşi prin alegere înseamnă că…

    a comentat la: Pledoarie pentru teologia ultimei generații – ii. Natura păcatului

  3. Gaby Zaharia: Acum valdenzii se aduna dumineca, deci se pot…

    a comentat la: Francisc, primul papă care vizitează o biserică valdenză

Distribuie