Dimensiunile unei false evanghelii

Un răspuns la seria de prezentări „Dimensiunile evangheliei” susținută de David Asscherick și Nathan Renner.[1]

Introducere

Dintre toate scrierile pe care le-am pregătit în ultima vreme în legătură cu probleme actuale din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, ceea ce urmează este probabil cea mai dureroasă.

Aceasta pentru că cele două persoane care prezintă această serie îmi sunt prieteni dragi, pe care îi prețuiesc. Claritatea și sinceritatea lucrării lor a fost, în multe feluri semnificative, o binecuvântare atât pentru biserică, cât și pentru mine. Ei au denunțat compromisul spiritual, coborârea standardelor în stilul de viață și închinare, dar și creșterea în cadrul bisericii contemporane a unor aberații precum înalta critică și evoluția teistă. Lucrarea lor a inspirat în special o mișcare de tineri adventiști conservatori în creștere și plină de putere, cunoscută sub numele de „General Youth Conference” (GYC) care dorește redeșteptarea și redobândirea mesajului bisericii legat de doctrină, profeție și stil de viață. Școala de evanghelizare „Arise” pe care o conduc, situată în Conferința Michigan a Bisericii Adventiste de Ziua Șaptea, a devenit un magnet pentru tinerii serioși și cu o gândire axată pe evanghelizare din zona Americii de Nord.

Mai mult decât atât, am găsit o bucurie abundentă, o prietenie plină de pasiune și libertatea de a fi vulnerabil în părtășia acestor oameni. Când spun despre ei că îmi sunt prieteni dragi, pe care îi prețuiesc, nu o fac din complezență. Despre multe persoane, a căror teologie am fost constrâns să o contrazic, pot spune că m-am străduit să le iubesc. Dar nu acesta a fost și cazul celor doi (David Asscherick și Nathan Renner). Îi iubesc și îi respect foarte mult. Prețuiesc lucrarea lor și activitățile lor benefice, în special cele pentru tineri.

Dar la fel ca în cazul tuturor celor care luptă pe calea credinței, este Unul care are și mai mult dreptul la dragostea și loialitatea mea. Acesta este Dumnezeul Sfintelor Scripturi.

În decembrie 2003, la întâlnirea „General Youth Conference” din Ann Arbor, Michigan, au fost făcute declarații publice, dar și private, de către acești doi vorbitori, declaraţii care au ridicat semne de întrebare cu privire la convingerile lor legate de mântuire și alte subiecte asemănătoare. În săptămânile care au urmat, autorul prezent a început un dialog în scris cu unul dintre vorbitori, iar rezultatul acestui dialog a făcut ca îngrijorarea să crească și mai mult. În decursul acelui scurt dialog, în cadrul căruia autorul prezent a cerut oportunitatea de a ne întâlni și discuta aceste probleme față în față, vorbitorul în cauză a declarat că el împreună cu celălalt vorbitor vor pregăti în curând o serie de prezentări prin care își vor exprima cu și mai multă grijă vederile, și că – în viziunea lui – această cale ar fi de preferat dialogului propus de mine.

Se pare că această serie de prezentări pe care o analizăm este chiar împlinirea acelei promisiuni. Și cu toată sinceritatea față de vorbitori, ei chiar și-au prezentat foarte clar vederile. Însă din nefericire, ceea ce va urma va demonstra – pe baza Scripturii și a scrierilor Spiritului Profeției – că viziunile lor sunt în mod clar greșite.

Pe scurt, teologia prezentată în „Gospel Dimensions” („Dimensiunile Evangheliei”) este o aprobare aproape totală a ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca adventism evanghelic sau Noua teologie. Printre alte lucruri, prezentările din acest seminar învață următoarele:

  1. Doctrina păcatului originar, care susține că toți oamenii sunt infectați genetic cu păcatul lui Adam, încă de la naștere.
  2. O serioasă ambiguitate în ce privește natura umană a lui Hristos și relevanța acesteia în lupta ființelor umane cu păcatul.
  3. Crezul potrivit căruia „îndreptățit” înseamnă doar a fi declarat neprihănit, fără a fi făcut neprihănit.
  4. Crezul că doar îndreptățirea stă la baza mântuirii noastre, iar sfințirea și lucrarea transformatoare a Duhului nu fac parte din această bază.
  5. Crezul că cel care susține că îndreptățire înseamnă și a fi făcut neprihănit sau că sfințirea ar sta de asemenea la baza mântuirii a făcut un pas înapoi dinspre protestantism spre catolicism.
  6. Crezul în faptul că odată ce un creștin a fost îndreptățit, îndreptățirea se extinde în mod nelimitat în viitor și poate fi pierdută doar prin renunțarea la credința în Isus, şi nu prin acte păcătoase săvârşite ocazional.
  7. Crezul că, pe baza versetului din 2 Corinteni 5:19, întreaga lume ar fi fost împăcată involuntar cu Dumnezeu datorită Calvarului.
  8. Cel mai periculos dintre toate – dar cel mai important dacă folosim o logică inevitabilă – crezul că sfințirea nu va fi niciodată desăvârșită în această viață.

În materialul care urmează se va face referire la fiecare dintre aceste idei, așa cum au fost abordate de către acești vorbitori. Dar cel mai important, vom vedea cum scrierile Inspirației dezaprobă deplin ideile de mai sus.

Ceea ce îl întristează în mod special pe ascultătorul atent, este eșecul acestor vorbitori de a face vreun efort pentru a arăta cum pasajele inspirate importante legate de mântuire se potrivesc în mod armonios. Fiind evangheliști de profesie, ei știu cu siguranță că atunci când un creștin de altă confesiune îi abordează cu versete care par să contrazică mesajul Bibliei, este obligatoriu să explice cum se potrivesc aceste versete atât în contextul imediat, cât și în cel larg al Sfintei Scripturi. Dacă cineva i-ar aborda, de exemplu, cu versete ca cel care vorbește despre a „părăsi trupul acesta, ca să fim acasă, la Domnul” (2 Corinteni 5:8), despre „zapisul cu poruncile” care a fost pironit pe cruce (Coloseni 2:14-16) sau despre cum cei nelegiuiți vor fi „chinuiți  zi și noapte în vecii vecilor” (Apocalipsa 20:10), ei nu ar putea pretinde că aceste versete nu există, nici nu ar putea să se concentreze pur și simplu pe acele versete care aparent le susțin poziția. O astfel de abordare nu câștigă pe nimeni. În cel mai bun caz, ea îl lasă pe căutătorul sincer fără vreun răspuns la întrebările sale serioase, iar în cel mai rău caz, îi determină pe cei cu porniri certărețe să-și susțină mai departe părerile.

La începutul scurtului dialog menționat mai devreme, autorul prezent a pregătit multe materiale, cu un conținut bogat privitor la dezbaterea din adventism legată de mântuire, pe care     le-a transmis celor doi vorbitori atât personal, cât și prin email. Cele livrate au fost livrate de mine personal, iar pentru cele trimise prin email am primit confirmare de primire. Fiecare dintre aceste documente conțineau o abundență de dovezi inspirate, din Scriptură și Ellen White, care se îndreptau cu putere împotriva poziției prezentate de vorbitori în seria nou apărută. A fost speranța mea, atunci când a început dialogul nostru scris, ca aceste declarații inspirate să fie punctul de pornire al discuției noastre.

Dar, din nefericire, nici în dialogul scris, nici în seria de prezentări recent apărută, nu a fost făcut nici cel mai mic efort pentru a explica acele numeroase declarații inspirate, care pun la îndoială „adevărul” concluziilor pe care acești bărbați le promovează atât de puternic. O astfel de evitare a dovezilor relevante, împreună cu tonul sarcastic, chiar batjocoritor folosit de vorbitori pentru adventiștii care nu sunt de acord cu ei, nu oferă nicio speranță că vor demonstra armonia dintre toate declarațiile inspirate și astfel nicio speranță de a făuri unitatea în trupul lui Hristos, unitate de care este nevoie acum cu disperare. O astfel de abordare nu face decât să înstrăineze și să despartă, alimentând focul controversei.

 Recomandări pentru studiu suplimentar

În completare la ceea ce urmează, cititorul este îndemnat să consulte și alte materiale ale autorului prezent pe acest subiect, multe dintre ele fiind disponibile pe website-ul www.greatcontroversy.org. Unul dintre acestea se intitulează „Păcătoși prin alegere” şi aduce dovezi din Biblie și Spiritul Profeției privitoare la natura păcatului uman. Un altul, încearcă să arate cum declarațiile în aparență contradictorii ale lui Ellen White despre natura Domnului Hristos se potrivesc și poartă titlul „Natura inferioară și cea superioară: cheia pentru rezolvarea dezbaterii hristologiei adventismului”. Un altul, se numește „Temeiul mântuirii noastre: suntem mântuiți prin îndreptățire? Sau prin sfințire? Sau prin ambele?”

Autorul prezent a pregătit, de asemenea, propria serie de prezentări despre disputa cu privire la mântuire din adventismul contemporan, intitulată „Marea controversă a mântuirii”. Ea este disponibilă pe „Metropolitan Ministries”[2].

Fiecare dintre aceste materiale și predici înregistrate au un singur scop principal: să demonstreze cum toate dovezile inspirate și relevante – inclusiv cele citate de susținători ai unor păreri diferite – se potrivesc în armonie deplină, când sunt puse în contextul imediat sau cel larg.

Primul punct: Păcatul originar

În prima predică din acest seminar intitulată „Premisa evangheliei”, unul dintre vorbitori stabilește ceea ce el consideră a fi cele 3 puncte de plecare ale evangheliei biblice, pe care le enumeră astfel: sfințenia lui Dumnezeu, decăderea omului și grozăvia păcatului[3]. Desigur, nimeni nu s-ar certa cu el pe aceste teme. Problema teologiei vorbitorului apare atunci când susține doctrina păcatului originar – crezul că păcatul lui Adam este în mod involuntar primit de toți descendenții lui, la naștere. Iată chiar cuvintele sale:

„Nu ești păcătos pentru că păcătuiești. Păcătuiești pentru că ești păcătos.”[4]

„Ai fost făcut păcătos pentru că este clădit chiar în genele tale, transmis de la tatăl rasei umane.”[5]

Cu toții suntem de acord că ne naștem cu o natură înclinată spre păcat. Dar doctrina păcatului originar merge dincolo de aceasta, învățând că o natură înclinată spre păcat este sinonimă cu păcatul în sine. Aceasta este ceea ce spun citatele de mai sus.

Dar Biblia ridică niște probleme serioase pentru această teologie, la fel cum o fac și scrierile Spiritului Profeției. De exemplu, Ezechiel 18:20 declară: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său.” Dacă doctrina păcatului originar ar fi adevărată, atunci textul de mai sus ar fi greșit, pentru că toate ființele umane ar purta prin naștere nelegiuirea tatălui lor, Adam.

La fel ca alții care susțin doctrina păcatului primit involuntar la naștere, vorbitorul în cauză încearcă să își susțină poziția cu ajutorul capitolului 5 din Romani. El pune mare accent pe următoarele două versete, care vorbesc despre Adam ca inițiator al păcatului uman:

„…Astfel dar, după cum printr-o singură greșeală a venit o osândă care a lovit pe toți oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viața. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om cei mai mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți.” (Romani 5:18-19).

Dar, în timp ce citeşte aceste versete și altele din context, vorbitorul trece fără nicio problemă peste versetul 12, ale cărui implicații – deși citește versetul cu voce tare –  se pare că îi scapă cu totul. Acest verset clarifică de ce moartea (veșnică) a „trecut asupra tuturor oamenilor”:

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit…” (Romani 5:12).

În greacă, expresia „din pricină că”, înseamnă literalmente „în măsura în care”. Cu alte cuvinte, moartea veșnică a trecut asupra tuturor oamenilor în măsura în care toți au păcătuit. Observați că acest lucru nu s-a întâmplat pentru că Adam a păcătuit, ci pentru că toți au urmat exemplul lui Adam de a alege să păcătuiască.

Capitolul 5 din Romani exprimă clar că, de fapt, atât consecințele păcatului lui Adam, cât și cele ale obținerii de către Hristos a unei soluții pentru păcat, sunt primite în întregime prin alegere.

Trebuie să recunoaștem, desigur, că în versetul 18 sintagmele „a venit o osândă” și „hotărâre de neprihănire” (în engleză: „darul fără plată”) sunt adăugate, pentru că oricine poate vedea că în versiunea King James cuvintele adăugate sunt notate cu font cursiv. Dacă vei scoate aceste sintagme, va deveni foarte greu să faci ca aceste versete să exprime condamnarea sau îndreptățirea familiei omenești la timpul trecut compus, așa cum unii încearcă să facă.

Mai mult decât atât, versetul 17 arată clar că domnia morții veșnice inițiate de Adam este contracarată de domnia vieții veșnice pentru „cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii”. „Primesc” implică alegerea. La fel de adevărat este și versetul 19, care spune că așa cum mulți au fost făcuți păcătoși prin păcatul lui Adam, „tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți”.  Cu alte cuvinte, timpul la care se referă expresia „mulți vor fi făcuți neprihăniți” se află în viitor, nu a fost ceva involuntar împlinit de Isus la cruce, pentru toți oamenii.

Pe scurt, Romani 5 învață faptul că în timp ce un om (Adam) a introdus păcatul în lume, un alt Om (Hristos) a introdus mântuirea ca soluție. Dar ambele, atât moartea veșnică, cât și viața veșnică sunt primite prin alegere. „Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit…” (versetul 12). „Cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii vor domni în viață prin Acel Unul singur, care este Isus Hristos!” (versetul 17). Nici cea mai mică dovadă nu poate fi găsită în acest pasaj pentru ideea că omul este făcut fie păcătos, fie neprihănit în lipsa unui act al voinței.

Ellen White, în comentariile referitoare la Romani 5, exprimă clar faptul că alegerea este factorul decisiv în ce privește răspândirea păcatului lui Adam, dar și a mântuirii lui Hristos:

„Ființele umane au degenerat. Una după alta, ele au căzut sub blestem, pentru că păcatul a intrat în lume, iar prin păcat a intrat moartea. (…) Putem alege calea lui Dumnezeu și să trăim; putem alege propria noastră cale, iar atunci știm că păcatul a intrat în lume, și prin păcat a intrat moartea.”[6]

Vorbitorul în cauză citează câteva declarații făcute de Ellen White care, pretinde el, susțin ideea păcatului involuntar, din cauza lui Adam:

„Tot cerul a jelit din cauza neascultării și căderii lui Adam și a Evei, care a atras mânia lui Dumnezeu asupra întregului neam omenesc.”[7]

„Adam a fost înzestrat cu o natură pură și nepăcătoasă, dar el a căzut pentru că a ascultat sugestiile vrăjmașului. Urmașii săi au devenit depravați; prin neascultarea unui singur om, mulți au fost făcuți păcătoși.”[8]

Cu privire la prima declarație de mai sus, să ne amintim că „întregul neam omenesc” la momentul când Adam și Eva au păcătuit era format din doar două persoane. În același timp, deoarece exemplul lui Adam și al Evei a fost imitat de toți urmașii lor, păcatul lor a adus într-adevăr mânia lui Dumnezeu peste toți. Totuși, nimic din acest pasaj nu duce la concluzia că păcatul și mânia lui Dumnezeu trec în mod involuntar asupra familiei omenești.

Contextul celei de-a doua afirmații de mai sus arată clar cum urmașii lui Adam au devenit depravați. Haideți să privim la paragraful care urmează imediat după citatul de mai sus:

„Când Hristos a venit, El a venit într-o lume neloială față de Dumnezeu – o lume stricată de blestemul răzvrătirii. De la cădere, arhi-amăgitorul și-a făcut lucrarea cu o putere intensă, până când blestemul fărădelegii a căzut puternic asupra pământului. Oamenii au fost corupți de invențiile lui Satana. Ei au fost duși în rătăcire de reprezentarea greșită a caracterului lui Dumnezeu.”[9]

Observați cum „arhi-amăgitorul și-a făcut lucrarea cu o putere intensă până când blestemul fărădelegii a căzut puternic asupra pământului”. „Până când” implică un proces, nu un eveniment care are loc o dată pentru totdeauna. Aici vedem din nou ideea declarației pe care Ellen White a făcut-o mai devreme, unde vorbește despre cum „una după alta, ele (ființele omenești) au căzut sub blestem, pentru că păcatul a intrat în lume, și prin păcat a intrat moartea”[10].

O declarație similară făcută de Ellen White evidențiază faptul că această cădere a oamenilor nu a avut loc dintr-o dată:

„Dacă rasa ar fi încetat să cadă atunci când Adam a fost alungat din Eden, noi ar trebui să fim acum într-o stare mult mai înaltă din punct de vedere fizic, mental și moral. Dar, în timp ce oamenii deplâng căderea lui Adam, care a rezultat într-o nenorocire de nedescris, ei nu ascultă de poruncile clare ale lui Dumnezeu, așa cum a făcut și Adam, cu toate că au avut experiența lui ca avertizare ca să nu facă ceea ce el a făcut, călcând legea lui Iehova. O, dacă omul s-ar fi oprit, ca să nu cadă cu Adam! Dar a urmat o succesiune de căderi.”[11]

Autorul în cauză citează o altă afirmație făcută de Ellen White, în care ea spune:

„Prin înrudirea lor cu primul Adam, oamenii nu primesc de la el nimic altceva decât vină și sentința de moarte.”[12]

Însă nici declarația de mai sus, nici contextul ei nu spun că această primire a vinei lui Adam este involuntară, extinzându-se în dreptul oamenilor în afara deciziei personale de a suporta vina și a o primi. Vina lui Adam și sentința morții veșnice sunt primite în același fel în care oamenii „primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii” (Romani 5:17) – prin alegere.

La un moment dat, vorbitorul în cauză declară:

„Dacă omul este în mod natural bun, dacă omul se așteaptă să facă în mod natural lucruri minunate, amabile, mărețe, mărinimoase, atunci nu există nicio evanghelie.”[13]

De acord. Nimeni nu spune că omul este „în mod natural bun”. Inspirația spune foarte clar că de la cădere, ființele omenești au moștenit o înclinație naturală spre păcat. Dar Inspirația spune la fel de clar că această înclinație naturală nu devine păcatul însuși când este separată de o acțiune a voinței:

„Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului.” (Iacov 1:14-15).

„Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana, care îi supără chiar şi pe oamenii cei mai buni, dar dacă acestea nu sunt cultivate, dacă sunt respinse ca fiind odioase, sufletul nu este contaminat de vinovăţie şi nimeni altcineva nu este întinat de influenţa lor.”[14]

„Nu stă în puterea Satanei să forţeze vreun om să păcătuiască. Păcatul este actul personal al păcătosului. Înainte ca păcatul să existe în inimă, trebuie să fie dat acordul voinţei, iar de îndată ce este dat, păcatul triumfă şi iadul tresaltă de bucurie.”[15]

Ultimul dintre aceste citate este în mod special important. Adepții doctrinei păcatului originar susțin că păcatul există în inima umană încă de la naștere. Dar aici Inspirația ne spune că păcatul nu poate exista în inimă până când voința nu-și dă acordul. Niciun nou-născut nu poate fi considerat păcătos conform acestui citat.

La începutul primei sale prezentări, vorbitorul în cauză amintește viziunea lui Isaia din templu și declarația profetului că era „un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate” (Isaia 6:5). Vorbitorul continuă și ne amintește declarația biblică: „Căci din prisosul inimii vorbește gura” (Matei 12:34), presupunând – în mod corect – că dacă buzele unei persoane sunt necurate din punct de vedere spiritual, așa este și inima. Dar din nou, nimic din acest pasaj din Isaia nu spune că inimile sau buzele necurate sunt o stare involuntară primită la naștere. Primul capitol din Isaia, care descrie starea decăzută a lui Iuda și a Ierusalimului la momentul în care Isaia a avut viziunea, arată foarte clar că această decădere a fost o chestiune de acțiuni, nu o stare involuntară în care oamenii s-au născut. Acest lucru devine foarte evident din moment ce Domnul le spune care este remediul pentru aceste rele:

„Spălați-vă deci și curățiți-vă! Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă.” (Isaia 1:16,17).

Observați că faptele rele ale lui Israel sunt cauza problemei, iar soluția este ca faptele rele să înceteze. Aceste versete ne ajută să înțelegem mai bine invitația Domnului pe care o găsim în următorul verset:

„Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Versetul 18).

În mod evident, luate în context, curățirea și albirea implică o îndepărtare, prin putere divină, a faptelor rele.

Întorcându-ne la Isaia 6, vorbitorul în cauză susține că acel cărbune aprins care curăță buzele lui Isaia a fost luat de pe altarul de jertfe din curte[16]. În urma cercetărilor întreprinse de autorul prezent, dovezile inspirate nu sunt concludente când vine vorba să arate de pe care altar a fost luat cărbunele. Dar vorbitorul sugerează că din cauză că acest cărbune, în viziunea sa personală, a fost luat de pe altarul din curte, aceasta înseamnă că purificarea pe care Isaia a experimentat-o – îndepărtarea nelegiurii și ispășirea păcatului (Isaia 6:7) – implica îndreptățirea ca act diferit de sfințire.

În timp ce este adevărat că altarul din curte reprezintă lucrarea lui Hristos de pe cruce, nicăieri Biblia sau Ellen White nu învață că lucrarea de la cruce reprezintă doar îndreptățirea. (În mod ciudat, așa cum discuția noastră va demonstra, vorbitorul pare, de asemenea, să creadă şi că altarul tămâierii din Sfânta simbolizează doar îndreptățirea.) Vorbitorul pare să împărtășească iluzia că ori de câte ori Inspirația vorbește despre curățirea prin sângele lui Hristos, aceasta trebuie obligatoriu să se refere la iertare sau îndreptățire. Însă Biblia arată clar că acea curățire realizată de sângele lui Isus trece dincolo de iertare:

„Dar, dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. (…) Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:7, 9).

În altă parte, Noul Testament arată clar că sfințirea și curățirea interioară fac parte din lucrarea realizată de sângele lui Isus care a curs la cruce:

„De aceea, şi Isus, ca să sfinţească norodul cu Însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. (…) Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.” (Evrei 13:12, 20-21).

Mai mult, Ellen White arată clar, când vorbește despre nevoia poporului lui Dumnezeu de a avea buzele atinse de cărbunele luat de pe altar, că acea curățire prezentată aici se referă la sfințire:

„Atrag atenția tuturor lucrătorilor noștri la capitolul al șaselea din Isaia. Citiți experiența profetului lui Dumnezeu când L-a văzut pe Domnul (urmează versetele din Isaia 6:1-8).

Aceasta este experiența de care au nevoie aceia care lucrează în instituțiile noastre. Există primejdia ca ei să nu mențină o legătură vie cu Dumnezeu, să nu fie sfințiți prin adevăr. În felul acesta ei pierd simțământul puterii adevărului, pierd iscusința de a face deosebire între cele sfinte și cele de rând.”[17]

„Nu putem face nimic de la noi înșine, dar Dumnezeu vrea să atingă buzele noastre cu un cărbune aprins de pe altar. El vrea să ne sfințească limbile, să ne sfințească întreaga faptură.”[18]

Abordarea mesajului din Isaia 6, făcută de către vorbitorul în cauză, este dezvoltată ulterior în prima sa prezentare, pe măsură ce analizează mesajul unui citat binecunoscut al lui Ellen White, despre care el crede că susține evanghelia sa centrată pe îndreptățire:

„Serviciile religioase, rugăciunile, laudele și mărturisirea plină de pocăință a păcatului se înalță spre sanctuarul ceresc din inima credincioșilor adevărați asemenea fumului de tămâie, dar, pentru că vin pe calea degradată a naturii omenești, ele sunt atât de întinate încât, dacă nu ar fi curățite de sângele lui Hristos, nu ar putea să aibă niciodată vreo valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalță în curăție și, dacă Mijlocitorul care Se află la dreapta lui Dumnezeu nu ar curăți și nu ar prezenta totul prin neprihănirea Sa, ele nu ar fi vrednice să fie primite de Dumnezeu. Toate jertfele de tămâie care se înalță din sanctuarele pământești trebuie să fie îmbibate de stropii sângelui lui Hristos, care aduce curățire. El ține înaintea Tatălui cădelnița meritelor Sale, în care nu este nicio urmă de decădere pământească. El adună în cădelnița aceasta rugăciunile, laudele și mărturisirile poporului Său și pune lângă acestea neprihănirea Sa desăvârșită. Astfel, înmiresmată cu meritele jertfei de ispășire a lui Hristos, jertfa de tămâie se înalță înaintea lui Dumnezeu, fiind întru totul vrednică de primit. Apoi sunt date răspunsuri pline de har.

Oh, dacă toți ar putea să vadă că tot ce este făcut în ascultare, pocăință, laude și mulțumiri trebuie să fie pus pe focul aprins al neprihănirii lui Hristos! Mireasma plăcută a acestei neprihăniri se înalță ca un nor în jurul tronului harului.”[19]

Ca mulți alții din adventismul contemporan, vorbitorul în cauză susține că acea curățire prin sângele lui Isus descrisă în pasajul de mai sus se referă la neprihănirea declarativă a îndreptățirii, nu la curățirea interioară realizată de sfințire[20].

Mai întâi să începem cu acele lucruri în care putem fi de acord cu vorbitorul:

  1. Pasajul de mai sus vorbește despre credincioșii adevărați, convertiți, nu despre necredincioși.
  2. Toată ascultarea, rugăciunea și lauda care se înalță de la adevărații credincioși nu pot fi primite de Dumnezeu dacă nu sunt curățate de sângele și meritele lui Isus.

Întrebarea care stă înaintea noastră este dacă vorbitorul are dreptate când afirmă că acea curățire prin sânge, descrisă aici, este neprihănirea judiciară, declarativă. Sau este această curățire una interioară și practică?

Să ne amintim că scrierile lui Ellen White, ca și Biblia, trebuie să se interpreteze pe ele însele. Inspirația își definește propriul vocabular. În cuvintele lui Ellen White:

„Mărturiile însele vor fi cheia care va explica soliile prezentate, așa cum Scriptura este explicată de Scriptură.”[21]

Pe măsură ce studiem diferite citate ale lui Ellen White privitoare la lucrarea realizată de sângele și meritele lui Hristos, devine clar, așa cum am văzut în Scriptură (Evrei 13:12, 20-21; 1 Ioan 1:7, 9), că această lucrare implică o curățire practică și vizibilă, pe lângă iertarea de păcatele trecutului:

„Cel care a fost cândva o fiinţă umană păcătoasă poate fi şlefuit şi curăţat prin meritele împărtăşite ale lui Hristos, şi poate sta înaintea semenilor săi ca împreună-lucrător cu Dumnezeu.”[22]

„Un caracter nobil se câștigă prin efort individual, prin meritele și harul lui Hristos. Dumnezeu dă talentele, puterile mintale; noi ne formăm caracterul.”[23]

„Când legea lui Dumnezeu este astfel sădită în sufletul credinciosului, el se apropie de viaţa veşnică prin meritele lui Isus. (…) Timpul de probă, de încercare, este acum, în această viaţă. Îngerii lui Dumnezeu urmăresc dezvoltarea caracterului şi cântăresc valoarea morală. Toată chestiunea este cuprinsă în întrebarea: Este el ascultător sau neascultător de poruncile lui Dumnezeu? A fost păcătosul schimbat în această lume, prin meritele lui Hristos, astfel încât să fie potrivit pentru a se alătura societăţii cereşti?”[24]

„Voi fi eu găsit fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu? Doar cei fără vină vor fi acolo. Niciun om nu va fi mutat în cer, dacă inima îi este plină de gunoiul de pe pământ. Întâi trebuie îndreptate toate defectele de caracter, îndepărtată orice pată prin sângele curățitor al lui Hristos și biruite toate trăsăturile rele de caracter, din cauza cărora omul nu este în stare să iubească.”[25]

„Caută, o, caută de parcă ai căuta viaţa ta şi condamnă-te, dă-ți sentința, și apoi, prin credință, cere ca sângele curățitor al lui Hristos să îndepărteze petele din caracterul tău creștin.”[26]

„Prin meritele sângelui Său, poţi birui orice inamic spiritual şi corecta orice defect de caracter.”[27]

În mod evident, din aceste citate reiese clar că meritele și sângele lui Isus realizează o lucrare de curățire practică, pe lângă anularea înregistrării păcatelor creștinului. Când analizăm citatul despre rugăciunile, lauda și ascultarea poporului lui Dumnezeu care au nevoie de curățire prin sângele și meritele lui Isus[28], trebuie luate în atenție și citatele de mai sus, care clarifică sfera acestei curățiri.

Să luăm în considerare și faptul că Ellen White nu spune, în citatele menționate mai devreme, că serviciile religioase, rugăciunile, lauda și ascultarea credincioșilor ajung în cer într-o stare de necurăție. Citatul nu spune: „ele nu ajung în curăție”, ci „ele nu se înalță în curăție”. Putem oare presupune că trece vreo perioadă de timp între alegerile făcute de creaturile lui Dumnezeu și momentul în care Dumnezeu știe de aceste alegeri? Nu cred. De aceea este cât se poate de rațional – luat logic, dar și din perspectiva următoarelor citate ale lui Ellen White – că această curățire a cuvintelor și a faptelor, realizată de tămâia neprihănirii lui Hristos, are loc în timp ce ele se înalță prin canalele întinate ale omenirii, nu atunci când ajung la cer.

Să luăm acum în considerare alte citate ale lui Ellen White în care este folosit un limbaj similar celui din citatul analizat:

„Înaintea credinciosului este pusă posibilitatea minunată de a fi asemenea lui Hristos, ascultător de toate principiile Legii. Dar, prin sine însuși, omul este incapabil să atingă această stare. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfințenia, pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit, este rezultatul lucrării harului divin atunci când el se supune disciplinei și influențelor înfrânătoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârşită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării. Partea creștinului este de a persevera în biruirea fiecărui defect.”[29]

„Nu-I vom da atunci lui Hristos lucrurile pentru care El a murit ca să le răscumpere? Dacă vei face aceasta, El îţi va sensibiliza conştiinţa, înnoi inima, sfinţi sentimentele, curăţa gândurile şi pregăti toate puterile tale, ca ele să lucreze pentru El. Fiecare motiv şi fiecare gând vor fi aduse în stăpânire faţă de Isus Hristos. Cei care sunt fii ai lui Dumnezeu Îl vor reprezenta pe Hristos în caracter. Faptele lor vor fi înmiresmate de infinita gingăşie, compasiune, dragoste şi puritate a Fiului lui Dumnezeu. Şi cu cât mintea şi trupul sunt mai supuse Duhului Sfânt, cu atât mai plăcută va fi pentru El mireasma jertfei noastre.[30]

„Omului i se permite să folosească bunurile lui Dumnezeu. În acest fel, el este încercat şi pus la probă. Inima lui trebuie să fie înmiresmată cu tămâia neprihănirii lui Hristos. Mântuitorul trebuie să lucreze în el voinţa şi înfăptuirea, după bunul Lui plac.”[31]

„Jertfa adusă lui Dumnezeu fără un spirit de reverenţă şi recunoştinţă nu este acceptată. Inima umilă, recunoscătoare şi reverenţioasă dă jertfei un parfum plăcut şi o face acceptabilă înaintea lui Dumnezeu.”[32]

„«Hristos ne-a iubit – scrie Pavel – şi S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros.» Acesta este prinosul darului dătător de viață pentru noi, ca să fim cu toții ceea ce El Își dorește să fim – reprezentanți ai Săi, răspândind mireasma caracterului Său, propriile Sale gânduri curate, atributele Sale divine manifestate în viața Sa umană sfințită, pentru ca alții să-L poată privi în formă umană și, înțelegând scopul minunat al lui Dumnezeu, să fie făcuți să-și dorească să fie ca Hristos – slăviți, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfinți şi fără prihană.”[33]

Observați cum, în fiecare dintre aceste citate, regăsim termeni similari celor din citatul pe care îl analizăm – termeni precum „tămâie”, „mireasmă”, „parfum” – toți folosiți cu referire la nevoia sfinților de curățare prin neprihănirea lui Isus. Și la fel ca în citatul analizat, cuvântul „jertfă” este folosit cu referire la cuvintele și faptele credincioșilor. Potrivit citatelor de mai sus, aceste jertfe sunt parfumate, făcute o mireasmă plăcută și vrednice de a fi primite de Dumnezeu, de către neprihănirea lui Isus.

Dar, este foarte clar în citatele de mai sus că, în timp ce curățirea descrisă este realizată de Mijlocitorul din sanctuarul ceresc, curățirea însăși are loc pe pământ, în inimile și viețile credincioșilor. Am văzut cum „tămâia neprihănirii lui Hristos (…) umple cu mireasmă fiecare act al ascultării”[34], că parfumarea faptelor credinciosului cu „infinita gingăşie, compasiune, dragoste şi puritate a Fiului lui Dumnezeu” îl face în stare să-L „reprezinte pe Hristos în caracter”[35]. Am citit că „inima (credinciosului) trebuie să fie înmiresmată cu tămâia neprihănirii lui Hristos; Mântuitorul trebuie să lucreze în el voinţa şi înfăptuirea, după bunul Lui plac”[36], că ceea ce face ca lucrarea noastră să fie „un parfum plăcut şi o face acceptabilă înaintea lui Dumnezeu” este „inima umilă, recunoscătoare şi reverenţioasă”[37], stare care este în mod evident un rezultat al „disciplinei și influențelor înfrânătoare ale Duhului adevărului”[38].

Următoarele citate folosesc în mod expres cuvântul „sfinți” când vorbesc despre nevoia ca faptele credincioșilor să fie curățite prin meritele lui Hristos:

„Meritele lui Isus trebuie amestecate cu rugăciunile şi eforturile noastre, altfel ele sunt la fel de lipsite de valoare ca jertfa lui Cain. Dacă am putea vedea toată activitatea instrumentelor omeneşti, aşa cum apare ea înaintea lui Dumnezeu, am înţelege că doar lucrarea făcută prin multă rugăciune, care este sfinţită de meritul lui Hristos, va rezista în faţa judecăţii.”[39]

„Nu este prea mult din partea niciunui slujitor, chiar dacă posedă talente mari sau mici, să se dea pe el însuşi lui Dumnezeu pentru a fi sfinţit şi făcut potrivit pentru serviciul Său. Poţi da tot ce ai şi tot ce eşti, şi tot nu va fi nimic fără meritul sângelui care sfinţeşte darul. Dacă cei care ocupă poziţii de răspundere şi-ar multiplica talentele de o mie de ori, serviciul lor tot nu ar avea nicio valoare înaintea lui Dumnezeu fără ca Hristos să fie unit cu jertfele lor.”[40]

Aici vedem clar că sfințirea este mijlocul prin care meritele sângelui lui Isus sunt amestecate cu faptele și cuvintele sfinților lui Dumnezeu.

Vorbitorul în cauză a început în mod corect seminarul cu subiectul naturii păcatului. Singurul lucru cu care suntem de acord este premisa de bază de la care începe discutarea subiectelor legate de mântuire din adventism. Dar concluzia lui privitoare la acest subiect – că păcatul este o stare involuntară primită la naștere, care poluează acțiunile și cuvintele creștinilor separat de alegerea lor, cerând astfel o declarare a neprihănirii care îndreptățește pentru a face aceste fapte acceptabile înaintea lui Dumnezeu – este o concluzie care nu se potrivește mesajului Scripturii sau al Spiritului Profeției.

Al doilea punct: Ambiguitate cu privire la natura lui Hristos

În a doua sa prezentare, intitulată „Persoana evangheliei”, vorbitorul în cauză a abordat subiectul naturii umane a lui Hristos și relevanța ei în lupta creștinului.

La un moment dat, vorbitorul întreabă: „Care sunt cele două lucruri care trebuia să fie Isus pentru a fi Persoana evangheliei?” Răspunsul său corect este că „El a trebuit să fie Dumnezeu și a trebuit să fie om”[41].           În acest context, el citează două versete care vorbesc despre identificarea lui Isus cu omenirea:

„Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David în ce priveşte carnea.” (Romani 1:3, KJV).

„Și Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit printre noi.” (Ioan 1:14, KJV).

Din păcate, vorbitorul pare să nu înțeleagă în mod deplin implicațiile acestor versete, nici faptul că acest limbaj este folosit în Noul Testament pentru a descrie cât de departe a mers Isus când S-a coborât la nivelul omului căzut.

Ce vrea să spună afirmația că Isus a fost „născut din sămânţa lui David în ce priveşte carnea” (Romani 1:3, KJV)? (Poate Batșeba ne-ar putea da niște indicii!) Isus este numit „Fiul lui David” în primul verset al Noului Testament, în care este prezentată genealogia lui Isus făcută de Matei (Matei 1:1). Nu ai nevoie să meditezi prea mult asupra listei de personaje biblice din acest capitol pentru a-ți aminti ce dosar impresionant de infractori este acesta! Incest, adulter, prostituție, omor, idolatrie grotescă, nedreptate socială – toate sunt prezente în această listă a arborelui genealogic al Domnului nostru. Parcurgerea acestui capitol aduce într-adevăr la viață următorul citat al lui Ellen White:

„Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Și-a asumat consecințele acțiunii legii eredității. Care erau consecințele acestea, se poate vedea în istoria strămoșilor Săi pământești. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile și ispitele și să ne dea o pildă de o viață fără păcat.”[42]

Cuvântul „carne” este folosit în ambele versete de mai sus (Romani 1:3; Ioan 1:14, KJV), arătând ce a devenit Isus când a devenit om. Cum prezintă Pavel această carne în altă parte din cartea Romani?

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât carnea o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în carne, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o asemănare cu carnea, pentru ca neprihănirea Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile cărnii umblă după lucrurile cărnii, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. (…) Deci cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu.Voi însă nu mai sunteţi în carne, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. (…) Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic cărnii, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri, dar, dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” (Romani 8:3-5, 8-9, 12-13, KJV).

S-au scris și s-au discutat multe despre această „asemănare” cu carnea păcătoasă (Romani 8:3, KJV), dacă ea se referă la identificare sau simplă imitare. În timp ce problema asemănării este decisivă (cuvântul grecesc tradus cu „asemănare”, homoimati, conține prefixul „homo” care înseamnă „la fel”; comparați cu Filipeni 2:7), a da atenție cuvântului „carne” din acest context reprezintă tot ce este necesar pentru a înțelege ideea. Este cât se poate de evident că această carne descrisă în pasaj nu se referă la țesuturi, ci la natura umană căzută, care se împotrivește voinței lui Dumnezeu. Într-o astfel de natură, „în carne”, Isus a osândit păcatul (Romani 8:3), făcând posibil ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi, „care trăim nu după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile Duhului” (versetul 4).

Vorbitorul în cauză aminteşte în mod corect vechea zicală a amerindienilor, care spune că nu trebuie să judeci un om „până nu ai umblat mai mult de o milă în mocasinii lui”. El afirmă în mod corect că Isus a umblat „mai mult de o milă” în mocasinii noștri[43]. În altă parte, el afirmă că Isus „a știut cum este să dormi pe pământ și să te trezești cu o durere de spate”[44]. Dar, limitări fizice precum acestea, sunt acceptate de toți cei implicați în discuțiile curente din adventism asupra naturii lui Hristos. Problema din dialogul adventist prezent este dacă Isus a experimentat sau nu aceleași îndemnuri carnale în sensul îngăduirii de sine, care sunt familiare ființelor căzute și dacă a trebuit prin urmare să reziste acestor îndemnuri prin aceeași putere care este pusă la dispoziția mea și a ta.

Autorul în cauză creează oameni de paie spunând că unii probabil cred că Isus trebuia să fie „la fel ca mine în absolut fiecare privință”, „în exact fiecare detaliu” pentru a fi un model relevant[45]. El continuă să repete afirmațiile des repetate de cei care nu se simt în largul lor cu viziunea biblică asupra umanității lui Isus – că Isus nu a fost în mod evident femeie, că nu a ajuns la vârsta de 50 ani, că nu a fost niciodată dependent de heroină etc. – într-un efort de a arăta inutilitatea identificării lui Isus cu experiențele ființelor umane căzute[46]. Dar astfel de afirmații nu fac altceva decât să aducă și mai multă confuzie în problema care este în prezent dezbătută de biserică. Nimeni nu pretinde că Isus a fost ca noi „în exact fiecare detaliu” sau „în absolut fiecare privință”. Ce susțin cei care împărășesc viziunea Bibliei și a Spiritului Profeției asupra umanității lui Isus este că El a experimentat aceleași înclinații carnale spre îngăduință de sine și lipsă de stăpânire cu care se naște fiecare om, din cauză că au trecut secole în care astfel de înclinații au fost integrate în natura inferioară a omului.

Pe scurt, așa cum un autor adventist contemporan care susține viziunea „dinainte de cădere” a umanității lui Hristos a afirmat în mod corect, întrebarea este foarte simplă: „A simțit Isus că ar vrea să păcătuiască?”[47] Pentru autorul în cauză, răspunsul la această întrebare este în mod clar   „nu”[48]. Dar așa cum vom vedea, răspunsul Inspirației este în mod clar „da”. Desigur, trebuie imediat să ne amintim citatul inspirat menționat mai devreme, care spune că sentimentele păcătoase nu produc vinovăție sau întinare, cu condiția ca ele să nu fie cultivate[49].

Vorbitorul în cauză petrece mult timp în această predică analizând cele trei ispite pe care Hristos le-a întâmpinat în pustie, pretinzând că în aceste trei cazuri Isus a întâmpinat cele trei puncte principale aduse înaintea omenirii prin ispită: „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii” (1 Ioan 2:16)[50]. Toți suntem de acord cu aceasta. Dar vorbitorul nu spune aproape nimic despre faptul că Isus a mai fost ispitit la vreun alt moment din viața Sa. Deși nu neagă că Isus a mai fost ispitit în afara pustiei, tăcerea lui asupra acestui lucru este deranjantă. Vorbitorul nu spune nimic despre cum Isus a fost obligat să lupte cu ispita trupească în copilărie, tinerețe și perioada de maturitate – despre obișnuitele enervări, frustrări și hormoni ai omenirii decăzute ca făcând parte din luptele spirituale ale lui Isus. Majoritatea nu putem înțelege ispita de a schimba pietrele în pâini, de a sări dintr-un loc înalt fără (sau cu!) parașută sau a ne pleca efectiv și a ne închina diavolului pentru a câștiga lumea. Dar fiecare dintre noi poate înțelege enervarea de către un membru de familie sau coleg de lucru, atracția firii spre fantezii sexuale, îndemnul de a mânca prea mult sau de a folosi alte substanțe pentru a evada din realitate. Poate că Isus nu a fost ispitit că folosească heroină, dar alcoolul, petrecerile și numeroase alte distracții erau cu siguranță puse la dispoziția Domnului nostru în cultura din acele vremuri.

Nu este de mirare că Ellen White afirmă următoarele, privitoare la motivul pentru care Isus a fost pus în cetatea rea a Nazaretului:

„În providența Sa, Dumnezeu a decis ca să-Și petreacă primii ani din viață în Nazaret, unde era în permanență expus ispitei din cauza caracterului oamenilor, fiind necesar să vegheze, pentru a rămâne curat în mijlocul atâtor păcate și fărădelegi.”[51]

Nu ar avea niciun sens ca El să aibă nevoie să Se protejeze de păcat și fărădelegi dacă natura Lui inferioară, carnală, nu ar fi găsit aceste lucruri atrăgătoare.

Vorbitorul în cauză insistă că Isus nu a trebuit să fie „ispitit ca un homosexual pentru a putea mântui homosexualii”[52]. Dacă astfel de ispite specifice, cu țintă precisă, au făcut parte sau nu din experiența lui Isus, Inspirația nu ne spune. Dar într-o broșură destinată special subiectului îngăduinței sexuale, Ellen White face această declarație:

„Toți sunt responsabili de acțiunile lor în timpul de încercare care este în această lume. Toți au puterea de a-și controla acțiunile. Dacă sunt slabi în virtute și în puritatea gândurilor și acțiunilor, ei pot primi ajutor de la Prietenul celor neajutorați. Lui Isus Îi sunt familiare toate slăbiciunile naturii umane și dacă va fi rugat, El va da puterea de a birui și cele mai puternice ispite.”[53]

Nu este greu să ne închipuim despre ce slăbiciuni vorbește Ellen White, din moment ce broșura în cauză vorbește exclusiv despre lupta cu slăbiciunile sexuale. Despre acestea profetul ne spune că sunt familiare Domnului nostru.

Alte citate ne amintesc, de asemenea, că Isus ne cunoaște slăbiciunile; ele vorbesc și despre felul în care le cunoaște:

„Cele mai mari ispite ale sale (ale creştinului) vin dinăuntru, deoarece el trebuie să se lupte cu înclinaţiile inimii sale fireşti. Domnul cunoaşte slăbiciunile noastre.”[54]

„El cunoaşte din experienţă care sunt slăbiciunile omeneşti, care sunt lipsurile noastre şi în ce constă tăria ispitelor noastre; deoarece El a fost ispitit în toate punctele ca noi, dar fără păcat.”[55]

Un alt citat ne spune că Isus nu a cultivat gânduri rele, așa cum facem noi:

„Unii îşi conştientizează marea slăbiciune şi păcatul, devenind descurajaţi. Satana aruncă umbra sa întunecată între ei şi Domnul Isus, jertfa lor de ispăşire. Ei spun: «Este inutil pentru mine să mă rog. Rugăciunile mele sunt atât de amestecate cu gânduri rele încât Domnul nu le va asculta.» Aceste sugestii vin de la Satana. În umanitatea Sa, Hristos a întâmpinat şi a rezistat acestei ispite, iar El ştie cum să-i sprijine pe cei care sunt astfel ispitiţi.”[56]

Mai jos sunt alte citate care vorbesc despre lupta lui Isus cu alte tentații:

„Erau și din aceia care încercau să arunce dispreț asupra Lui din cauza nașterii Sale și chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare și șoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum Îl îndemnau frații Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârșit.”[57]

„Prin ajutorul pe care Hristos îl poate da, vom putea să învăţăm să ne îmblânzim limba. Deşi a fost greu ispitit să aibă o vorbire iute şi furioasă, El niciodată nu a păcătuit cu buzele Sale. Cu un calm plin de răbdare a întâmpinat dispreţul, sarcasmul şi ridiculizarea din partea colegilor lucrători de la tâmplărie.”[58]

„Satana era acela care conducea mulțimea cea crudă în comportarea ei abuzivă față de Mântuitorul. Era scopul lui Satana acela de a-L provoca – dacă era posibil – să Se răzbune sau de a-L determina să facă o minune spre a Se elibera singur, nimicind astfel planul de mântuire. O singură pată asupra vieții Sale omenești, o singură greșeală a naturii Sale omenești de a îndura teribila încercare, și Mielul lui Dumnezeu avea să fie o jertfă nedesăvârșită, iar mântuirea omului – un eșec. (…) Furia lui Satana era mare văzând că toate violențele săvârșite asupra Mântuitorului n-au putut stoarce nici cel mai mic murmur de pe buzele Sale.”[59]

Vorbitorul în cauză, rezumând poziția sa (și poate căutând să evite marea ruptură din adventismul contemporan cu privire la acest subiect) afirmă în termeni generali că Isus „era suficient de mult Dumnezeu pentru a fi Mântuitorul meu, dar și suficient de mult om pentru a fi modelul meu”[60]. Cheia este însă dacă această vedere, „suficient de mult om”, este aceeași cu cea a Inspirației. Asupra acestui lucru, vorbitorul în cauză nu afirmă ceva clar.

Al treilea punct: „Îndreptățirea” este doar declarativă

În a treia prezentare a seminarului în cauză, intitulată „Puterea evangheliei”, al doilea vorbitor ia cuvântul și introduce subiectul neprihănirii lui Dumnezeu așa cum crede el că este prezentat de cartea Romani. El declară, la începutul prezentării, că neprihănirea sau desăvârșirea lui Dumnezeu „ne este dată în dar, prin evanghelie”[61].

Apoi pune întrebarea: „Înseamnă aceasta că suntem desăvârșiți din punct de vedere moral, etic și comportamental? Înseamnă aceasta că Dumnezeu ne face neprihăniți sau că ne socotește neprihăniți?”[62]

Vorbitorul face apoi referire la afirmația lui Pavel că „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3)[63], după care citează trimiterea lui Pavel la declarația lui David din Psalmii 32:1-2 privitoare la felul în care credința este socotită ca neprihănire (Romani 4:7-8). În prezentarea sa, vorbitorul citează în mod repetat cuvinte precum „socotit”, „atribuit”, „considerat” ca și cum aceasta înseamnă că îndreptățirea descrisă implică a fi declarat neprihănit, nu făcut neprihănit[64].

Dar o studiere mai atentă a dovezilor biblice arată că vorbitorul trage mult prea repede concluziile. Nimeni nu neagă că iertarea lui Dumnezeu, sau îndreptățirea, nu implică declararea neprihănirii și acoperirea trecutului păcătos ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. (Vom analiza sfera îndreptățirii în cadrul unui alt punct.) Dar cuvântul pentru iertare, din Noul Testament, înseamnă mult mai mult decât simpla anulare a înregistrărilor păcatului. Ea înseamnă, de asemenea, eliberarea din captivitate, scăparea din robie. Acesta este cuvântul folosit de Isus când a vorbit în sinagoga din Nazaret, declarând misiunea Sa: „propovăduiesc robilor de război slobozirea (…) să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4:18). Cuvântul tradus prin „slobozire” și „libertate” este exact același cuvânt folosit în Efeseni 1:7 și Coloseni 1:14, care vorbesc despre „iertarea păcatelor”.

A fi eliberat de păcat, a fi liber de el se referă în mod evident la renunțarea inimii la păcat prin pocăință, despre care Ellen White spune că „implică părere de rău pentru păcat și o întoarcere de la el”[65]. În lumina aceasta, este greu să nu vedem că iertarea (îndreptățirea) este un act al lui Dumnezeu care îl face pe credincios neprihănit, la fel cum îl și declară neprihănit. Ellen White spune clar că iertarea lui Dumnezeu este mai mult decât o declarație judiciară:

„Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea adevărata idee despre iertare, când se ruga: «Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic.» (Psalmii 51, 10).”[66]

Următoarele pasaje identifică, de asemenea, lucrarea de îndreptățire cu lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt:

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. (…) Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5:1-2, 5).

„El ne-a mântuit nu pentru faptele neprihănirii făcute de noi, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să fim făcuți moștenitori potrivit nădejdii vieţii veşnice.” (Tit 3:5-7, KJV).

Cuvintele „socotit” și „considerat” din Romani 4 (KJV) se găsesc și în Vechiul Testament. Când analizăm aceste cuvinte, devine clar că ele nu implică doar o simplă declarație legală. De exemplu, 2 Samuel 4:2 ne spune că „Beerot era considerat ca făcând parte din Beniamin” (KJV). În Numeri 18:27, 30 citim că zecimea era „socotită” leviților. În mod evident, acest cuvânt se referă la o operațiune legală, dar se referă și la posesia actuală, reală, a acestor lucruri.

Folosirea de către vorbitorul în cauză a pasajului din Romani 4:5-8 devine problematică în special pentru poziția sa, atunci când verifici textul din Vechiul Testament pe care Pavel îl folosește. Să recapitulăm pasajul în cauză din Romani, capitolul 4:

„Pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. «Ferice», zice el, «de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!»” (Romani 4:5-8).

Dar dacă ne întoarcem la Psalmii 32:1-2, din care Pavel citează aici, psalmistul spune clar ce fel de om este cel căruia Domnul nu-i ține în seamă păcatul. David scrie:

„Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!” (Psalmii 32:2, subliniere adăugată).

Cu alte cuvinte, doar cei fără vicleșug sunt candidați la îndreptățirea lui Dumnezeu; doar ei sunt cei cărora Domnul nu le ține în seamă păcatul. Aceasta este pentru că, potrivit altor pasaje biblice, iertarea lui Dumnezeu este condiționată, printre altele, de părăsirea păcatului:

„Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.” (2 Cronici 7:14).

„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.” (Proverbe 28:13).

„Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” (Isaia 55:7).

„Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” (Matei 6:14-15).

„Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi.” (Romani 2:13).

Acesta este motivul pentru care Ellen White face declarații atât de clare privitoare la condițiile de primire a iertării sau a îndreptățirii pe care Isus le oferă:

„Înainte ca îndreptăţirea să poată avea loc, Dumnezeu cere o predare deplină a inimii.”[67]

„Dumnezeu Îşi va apăra curând dreptatea înaintea universului. Dreptatea Sa cere ca păcatul să fie pedepsit; harul Său garantează că păcatul va fi iertat prin pocăinţă şi mărturisire. Iertarea poate să vină numai prin singurul Său Fiu; numai Hristos poate să ispăşească păcatul – şi numai când are loc pocăinţa şi renunţarea la păcat.”[68]

„Domnul Hristos a murit pentru a-i dovedi celui păcătos că nu era nicio speranţă pentru el, atâta vreme cât continua să păcătuiască. Ascultarea de toate cerinţele lui Dumnezeu este singura lui speranţă de iertare prin sângele lui Hristos.”[69]

„Hristos este nădejdea noastră și locul nostru de scăpare. Neprihănirea Sa este atribuită doar celor ascultători. Să o primim prin credință, ca Tatăl să nu găsească în noi niciun păcat.”[70]

Punând laolaltă toate aceste declarații inspirate, devine clar că atunci când Pavel vorbește despre cum Dumnezeu „fără fapte, socotește neprihănit” (Romani 4:6), el nu vorbește despre lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt (ci despre faptul că jertfa lui Isus este suficientă pentru păcătosul care crede; este suficientă pentru ca el să fie socotit neprihănit, n.tr). Numai lucrarea transformatoare a Duhului poate face ca un om să fie fără vicleșug, să se predea deplin și să asculte de toate cerințele lui Dumnezeu. Aceasta devine și mai clar, așa cum am menționat mai sus, în Tit 3:5, unde Pavel pune în contrast „faptele neprihănirii făcute de noi” și „spălarea naşterii din nou şi înnoirea făcută de Duhul Sfânt”:

„El ne-a mântuit nu pentru faptele neprihănirii făcute de noi, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” (Tit 3:5, KJV).

Vorbitorul în cauză face referire la Luca 7:29, care vorbește despre cum oamenii „au dat dreptate lui Dumnezeu” (în KJV: „L-au îndreptățit pe Dumnezeu”) într-o anumită ocazie. Aceasta este văzută ca „dovadă” că îndreptățirea nu înseamnă a face neprihănit, din moment ce nimeni nu ar putea niciodată să-L facă pe Dumnezeu neprihănit[71]. Dar, o astfel de abordare a limbajului Scripturii, eșuează în a lua în considerare faptul că acele cuvinte pot avea mai mult de un singur sens, în funcție de context. Ellen White observă, în legătură cu folosirea unui anumit limbaj de către Biblie: „Același cuvânt are semnificații diferite și nu există câte un singur cuvânt pentru fiecare idee distinctă.”[72] Nimeni nu neagă faptul că îndreptățirea include și sensul de a declara neprihănit. Ce vedem din dovezile inspirate este că ea include, de asemenea, sensul de a face neprihănit.

Vorbitorul în cauză face referire la rememorarea de către Pavel, în Romani 4, a întâmplării cu Avraam și Sara și nașterea lui Isaac, despre cum credința lui Avraam din acea ocazie i-a fost socotită ca neprihănire[73]. Din nefericire, vorbitorul nu reușește să ia în considerare tot ce implică această relatare și cum ea ilustrează cu adevărat credința celor credincioși. Să trecem în revistă versetele citate de vorbitor în această privință despre Avraam:

„Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, că va ajunge tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: «Aşa va fi sămânţa ta». Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, puternic în credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte poate să şi împlinească. De aceea, credinţa aceasta «i-a fost socotită ca neprihănire».” (Romani 4:18-22).

Sigur că Pavel ilustrează din nou doctrina neprihănirii prin credință cu referire la relatarea aceasta în cartea Galateni, unde el compară fiul Sarei cu noul legământ, iar fiul lui Agar cu cel vechi (Galateni 4:22-31). Într-un alt pasaj, Pavel afirmă din nou același lucru privitor la Sara și la nașterea lui Isaac:

„Prin credinţă, şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise.” (Evrei 11:11).

Dar avem nevoie să luăm în considerare un lucru foarte important aici. Care a fost diferența dintre relația care l-a produs pe Ismael și cea care l-a produs pe Isaac – primul fiind, potrivit lui Pavel, născut „în chip carnal”, iar ultimul fiind născut „prin făgăduință” (Galateni 4:23, KJV)? A jucat Avraam un rol activ în nașterea celor doi fii? Cu siguranță, Isaac nu a fost născut de o fecioară, așa cum a fost Isus. Isaac a fost născut din sămânța lui Avraam, din care a venit Mesia cel făgăduit (Geneza 15:4; Evrei 2:16). Prin urmare, când Biblia spune că Avraam a crezut și că aceasta i s-a socotit ca neprihănire (Geneza 15:6; Romani 4:3, 22), această credință a inclus o colaborare activă cu planul lui Dumnezeu. Ce nu a inclus a fost ca Avraam să acționeze în propria putere, ceea ce s-a întâmplat în relația cu Agar – relație pe care Dumnezeu nu a poruncit-o niciodată.

Aici vedem un adevărat contrast între faptele produse de credință și faptele produse de sine. Primele sunt o condiție a mântuirii (Matei 19:17; Luca 10:25-28; Romani 2:6-10; 8:13; Evrei 5:9), ultimele sunt faptele pline de mândrie ale sinelui, despre care Pavel declară că nu mântuiesc pe nimeni (Romani 2:17-23; 3:20,28; Galateni 2:16; Efeseni 2:8-9). Ce a făcut Avraam cu Agar nu a impus realizarea niciunei minuni, pentru că ea era pe deplin capabilă să nască un copil. Dar ce a făcut Avraam cu Sara a cerut puterea miraculoasă a lui Dumnezeu unită cu efortul lui Avraam. În teologia lui Pavel, asta înseamnă mântuire (Filipeni 2:12-13; Coloseni 1:27-29).

La un moment dat, în această prezentare, vorbitorul susține că deși Avraam „a râs de făgăduința lui Dumnezeu și a avut o relație ilicită cu slujnica sa”, el a fost totuși socotit neprihănit de Dumnezeu[74]. Într-un alt moment, el pretinde că nașterea lui Isaac nu a fost un act de credință, ci un act de îndoială[75]. Din nefericire, el pare să confunde foarte tare aceste relatări. Sigur că Biblia nu spune că Avraam a fost socotit neprihănit atunci când a râs de făgăduința lui Dumnezeu și s-a implicat într-o relație cu Agar. Scriptura spune că el a fost socotit neprihănit când Dumnezeu i-a făgăduit că sămânța sa va fi la fel de numeroasă ca stelele (Geneza 15:6) și din nou, atunci când prin credință Isaac a fost născut (Romani 4:18-22). Momentul în care el privește stelele are loc în Geneza 15, iar relația dintre Avraam și Agar nu are loc decât în capitolul următor. Inspirația nu ne spune ce perioadă a trecut între cele două momente, dar din câte se pare, a trecut ceva timp.  Oricum ar fi, este clar că credința lui Avraam a fost exercitată în anumite momente, dar s-a clătinat și prăbușit în altele.

Nicăieri Scriptura nu pretinde că credința lui Avraam a fost socotită neprihănire în momentele în care credința lui s-a prăbușit. Te poți gândi la cei care citează versetul care spune că Noe era un om neprihănit și desăvârșit între cei din vremea lui (Geneza 6:9; 7:1, KJV), apoi se grăbesc să ne amintească de momentul ulterior în care a fost găsit gol și beat în cortul său (Geneza 9:21). Astfel, se presupune că neprihănirea și desăvârșirea trebuie să fie termeni relativi atunci când sunt aplicați comportamentelor omenești sfințite. Dar Scriptura nu spune că Noe era neprihănit sau desăvârșit când era gol și beat! Ellen White vorbește despre cum relația noastră cu Dumnezeu are loc moment cu moment, motiv pentru care ne avertizează:

„Putem să renunţăm la multe obiceiuri rele, pentru timpul în care ne despărţim de Satana. Dar fără o legătură vitală cu Dumnezeu, prin predarea noastră Lui în fiecare moment, vom fi biruiţi.”[76]

Petru nu a învățat ușor acest principiu, pentru că la un anumit moment a făcut imposibilul – să meargă pe valurile Mării Galileii – doar pentru a începe să se scufunde în următorul moment, când și-a luat ochii de la Isus (Matei 14:28-31). Același lucru este adevărat cu noi.

Vom aborda mai detaliat relația dintre păcatul săvârşit ocazional și mântuire în discuția noastră pe subiectul siguranței mântuirii.

Pe scurt, suntem de acord că îndreptățirea implică o declarare a neprihănirii. Dar Biblia arată clar că atunci când Dumnezeu spune că un lucru este într-un anumit fel, el devine așa! Când Dumnezeu a spus la creațiune: „Să fie lumină”, a fost lumină (Geneza 1:3). Biblia spune: „Căci el zice, şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9). Când Isus a spus leprosului: „Fii curățit!”, Biblia spune că „îndată a fost curăţită lepra lui” (Matei 8:3). Comentând limbajul din Psalmii 33:9 și Romani 4:17, care vorbesc despre cum Dumnezeu „care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi”, Ellen White spune:

„La creaţiune, «El zice, şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă». El «cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi» (Psalmii 33:9; Romani 4:17); căci atunci când le cheamă, ele sunt.”[77]

Următoarele citate ale lui Ellen White spun, de asemenea, că iertarea păcatelor, atribuirea neprihănirii – numită „îndreptățire” în scrierile ei[78] – implică și includ transformarea internă a Duhului Sfânt:

„Să fim iertaţi aşa cum Hristos iartă, nu înseamnă doar să fim iertaţi, ci să fim înnoiţi în duhul minţii noastre. Domnul spune: «Vă voi da o inimă nouă.» Chipul lui Hristos trebuie să fie imprimat asupra fiecărei minţi, inimi şi suflet.”[79]

„Primind neprihănirea Lui atribuită, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, noi devenim ca El. Chipul lui Hristos este prețuit, iar el captivează întreaga ființă.”[80]

„Pentru ce este atât de puțină credință, atât de puțină putere spirituală? Pentru ce sunt atât de puțini aceia care poartă jugul și duc povara lui Hristos? Pentru ce este nevoie ca oamenii să fie îndemnați să-și facă lucrarea pentru Hristos? Pentru ce sunt atât de puțini aceia care pot dezvălui tainele mântuirii? Pentru ce neprihănirea lui Hristos atribuită nu strălucește prin cei ce mărturisesc a fi urmașii Săi, ca o lumină în lume?”[81]

„Mulți nu sunt cu totul dedicați cauzei lui Dumnezeu și poziția lor oscilantă este ea însăși o sursă de slăbiciune și o piatră de poticnire pentru alții. Fără principii stabilite și fără consacrare, cum sunt mulți dintre aceștia, valurile ispitei îi atrag departe de ceea ce cunosc ca fiind bine și ei nu fac încercări ferme de a înfrânge fiecare rău și – prin neprihănirea atribuită a lui Hristos – de a-și perfecționa un caracter neprihănit.”[82]

Vorbitorul concluzionează prezentarea sa cu această idee: „A spune că ființele care nu sunt neprihănite sunt neprihănite – aceasta este puterea evangheliei.”[83] Dar pe baza dovezilor inspirate prezentate, trebuie să concluzionăm că îndreptățirea biblică implică atât funcția de declarare, cât și cea de transformare, și că teologia vorbitorului în cauză nu corespunde deloc definiției pe care Biblia și Spiritul Profeției o dă neprihănirii care îndreptățește.

Al patrulea punct: Îndreptățirea este singurul temei al mântuirii

Urmând logica lor, ambii vorbitori pornesc de la premisele păcatului involuntar și a îndreptățirii care este doar declarativă și ajung la conceptul mântuirii doar prin îndreptățire. În cuvintele lor:

„Fiecare creștin adevărat face tot ce poate mai bun prin puterea Duhului Sfânt pentru a evita comiterea unui păcat cunoscut și prin harul lui Dumnezeu, El ne permite să trăim o viață în care avem o conștiință clară. Dar acesta nu devine niciodată temeiul acceptării noastre.”[84]

„Răspunsul meu pentru El, sfințirea mea și ascultarea mea, nu este niciodată o temelie pentru mântuirea mea.”[85]

În mod repetat, unul dintre vorbitori face referire la sfințirea și ascultarea prin puterea Duhului Sfânt drept „neprihănirea noastră proprie” și „ceea ce facem noi înșine”, ca diferite de „neprihănirea Hristos şi doar a Lui”, care este în mod clar asociată în teologia vorbitorului doar cu îndreptățirea[86].

Biblia nu este de acord.

În mod foarte clar, în Noul Testament, sfințirea și lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt sunt prezentate ca mijloace pentru mântuirea noastră, nu doar ca simple rezultate ale ei:

„Căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2 Tesaloniceni 2:13).

„El ne-a mântuit nu pentru faptele neprihănirii făcute de noi, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” (Tit 3:5, KJV).

Am observat mai devreme cât de clar ultimul dintre versetele de mai sus pune în contrast „faptele neprihănirii făcute de noi” și „spălarea naşterii din nou şi înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. Nu este nicio bază în Sfânta Scriptură pentru crezul că atunci când Pavel spune că nu suntem mântuiți prin fapte (Romani 3:20, 28; Galateni 2:16; Efeseni 2:8-9) aceasta se referă la activități sfințite, ca și la cele nesfințite.

Ellen White nu doar că definește etapele mântuirii, dar declară că ambele sunt răspunsul pentru inima mândră care caută să câștige mântuirea prin propria putere:

„Neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi ne este atribuită; neprihănirea prin care suntem sfinţiţi ne este împărtăşită. Prima reprezintă recomandarea noastră pentru cer, iar cea de-a doua ne face să fim potriviți pentru cer.”[87]

„Inima mândră se luptă să câştige mântuirea, dar atât dreptul de a intra în cer, cât şi pregătirea pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos.”[88]

Ellen White confirmă clar mesajul regăsit în versetele biblice de mai sus, că sfințirea și lucrarea Duhului Sfânt fac parte din mijloacele prin care suntem mântuiți:

„Lumea caută acele lucruri care pier prin folosire; activitatea şi efortul ei nu sunt exercitate pentru a obţine mântuirea câştigată prin împărtăşirea neprihănirii lui Hristos.”[89]

„Trebuie să credem că suntem aleși de Dumnezeu pentru a fi mântuiți prin exercitarea credinței, prin harul lui Hristos și lucrarea Duhului Sfânt; și că trebuie să-L lăudăm și să-L slăvim pe Dumnezeu pentru o asemenea manifestare uimitoare a bunăvoinței Sale nemeritate.”[90]

Observați cum lucrarea Duhului Sfânt este menţionată în acest pasaj ca fiind parte a „bunăvoinței nemeritate” a lui Dumnezeu.

Poate cel mai clar dintre toate citatele lui Ellen White despre temeiul mântuirii noastre este următorul, găsit într-una dintre cele mai cunoscute și accesibile cărți ale ei:

„Așadar, noi nu avem nimic în noi înșine cu care să ne mândrim. Nu avem niciun motiv pentru înălțare de sine. Singurul temei al speranţei noastre este în neprihănirea Domnului Hristos, care ne este atribuită, şi acea lucrare a Duhului Sfânt, care lucrează în şi prin noi.”[91]

Cei care învață mântuirea doar prin îndreptățire, ca vorbitorii în cauză, ar pune punct după cuvintele „care ne este atribuită”, în citatul de mai sus. Dar serva Domnului nu se oprește acolo. Temeiul mântuirii în teologia lui Ellen White nu este doar neprihănirea lui Hristos atribuită nouă, ci și neprihănirea Sa împărtășită.

Vorbitorii în cauză exclud sfințirea și lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt din ceea ce ei numesc „temeiul acceptării noastre”[92]. Dar Biblia nu este de acord cu această idee:

„În orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.” (Faptele apostolilor 10:35).

„De aceea ne şi silim să fim acceptați de El, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă.” (2 Corinteni 5:9, KJV).

Cum sunt credincioșii „primiți în Preaiubitul” (n. tr., în KJV: „acceptați în Preaiubitul”), conform lui Ellen White?

„Nu este nicio altă cale de întoarcere la inocenţă şi viaţă decât prin pocăinţă pentru călcarea legii lui Dumnezeu şi credinţă în meritele Jertfei divine, care a suferit pentru fărădelegile din trecutul tău. Eşti primit în Preaiubitul cu condiţia ascultării de poruncile Creatorului tău.”[93]

„Prin Isus există simpatie între Dumnezeu şi fiinţele omeneşti care, prin ascultare, sunt primite în Preaiubitul.”[94]

„Prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu, suntem primiţi în Preaiubitul.”[95]

„Legea este expresia voinţei Sale şi prin ascultare de acea lege Dumnezeu plănuieşte să-i accepte pe copiii oamenilor ca fii şi fiice ale Sale.”[96]

„Celui păcătos i-a fost imposibil să respecte Legea lui Dumnezeu, care era sfântă, dreaptă şi bună. Dar această imposibilitate a fost înlăturată prin faptul că sufletului care se pocăieşte şi crede îi este împărtăşită neprihănirea lui Hristos. Viaţa şi moartea lui Hristos pentru omul păcătos au avut scopul de a-l face să beneficieze din nou de favoarea lui Dumnezeu, împărtăşindu-i neprihănirea, ca să poată împlini cerinţele Legii şi să fie primit de Tatăl.”[97]

Dovezile anterioare din Inspirație arată clar că îndreptățirea nu este în niciun caz singurul temei al mântuirii credinciosului și că aici vorbitorii în cauză s-au îndepărtat mult de la sfatul scris al lui Dumnezeu.

Al cincilea punct: Acuzați de „catolicism”

În armonie cu susținerile lui Desmond Ford[98], Robert Brinsmead[99] și Geoffrey Paxton[100] din anii 1970, împreună cu apărătorii contemporani ai aceleiași teologii[101], vorbitorii în cauză susțin că cei care cred că îndreptățirea înseamnă a face neprihănit și că sfințirea face parte din temeiul mântuirii fac concesii în fața teologiei romano-catolice și trădează principiile protestantismului.

„Aceasta este marea diferență”, susține unul dintre vorbitori, între teologia mântuirii catolică și cea protestantă[102]. „Marea diferență”, în viziunea vorbitorului, este între crezul că îndreptățirea înseamnă a declara neprihănit și crezul că îndreptățirea înseamnă și a face neprihănit[103]. Acest vorbitor îi critică și pe adventiștii conservatori care apreciază că înțelegerea evangheliei de către Martin Luther poate fi dezvoltată[104]. Celălalt vorbitor îi mustră pe cei care susțin că Luther „a înțeles doar parțial evanghelia”, sau care doresc „să treacă mai departe” de viziunea lui Luther asupra evangheliei[105]. (Nici unul dintre vorbitori nu explică cum văd ei credința lui Luther în dubla predestinare și botezarea copiilor, ultima doctrină fiind, bineînțeles, legată direct de credința lui Luther în doctrina păcatului originar, a lui Augustin.)

Ambii vorbitori insistă că Ellen White a aprobat teologia mântuirii lui Luther, iar implicația clară a comentariilor lor este că această aprobare nu este competentă[106]. „Ellen White a aprobat înțelegerea evangheliei pe care Martin Luther a avut-o”, pretinde unul dintre vorbitori[107]. „Avem o aprobare a unui profet”, repetă el la puțin timp după aceea[108]. Iată citatul pe care ei îl dau ca dovadă a acestui fapt:

„Marea învățătură a îndreptățirii prin credință, atât de lămurit predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere și înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obține prin faptele bune ale omului.”[109]

Dar acest lucru poate doar cu greu să treacă drept o aprobare cuprinzătoare a întregii teologii despre îndreptățire a lui Luther. Așa cum am menționat anterior, Ellen White arată clar că „mărturiile însele vor fi cheia care va explica soliile prezentate, așa cum Scriptura este explicată de Scriptură.”[110] Aceasta înseamnă că trebuie să mergem la scrierile lui Ellen White pentru a înțelege exact ce anume, din învățătura lui Luther despre mântuire, formează această prezentare lămurită – ce a înțeles ea, sub inspirație divină, a fi învățătura lămurită a lui Luther despre îndreptățire și ce a înțeles, de asemenea, că este „principiul romano-catolic că mântuirea se poate obține prin faptele bune ale omului”.

Să amintim, așa ca pentru începători, că Ellen White este singurul comentator inspirat, care a scris despre istorie și problemele Reformei. Toți comentatorii și teologii sistematici, autori catolici sau protestanți, care au scris despre această perioadă și aceste probleme sunt nimic în comparație cu comentariul unui scriitor inspirat. Iar cu privire la subiectele care l-au separat pe Luther de papalitate, Ellen White arată foarte clar:

„Mulți dintre enoriașii săi (ai lui Luther) cumpăraseră astfel de certificate de iertare și au început să vină la duhovnicul lor, mărturisindu-și diferitele lor păcate și așteptând iertarea, nu pentru că se pocăiseră și doreau o schimbare, ci pe temeiul indulgenței. Luther le-a refuzat iertarea și i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc și nu-și schimbă viața, vor pieri în păcatele lor. (…) Acum Luther a intrat cu îndrăzneală în lucrarea lui de apărător al adevărului. Glasul lui a fost auzit de la amvon într-o avertizare solemnă și stăruitoare. El a descoperit înaintea poporului caracterul ofensator al păcatului și i-a învățat că este imposibil pentru om ca prin propriile fapte să-și ușureze vinovăția sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva decât pocăința înaintea lui Dumnezeu și credința în Hristos îl pot mântui pe păcătos. Harul lui Hristos nu poate fi cumpărat; el este un dar. I-a sfătuit pe oameni să nu cumpere indulgențe, ci să privească prin credință la Răscumpărătorul răstignit. Le-a povestit experiența lui chinuitoare când a căutat zadarnic, prin umilințe și penitențe, să obțină mântuirea, și i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea și bucuria numai întorcându-și privirile de la el și privind prin credință la Hristos.”[111]

Observaţi cum, în acest context, este pusă în contrast mântuirea prin fapte, pe care Luther o condamnă, și mântuirea prin credință, pe care el o predică. Contrastul de aici nu este între îndreptățire declarativă și îndreptățire transformatoare, nici între mântuirea întemeiată doar pe îndreptățire și mântuirea întemeiată și pe sfințire. Nicăieri, în niciuna dintre scrierile ei, Ellen White nu prezintă aceasta ca „marea diferență” dintre reformatori și papalitate. Marea diferență – așa cum spune citatul de mai sus – este între ritualul penitenței și al indulgențelor, pe de o parte, și pocăința și reforma vieții realizate prin credința în Isus, de cealaltă parte.

Problema lui Luther ca și catolic nu a fost că se încredea în sfințire și puterea transformatoare a Duhului Sfânt ca mijloace pentru a obține mântuirea, ci că se încredea în ritualuri făcute de om ca mijloace pentru a obține mântuirea. La fel ca Pavel (Romani 2:17-23), Isus (Matei 23), Ioan Botezătorul (Matei 3:7-9) și Isaia (Isaia 1:10-18), povara lui Luther era de a-i avertiza pe oameni împotriva pietăţii superficiale – nu împotriva sfințirii prin puterea Duhului Sfânt – ca mijloc pentru a fi primiți de Dumnezeu. În ciuda neadevărurilor, punctelor de vedere aberante și a stilului de viață deficitar pe care Luther le avea – ceea ce includea consumul de alcool și un puternic spirit antisemit, ca și crezul în predestinare și alte erezii – Dumnezeu l-a folosit totuși pe Luther pentru a-și avertiza contemporanii cu privire la o religiozitate de suprafață, care nu cerea convertirea inimii.

Pe scurt, trebuie să o lăsăm pe Ellen White să arate ce vrea să spună când vorbește despre „marea învățătură a îndreptățirii prin credință, atât de lămurit predicată de Luther”[112] și să o lăsăm să ne explice cu propriile cuvinte care era această învățătură. Ea este singurul comentator inspirat al istoriei Reformei. Scrierile ei, alături de cele ale Scripturii, sunt singura măsură corectă a doctrinelor. Ellen White dă următorul avertisment privitor la lucrarea lui Luther și la caracterul ei incomplet – avertisment pe care vorbitorii în cauză par să-l fi trecut cu vederea:

„Reforma nu s-a încheiat cu Luther, așa cum socotesc unii, ci ea trebuie continuată până la încheierea istoriei lumii. Luther a avut o lucrare mare de făcut, aceea de a transmite și altora lumina pe care Dumnezeu o aprinsese asupra lui, dar el nu o poseda în totalitatea ei, adică acea lumină întreagă care trebuie dată lumii. Din vremea aceea și până astăzi, o lumină nouă a continuat să strălucească neîncetat asupra Scripturilor și noi adevăruri au fost continuu descoperite.”[113]

În acest fel, ideea sugerată de vorbitori cum că teologia lui Luther privitoare la mântuire a primit o aprobare necompententă din partea lui Ellen White nu poate fi susținută din scrierile ei. Aceste scrieri nu susțin nicăieri nici cea mai vagă idee în sensul că „marea diferență” din vremea Reformei a fost între mântuirea doar prin îndreptățire și o mântuire la baza căreia se află și sfințirea.

Al șaselea punct: Acoperit de îndreptățire pentru un „timp nelimitat în viitor”

Teologia promovată de vorbitorii în cauză devine și mai periculoasă când abordează subiectul siguranței creștinului.

Comentând mesajul versetului 8 din Romani 4, unul dintre vorbitori spune:

„Acum, în versetul 8, unde spune că «nu-i ţine Domnul în seamă păcatul», «nu-i ţine», «ţine» – ce este aceasta? Ce este? Este viitor (în engl. este la timpul viitor)? Acum să ne gândim puțin la asta. Acest verset este INCREDIBIL! Ar trebui să ne ridicăm, să sărim și să strigăm «ALELUIA!» Amin? Versetul spune că Dumnezeu nu ne ia în seamă păcatul. El NE-A IERTAT, El NE-A ACOPERIT păcatele, și El NU LE VA ȚINE în seamă în viitor. ACEASTA ESTE INCREDIBIL! Pentru că acest verset ne spune că îndreptățirea ne dă siguranță pentru PREZENT și siguranță pentru VIITOR. Nu este ceea ce versetul spune? Păcatele tale SUNT iertate, păcatele tale SUNT acoperite, iar Domnul NU LE VA MAI ține în seamă în viitor! Asta este ceea ce spune aici!”[114]

Dacă vorbitorul s-ar fi referit doar la păcatele din trecut, care au fost mărturisite și părăsite (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7), am putea într-adevăr sări și cânta „Aleluia”. Dar din păcate, el nu se oprește acolo.

Comentând Romani 5:2 în prezentarea următoare, care vorbește despre „harul în care suntem”, vorbitorul afirmă:

„Cuvântul «suntem» este ceva ce are loc într-un anumit moment din timp și continuă pentru un timp nelimitat în viitor.”[115]

Mai târziu în prezentarea aceasta, el se repetă, declarând din nou că suntem în Hristos „pentru un timp nelimitat în viitor”[116]. „Când vii la Hristos – spune vorbitorul – El te primește prin credință (…) pentru un timp nelimitat în viitor.”[117]

Vorbitorul este conștient că aceste idei îl fac să sune ca un apărător al doctrinei baptiste „odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”. „Aceasta mă face să par a fi baptist?”– întreabă el[118]. Apoi își exprimă o poziție foarte obișnuită printre adventiștii contemporani, care promovează o „siguranță a mântuirii” nebiblică.

Mai departe, el ilustrează cum, atunci când el și soția lui au o neînțelegere și el „păcătuiește împotriva ei”, aceasta nu înseamnă că vrea să dea divorț[119]. Comparând-o cu relația credinciosului cu Dumnezeu, el insistă: „De fiecare dată când ai păcătuit, nu ai spus: «Doamne, vreau să dau divorț de Tine.»”[120] Apoi, el pune întrebarea:

„Câți dintre voi ați bârfit? Când bârfeați, Îi spuneați lui Isus că nu vreți să-I mai slujiți? Îi spuneați: «Isuse, nu cred că ai murit pentru mine pe cruce»?”[121]

Vorbitorul, adresându-se audienței alcătuite din tineri la vârsta facultății, ar fi putut la fel de bine să întrebe câți dintre ei s-au culcat cu prietenii sau prietenele lor, asigurându-i astfel că în ciuda acestor greșeli, ei nu au renunțat la credința în Isus și la neprihănirea Sa care îndreptățește.

Apoi vorbitorul declară:

„Când renunți la credință, atunci are loc divorțul.”[122]

Iată cum, potrivit vorbitorului, teologia siguranței lui diferă de cea a baptiștilor. Baptistul, în viziunea sa, crede că nimic – nici măcar a renunța la credința în Isus – nu ar putea să-l coste pe creștinul mântuit această mântuire a sa. Vorbitorul nostru, în schimb, susține că a renunța la credință ar însemna într-adevăr pierderea mântuirii. Dar ce nu ar însemna pierderea mântuirii, în viziunea sa, căderea ocazională în păcate cum este bârfa?

Cu greu ai putea considera crezul baptist ca fiind mai periculos!

Biblia arată extrem de clar că păcatul desparte credinciosul de Dumnezeu: „nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte.” (Isaia 59:2). Ellen White confirmă:

„Prin alegerea de a păcătui, oamenii se despart de Dumnezeu, rup legătura cu mijlocul prin care vine binecuvântarea, iar ruina şi moartea sunt urmarea sigură.”[123]

„Imediat ce ne despărţim de Dumnezeu prin păcat, care este călcarea legii Sale, Satana preia controlul minţilor noastre.”[124]

Ideea vorbitorului că îndreptățirea mai acoperă credinciosul bârfitor, călcător al legii „pentru un timp nelimitat în viitor”, cât timp el „crede”, este cu siguranță contrară următoarelor citate inspirate:

„Fiecare necurăţie a gândirii, fiecare dorinţă a poftei separă sufletul de Dumnezeu, deoarece Hristos nu poate pune niciodată haina neprihănirii Sale peste păcătos pentru a-i ascunde sluţenia.”[125]

„Fiecare călcare a legii aduce sufletul la condamnare şi provoacă neplăcerea divină.”[126]

„Când omul calcă legea, el este sub condamnarea ei, iar legea devine pentru el un jug al robiei. Oricare ar fi mărturisirea lui, el nu este îndreptăţit.”[127]

Ellen White este la fel de clară când afirmă că ascultarea continuă este necesară pentru ca îndreptățirea să fie păstrată:

„Pentru ca omul să poată păstra îndreptăţirea, este necesară o ascultare continuă, printr-o credinţă activă şi vie, care lucrează din dragoste şi curăţă sufletul.”[128]

„Binecuvântarea îndreptăţirii este păstrată printr-o predare continuă a voinţei, printr-o ascultare continuă.”[129]

Scrierile lui Ellen White nu spun nicăieri că, neprihănirea care iartă, acoperă altceva în afară de păcatele din trecut și păcatele din neștiință:

„Dar Isus Hristos, venind ca om pe pământ, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu.”[130]

„Nu există nicio cale de întoarcere spre nevinovăţie şi viaţă în afară de pocăinţa pentru călcarea legii lui Dumnezeu şi credinţa în meritele jertfei divine, care a suferit pentru călcările tale de lege din trecut. Eşti primit în Preaiubitul Lui cu condiţia ascultării de poruncile Creatorului tău.”[131]

„Hristos suportă pedeapsa fărădelegilor din trecut ale omului; şi, împărtăşindu-i omului neprihănirea Sa, face posibilă pentru om ascultarea de sfânta lege a lui Dumnezeu.”[132]

„Mintea celor care îmbrăţişează această solie este îndreptată către sfânta sfintelor, unde Isus stă înaintea chivotului, făcând o ultimă mijlocire pentru toţi aceia pentru care mila încă zăboveşte şi pentru cei care au încălcat legea lui Dumnezeu din neştiinţă. Această ispăşire se face atât pentru cei neprihăniţi morţi, cât şi pentru neprihăniţii aflaţi în viaţă. Ea îi include şi pe toţi cei care au murit încrezându-se în Hristos, dar care, neavând lumina asupra poruncilor lui Dumnezeu, au păcătuit încălcându-i preceptele fără să ştie.”[133]

Continuând să vorbească despre faptul că iertarea (îndreptățirea), şi nu schimbarea caracterului, este singurul temei al mântuirii, unul dintre vorbitori întreabă în legătură cu „nădejdea slavei lui Dumnezeu” din Romani 5:2:

„Este nădejdea pe care schimbarea caracterului ți-o dă aceeași cu nădejdea pe care moartea, îngroparea și învierea lui Isus Hristos ți-o dă? Eu nu cred asta.”[134]

Oricum, în contrast clar cu această afirmație, apostolul Pavel vorbește despre cum „nădejdea slavei” pe care o are creștinul este „Hristos în voi” (Coloseni 1:27), despre care apostolul spune că lucrează să o atingă: „iată ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (versetul 29). Aceasta spune că schimbarea caracterului este cu adevărat nădejdea noastră când vine vorba de a împărtăși slava lui Dumnezeu!

Ce este și mai trist despre afirmația de mai sus a vorbitorului este iluzia sa că moartea, îngroparea și învierea lui Isus oferă o nădejde diferită pentru credincios față de schimbarea sfințitoare a caracterului. Această idee se potrivește cu alta menționată anterior – că ori de câte ori sângele și crucea lui Isus sunt prezentate de Inspirație ca singura sursă a mântuirii, aceasta s-ar presupune că se referă doar la neprihănirea care îndreptățește. Dar am văzut deja cum curățirea realizată de sângele lui Hristos este ceva oferit pe lângă iertare (1 Ioan 1:7, 9) și că sângele lui Isus de pe cruce îndreptățește, dar și sfințește (Evrei 13:12, 20-21). E adevărat, după cum am menționat anterior, că unul dintre pasaje vorbește despre cum „sângele legământului celui veşnic” este pentru ca „să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos” (Evrei 13:20-21).

Nu este de mirare că Ellen White spune astfel cu privire la sfințire:

„Sfinţirea noastră este lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt.”[135]

„Noi putem invoca lucrarea Sa de ispășire pentru iertarea, îndreptățirea și sfințirea noastră.”[136]

Nu poate fi găsit nicio bază în scrierile inspirate care să afirme că în timp ce îndreptățirea este exclusiv lucrarea lui Hristos, sfințirea este exclusiv lucrarea Duhului Sfânt. Toți membrii Dumnezeirii sunt implicați în fiecare etapă a procesului mântuirii.

Ellen White afirmă în altă parte, dincolo de orice umbră de îndoială, că un caracter dezvoltat în fiecare zi prin ascultare ne va asigura viața veșnică:

„Viața sa (a credinciosului), curățită de vanitate și egoism, este umplută cu dragostea lui Dumnezeu. Ascultarea sa zilnică de legea lui Dumnezeu realizează pentru el un caracter care îi asigură viața veșnică în împărăția lui Dumnezeu.”[137]

„Recolta vieții este caracterul, și acest lucru determină destinul, atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare.”[138]

Vorbitorii fac referire la 1 Ioan 5:13, text care ne asigură că „poți ști că ai viața veșnică”[139]. Aceasta, cred ei, îi asigură pe toți cei care cred în Isus că au mântuire veșnică. Dar ce anume, potrivit contextului acestui verset, înseamnă a avea viața veșnică? Versetul 20 declară că „noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”. Și ce anume înseamnă a fi „în Hristos”, potrivit aceluiași autor?

„Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.” (1 Ioan 3:24).

Este același mesaj cu cel regăsit în 2 Corinteni 5:17, unde se declară: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Cu alte cuvinte, a ști că avem viața veșnică înseamnă a deveni făpturi noi prin puterea transformatoare a lui Hristos, a deveni ascultători de toate poruncile Lui. Nu se spune nimic în aceste versete despre a ști că avem viața veșnică pentru că suntem iertați de toate păcatele – din trecut, prezent și viitor. Nicio astfel de asigurare nu se dă nicăieri pe paginile Bibliei.

În mod inevitabil se va pune întrebarea: „Dacă siguranța se bazează doar pe armonizarea vieții mele cu cerințele lui Dumnezeu, cum vom putea ști vreodată că suntem suficient de mult în armonie?” Răspunsul este că știm că Dumnezeu nu vrea ca niciunul să piară, ci toți să vină la pocăință (2 Petru 3:9). Pentru că doar El cunoaște inima (1 Împărați 8:39), doar El poate ști când este ascultarea noastră desăvârșită. Dar până atunci putem privi spre El cu încredere, ca Cel care va desăvârși credința noastră pe măsură ce ne continuăm alergarea cu răbdare (Evrei 12:1-2). Între timp, nu este nevoie să ne temem că cineva care s-a pocăit sincer de păcat ar putea să moară înainte de a avea șansa de a se pocăi. Ellen White oferă următoarea asigurare:

„Îngerii nu-l lasă niciodată pe cel ispitit pradă duşmanului, care ar distruge sufletele oamenilor, dacă i s-ar permite. Cât timp există speranţă, până când oamenii nu se împotrivesc Duhului Sfânt spre ruina lor veşnică, ei sunt protejaţi de fiinţele cereşti.”[140]

Pe scurt, e clar că, în contrast cu dovezile Inspirației, vorbitorii în cauză par să fi îmbrățișat doctrina greșită a „iertării atotacoperitoare”, pe care un autor adventist contemporan o numește „umbrela harului veșnic”[141]. O astfel de doctrină nu găsește niciun suport în Scriptură sau în scrierile lui Ellen White și devine ușor – în ciuda celor mai bune intenții ale promotorilor ei sinceri – mijlocul prin care păcatul este scuzat și tolerat.

Al șaptelea punct: Lumea „este împăcată cu Dumnezeu” în mod involuntar la cruce

În ultima prezentare din serie, vorbitorul aduce în discuție „declarația de misiune”[142] a lui Pavel din 2 Corinteni 5. El începe prin a face referire la un pasaj care ridică probleme serioase pentru o concluzie trasă anterior în chiar aceste prezentări:

„De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare      să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:9-10).

Am văzut deja cum versetul 9 contrazice ideea anterioară a vorbitorului că acceptarea noastră de către Dumnezeu se bazează exclusiv pe îndreptățire (iertare) și câtuși de puțin pe sfințire[143]. Iar versetul 10 contrazice cu totul ideea din aceeași predică, că doar neprihănirea care îndreptățește îl face pe credincios să treacă de judecată[144]. În mod evident, potrivit declarației lui Pavel din acest pasaj, verdictul judecății lui Dumnezeu va avea loc „după binele sau răul pe care-l va fi făcut (fiecare om) când trăia în trup”. Bineînțeles că această idee este luată direct din declarațiile lui Solomon pe acest subiect din Vechiul Testament (Eclesiastul 3:17; 12:13-14).

Vorbitorul își schimbă apoi direcția spre unele teorii populare din biserica contemporană, în legătură cu ce a realizat Isus la cruce, deși el nu merge la fel de departe ca alții, după cum recunoaște. El citează 2 Corinteni 5:14, care afirmă că „dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit”[145]. În timp ce se grăbește să spună audienței că el nu crede că aceasta înseamnă că toată lumea a fost mântuită la cruce – el spune că dacă toți sunt morți datorită crucii, nu spune şi că toți sunt acum vii[146] – totuși nu este corect, pe baza Noului Testament, să spunem că toți au murit pentru că Isus a murit. Vom vedea ce spune de fapt textul respectiv.

Limbajul originar din 2 Corinteni 5:14, cel mai bine redat în versiunea King James, nu spune că atunci când Isus a murit, toți au murit. El spune pur și simplu: „Dacă Unul singur a murit pentru toți, atunci toți sunt morți.” De ce a fost nevoie ca Isus să moară pentru toți? Pentru că toți „erau morți în greșeli și păcate” (Efeseni 2:1), din cauză că „toți au păcătuit” (Romani 3:23; 5:12). În altă parte citim că ființele umane iau parte la moartea lui Hristos atunci când Îl primesc prin credință și sunt botezate (Romani 6:3-4). Nimic din 2 Corinteni 5 sau din altă parte a Noului Testament nu ne cere să concluzionăm că întreaga luma a participat cumva, în mod mistic, la moartea lui Isus pe cruce.

Vorbitorul în cauză citează 2 Corinteni 5:19, unde se afirmă:

„Că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.”

Apoi vorbitorul pune întrebarea: „Ce a împăcat El? Lumea.”[147] El continuă spunând că faptul că trăim și respirăm este pentru că Dumnezeu nu ne ține în seamă păcatele și că am fost prin urmare împăcați cu Dumnezeu prin cruce, fie că ne convine sau nu[148].

Dar versetul 19 nu spune că Dumnezeu în Hristos a împăcat lumea. Spune că Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea, la timpul prezent. Cu alte cuvinte, împăcarea descrisă aici este încă în desfășurare. Ea nu este completă. Am văzut deja că potrivit Scripturii, cei ale căror păcate nu le sunt ținute în seamă sunt cei „în duhul cărora nu este viclenie” (Psalmii 32:2) și care și-au mărturisit și părăsit păcatele (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7; 1 Ioan 1:9). Aceasta nu are cum să se aplice întregii lumi.

Mai mult, versetul 20 continuă invitându-i pe credincioși: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Acesta este același limbaj cu cel din Romani 5:10, care spune că „am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său”. Evident, când Pavel spune „noi” în Romani și Corinteni, el vorbește despre el și despre ceilalți evangheliști care au experimentat harul lui Dumnezeu care aduce împăcarea, în timp ce acei „voi” care sunt invitați să se împace se referă la cei care nu au experimentat-o încă. Găsim aceeași idee exprimată într-un alt pasaj din Noul Testament:

„Și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o.” (Coloseni 1:20-23).

Cu alte cuvinte, cei care sunt împăcați cu Dumnezeu prin moartea lui Hristos sunt cei care au renunțat la faptele lor rele, care au luat parte la moartea lui Hristos murind față de sine și care au devenit astfel sfinți și fără vină în fața lui Dumnezeu. Toate acestea sunt condiționate de a rămâne în mod continuu „întemeiați și neclintiți în credință”. Din nou, aceasta nu poate să se refere la întreaga omenire. Întreaga omenire este invitată să se împace cu Dumnezeu, dar pentru a experimenta această împăcare trebuie ca ei să întrunească condițiile prescrise.

Următoarele citate ale lui Ellen White arată foarte clar că împăcarea cu Dumnezeu, prin sângele lui Hristos, este o problemă individuală, nu ceva ce să fi fost realizat pentru întreaga omenire:

„Satana îi urăște pe cei care au luat în posesie puterea lui Hristos, dar cei care s-au predat pe deplin sunt împăcați cu Dumnezeu.”[149]

„El (păcătosul) trebuie să primească darurile evangheliei; el trebuie să fie împăcat cu Dumnezeu prin ascultare de legea Sa și credință în Isus Hristos.”[150]

„Legea lui Dumnezeu îl convinge pe cel păcătos. El își vede propria păcătoşenie în contrast cu neprihănirea pe care o pretinde legea, iar acest fapt îl conduce la umilință și pocăință. El ajunge să fie împăcat cu Dumnezeu prin sângele lui Hristos.”[151]

„Prin jertfa de ispăşire a lui Hristos şi lucrarea Sa de mijlocire pentru noi, ajungem să fim împăcaţi cu Dumnezeu. Sângele lui Hristos se va dovedi eficient pentru a spăla pata stacojie a păcatului.”[152]

„Cel care se înalță în prezența Sa trebuie ca mai întâi să se prosterneze la piciorul crucii de pe Golgota. Atunci oamenii pot fi împăcați cu Dumnezeu în Hristos Isus și îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos.”[153]

Următorul citat este poate cel mai clar dintre toate. Aici, ea comentează limbajul pe care l-am studiat în 2 Corinteni 5 și afirmă exact cine sunt cei despre care care se spune că sunt împăcați și cine sunt cei care nu sunt împăcați:

„Pentru cel care Îl acceptă pe Hristos ca neprihănire a sa, ca singura sa speranţă, este declarată iertarea, pentru că Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine. Dreptatea, adevărul şi sfinţenia lui Hristos, care sunt aprobate de legea lui Dumnezeu, formează canalul prin care mila poate fi transmisă păcătosului care se pocăieşte şi crede. Cei care nu cred în Hristos nu sunt împăcaţi cu Dumnezeu; dar cei care au credinţă în El sunt ascunşi cu Hristos în Dumnezeu.”[154]

Un lucru trebuie însă clarificat. Vorbitorul are dreptate când spune că toți bărbații și toate femeile sunt vii din punct de vedere fizic datorită evenimentului de la cruce. Să ne amintim că Dumnezeu le-a spus lui Adam și Evei că în ziua în care vor mânca din fructul interzis, vor muri cu siguranță (Geneza 2:17). Singurul motiv pentru care ei nu au murit a fost pentru că Isus S-a oferit să moară în locul lor, devenind astfel „Mielul care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8). Ellen White declară:

„Aceasta a fost poziția neamului omenesc după ce omul s-a despărțit de Dumnezeu prin păcătuire. După aceea, el nu a mai avut drept la nicio gură de aer, la nicio rază de soare sau la nicio firimitură de hrană. Și motivul pentru care omul nu a fost nimicit a fost pentru că Dumnezeu l-a iubit atât de mult, încât L-a dăruit pe Fiul Său iubit, ca să sufere pedeapsa nelegiuirii omului. Domnul Hristos S-a oferit să devină înlocuitor și garant al omului, pentru ca, prin harul Său fără egal, omul să poată avea încă o posibilitate de încercare – o a doua probă – în care experiența lui Adam și a Evei este o avertizare de a nu călca Legea lui Dumnezeu așa cum au făcut-o ei.”[155]

Un număr de alte citate folosesc un limbaj similar pentru a descrie ce a făcut crucea pentru familia omenească[156]. Dar o a doua încercare nu este același lucru cu împăcarea, nici o a doua probă nu este același lucru cu achitarea. (Întrebați-i pe frații Menendez și pe O. J. Simpson!) Vorbitorii în cauză au dreptate când spun că crucea este responsabilă pentru existența fizică a tuturor bărbaților și femeilor. Dar potrivit Scripturii și lui Ellen White, aceasta nu este ceea ce 2 Corinteni 5 și mesajul împăcării ne transmit.

Al optulea punct: „Niciodată suficient de sfințit”

Acesta este cel mai serios punct dintre toate.

Dacă într-adevăr mesajul prezentărilor este cel pe care autorul prezent l-a înțeles, atunci poziția acestor vorbitori asupra acestui subiect de o importanță covârșitoare – dacă biruința asupra păcatului este posibilă sau nu pe pământ – este în cel mai bun caz una ambiguă și sper că a fost între timp schimbată. În dialogul pe care l-am avut cu unul dintre vorbitori la începutul acestui an, el a afirmat cu tărie crezul său în biruința deplină asupra păcatului în viața aceasta. Dar în prima predică a acestui seminar, el citează următorul verset fără să-l mai explice:

„Fiindcă pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.” (Eclesiastul 7:20).

Sigur că acesta este un text cu totul bun. Dar fără o explicație, el poate fi foarte ușor interpretat greșit, de parcă ar învăța că nici măcar prin puterea Duhului Sfânt, viața fără păcat nu este posibilă pentru ființele omenești căzute. Când este studiat în contextul cărții în care se află, având în vedere mai ales ultimul îndemn al lui Solomon: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui” (Eclesiastul 12:13), devine evident faptul că textul de mai sus este pur și simplu o reafirmare a stării omului despărțit de puterea lui Dumnezeu care convertește (a se vedea și Romani 3:10, 23).

Dar atunci când vorbitorul în cauză citează Eclesiastul 7:20[157], o face fără să dea o explicație și sugerează desigur, în acest context, crezul său că viața fără păcat este imposibilă din cauza pretinsei prezențe involuntare a păcatului originar în ființele omenești. Păcatul originar este tema principală a acestei prezentări și din context reiese că acest verset ridică întrebări deranjante despre teologia vorbitorului.

Dar dacă referința de mai sus era tot ce spunea vorbitorul pe acest subiect, poate că această idee ar fi fost trecută cu vederea. Însă într-o prezentare ulterioară, același vorbitor explică de ce crede el că sfințirea nu poate fi niciodată temeiul mântuirii noastre:

„Răspunsul meu față de El, sfințirea și ascultarea mea, nu este niciodată cu adevărat temeiul mântuirii mele. Înțelegeți? Sfințirea voastră nu va fi niciodată suficient de sfințită!”[158]

Pentru un susținător al păcatului originar, o asemenea concluzie este cu totul logică. Desmond Ford, la Congresul Palmdale din 1976, a făcut declarația următoare: „Purtarea fără păcat este posibilă doar pentru o natură fără păcat.”[159] Cei care cred în păcatul originar nu pot fi acuzați că nu cred în sfințenia personală sau în necesitatea ei. Dar din moment ce ei neagă că o astfel de sfințenie poate fi desăvârșită în această viață, ei lasă în mod inevitabil deschisă întrebarea despre cât de multă nedesăvârșire va permite Dumnezeu poporului Său. Diferite grade de permisivitate sunt răspunsul care ar rezulta firesc.

Spre deosebire de susținerea vorbitorului că „sfințirea voastră nu va fi niciodată suficient de sfințită”[160], apostolul Pavel declară:

„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23).

Ellen White afirmă de asemenea că sfințirea desăvârșită și ascultarea fără păcat sunt posibile și necesare pentru creștin:

„Ce este sfinţirea? Este a te da pe tine însuţi cu totul şi fără rezervă – suflet, trup şi duh – lui Dumnezeu; să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeu; să cunoşti şi să împlineşti voia lui Dumnezeu fără să dai atenţie sinelui sau intereselor proprii; să fii cu mintea îndreptată spre cele cereşti, curat, neegoist, sfânt, fără vreo pată sau zbârcitură.”[161]

„Adevărata sfințire constă în îndeplinirea cu bucurie a tuturor îndatoririlor zilnice, într-o desăvârșită ascultare de voința lui Dumnezeu.”[162]

„În ziua judecății, comportamentul omului care a păstrat slăbiciunea și nedesăvârșirea umanităţii nu va fi aprobat. Pentru el, nu va fi niciun loc în cer. El nu ar putea să se bucure de desăvârșirea celor sfinți în lumină. Acela care nu are suficientă încredere în Hristos, pentru a crede că El este în stare să-l ferească de păcat, nu are credința care îi va da posibilitatea de a intra în Împărăția lui Dumnezeu.”[163]

„Mântuitorul nostru este rănit din nou şi supus ruşinii atunci când poporul Său nu ţine seama de Cuvântul Său. El a venit în această lume şi a trăit o viaţă fără păcat, ca în puterea Sa, poporul Său să poată, de asemenea, să trăiască vieţi de nepăcătoşenie.”[164]

„Hristos a venit pe acest pământ şi a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, ca prin harul Său, bărbații și femeile să poată trăi, de asemenea, vieţi de ascultare desăvârşită. Acest lucru este necesar pentru mântuirea lor.”[165]

Afirmații precum cele de mai sus ne ajută să înțelegem de ce atât de mulți adventiști contemporani care cred că desăvârșirea este imposibilă nu se simt confortabili cu faptul că Ellen White are autoritate în probleme doctrinale[166].

Pe scurt, vorbitorii în cauză lasă impresia clară, în contrast direct cu citatele inspirate de mai sus, că ei susțin doctrina adventistă evanghelică, Noua teologie care spune că sfințirea nu te va face să reușești să ții legea lui Dumnezeu din cauza păcatului originar. O asemenea poziție trădează esența mesajului adventist de ziua a șaptea, făcând de rușine declarația noastră confesională:

„Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apocalipsa 14:12).

Concluzie și o provocare

Aberații adventiste liberale precum înalta critică, evoluționismul teist, provocări adresate doctrinelor de bază ca sanctuarul și Sabatul, stilurile de muzică și închinare al căror mesaj oferă confort, dar nu și convingere de păcat, alături de erodarea generală a standardelor pentru stilul de viață – nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile la scara la care se regăsesc în prezent fără evanghelia evanghelică, în toate formele ei variate. Un profesor adventist liberal a recunoscut deschis acum câțiva ani că doar atunci când a fost convins că mântuirea se bazează doar pe Isus și nu pe doctrină sau stil de viață, el a simțit libertatea de a pune la îndoială teologia adventistă fundamentală și a se război cu ea[167].

Dale Ratzlaff, fostul pastor adventist ale cărui cărți împotriva doctrinelor Sabatului și sanctuarului au devenit recent de notorietate, vorbește mult despre „noul legământ al evangheliei harului”, care – la fel ca cel predicat de vorbitorii în cauză – învață că mântuirea este doar prin îndreptățire, susține păcatul originar și natura necăzută a lui Hristos și neagă că desăvârșirea este posibilă pe pământ, chiar dacă s-ar realiza prin putere cerească[168].  El susține cât se poate de clar că ceea ce el numește „testul evangheliei” va determina cum va răspunde fiecare om doctrinelor cheie precum sanctuarul, Sabatul și teologia bisericii rămășiței. În cuvintele lui Ratzlaff:

„Oare doctrina azș despre curățirea sanctuarului ceresc și judecata de cercetare nu distorsionează, slăbește sau contrazice unicul nou legământ al evangheliei păcii? Acesta este testul cel dur. Tot ce s-a spus până acum – oricât de important ar fi – pălește în comparație cu acest test. Pavel a fost foarte direct în comentariile sale împotriva oamenilor care veneau la bisericile pe care le-a întemeiat cu o cerință suplimentară, de păzire a poruncilor pentru a avea mântuirea.”[169]

Logica abordată aici nu are nevoie de niciun teolog pentru a o explica. Dacă mântuirea se bazează exclusiv pe paravanul iertării „odată pentru totdeauna”, nu mai este necesară nicio investigare a vieții credincioșilor în sanctuarul ceresc, nicio cercetare plină de teamă a inimii în căutarea păcatului ascuns. Iar singurul motiv logic care face ca judecata preadventă să fie amânată până la sfârșitul timpului este pentru că atunci Dumnezeu va avea un popor cu totul desăvârșit. Din această cauză doctrina desăvârșirii și doctrina sanctuarului sunt atât de strâns legate una de cealaltă, iar respingerea primeia i-a făcut în mod logic și inevitabil pe mulți să o respingă și pe a doua[170].

Un autor adventist contemporan, ale cărui cărți încă sunt vândute la librăriile adventiste, susține de asemenea că adevărata problemă în dezbaterea despre standardele stilului de viață și ale închinării din biserică este că prea mulți adventiști încă fac ca sfințirea să facă parte din evanghelie și încă mai cred în desăvârșirea de caracter[171]. Dacă am putea scăpa de aceste doctrine care ridică atâtea probleme, crede el, toți vor putea fi luminați cu privire la dezbaterea privitoare la standardele respective și ar putea tolera mult mai liber diversitatea.

Îndepărtarea din ultimii câțiva ani a aproape 10 biserici proeminente „atente față de prietenii de adevăr și relevante cultural” din frăția bisericilor Diviziunii Nord-americane, este de asemenea intim legată de această evanghelie falsă a mântuirii doar prin îndreptățire și a spiritualității prin har ieftin.

Pe scurt, ambiguitatea doctrinală, neglijența în stilul de viață și frivolitatea serviciilor religioase sunt direct cauzate de evanghelia falsă, evanghelică, plantată în pământul adventismului în timpul anilor 1950 și 1960. Aceste trenduri negative în doctrină, stil de viață și închinare nu pot fi combătute așa cum ar trebui, fără a combate și evanghelia falsă dintre noi, care a pavat calea pentru aceste trenduri, care a marginalizat sfințirea și care a dat creștinilor siguranța mântuirii în ciuda păcatului săvârșit ocazional. Nicio mișcare de reformă, niciun apel pentru biserică de a crește spiritual nu pot aborda cum trebuie simptomele evangheliei false fără a aborda însăși această falsă evanghelie.

Am afirmat la început că cei doi bărbați care susțin acest seminar sunt prietenii mei apropiați, pentru care am cel mai adânc respect personal. Din adâncul inimii mele am stăruit pe lângă ei să facă un pas înapoi și să-și regândească poziția pe care au luat-o cu privire la evanghelie, în lumina dovezilor inspirate prezentate aici. Îi îndemn fierbinte să analizeze direcția în care logica simplă și influența acestor idei i-au dus pe mulți alții și să se îndepărteze de acest abis înainte de a fi prea târziu.

La începutul anului 1961, când administrația Kennedy a analizat problema din Cuba înainte de Invazia din Golful Porcilor, senatorul J. William Fulbright, președintele Comisiei Senatului pentru Relații Externe, a scris un memoriu privat în care l-a sfătuit pe noul președinte: „Regimul Castro este un ghimpe în coaste, dar nu este încă un cuțit în inimă.” Evanghelia evanghelică a mântuirii doar prin îndreptățire a devenit un cuțit în inima Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea – reducându-i claritatea doctrinală, epuizându-i puterea morală și compromițându-i integritatea spirituală. Cei care caută redeșteptarea, reforma și recuperarea doctrinelor și standardelor bisericii lor, nu pot avea părtășie de niciun fel cu această pervertire a adevărului biblic.

Note de subsol:

[1] David Asscherick și Nathan Renner, „Gospel Dimensions”, un seminar înregistrat disponibil la American Cassette Ministries, P.O. Box 922, Harrisburg, PA 17108; Tel: (800) 233-4450.

[2] Kevin D. Paulson, „The Great Salvation Controversy”, seminar înregistrat, disponibil la Metropolitan Ministries, 12 West 40th Street, Third Floor, New York, NY  10018.

[3] David Asscherick, „The Premise of the Gospel”.

[4] Idem.

[5] Idem.

[6] Ellen White, Signs of the Times, 27 iunie 1900.

[7] Ellen White, Spirit of Prophecy, vol. 1, p. 49.

[8] Ellen White, Youth’ s Instructor, 2 iunie 1898

[9] Idem.

[10] Ellen White, Signs of the Times, 27 iunie 1900.

[11] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 1, p. 1082.

[12] Ellen White, Îndrumarea copilului, p. 475.

[13] D. Asscherick, „The Premise of the Gospel”.

[14] Ellen White, That I May Know Him, p. 140.

[15] Ellen White, Signs of the Times, 18 decembrie 1893.

[16] D. Asscherick, „The Premise of the Gospel”.

[17] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 7, pp. 153-154.

[18] Ellen White, That I May Know Him, p. 191.

[19] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 170 (în engl., p. 344).

[20] D. Asscherick, „The Premise of the Gospel”.

[21] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 15 (în engl., p. 42).

[22] Ellen White, This Day With God, p. 151.

[23] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 331.

[24] Ellen White, Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 50.

[25] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 705.

[26] Idem, vol. 2, p. 81.

[27] Ellen White, Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 227.

[28] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 170 (în engl., p. 344).

[29] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 532.

[30] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 909 (subliniere adăugată).

[31] Ellen White, Review and Herald, 26 noiembrie 1901.

[32] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1118.

[33] Idem.

[34] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 532.

[35] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 909.

[36] Ellen White, Review and Herald, 26 noiembrie 1901.

[37] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1118.

[38] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 532.

[39] Ellen White, Sfaturi pentru o slujire creștină eficientă, p. 263 (subliniere adăugată).

[40] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 2, p. 337 (subliniere adăugată).

[41] D. Asscherick, „The Person of the Gospel”.

[42] Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 49.

[43] D. Asscherick, „The Person of the Gospel”.

[44] Idem.

[45] Idem.

[46] Idem.

[47] Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes, Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992, p. 65.

[48] Idem, pp. 68-69.

[49] Ellen White, That I May Know Him, p. 140.

[50] D. Asscherick, „The Person of the Gospel”.

[51] Ellen White, Solii către tineret, p. 78.

[52] D. Asscherick, „The Person of the Gospel”.

[53] Ellen White, Un apel solemn, p. 78, citat în Our High Calling, p. 337.

[54] Ellen White, Bible Echo & Signs of the Times, 1 decembrie 1892.

[55] Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 329 (subliniere adăugată).

[56] Ellen White, In Heavenly Places, p. 78.

[57] Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 88.

[58] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 936.

[59] Ellen White, Hristos lumina lumii, pp. 734-735.

[60] D. Asscherick, „The Person of the Gospel”.

[61] N. Renner, „The Power of the Gospel”.

[62] Idem.

[63] Idem.

[64] Idem.

[65] Ellen White, Calea către Hristos p. 23.

[66] Ellen White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 114 (sublinierea din original).

[67] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 366 (în engl.).

[68] Ellen White, The Upward Look, p. 49.

[69] Idem, p. 189.

[70] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1072.

[71] N. Renner, „The Power of the Gospel”.

[72] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 6 (în engl., p. 20).

[73] N. Renner, „The Power of the Gospel”.

[74] Idem.

[75] Idem.

[76] Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 324.

[77] Ellen White, Educație, p. 254 (subliniere adăugată).

[78] Ellen White, Solii către tineret, p. 35.

[79] Ellen White, Review and Herald, 19 august 1890.

[80] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1098.

[81] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 6, p. 424.

[82] Ellen White, Solii către tineret, p. 29.

[83] N. Renner, „The Power of the Gospel”.

[84] N. Renner, „The People of the Gospel”.

[85] D. Asscherick, „The Pleasure of the Gospel”.

[86] Idem; a se vedea și N. Renner, „The People of the Gospel”.

[87] Ellen White, Solii către tineret, p. 35.

[88] Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 300.

[89] Ellen White, Special Testimonies, Series B, p. 278.

[90] Ellen White, Our High Calling, p. 77.

[91] Ellen White, Calea către Hristos, p. 63 (subliniere adăugată).

[92] N. Renner, „The People of the Gospel”.

[93] Ellen White, Signs of the Times, 15 decembrie 1887.

[94] Ellen White, Review and Herald, 3 mai 1898.

[95] Ellen White, Signs of the Times, 28 decembrie 1891.

[96] Ellen White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 45.

[97] Ellen White, Credinţa şi faptele, p.118.

[98] Desmond Ford, „The Truth of Paxton’s Thesis” în Spectrum, vol. 9, nr. 3, pp. 39, 40.

[99] Robert D. Brinsmead, „The Current Righteousness by Faith Dialogue” (februarie 1975), pp. 7-8; „A Statement to My SDA Friends,” citat de Geoffrey J. Paxton, The Shaking of Adventism, Wilmington, DE: Zenith Publishing Co, 1977, p. 126.

[100] G. J. Paxton, The Shaking of Adventism, pp. 46, 152.

[101] Clifford Goldstein, „By Grace Alone?” în Adventist Review, 22 iunie 2000, p. 9; Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes, Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992, pp. 39-53; Woodrow W. Whidden, „The Antichrist” în Adventist Review, 25 mai 2000, pp. 11-12.

[102] N. Renner, „The Power of the Gospel”.

[103] Idem.

[104] Idem

[105] D. Asscherick, „The Pleasure of the Gospel”.

[106] Idem; a se vedea și N. Renner, „The Power of the Gospel”.

[107] D. Asscherick, „The Pleasure of the Gospel”.

[108] Idem.

[109] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 253.

[110] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 15 (în engl., p. 42).

[111] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 128-129.

[112] Idem, p. 253.

[113] Idem, pp. 148.

[114] N. Renner, „The Power of the Gospel” (sublinierea din original).

[115] N. Renner, „The People of the Gospel”.

[116] Idem.

[117] Idem.

[118] Idem.

[119] Idem.

[120] Idem.

[121] Idem.

[122] Idem.

[123] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 114 (în engl. p. 235).

[124] Ellen White, Review and Herald, 12 iulie 1887.

[125] Ellen White, Our High Calling, p. 214.

[126] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 623.

[127] Ellen White, My Life Today, p. 250 (subliniere adăugată).

[128] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 180 (în engl., p. 366).

[129] Idem, p. 195 (în engl., p. 397).

[130] Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 762.

[131] Ellen White, Signs of the Times, 15 decembrie 1887.

[132] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1092.

[133] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 254.

[134] N. Renner, „The People of the Gospel”.

[135] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 908.

[136] Ellen White, Our High Calling, p. 49.

[137] Ellen White, Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 42.

[138] Ellen White, Educație, p. 108.

[139] D. Asscherick, „The Pleasure of the Gospel”.

[140] Ellen White, Our High Calling, p. 23.

[141] Keavin Hayden, Lifestyles of the Remnant, Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 2001, p. 24.

[142] N. Renner, „The Pervasiveness of the Gospel”.

[143] N. Renner, „The People of the Gospel”; D. Asscherick, „The Pleasure of the Gospel”.

[144] D. Asscherick, „The Pleasure of the Gospel”.

[145] N. Renner, „The Pervasiveness of the Gospel”.

[146] Idem.

[147] Idem.

[148] Idem.

[149] Ellen White, Review and Herald, 6 august 1889.

[150] Ellen White, God’s Amazing Grace, p. 144.

[151] Ellen White, Credința și faptele, pp. 53-54.

[152] Ellen White, Signs of the Times, 20 ianuarie 1881.

[153] Ellen White, Materialele 1888, p. 589.

[154] Ellen White, Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 239 (subliniere adăugată).

[155] Ellen G. White, Credința și faptele, p. 21.

[156] Ellen White, Patriarhi și profeți, p. 66; SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 951.

[157] D. Asscherick, „The Premise of the Gospel”.

[158] D. Asscherick, „The Pleasure of the Gospel”.

[159] D. Ford, Documents from the Palmdale Conference on Righteousness by Faith, Goodlettsville, TN: Jack D. Walker, Publisher, 1976, p. 28.

[160] D. Asscherick, „The Pleasure of the Gospel”.

[161] Ellen White, Our High Calling, p. 212.

[162] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 360.

[163] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 198 (în engl., p. 360).

[164] Ellen G. White, Review and Herald, 1 aprilie 1902.

[165] Idem, 15 martie 1906.

[166] A se vedea Roy Adams, „Divided, We Crawl” în Adventist Review, februarie 1995, p. 2; Keavin Hayden, Lifestyles of the Remnant, Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 2001, p. 70; George R. Knight, Angry Saints: Tensions and Possibilities in the Adventist Struggle Over Righteousness by Faith, Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1989, p. 107; Martin Weber, Adventist Hot Potatoes, Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1991, pp. 100-113; Who’s Got the Truth? Making sense out of five different Adventist Gospels, Silver Spring, MD: Home Study International Press, 1994, pp. 187-211.

[167] Larry Mitchel, „The Imperialism of Ignorance” în Camps Chronicle de la Pacific Union College, 25 februarie 1982, p. 16.

[168] Dale Ratzlaff, The Cultic Doctrine of Seventh-day Adventists: An Evangelical Resource/An Appeal to SDA Leadership, Sedona, AZ: Life Assurance Ministries, 1996, pp. 319-333.

[169] Idem, p. 319.

[170] Brad McIntyre, „Investigating the Investigative Judgement” în Good News for Adventists, Auburn, CA: Good News Unlimited, 1985, p. 24; Ratzlaff, The Cultic Doctrine of Seventh-day Adventists, pp. 210-216, 228-239; „Interview With Smuts Van Rooyen” în Evangelica, mai 1982, p. 14.

[171] Hayden, Lifestyles of the Remnant, pp. 16, 24.

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Luceafărul: Mare atenţie, Biblia este scrisă de oameni prin…

    a comentat la: Isus este din veșnicie

  2. Paul Bucur: Pentru că am primit și câteva telefoane în…

    a comentat la: Calul troian – Dennis Priebe

  3. Paul Bucur: Personal nu am reușit să o găsesc. Dacă…

    a comentat la: J. H. Waggoner către James White

Distribuie