Breaking News

Doctrina lui Augustin simplificată

Doctrina lui Augustin simplificată

Întâlnirea cu teologia nu este întotdeauna ușoară pentru toată lumea. Dar aceasta nu este din cauza lui Dumnezeu, ci a oamenilor care preferă să complice lucrurile simple pentru a transforma adevărul în eroare și invers. Prin următoarele întrebări vom încerca să răspundem simplu ce credea Augustin și ce spune Biblia și Spiritul Profetic. Facem acest lucru datorită tentativelor din ultimele decenii de a schimba teologia Bisericii Adventiste, fenomen profetizat de Ellen White (Solii alese, vol. 1, 204). Cei care atentează la integritatea adevărului sunt în primul rând oamenii cu influență din biserică.

  1. Care este relația dintre neprihănire și credință?

Augustin a învățat că desăvârșirea caracterului, chiar și cu ajutorul divin al Domnului Isus, nu poate fi atinsă în viață din cauza slăbiciunii morale a oamenilor și a păcatului originar, care există în oameni până la moartea acestora.

Biblia învață că: „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” (Romani 6:14). Mai învață că „oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” (1 Ioan 3:9).

Învățătura biblică nu este numai că omul trebuie să fie fără păcat, ci și că întreaga biserică trebuie să fie așa: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea,  ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,  ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.” (Efeseni 5:25-27).

Învățătura Sfintelor Scripturi a fost perpetuată de profetul Ellen White care a spus: „Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârșit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi.” – Parabolele Domnului Hristos, 69. În ceea ce privește faptul că biruința păcatului este posibilă aici și acum e a spus: „Păcatului i se poate rezista și el poate fi biruit numai prin măreața lucrarea a celei de a treia persoane a Dumnezeirii, care nu va veni cu o tărie modificată, ci în plinătatea puterii divine.” – The Faith I Live By, 52. „Acela care nu are suficientă credință în Hristos ca să creadă că El îl poate feri să nu mai păcătuiască, nu are credința care să-i asigure intrarea în împărăția lui Dumnezeu.” – Manuscript Releases, Vol. 9, 103. „Nu stă în puterea Satanei să forțeze pe cineva să păcătuiască. Păcatul este actul individual al păcătosului.” – Signs of the Times, 18 decembrie 1893.

  1. Care este legătura dintre cele de mai sus și natura umană a Domnului Hristos?

De vreme ce toți urmași lui Adam sunt născuți vinovați și condamnați din cauza păcatului lui Adam, trebuia să fie făcut ceva pentru ca Domnul Isus să nu preia această vină de la Maria. Așa credea Augustin. Catolicii au dezvoltat teologia concepției imaculate, care învață că a fost necesar ca Hristos să fie născut dintr-o mamă sfântă, total lipsită de păcat, posedând o natură desăvârșită, diferită de oricare altă ființă născută vreodată. Pe de altă parte, protestantismul evanghelic respinge concepția imaculată, dar pretinde că Isus a fost născut ca ființă unică, cu o natură total diferită de a oricărui copil. Din nefericire, teologia modernă adventistă, începând cu anii 50 a creat o învățătură de mijloc: chiar dacă le respinge pe ambele, susține că Hristos a posedat natura fizică căzută a urmașilor lui Adam după căderea în păcat, în timp ce natura Sa spirituală a fost cea pe care Adam a avut-o dinainte de cădere. Cu alte cuvinte, în timpul sarcinii Mariei, copilul Isus a fost scutit de a primi urmările legii eredității, primind astfel o natură spirituală total neafectată de urmările păcatului lui Adam pe care orice copil le primește în mod automat la naștere. Mai simplu spus, Domnul Hristos a fost obosit, înfometat, i-a fost sete, a plâns și s-a bucurat ca orice altă ființă umană, dar niciodată nu a avut vreo înclinație spre rău, deci nu a putut fi ispitit din interior. La prima vedere această învățătură pare acceptabilă, dar unde este evidența biblică care să o susțină? Unde găsim scris că s-a produs un blocaj miraculos și copilul Isus nu a primit aceleași tendințe spre păcat ca ale Mariei?

Biblia spune: „Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam.  Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.  Și prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi. (Evrei 2:16-18).

Ellen White nu poate părăsi această poziție și declară: „El a binecuvântat copiii care erau stăpâniți de aceleași pasiuni ca ale Lui.” – Signs of the Times, 9 aprilie 1896. „Când Hristos a strigat de pe cruce «s-a sfârșit!» întregul Cer a triumfat. Lupta dintre Hristos și Satana, în ceea ce privește executarea planului de mântuire, a fost sfârșită. […] cu renunțare de sine fără precedent și dragoste pentru ființele create după chipul Său a venit din Ceruri și a luat natura lor căzută.” – Signs of the Times, 23 septembrie 1889. „A atribui naturii Sale o putere care pentru om este imposibil a o avea în luptele cu Satana, înseamnă a distruge deplinătatea umanităţii acestuia. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său a fost aceeaşi ascultare care îi este cerută şi omului. Omul nu poate birui asupra ispitelor lui Satana decât dacă puterea divină lucrează prin natura umană. Domnul Isus nu a venit în lumea noastră pentru a arăta ceea ce ar putea face Dumnezeu în propria Sa persoană divină, ci pentru a arăta ceea ce ar putea face El prin natura umană. Prin credinţă, omul trebuie să fie părtaş de natură divină să biruiască orice ispită cu care se confruntă. Cel care a devenit om, care S-a umilit luând natura noastră umană a fost chiar Maiestatea cerurilor; El a fost Cel care a fost ispitit în pustie şi a îndurat opoziţia păcătoşilor faţă de el.” – Signs of the Times, 10 aprilie 1893. „Îmbrăcat cu veșmintele umanității, Fiul lui Dumnezeu a venit jos la nivelul acelora pe care a dorit să-i salveze. În El nu era nicio urmă de viclenie sau păcătoșenie; a fost întotdeauna pur și nepătat; deși a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă.” – The Signs of the Times, 30 iulie 1902 (Review and Herald, 22 august, 1907 și SDA Bible Commentary vol. 7, 452).

  1. Cum este văzută sfințirea prin prisma păcatului originar?

Neprihănirea deplină, adică starea fără păcat nu este posibilă, spune doctrina lui Augustin și cea protestantă. Datorită acestui lucru sfinții sunt cei care au o viață de luptă continuă cu păcatul, dar fără victoria deplină asupra lui.

Biblia spune: „Rămăşiţele lui Israel nu vor mai săvârşi nelegiuire, nu vor mai spune minciuni, şi nici în gura lor nu se va mai găsi o limbă înşelătoare.” (Țefania 3:13). „pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:4).

Ellen White: „Ca și cap al familiei umane, El a trăit fiecare precept, fiecare iotă, și fiecare titlu al legii. El a trăit în natură umană viața pe care El o cere trăită de la urmașii Săi.” – Signs of the Times, 19 decembrie 1900. „El a venit în această lume pentru a trăi legea în natură umană pentru ca acuzația Satanei că omul nu poate ține legea să poată fi demonstrată ca fiind falsă.” – Signs of the Times, 7 aprilie 1898.

  1. Dar cum este văzută îndreptățirea prin doctrina păcatului originar?

De vreme ce neprihănirea deplină nu este posibilă, singura speranță a omului este îndreptățirea. Adică a fi iertat și considerat neprihănit, deși omul continuă să mai păcătuiască.

Biblia spune: „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.  Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.”  (Romani 6:13-14).

Ellen White: „Ascultarea de Legea lui Dumnezeu este sfințire.” – Credință și fapte, 85. „Dacă neglijați această mare mântuire; păstrată înaintea ochilor voștri ani de zile, dacă disprețuiți oferta glorioasă a îndreptățirii prin sângele lui Hristos și a sfințirii prin puterea curățitoare a Duhului Sfânt, în cele din urmă, nu va mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfiorătoare a judecății și a mâniei arzătoare, ce vor veni în mod sigur.” – Mărturii pentru pastori, 97. „Dumnezeu nu cere sufletului mai puțin acum, decât i-a cerut lui Adam în Paradis înainte să cadă – ascultare perfectă, neprihănire fără pată.” – Solii alese, vol. 1, 373. „Pentru Adam, a fost posibil, înainte de căderea sa în păcat, să-și formeze un caracter drept prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar el a dat greș în a face aceasta și, prin păcatul său, natura noastră este decăzută, iar prin noi înșine nu putem ajunge neprihăniți. Deoarece suntem păcătoși, nesfinți, nu putem păzi în mod desăvârșit legea cea sfântă a lui Dumnezeu. Noi nu avem o neprihănire a noastră, cu care să facem față, să răspundem cerințelor legii lui Dumnezeu. Dar Domnul Hristos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor și ispitelor, așa cum trebuie să trăim și noi. El a trăit o viață fără păcat. … Singura noastră speranța este în îndreptățirea lui Hristos oferită nouă, și în acea obținută de Duhul Sfânt lucrând în și pentru noi.” – Calea către Hristos, 63.

Teologi adventiști ca Edward Heppenstall, Desmond Ford, George Knight, Roy Adams, Clifford Goldstein, Normal Gulley și alții, au influențat generații întregi de adventiști în Statele Unite și pe întreg globul. Ei au adoptat aceste concepții augustin-calviniste și le-au propagat în seminare și biserici, învățăturile lor fiind învățate în orice diviziune. Din acest motiv din ce în ce mai multe păcate și-au făcut loc în biserică și continuă să o facă.

Putem vedea acum rezultatul devastator al doctrinei păcatului originar: creștinul se află în imposibilitatea de a birui complet păcatul. Îndreptățirea și sfințirea vor fi mereu obținute doar parțial, deoarece moștenirea păcatului lui Adam este ea însăși considerată vină. Neprihănirea, care ar trebui să fie rodul îndreptățirii și al sfințirii este știrbită de o continuă condamnare divină, deoarece Dumnezeu ne condamnă datorită acestei moșteniri nefericite. Pentru creștinul adventist însă, care studiază serios acest subiect, doctrină augustiniană va deveni un lucru demn de respins, pentru că vine în conflict direct cu lucrarea Domnului Hristos din Sanctuar. Această lucrare are menirea să îndepărteze orice păcat din mijlocul poporului lui Dumnezeu, pregătindu-l să trăiască fără Mijlocitor în timpul marii strâmtorări. De asemenea, aproape oricare altă doctrină adventistă unică poate fi compromisă dacă adoptăm învățătura păcatului originar: cum rămâne cu Sabatul – sigiliul lui Dumnezeu – dacă noi păcătuim în fiecare secundă datorită păcatului lui Adam? Mai putem noi sfinți Sabatul în acest mod? Dar cu anul 1844 care reprezintă intrarea Mântuitorului în Sanctuar pentru a face lucrarea de curățire a poporului de păcatele iertate? Mai poate fi creștinul curățat complet dacă acesta este condamnat permanent ca urmare a păcatului originar? Acest lucru ar fi posibil doar dacă mișcarea „trup sfânt” a avut dreptate în ideile ei, fapt contrazis de Ellen White. Totodată libera alegere, principiul de bază prin care am fost creați, ar fi înlocuit cu predestinarea, din moment ce Adam a ales în locul nostru și ne-a predestinat pentru condamnare și vinovăție!

Fie ca Domnul să ne ajute să acceptăm faptul că păcatul originar este o învățătură străină adventismului și nu ar trebui să fie promovată sub nici o formă de la amvoane sau prin publicațiile noastre.


Related Articles

Lucrarea prin publicații

Lucrarea noastră de publicații a fost înființată prin îndrumarea lui Dumnezeu și sub speciala Lui supraveghere. Ea a fost plănuită

Vicarius Filii Dei – partea a III-a

Descoperirea lui Helwig înregistrează pe paginile istoriei care a ajuns până la noi un moment de discontinuitate de peste un