Un articol publicat recent într-o revistă adventistă independentă atrăgea atenția asupra efortului continuu de a stabili sfera de cuprindere și semnificația Evangheliei biblice în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
Acest conflict cu privire la Evanghelie în adventismul contemporan este definit în articol ca având loc între așa-zisa „Evanghelie a harului”, susținută de Martin Luther și protestantismul clasic pe de o parte, și așa-zisa „Evanghelie a dezvoltării caracterului” care, din punctul de vedere al articolului, este „o variantă a învățăturii romano-catolice despre mântuirea prin fapte”. Pentru a-și susține poziția, articolul folosește atât Scriptura, cât și scrierile lui Ellen White.
Atât autorul articolului menționat, cât și scriitorul prezentului articol sunt în acord deplin cu privire la realitatea conflictului și diviziunea din biserică asupra acestor două înțelegeri diferite ale Evangheliei. Totuși, suntem diferiți într-un mod destul de dramatic cu privire la înțelegerea scrierilor inspirate, care prezintă adevărata semnificație a Evangheliei harului divin. Rugăciunea autorului articolului de față este ca scrierile inspirate asupra acestui subiect, care sunt clare și se interpretează singure, să demonstreze care dintre noi a examinat corect dovezile.
Articolul în discuție își întemeiază concepția cu privire la har și mântuire pe următorul pasaj binecunoscut:
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:8-10).
Pe baza acestor versete, articolul insistă că „noi nu suntem mântuiți nici prin credință, nici prin fapte, ci suntem mântuiți prin har”. Modul în care articolul înțelege harul este acela că „atunci când este vorba de mântuire, noi putem fi doar primitori, nu și înfăptuitori!” și că „adevărata Evanghelie a harului are de a face întru totul cu ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU TINE, și nu cu ceea ce faci tu PENTRU DUMNEZEU”.
Din nefericire totuși, articolul dă greș în a lua în considerare atât conținutul pasajului precedent versetelor citate din Efeseni, cât și semnificația harului divin așa cum este explicat pretutindeni în Noul Testament. Pentru începători, expresia „nu prin fapte” din Efeseni 2:9 este paralelă cu expresia „nu de la voi” din versetul 8, oferind o dovadă clară că faptele provenite de la noi înșine – nu faptele săvârșite prin puterea Duhului ca rezultat al convertirii – sunt faptele excluse de către apostol din procesul mântuirii. Referirea la laudă din versetul 9 expune această idee chiar mai clar, deoarece în altă parte în scrierile sale apostolul asociază lauda cu evlavia superficială, de tip fariseic (Romani 2:17-23), ca fiind diferită de roadele Duhului, manifestate în viața sfințită, care includ smerenia (Galateni 5:23), ca fiind opusul laudei de sine.
Este adevărat că versetul 10 din Efeseni 2 vorbește în realitate despre faptele sfințite. Cu toate acestea, limbajul celor două versete precedente nu permite o concluzie similară cu privire la faptele menționate în versetul 9. Cel puțin în teologia biblică a mântuirii și în viața creștină, evlavia plină de laudă de sine și sfințirea reprezintă două forțe contrare și ostile.
Cu privire la har, Biblia menționează acest atribut divin nu numai ca mijloc al iertării noastre (Romani 3:24; Efeseni 1:7), ci și ca putere pentru o viață sfântă. În legătură cu aceasta ne vin în minte versetele următoare:
„De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. El mi-a zis: ‘Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită’. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” - (2 Corinteni 12,8-9).
„Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus.” (2 Timotei 2:1).
„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2:11-12).
„Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori (să avem har) şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică” (Evrei 12:28).
În fiecare dintre aceste pasaje, harul este descris ca fiind călăuzirea și puterea divină pentru atingerea evlaviei practice. Cu siguranță, harul lui Dumnezeu înseamnă de asemenea mijlocul prin care suntem iertați de păcatele din trecut (Romani 3:24; Efeseni 1:7), iar noi putem să-L lăudăm pe Domnul pentru acest lucru! Totuși, dacă sensul versetelor precedente este așa cum le citim, un astfel de har este și mijlocul pentru eliminarea păcatului din viața creștinului.
În cele din urmă, mântuirea biblică înseamnă a fi mântuit de păcat. Acesta este lucrul pe care îngerul Gabriel i l-a spus lui Iosif, când a declarat: „Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” (Matei 1:21). Dacă punem laolaltă toate aceste pasaje, devine clar faptul că, atunci când scrie: “prin har sunteți mântuiți prin credință”, apostolul Pavel vorbește despre ceva mai mult decât despre iertare. El vorbeste și despre puterea de a trăi o viață evlavioasă și biruitoare.
În altă parte, apostolul Pavel clarifică mai bine idea că neprihănirea transformatoare a nașterii din nou și sfințirea formează o parte a procesului efectiv al mântuirii, și nu sunt doar niște roade ale faptului de a fi mântuit:
„Căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” (2 Tesaloniceni 2:13).
„El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5).
Aici, din nou, la fel ca în Efeseni, vedem că apostolul Pavel pune în contrast mântuirea prin puterea divină și mântuirea prin puterea proprie. Totuși, acest verset exprimă cu mai multă claritate idea că excluderea „faptelor” din procesul mântuirii nu este excluderea a ceea ce Dumnezeu Însuși realizează în și prin cel credincios pe calea sfințeniei practice. Mai degrabă, faptele „pe care le-am săvârșit” separat de împuternicirea divină sunt cele care nu pot lua nicio parte la împlinirea cerințelor biblice pentru mântuire. Totuși, ceea ce Dumnezeu face cu putință prin convertire și sfințire este ceva întru totul diferit. Ca urmare, Ellen White a făcut declarația următoare:
„Acela care încearcă să ajungă la cer prin propriile fapte de respectare a Legii încearcă o imposibilitate. Omul nu poate să fie mântuit fără ascultare, dar faptele lui nu vin de la el. Hristos este acela care lucrează în el şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. Dacă ar putea să se mântuiască prin propriile fapte, omul are avea ceva de care să se bucure. Efortul pe care îl face omul prin puterea proprie pentru a obţine mântuirea este reprezentat prin jertfa lui Cain. Tot ce poate să facă omul fără Hristos este întinat de egoism şi păcat, dar tot ce este săvârşit prin credinţă este bine primit de Dumnezeu“.
În lumina celor prezentate anterior, declarații de felul celor din articolul aflat în discuție, care spun că „atunci când este vorba de mântuire, noi putem fi doar primitori, nu și înfăptuitori!”, sau că „adevărata Evanghelie a harului are de a face întru totul cu ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU TINE, și nu cu ceea ce faci tu PENTRU DUMNEZEU” sunt extrem de derutante. Dacă articolul ar fi vorbit despre încercarea de a atinge un nivel spiritual, prin înfăptuirea unor lucruri sub pretextul că le facem “pentru Dumnezeu”, prin propria putere, am putea fi de acord. Totuși, așa cum vom vedea, mesajul de ansamblu al articolului exprimă foarte clar idea că dezvoltarea caracterului prin cooperarea divino-umană este în mare parte tocmai ceea ce autorul caută să excludă din Evanghelie.
„Evanghelia dezvoltării caracterului”
Articolul în discuție continuă cu un atac direct și îndrăzneț la adresa a ceea ce numește „falsa Evanghelie a dezvoltării caracterului”. Cu privire la această presupusă “falsă Evanghelie”, articolul declară: „Sunt suficiente două citate din scrierile lui Ellen White, pentru a demasca această falsă Evanghelie”. Iată prima dintre declarațiile citate de articol:
„Caracterul lui Hristos este un caracter de o desăvârșire absolută, iar El trebuie să fie înălțat, să fie scos în evidență, deoarece Domnul Hristos este puterea, tăria, sfințirea și neprihănirea tuturor celor ce cred in El”.
După aceea, articolul îl îndeamnă pe cititor „să pună în contrast afirmația precedentă cu declarația [lui Ellen White] cu privire la caracterul chiar şi al celui mai bun dintre noi”:
„Frumusețea divină a caracterului lui Hristos, în comparație cu care caracterul CELUI MAI NOBIL și mai amabil om de pe pământ este doar o VAGĂ reflecție, și despre care Solomon a scris sub inspirație divină: “deosebindu-se din zece mii... şi toată fiinţa lui este plină de farmec” (Cântarea Cântărilor 5,10-16); despre care David, după ce L-a văzut în viziune profetică”, a spus: “Tu eşti cel mai frumos dintre oameni” (Psalmi 45,2); Isus, imaginea precisă a persoanei Tatălui, strălucirea slavei Sale, Răscumpărătorul care Se sacrifică pe Sine a fost, pe întregul parcurs al peregrinajului dragostei Sale pe pământ, o reprezentare vie a caracterului Legii lui Dumnezeu. În viața Sa sunt manifestate în mod vizibil dragostea de origine cerească și principiile creștine care stau la baza legilor dreptății veșnice”.
Apoi, articolul în discuție declară:
„Dacă numai caracterul absolut desăvârșit al lui Hristos poate face ispășire pentru păcatele noastre și dacă până și caracterul celui mai nobil om de pe pământ este doar o vagă reflecție a acelui caracter, a-i învăța pe oameni că, dacă nu ating desăvârșirea caracterului nu pot fi mântuiți, este o minciună satanică. Această declarație cu privire la caracter îi include pe cei doisprezece apostoli, pe toți profeții și pe cei 144000. Niciunul dintre ei nu poate atinge desăvârșirea fără păcat; toți au caractere cu defecte, care nu sunt decât o vagă reflecție a caracterului lui Hristos. Noi suntem mântuiți numai prin desăvârșirea lui Hristos și nimeni altcineva (cu excepția lui Adam și Eva înainte de păcat) nu a fost și nu va fi vreodată desăvârșit sau fără păcat, până la venirea lui Isus”.
Totuși afirmațiile acestui articol se dovedesc a fi într-un dezacord jalnic atât cu dovada colectivă a Scripturii și a scrierilor lui Ellen White, cât și cu logica simplă. Deși este adevărat, așa cum afirmă prima dintre declarațiile lui Ellen White, prezentată anterior, că sursa neprihănirii creștinului este de fapt desăvârșirea absolută a lui Isus, este întru totul fals a afirma că numai o neprihănire absolută poate împlini cerințele Legii lui Dumnezeu. În cele din urmă, îngerii fără păcat din cer nu sunt făpturi infinite, nici nu dețin o neprihănire absolută. Mulți dintre ei chiar au dat greș în a înțelege principiile răzvrătirii lui Satana, până când eventimentele de la cruce le-au deschis ochii?
“Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase de simpatia fiinţelor cereşti.... Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă”.
“Prin cel din urmă act (uciderea lui Hristos), Satana s-a dezrădăcinat de simpatia universului loial. Amăgitorul a fost demascat prin moartea Fiului lui Dumnezeu”.
Totuși, în altă parte, Ellen White declară că aceleași făpturi fără păcat, care au suferit uneori din cauza unei înțelegeri imperfecte a lucrurilor, nu au nevoie de harul lui Dumnezeu:
“Dumnezeu îi iubește pe îngerii fără păcat, care Îi slujesc și ascultă poruncile Sale, dar nu le oferă har. Acește făpturi cerești nu știu nimic despre har; ele nu au avut niciodată nevoie de el, deoarece nu au păcătuit niciodată”.
Astfel, deși numai Dumnezeu deține o neprihănire absolută, pentru că El este singura Făptură infinită, totuși nu este corect a spune că numai Dumnezeu deține starea absolută de fără păcat. Îngerii și ceilați locuitori necăzuți ai universului sunt întru totul lipsiți de păcat, ascultând în mod desăvârșit de legea divină în fiecare clipă a existenței lor. Totuși, scrierile inspirate nu descriu niciunde aceste făpturi ca având „o neprihănire absolută”.
Prin urmare, este întru totul greșit a insista că numai neprihănirea absolută poate satisface cerințele Legii lui Dumnezeu și că orice altceva mai puțin constituie păcat. Dacă ar fi fost adevărat, atunci făpturile necăzute și întru totul fără păcat din univers ar fi vinovate de călcarea legii divine.
Nimeni nu va contrazice ideea că făpturile cele mai nobile de pe pământ sunt doar o vagă reflecție a caracterului lui Isus, așa cum observă Ellen White în cea de a doua declarație prezentată anterior și citată în articolul în discuție. Acest fapt este adevărat și cu privire la îngerii sfinți, chiar dacă ei sunt întru totul fără păcat. Numai Isus a adus jertfa cea infinită pentru o lume căzută, lucru pe care niciun înger nu l-ar fi putut săvârși vreodată, deoarece niciun înger nu are tronul lui Dumnezeu, așa încât să renunțe la el. Totuși, suntem uluiți de faptul că articolul în discuție nu ia în considerare următoarea declarație chiar din paragraful care urmează în pagina citată:
“Prin propria ascultare de Lege, Hristos a mărturisit în favoarea caracterului ei neschimbător și a dovedi că, prin harul Său, Legea poate fi respectată în mod desăvârșit de către fiecare fiu și fiică a lui Adam”.
Așadar, departe de a învăța că infinitatea desăvârșirii lui Hristos face ca ascultarea desăvârșită de Lege să fie de neatins pentru creștinii de pe pământ, tocmai în contextul imediat al declarației citate de articolul în discuție, Ellen White continuă să prezinte exact opusul. Nimeni nu are voie să interpreteze greșit declarația anterioară ca învățând că ascultarea desăvârșită a lui Isus pur și simplu „îi include” pe fiii și fiicele lui Adam, în timp ce păcatul ocazional continuă. Nimic din contextul declarației nu vorbește în niciun fel despre neprihănirea atributivă. Declarația se concentrează asupra neprihănirii practice, fapt ce reiese clar din afirmația lui Ellen White că ascultarea lui Isus „a dovedit”că urmașii lui Adam pot aduce aceeași ascultare desăvârșită pe care a adus-o El, prin aceeași putere divină (harul) care a fost disponibilă pentru El. Domnul Isus a dovedit și a demonstrat că toți copiii lui Adam pot face același lucru pe care l-a făcut El. Așa cum am văzut din Biblie, harul lui Dumnezeu nu oferă numai iertare, ci și putere (2 Corinteni 12:8-9; 2 Timotei 2:1; Evrei 12:28).
Articolul în discuție insistă asupra ideii că „a-i învăța pe oameni că, dacă nu ating desăvârșirea caracterului nu pot fi mântuiți, este o minciună satanică”. Totuși, Ellen White spune clar că exact acest lucru este cerut în vederea mântuirii, prin harul divin care ne dă putere:
„Hristos a venit pe acest pământ și a trăit o viață de ascultare desăvârșită, pentru ca bărbații și femeile, prin harul Său, să poată de asemenea trăi o viață de ascultare desăvârșită. Aceasta este necesară pentru mântuirea lor”.
Desigur, trebuie să spunem cu claritate că făpturile omenești sunt responsabile numai pentru lumina și adevărul pe care Dumnezeu li le-a descoperit (Fapte 17:30; Iacov 4:17) și că mijlocirea lui Hristos în cer acoperă păcatele săvârșite de cel credincios din neștiință. Totuși, cei care vor rezista în timpul de necaz de după încheierea timpului de probă vor trebui să trăiască fără un Mijlocitor, ceea ce înseamnă că până la data aceea orice păcat făcut din neștiință va fi fost descoperit și biruit prin puterea lui Dumnezeu în viața lor.
Limbajul retoric vehement folosit de articolul în discuție împotriva a ceea ce denumește “Evanghelia dezvoltării caracterului” pare a trece cu vederea câteva declarații foarte clare din Noul Testament cu privire la esența Evangheliei creștine. Când vorbește despre Evanghelie, Apostolul Pavel scrie:
„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”. (Romani 1:16).
Așa cum am văzut, mântuirea biblică se referă întru totul la a fi mântuit de păcat (Matei 1:21), un proces care, în conformitate cu aceeași Biblie, include dezvoltarea unui caracter sfințit și transformarea interioară prin Duhul Sfânt (2 Tesaloniceni 2:13; Tit 3:5).
Când Isus a definit propria responsabilitate de a predica Evanghelia, a făcut-o în contextul vindecării și eliberării spirituale. În predica din Nazaret, El a citat din profetul Isaia, declarând:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi”. (Luca 4,18).
În ce fel se deosebesc vindecarea și eliberarea spirituală de dezvoltarea caracterului prin puterea divină? Cu siguranță, nimic din învățăturile lui Hristos nu oferă vreo dovadă pentru o asemenea deosebire.
Să luăm în considerare de asemenea prima solie îngerească din Apocalipsa 14, care vorbește despre “Evanghelia veșnică” ce urmează a fi vestită lumii înainte de revenirea lui Isus:
„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod, ‘Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!’” (Apocalipsa 14:6-7)
Primul dintre cei trei îngeri este descris proclamând Evanghelia veșnică. Evanghelia aceasta include porunca: “Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă” (versetul 7). În altă parte, Biblia asociază temerea de Dumnezeu cu ascultarea de poruncile Sale (Eclesiastul 12:13), îndepărtarea de rău (Iov 28:28), ura față de rău (Proverbe 8:13) și a-I sluji Domnului “cu credință și curăție de inimă” (2 Cronici 19:9). Toate acestea par a fi elemente foarte practice, strâns legate de dezvoltarea caracterului prin puterea divină.
Expresia „dați-I slavă” evocă aceeași semnificație. Scriptura identifică slava lui Dumnezeu cu caracterul Său (Exod 33:18-19; 34:7-7; Isaia 40:5; 60:1-2), motiv pentru care Scriptura spune că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Când Biblia vorbește despre descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu în poporul Său, echivalează această neprihănire cu slava Sa (Romani 8:18; 2 Corinteni 3:18; Efeseni 3:16-21; 5:26-27; Filipeni 1:11). Încă o dată, aici este descrisă sfințenia practică – dezvoltarea unui caracter sfânt.
Dacă Evanghelia veșnică le poruncește bărbaților și femeilor să „se teamă de Dumnezeu și să-I dea slavă” (Apocalipsa 14:6-7), este de neconceput ca o persoană care aderă la învățăturile biblice să poată ataca – așa cum atacă articolul în discuție – “Evanghelia dezvoltării caracterului”. Din nou, dacă articolul ar fi vorbit despre încercarea de a dezvolta caracterul separat de convertire și sfințire, am putea fi de acord că este greșit și în contradicție cu Evanghelia din Scriptură. Totuși, articolul nu face nicio deosebire între dezvoltarea caracterului prin eforturi personale și dezvoltarea caracterului prin cooperarea divino-umană. Prima reprezintă mântuirea prin fapte condamnată în Scriptură (Romani 3:20, 28; Galateni 2:16; Efeseni 2:8-9). Prin contrast, a doua reprezintă adevărata Evanghelie a harului, care include atât îndreptățirea, cât și neprihănirea sfințitoare (Efeseni 1:7; 2 Tesaloniceni 2:13), atât inițiativa divină, cât și străduința omului consacrat (Filipeni 2:12-13; Evrei 12:28).
Într-o serie de declarații, Ellen White identifică în mod clar dezvoltarea caracterului după convertire astfel:
„Când a vorbit despre Evanghelie, apostolul a zis: ‘Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu’”.
„Învățați-i cel dintâi principiu al Evangheliei, care este Hristos în voi, nădejdea slavei”.
„Evanghelia lui Hristos este Legea exemplificată în caracter”.
„Unirea dintre lucrarea creștină pentru trup și lucrarea creștină pentru suflet este adevărata interpretare a Evangheliei”.
„Când cumpătarea este prezentată ca parte a Evangheliei, mulți vor înțelege nevoia de reformă”.
„Domnul ne-a învățat că Evanghelia trebuie să continue a fi vestită și că aceasta include reforma sănătății în toate fazele ei”.
Observați că niciunul din aceste pasaje nu vorbește despre formarea chipului lui Hristos în noi, despre Legea exemplificată în caracter, cumpătare sau reforma sănătății ca fiind „roade” ale Evangheliei. Ci mai degrabă, ele sunt descrise ca fiind componente integrale ale Evangheliei.
Departe de a exclude din Evanghelie posibilitatea ascultării desăvârșite de Legea divină – dezvoltarea unui caracter desăvârșit, declarația următoare spune că o astfel de realizare prin puterea divină este temelia Evangheliei:
„El (Hristos) a venit să împlinească toate condiţiile neprihănirii şi, în calitate de conducător al omenirii, să-i arate omului că şi el poate să facă aceeaşi lucrare, îndeplinind fiecare detaliu al cerinţelor lui Dumnezeu. Datorită harului Său, care este pus la dispoziţia fiecărui om, nimeni nu trebuie să piardă cerul. Desăvârşirea caracterului poate fi atinsă de fiecare om care se străduieşte să ajungă la ea. Aceasta constituie însăşi temelia noului legământ al Evangheliei”.
Este sfințirea biblică doar declarativă?
Articolul în discuție se apropie foarte mult, dacă nu chiar prezintă în mod deschis, concepția ciudată că atât îndreptățirea, cât și sfințirea sunt în mod exclusiv declarative, și nu trasformatoare. Asupra acestui punct, articolul face declarația următoare:
„Biblia de asemenea ne învață că suntem sfințiți prin har, în același fel în care suntem îndreptățiți. Atât îndreptățirea, cât și sfințirea sunt prin credință, și nu prin faptele noastre.... Noi suntem îndreptățiți prin sângele lui Hristos, mântuiți prin VIAȚA SA, și de asemenea suntem sfințiți prin sângele jertfei Sale de pe cruce! Aceasta este lucrarea pe care o realizează sfințirea pentru noi. Suntem declarați SFINȚI de către Dumnezeu, iar sfințirea noastră a fost realizată deja prin Hristos pe cruce”.
Împărtășirea neprihănirii lui Hristos oferită celui credincios pare a fi total absentă din articol. În apărarea acestei poziții din articol, două versete din Evrei ocupă un loc central:
„Prin această voie am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna..... Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evrei 10:10, 14).
În primul rând, versetul 10 nu ne învață că am fost sfințiți „odată pentru totdeauna”, ci mai degrabă că jertfa lui Isus a avut loc odată pentru totdeauna. Aceasta este idea principală din respectivul pasaj din Evrei – că jertfa lui Isus a avut loc odată pentru totdeauna și ca urmare jertfele din Vechiul Testament au încetat (Evrei 10:1). Evident, sfințirea descrisă aici nu este o lucrare săvârșită „odată pentru totdeauna”, deoarece în versetele 28 și 29 din același capitol se spune în mod clar că aceia care au fost sfințiti vor suferi pedeapsa divină, dacă Îl resping ulterior pe Mântuitorul.
Mai mult de atât, dacă sfințirea descrisă în Evrei 10:10, 14 este luată în considerare împreună cu alte versete care vorbesc în mod asemănător despre impactul evenimentului crucii asupra creștinului, este clar că aici este descrisă predarea și sacrificiul de sine al credinciosului, săvârșite de bună voie în unire cu jertfa lui Isus pe Golgota. Apostolul Pavel descrie aceeași idee în altă parte, astfel:
„Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).
Același autor descrie această idee, când vorbește despre botezul creștin:
„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:3-4).
Aici nu are loc nicio declarație venită din exterior. Aceasta este moartea față de sine în asemănare cu moartea lui Hristos pe cruce. Dovada colectivă a Noului Testament, împreună cu contextul imediat al pasajului, ne oferă toate motivele să credem că pasajul din Evrei 10:10, 14 vorbește despre aceeași lucrare despre care vorbește apostolul, când se referă la crucea care îi sfințește pe cei credincioși.
Desigur, neprihănirea atribuită este o parte cât se poate de reală în procesul mântuirii. Articolul în discuție se referă la o declarație a lui Ellen White care vorbește despre modul în care Hristos mijlocește pentru cel care Îl primește pe Isus, spunând: „Caracterul lui Hristos stă în locul caracterului vostru, iar voi sunteți primiți înaintea lui Dumnezeu, ca și când nu ați fi păcătuit”. Totuși, în context, declarația aceasta se referă numai la înlocuirea trecutului păcătos al celui credincios de către viața lui Hristos, și nu despre o acoperire a întregii vieți a creștinului (inclusiv a rezultatelor sfințirii practice) asemenea unei coverturi sau umbrele. Chiar înainte de propoziția citată anterior, Ellen White spune: „Dacă te predai Lui și Îl primești ca Mântuitor personal, oricât de păcătoasă ar fi putut fi viața ta, ești considerat neprihănit datorită Lui”.
Observați că aici spune: „oricât de păcătoasă ar fi putut fi viața ta”, nu „oricât de păcătoasă este viața ta acum, sau este destinată a fi pentru totdeauna”. Subiectul acestui context se referă la păcatele din trecut, nu la cele prezente și viitoare. Conceptul unei iertări „atotcuprinzătoare”, asemenea unei „umbrele” nu este prezentat nici în Scriptură, nici în scrierile lui Ellen White.
O altă declarație a lui Ellen White urmează același model de gândire din citatele anterioare:
„Legea cere neprihănire – o viaţă neprihănită, un caracter desăvârşit; şi aşa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos, venind ca om pe pământ, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o ţesătură dumnezeiască de putere şi frumuseţe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de lege este împlinită în cel ce crede în Hristos”.
În altă parte, Ellen White scrie:
„Hristos suportă pedeapsa fărădelegilor din trecut ale omului; iar prin împărtășirea neprihănirii Sale, El face posibil ca omul să respecte Legea sfântă a lui Dumnezeu”.
Cu alte cuvinte, neprihănirea declarativă sau atribuită acoperă păcatele noastre din trecut și păcatele din neștiință, dar niciunde Inspirația nu vorbește despre neprihănirea atribuită ca fiind o umbrelă care acoperă trecutul, prezentul și viitorul credinciosului – inclusiv creșterea practică în sfințire. Când vorbește despre neprihănirea împărtășită – o temă care, așa cum am observat, pare întru totul absentă din articolul în discuție, Ellen White vorbește despre neprihănirea sfințirii. Iar în scrierile lui Ellen White, ca și în Biblie, neprihănirea aceasta este practică și vizibilă, nu doar o declarație divină. Faptul că apostolul Pavel vorbește despre „mântuirea prin sfințirea Duhului” (2 Tesaloniceni 2:13) arată cu claritate că sfințirea care îl mântuiește pe cel credincios implică lucrarea internă a Duhului care schimbă viața și caracterul.
Articolul în discuție declară: „Noi nu ne putem sfinți singuri; numai Dumnezeu poate să ne declare sfinți”. Totuși, așa cum am văzut, sfințirea biblică nu este declarativă, ci este transformatoare și cooperativă. Din acest motiv, Pavel poate să spună: „Astfel dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:12-13). Și din același motiv, Ellen White poate să declare:
„Obținerea mântuirii este o lucrare săvârșită în parteneriat, o acțiune comună.... Efortul omenesc în sine nu este suficient. Fără ajutorul puterii divine nu valorează nimic. Dumnezeu lucrează și omul lucrează”.
„Evanghelia care trebuie să fie predicată locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod prezintă adevărul în propoziții clare, arătând că ascultarea este condiția obținerii vieții veșnice. Hristos le împărtășește neprihănirea Sa celor care sunt de acord a-I îngădui să le înlăture păcatele”.
Articolul în discuție citează declarația lui Isaia, care spune că „toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:7), comentând astfel: „Observați că nu spune: ‘Toate păcatele noastre sunt ca o haină mânjită, ci spune că toate faptele noastre bune sunt păcătoase’”. Deoarece articolul nu face nicio deosebire între faptele săvârșite prin putere proprie de către inima neconvertită și neprihănirea împărtășită a lui Isus care îl schimbă și îl împuternicește pe creștin, cititorul are toate motivele să creadă că evlavia practică de după convertire se încadrează în categoria „hainei mânjite” descrise de autor în articol. Totuși Biblia nu susține același lucru. Apocalipsa 19,7-8 este probabil cel mai clar pasaj cu privire la aceasta. Traducerile moderne ale pasajului reflectă cu mai multă acuratețe limbajul textului:
„Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor”.
Aici nu este nicio haină mânjită. Este doar inul subțire. Ce înseamnă inul subțire? Înseamnă „faptele neprihănite ale sfinților”. Aceasta nu este o descriere a miresei din cer, nici a actului de proslăvire de la cea de a doua venire a lui Hristos. Mai degrabă este o descriere a pregătirii miresei pentru cer, în timp ce încă se află pe pământ. Din acest motiv, pasajul spune că „soția Lui s-a pregătit”. Majoritatea mireselor pot confima efortul extenuant pe care îl implică o astfel de pregătire! Tocmai pregătirea aceasta este descrisă prin haina de in subțire pe care mireasa o poartă la sfârșitul istoriei, reprezentând faptele neprihănite făcute posibile prin împărtășirea puterii divine.
Trăirea vieții fără păcat a Domnului nostru
Articolul în discuție o citează pe Ellen White spunând: „Nimeni nu este desăvârșit cu excepția lui Isus”. Implicația este că Ellen White a susținut că nimeni nu poate fi desăvârșit pe pământ cu excepția lui Isus. Totuși, declarația aceasta nu este diferită de cea a lui Pavel care spune că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Asemenea afirmației lui Pavel, declarația lui Ellen White pur și simplu afirmă că toți cei care au trăit pe această planetă, cu excepția lui Isus, au ales la un moment dat să calce Legea lui Dumnezeu. Totuși, la fel cum apostolul Pavel arată cu claritate că nimeni nu trebuie să persiste în starea aceasta în viața creștină – declarând: „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră” (Romani 6:14) și „porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4) – tot așa Ellen White spune cu claritate că, deși Isus este singurul om desăvârșit și fără greșeală care a trăit vreodată și, ca urmare, singurul vrednic să fie un exemplu desăvârșit, viața fără păcat pe care a trăit-o Isus este foarte posibilă oricărui credincios ce se străduiește.
Învățăturile lui Ellen White cu privire la ascultarea fără păcat, pe care le vom lua în considerare imediat, sunt preluate în întregime din Sfânta Scriptură. Versetele următoare din ambele Testamente sunt printre cele mai clare în această privință:
„Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi! Spuneţi lucrul acesta în inimile voastre când staţi în pat, apoi tăceţi” (Psalmi 4:4).
„Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi umblă în căile Lui!” (Psalmi 119:1-3).
„Rămăşiţele lui Israel nu vor mai săvârşi nelegiuire, nu vor mai spune minciuni şi nici în gura lor nu se va mai găsi o limbă înşelătoare. Ci vor paşte şi se vor odihni şi nimeni nu-i va tulbura” (Țefania 3:13).
„Veniţi-vă în fire cum se cuvine şi nu păcătuiţi!” (1 Corinteni 15:34).
„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1).
„Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:4-5).
„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5:25-27).
„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23).
„Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!” (2 Timotei 2:19).
„Şi la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:21-22).
„Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul” (1 Petru 4:1).
„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?... De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace” (2 Petru 3:10-12, 14).
„Dar, dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.... Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:7, 9).
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat.... Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El Însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3:2-3, 7).
„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21).
„Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14:5).
Pe temeiul unor versete asemenea celor de mai sus, Ellen White spune că există speranța unui comportament fără păcat, prin puterea divină, pe pământul acesta, în declarații de felul celor care urmează:
„Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru vreo faptă rea. Satana jubilează când aude că aceia care se numesc urmaşi ai lui Hristos aduc scuze pentru nedesăvârşirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un caracter sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos”.
„În lumea noastră, trebuie să ne aducem aminte modul în care a lucrat Hristos. El a făcut lumea. El l-a făcut pe om. Apoi, a venit în persoană în lume pentru a le arăta locuitorilor ei cum să trăiască o viață fără păcat”.
„Apostolul Pavel le scrie corintenilor: ‘Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos’. Când veți ajunge în poziția aceasta, veți înțelege amândoi mai bine lucrarea consacrării. Gândurile voastre vor fi curate, virtuoase și înalte, faptele voastre vor fi curate și fără păcat”.
„Oricui se predă pe deplin lui Dumnezeu i se dă privilegiul de a trăi fără păcat, în ascultare de Legea cerului”.
„Domnul Hristos a purtat păcatele întregii lumi. El a fost cel de-al doilea Adam. El a luat asupra Sa natura umană, călcând pe același teren unde Adam s-a împiedicat și a căzut. Pentru că a luat asupra Sa natura omenească, El este foarte interesat de făpturile omenești. El a simțit profund de păcătoșenia, rușinea și păcatul. El este fratele nostru mai mare. El a venit pentru a dovedi că, prin puterea lui Dumnezeu, făpturile omenești pot să trăiască o viață fără păcat”.
„În ziua judecății, comportamentul omului care și-a păstrat slăbiciunea și nedesăvârșirea naturii umane nu va fi dezvinovățit. Nu este niciun loc în cer pentru el. El nu se va putea bucura în prezența desăvârșirii sfinților în lumină. Cel care nu are suficientă credință în Hristos pentru a crede că El îl poate păzi de păcat, nu are credința prin care să poată intra în împărăția lui Dumnezeu”.
„Mântuitorul este rănit din nou și făcut de rușine, când cei din poporul Său nu ascultă de cuvântul Lui. El a venit în lumea aceasta și a trăit o viață fără păcat, pentru ca prin puterea Lui cei din poporul Său să poată trăi de asemenea o viață fără păcat”.
Articolul în discuție declara că „nimeni [cu excepția lui Isus] nu a fost vreodată [cu excepția lui Adam și Eva înainte de păcătuire] și nu va fi desăvârșit până la venirea lui Isus”. În altă parte, articolul declară: „Nu confundați niciodată sfințirea cu proslăvirea. Desăvârșirea atotcuprinzătoare a stării de fără păcat este primită numai prin proslăvire, nu prin sfințire”.
Declarațiile anterioare atât din Scriptură, cât și din scrierile lui Ellen White ar trebui să fie suficient de clare pentru a respinge astfel de pretenții. Totuși, într-o altă declarație, Ellen White spune deosebit de clar că îndepărtarea păcatului din viața creștinului trebuie să fie realizată în întregime înainte de încheierea timpului de probă, și nu la cea de a doua venire:
„Când va veni, El nu va veni să ne curăţească de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmităţile temperamentului şi firii noastre. Dacă, totuşi, va face această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinţi vor fi sfinţi şi mai departe.... Curăţitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curăţire şi să îndepărteze păcatele şi stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă”.
La început, articolul în discuție face următoarea declarație:
„Modul în care Evanghelia harului este prezentată de adventiștii de ziua a șaptea se încadrează foarte bine în tabăra protestantă. În Tragedia veacurilor, când a scris despre Evanghelie, Ellen G. White a fost de acord cu mesajul lui Martin Luther și cu deosebirile dintre el și biserica papală. Poziția oficială a bisericii cu privire la Evanghelie, aflată în Cele douăzeci și opt de puncte fundamentale de doctrină, este de asemenea Luterană, sau protestantă”.
Deși a ne concentra în detaliu asupra conținutului învățăturii reformatorilor în contrast cu catolicismul medieval se află dincolo de aria de cuprindere a acestei analize, ar fi periculos să presupunem că Ellen White a acordat vreo semnătură în alb în susținerea învățăturilor lui Martin Luther cu privire la mântuire, îndeosebi pentru că învățăturile lui Luther încludeau doctrine nebiblice cum ar fi predestinația. Totuși, cu privire la mântuire și Evanghelie, Ellen White prezintă următorul contrast între învățăturile lui Luther și cele ale papalității, astfel:
„Mulţi dintre enoriaşii săi (ai lui Luther) cumpăraseră astfel de certificate de iertare şi au început să vină la duhovnicul lor, mărturisindu-şi diferitele lor păcate şi aşteptând iertarea, nu pentru că se pocăiseră şi doreau o schimbare, ci pe temeiul indulgenţei. Luther le-a refuzat iertarea şi i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc şi nu-şi schimbă viaţa, vor pieri în păcatele lor....
„Acum Luther a intrat cu îndrăzneală în lucrarea lui de apărător al adevărului. Glasul lui a fost auzit de la amvon într-o avertizare solemnă şi stăruitoare. El a descoperit înaintea poporului caracterul ofensator al păcatului şi i-a învăţat că este imposibil pentru om ca prin propriile fapte să-şi uşureze vinovăţia sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva decât pocăinţa înaintea lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos îl pot mântui pe cel păcătos”.
În conformitate cu Ellen White, „Pocăința include părerea de rău pentru păcat și ferirea de a-l mai săvârși”. Observați că problema identificată de Ellen White în învățăturile catolice nu este aceea că pocăința și reforma vieții sunt necesare în scopul de a primi iertarea lui Dumnezeu, ci mai degrabă că o conformare cu ritualurile și prevederile omenești (cum ar fi cumpărarea indulgențelor) face pe cineva eligibil pentru iertare. În conformitate cu comentariul inspirat al lui Ellen White, acesta a fost elementul critic care a dus la dezbinarea creștinismului în secolul al șaisprezecelea. Pana inspirată nu spune că războiul dintre neprihănirea atribuită sau declarativă și dezvoltarea unui caracter sfințit a fost cauza acestui element crucial din istoria creștinismului.
Cu privire la Cele douăzeci și opt de puncte de doctrină fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, niciunde aceste puncte de doctrină nu spun că mântuirea este realizată pentru cel credincios numai printr-o neprihănire atribuită și deloc prin lucrarea sfințitoare și transformatoare a Duhului Sfânt în viața creștinului.
În rezumat, articolul în discuție este corect în legătură cu cele două Evanghelii aflate în conflict, concurând pentru a câștiga adeziunea adventiștilor contemporani. Una dintre ele este concepția clasică adventistă de ziua a șaptea cu privire la Evanghelie, pe baza Scripturii și a scrierilor lui Ellen White. Evanghelia aceasta spune că harul lui Dumnezeu care realizează mântuirea noastră ne oferă atât iertarea de păcatele trecute, cât și puterea – prin efortul uman cooperativ – de a trăi aici pe pământ aceeași viață fără păcat pe care a trăit-o Isus, prin aceeași putere divină care a fost disponibilă pentru El.
Cealaltă Evanghelie vine în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din gândirea creștinismului evanghelic și susține o concepție foarte diferită despre mântuire. Concepția aceasta consideră mântuirea ca fiind îndeplinită în întregime prin neprihănirea atribuită și susține că neprihănirea transformatoare – chiar și atunci când este realizată de Duhul Sfânt prin convertire – nu va fi completă niciodată în viața aceasta. Pentru Evanghelia aceasta, ascultarea fără păcat nu va fi realizată niciodată de către creștini pe acest pământ, nici chiar prin puterea lui Dumnezeu.
Articolul în discuție adoptă cu claritate cea de a doua dintre aceste Evanghelii. Speranța și rugăciunea autorului de față este ca dovada inspirată prezentată atât în articol, cât și în acest răspuns, dacă sunt comparate, va arăta cu claritate care Evanghelie reprezintă cu adevărat doctrina mântuirii conținută în sfatul scris al lui Dumnezeu.
ZA:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
David Ionita:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Robert Neacsu:
a comentat la: Despre sanctuar