Falsul raţionament al unei false teologii

„Înaintea ultimelor progrese ale lucrării de apostazie, va exista o confuzie a credinței. Nu vor exista idei clare și bine definite în legătură cu taina lui Dumnezeu. Adevăr după adevăr va fi corupt.”[1]

Ellen White, autoarea afirmației de mai sus, citează apoi 1 Timotei 3:16, despre care ea, împreună cu alți scriitori adventiști, înțelegeau că „taina evlaviei, Dumnezeu, (…) arătat în carne”[2] este o referință la marele adevăr că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, asemenea cărnii păcătoase.

„În consiliile cerești Domnul a planificat să remodeleze caracterele distruse și pervertite ale omului, și să restaureze în ele chipul moral al lui Dumnezeu. Această lucrare este numită taina evlaviei. Hristos, singurul născut din Tatăl, și-a asumat natura umană, a venit în asemănarea cărnii păcătoase pentru a condamna păcatul în carne.”[3]

Jones, comentând asupra aceluiași verset, a făcut observația că dacă Hristos ar fi venit în asemănarea cărnii fără păcat, aceasta nu ar fi fost niciun mister, ci ar fi fost „destul de natural”.[4]

Am văzut că odată cu publicarea cărții Questions on Doctrines în 1957 s-a renunțat la adevărul nostru istoric despre natura umană a Domnului nostru în favoarea doctrinei calviniste că Hristos a venit pe pământ în natura umană necăzută a lui Adam. Astfel a fost stabilit un cap de pod calvinist, iar un steag calvinist a fost ridicat în interiorul bisericii noastre. Într-o împlinire fidelă a predicțiilor lui Ellen White, adevăr după adevăr a început să sufere procesul stricăciunii.

Satana folosea o metodă care nu era nici nouă, nici experimentală. Unii dintre autorii cărții Questions on Doctrine erau profesori la seminarul nostru teologic, care era localizat la data respectivă la sediul central al Conferinței Generale din Washington D. C., iar alții erau administratori ai Conferinței Generale. Marile apostazii care au produs asemenea răni enorme altor biserici protestante, au început, de asemenea, în instituțiile lor de înaltă educație și și-au făcut intrarea de sus în jos prin profesori și pastori, până când au ajuns în cele din urmă la laici. Aceia dintre noi care am petrecut ani de zile în lucrarea evanghelistică, am întâlnit membri ai acestor biserici protestante care erau dezorientați și consternați de falsurile ce erau prezentate ca adevăr de către pastorii lor pregătiți în seminar. Lupii au venit între ei, nu în haine de oaie, ci în hainele păstorului.

„Cei ce povățuiesc pe poporul acesta îl duc în rătăcire, şi cei ce se lasă povățuiți de ei sunt pierduți.” (Isaia 9:16)

„Pentru că întristați prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu însumi nu l-am întristat, și pentru că întăriți mâinile celui rău ca să-l împiedicați să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viața.” (Ezechiel 13:22)

O caracteristică remarcabilă a persoanelor adventiste de ziua a șaptea a fost loialitatea față de liderii bisericii lor. Câțiva factori au contribuit la această atitudine. Dimensiunea redusă a bisericilor noastre a făcut posibil ca noi să avem o cunoaștere a multora dintre lideri, iar cunoașterea lor este lărgită prin frecventa mutare a pastorilor. Devotamentul nostru pentru o cauză comună, ducerea ultimului mesaj de avertizare al lui Dumnezeu pentru lume, și o remarcabilă uniformitate a credințelor și a stilului de viață au contribuit, de asemenea, la simțul nostru de apartenență într-o familie spirituală strâns legată, la simțul nostru de unitate. Liderii noștri au fost, în general, cei care au stabilit ritmul, oferindu-se ca exemple vii de sacrificiu de sine în devotamentul pentru cauza lui Dumnezeu.

Toate aceste lucruri sunt demne de multă admirație, dar pot contribui la o atitudine care este extrem de periculoasă – convingerea că liderii noștri nu pot greși niciodată, că ei nu pot face nimic greșit. Cunosc acest sentiment din experiență. Cu cincisprezece ani înainte să descopăr problemele din cartea Questions on Doctrine, un frate din biserică a încercat să mi le arate. Eu, pur și simplu, nu am putut suporta ceea ce mi se părea drept lipsă de loialitate față de liderii noștri.

Dar am fost forțat să recunosc că în timp ce loialitatea este cu adevărat o virtute, loialitatea oarbă este cu siguranță un viciu. Atât istoria poporului lui Dumnezeu, așa cum este redată în Scriptură, cât și raportul tragic al apostaziei din ultimul secol din bisericile noastre, au demonstrat că erorile, infidelitatea, și chiar apostazia fățișă, au avut tendința de a începe cu liderii bisericii și de a se deplasa, mai degrabă, progresiv de sus în jos către popor, decât să înceapă cu poporul și să se deplaseze în sus printre ranguri.

Această tendință s-a accentuat în biserica noastră, precum și în alte biserici, prin obiceiul de a trimite tineri la instituțiile educaționale ale lumii, sau ale bisericilor care susțineau teologii false, pentru a primi titlurile lor avansate. Acest articol nu are menirea de a dezbate argumentele pro și contra deciziei noastre de a urmări acreditarea pentru școlile noastre, dar una dintre aspectele acestei probleme este indiscutabilă. Este o chestiune ce ține de istorie. Când s-a studiat problema acreditării școlilor noastre, cei care erau în favoarea acesteia au fost de acord că niciun tânăr nu va fi trimis la aceste instituții ne-adventiste, ci numai lucrători maturi care erau cunoscuți ca având o înțelegere clară și vastă a credinței noastre și (cunoscători) ai dovezilor pe care ea se sprijină.

Dar, asemenea multor promisiuni care se fac pentru a obține concesii, această promisiune a fost curând uitată. Tineri care nu au avut încă timp să se familiarizeze cu baza pozițiilor noastre și să dezvolte o judecată matură au fost trimiși să stea la picioarele profesorilor foarte bine pregătiți, care respingeau inspirația Scripturilor, sau predau teorii ale evoluției, teologii false etc. Rezultatul este astăzi în fața noastră. Pur și simplu nu putem presupune că dacă o persoană deține o anumită poziție în organizația noastră, opinia lui sau a ei va fi în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Biblia trebuie să fie ghidul și testul nostru, care să fie aplicat tuturor profesorilor, atât celor din biserică, cât și celor din afară. Nu trebuie să ne punem o încredere oarbă în niciun om sau grup de oameni. În Tragedia Veacurilor, pag. 655, Ellen White aplică Ezechiel 13:22[5] la pastorii din timpul nostru. În multe din bisericile adventiste de ziua a șaptea se întâmplă în mod literal lucrul acesta. Inimile adventiștilor istorici sunt întristate de acuzații false și de o teologie falsă − o teologie care promite viață tuturor, fie nelegiuit, fie neprihănit, întărind astfel mâinile celor nelegiuiți, ca să nu se întoarcă din căile lor nelegiuite.

Articolul anterior, „Vor intra erezii”, trece în revistă introducerea în platforma noastră a adevărului a cinci scânduri eretice care au înlocuit cinci dintre doctrinele noastre originale. Cu toate că aceste cinci doctrine sunt în mod clar afirmate în noua carte doctrinală, Adventiștii de Ziua a Șaptea Cred, totuși, încercări foarte puternice sunt acum făcute pentru a le înlocui cu cele cinci doctrine false ale calvinismului. Cele cinci doctrine în discuție sunt:

  1. Doctrina istorică precum că toți descendenții lui Adam moștenesc slăbiciunile lui, înlocuită cu doctrina calvinistă că toți descendenții lui Adam moștenesc vina

Cei care se țin de această doctrină falsă au fost confruntați cu două probleme majore. Ce s-a întâmplat când Isus s-a născut? Este El născut vinovat? Și ce anume se întâmplă cu bebelușii care mor la scurt timp după ce se nasc, dacă ei se nasc cu vina păcatului lui Adam? Sunt ei pierduți sau condamnați?

Au fost cerute soluții și, de aceea, au fost inventate două soluții, ambele printr-un raționament fals. S-a considerat în mod fals că Hristos s-a născut cu natura umană necăzută a lui Adam, și nu a primit natura umană a Mariei, mama Lui. Această soluție necesită un miracol despre care nu există nici măcar vreo aluzie în Scriptură. S-a raționat în mod fals că bebelușii care se nasc vinovați pot fi scăpați de această vină a lui Adam prin procesul botezului pruncilor (prin turnare sau prin stropire), o practică ce, de asemenea, nu se găsește în Scriptură. Biblia învață că botezul este pentru cei care sunt capabili să creadă (Marcu 16:16), să se pocăiască (Fapte 2:38), și să asculte (Matei 28:18-20).

Până în fatalul an 1957, biserica noastră nu a avut nimic de a face cu niciuna din aceste false învățături. Acest fapt este o mărturie foarte puternică împotriva ideii că noi am susținut vreodată falsa doctrină din care aceasta a evoluat. Din moment ce noi nu am acceptat pomul cel rău, nu a fost nevoie să acceptăm nici fructul său cel rău. Dar cei care promovează acum calvinismul printre noi, ar smulge din platforma adevărului nostru scândurile care au fost puse cu grijă la locul lor de către pionierii noștri și le-ar înlocui cu doctrine calviniste, care nu numai că sunt ele însele neadevărate, dar necesită introducere și a altor doctrine false. După cum Ellen White a prezis, „adevăr după adevăr va fi corupt”.

  1. Doctrina noastră istorică despre faptul că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, înlocuită cu doctrina calvinistă conform căreia Hristos a venit pe pământ în natura umană necăzută a lui Adam.

Aici s-a dezvoltat o răsturnare de situație ciudată. În timpul celor o sută de ani, 1852-1952, liderii noștri au publicat nu mai puțin de 1200 de afirmații precum că Domnul nostru a venit pe pământ în natura umană a omului căzut, împreună cu textele scripturilor pe care era bazată doctrina. Patru sute din aceste declarații provin din pana inspirată a lui Ellen White. În ciuda acestui munte de dovezi, sau probabil în ignoranță față de ele, cu toate că este o chestiune de evidență publică, autorii Questions on Doctrine i-au spus lui Walter Martin și lumii că, cu excepția unei „ramuri lunatice”, noi nu am crezut niciodată așa ceva.

Cei mai mulți dintre noi am acceptat fără să punem la îndoială că această denaturare este un fapt. Cu toate acestea a existat un învățat de seamă, M. L. Andreasen, care a recunoscut problema și a ridicat vocea protestând. A fost adus la tăcere prin faptul că i s-a retras acreditarea pastorală.

Dar în 1988 o nouă carte doctrinală a fost pregătită, numită Adventiștii de Ziua a Șaptea Cred. Acest volum, trecând de denaturările din Questions on Doctrine, reafirmă credința noastră istorică despre faptul că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut. În capitolul 4, „Dumnezeu Fiul”, găsim zece uzanțe ale cuvintelor „asemănarea cărnii păcătoase” (Romani 8:3), pentru a descrie natura umană a Domnului nostru. Înțelegerea autorului cu privire la această expresie este clarificată la pagina 46:

„Și-a îmbrăcat divinitatea cu umanitatea, a fost făcut în «asemănarea cărnii păcătoase», sau «natură umană păcătoasă», sau «natura umană căzută».”[6]

În alte locuri ale capitolului citim:

În privința naturii umane El „s-a născut din David” (Romani 1:3; 9:5) și a fost „Fiul Mariei” (Marcu 6:3).[7]

Când a luat natura umană, rasa fusese deja deteriorată prin 4000 de ani de păcat pe o planetă blestemată de păcat.[8]

Hristos a luat natura umană cu toate datoriile ei.[9]

El a fost una cu rasa umană, purtând consecințele păcatului, dar nu și păcătoșenia. El a fost una cu rasa umană, cu excepția păcatului.[10]

Aceste concepte au creat probleme pentru cei care promovează calvinismul printre noi și au condus la niște eforturi uluitoare. În timp ce scriu, înaintea mea se află revista Adventist Review din 1 noiembrie 1990, care conține un editorial despre care nu pot decât să mă minunez. După comentarii extensive asupra importanței subordonării opiniilor personale, la afirmațiile de credință din Adventișii de Ziua a Șaptea Cred, editorul scrie:

„Drept exemplu, să ne referim la natura umană a lui Isus. Principiile noastre fundamentale clarifică faptul că Isus, Fiul etern al lui Dumnezeu, a devenit om în totalitate, a fost ispitit în toate lucrurile, dar a rămas fără păcat. Dar ei nu încearcă să precizeze natura Lui dincolo de aceasta.”

Cititorul nu are decât să se uite înapoi la cele cinci citări prezentate mai sus în Adventișii de Ziua a Șaptea Cred pentru a realiza dimensiunile problemei.

Cineva ar putea cu greu să ceară o demonstrație mai convingătoare a principiului conform căruia nu îndrăznim să ne punem o încredere lipsită de critică în vreun om sau să urmăm orbește un lider. Este trist că un astfel de comentariu inexact a putut fi scris în Adventist Review. Pentru a adăuga la acest mister, noi găsim numele editorului în lista celor care au colaborat în producerea cărții Adventișii de Ziua a Șaptea Cred.[11] Cât de adevărat a scris Ellen White: „Nimic nu ne va surprinde.”[12]

  1. Doctrina noastră istorică despre neprihănirea prin credință (înfăptuirea binelui prin intermediul puterii primite de la Dumnezeu), înlocuită cu doctrina calvinistă a nelegiuirii prin prezumție[13] (înfăptuirea răului cu speranța că se va trece cu vederea acest lucru).

Să ne uităm din nou la definițiile lui Ellen White:

„Credința revendică promisiunile lui Dumnezeu, și dă naștere la roade în ascultare. Prezumția, de asemenea, revendică promisiunile, dar le folosește precum le-a folosit Satana, pentru a scuza fărădelegile.”[14]

În Noul Testament găsim mai mult de cincizeci de versete despre „victorie”, cele mai multe din scrierile apostolului Pavel. În scrierile mesagerului lui Dumnezeu pentru biserica rămășiței, Ellen White, am numărat mai mult de 4500 de citate. Aproximativ 2500 sunt incluse în cartea Tell of His Power[15]. O măsură extraordinar de mare de raționament fals este necesară pentru a contrabalansa această mulțime variată de dovezi. Două dintre cele mai comune metode folosite în acest raționament fals sunt:

Metoda omului de paie

În această metodă, opiniile oponentului sunt denaturate, creând astfel un om de paie. Apoi acest om de paie este atacat viguros. Cel neavizat cu greu va recunoaște diferența dintre omul de paie și adevărata perspectivă a oponentului. Această tehnică a fost folosită într-un articol din Ministry citat într-un capitol anterior, unde scriitorul a protestat cu îndârjire împotriva ideii că Isus a avut o natură „carnală”. De fapt, scriitorii adventiști de ziua a șaptea nu au aplicat cuvântul „carnal” pentru natura lui Hristos. Dar în acest caz, metoda omului de paie se pare că a fost foarte eficientă.

Violarea contextului

Aici trebuie să distingem între înlăturarea contextului, lucru adevărat cu privire la toate citatele, și violarea contextului, lucru adevărat doar atunci când citatul este folosit într-o manieră neintenționată de scriitor. De exemplu, în Sign of the Times, 9 iunie 1898, Ellen White a scris această frază:

„Luând asupra Sa natura omului în condiția ei căzută, Hristos nu a participat nici în cea mai mică măsură în păcatul ei.”[16]

Autorul principal al Questions on Doctrine a prezentat în Mișcarea Destinului, pag. 497, o versiune abreviată a afirmației cu privire la natura lui Hristos care apare la pagina 650 în Questions on Doctrine. În aceasta, prima jumătate a afirmației lui Ellen White a fost lăsată deoparte, și a doua jumătate a fost prezentată ca parte a acestei construcții:

„Luând natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere (…) Hristos nu a participat nici în cea mai mică măsură în păcatul ei.”

Aceasta este cea mai mare violare a contextului. Nu este posibilă o ofensă mai mare a contextului. Și această construcție îi cere lui Ellen White să facă afirmația absurdă că Hristos nu a participat nici în cea mai mică măsură în păcatul naturii fără păcat a lui Adam înainte de cădere. Aceasta este o insultă la adresa inteligenței ei cât și a inteligenței cititorului.

De asemenea, am ascultat odată pe unul dintre principalii teologi calviniști dintre noi afirmând că Ellen White neagă posibilitate desăvârșirii caracterului în viața aceasta și a oferit ca dovadă următoarea afirmație:

„Perfecțiunea există doar în imaginație”[17]

Această afirmație m-a bulversat, așa că am mers la sursa citatului și am aflat că Ellen White se referea la perfecțiunea în lume și în biserică, nu în caracterul uman. Iată aici cuvintele ei:

„Putem crea o lume ireală în propriile noastre minți sau să ne imaginăm o biserică ideală, unde ispitele lui Satana nu mai determină răul; dar perfecțiunea există doar în imaginația noastră. Lumea este o lume căzută, și biserica este un loc reprezentat ca un câmp pe care crește grâu și neghină.”[18]

Și în coloana care precede fraza de mai sus ea a scris:

„Contemplând și copiind Modelul perfect, vom prezenta lumii un caracter care este ca al lui Hristos.”[19]

Intenția scriitorului a fost ignorată, și cele câteva cuvinte scoase din afirmația sa au fost folosite pentru a se potrivi intenției teologului, ceea ce era exact opusul intenției ei.

Ne pare rău să raportăm că un astfel de lucru este foarte comun în scrierile unora dintre cei care promovează calvinismul în mijlocul nostru. Trebuie să fim în gardă. Cea mai bună metodă este să examinăm contextul fiecărui citat pe care îl auzim sau îl vedem folosit de oricine.

Este nevoie de eforturi enorme din partea acestor persoane atunci când se angajează să respingă sau să contracareze vasta arie de dovezi ale Bibliei și spiritului profeției, conform cărora desăvârșirea caracterului, prin puterea lui Dumnezeu, este o țintă posibil de atins în această viață. Iar la acest adevăr se pot adăuga cele o sută patruzeci de afirmații ale aceluiași principiu care apar în Adventiștii de Ziua a Șaptea Cred, care ne-a realiniat la poziția istorică a bisericii în această privință.

Probabil, încercarea cea mai comună și lipsită de bun simț de a infirma dovada este întrebarea provocatoare: „Crezi că ești perfect?” Această chestiune este tratată în cea mai veche carte a Bibliei:

„Dacă mă declar drept, propria mea gură mă va condamna; dacă spun: Sunt desăvârșit, aceasta mă va dovedi de asemenea pervers. Chiar dacă eu aș fi desăvârșit, totuși nu mi-aș cunoaște sufletul, mi-aș disprețui viața.” (Iov 9:20-21, Fidela).

În prezent, suntem conștienți de douăzeci și cinci de locuri în scrierile lui Ellen White, unde ea prezintă o mărturie similară. Iată câteva mostre:

„Cei care chiar caută să-și perfecteze caracterul creștin nu se vor răsfăța cu gândul că ei sunt fără păcat.”[20]

„Cei pe care Cerul îi recunoaște drept sfinți, sunt ultimii care își vor etala propria bunătate.”[21]

„Adevărata sfințire nu va conduce nicio ființă umană să se declare el însuși ca sfânt, fără păcat, și perfect.”[22]

„Nimeni care pretinde sfințenia, nu este cu adevărat sfânt. Cei care sunt înregistrați ca sfinți în cărțile Cerului, nu sunt conștienți de acest fapt și sunt ultimii care se vor lăuda cu propria bunătate.”[23]

„Imperceptibil pentru ei înșiși, au devenit una cu Tatăl și Fiul”[24]

Ar trebui observat, în trecere, că doctrina calvinistă conform căreia creștinul nu poate trăi fără să păcătuiască este ea însăși o depărtare și o alterare a calvinismului original. În cea mai faimoasă declarație de credință, dintre toate câte există, Confesiunea Westminister din 1645, găsim următoarele cuvinte:

„Utilizările legii, menționate mai înainte, nu sunt împotriva harului din evanghelie, ci se conformează armonios; harul lui Hristos supunând și împuternicind voința omului să facă în mod liber și cu bucurie ceea ce voința lui Dumnezeu, descoperită în lege, cere a fi împlinit.”[25]

„(…) Să facă în mod liber și cu bucurie (…)”. Ce contrast față de ceea ce auzim atât de des astăzi! Ne aduce aminte de afirmația lui Ellen White:

„Nu că oamenii nu pot ține legea, ci că ei nu vor.”[26]

  1. Doctrina noastră istorică a sanctuarului și a judecății de cercetare înlocuită cu diferite teorii calviniste.

De fapt, variatele teorii calviniste constau în mare parte din insinuări, batjocuri și exprimări ale necredinței. Calviniștii nu sunt uniți în concepția lor despre sanctuar. Unii argumentează că nu există un sanctuar literal în cer; unii admit că există un sanctuar ceresc dar susțin că nu are două încăperi; alții spun că cerul însuși este sanctuarul, și așa mai departe. Din moment ce mulți încearcă să discrediteze aplicarea principiului o zi pentru un an din profeția care ne aduce la data finală a celor 2300 de ani în 1844, oferim o scurtă sugestie în această privință.

În Daniel 9:25 vedem că un înger îi spune profetului:

„Să știi de aceea și să înțelegi, că de la ieșirea poruncii de a restaura și de a construi Ierusalimul până la Mesia Prințul vor fi șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; strada va fi construită din nou și zidul, chiar în timpuri de necaz.”[27]

Nu este nevoie să dezbatem datele acestor două evenimente istorice, reconstrucția Ierusalimului și apariția lui Mesia. Nimeni nu ar fi atât de nechibzuit încât să nege că cele două evenimente au avut loc și că a existat o distanță de câteva sute de ani între ele. Cu toate acestea îngerul a fixat durata de timp dintre cele două evenimente, de 483 de zile profetice. Dacă nu acceptăm o zi pentru un an, ci numărăm aceste zile ca zile literale, suntem nevoiți să credem că timpul total dintre cele două evenimente a fost de aproximativ un an și o treime. Poate să fie ceva mai absurd decât aceasta?

De fapt, există și alte obiecții la sanctuar care rivalizează cu aceasta în absurditate, cu toate că nu avem spațiu să le discutăm aici. Dar fiți siguri că sanctuarul este, după cum a spus Uriah Smith, „cetatea tăriei noastre”, și nicio obiecție cu privire la el nu va rezista în urma investigării. Ellen White a scris bine: „Știu că problema sanctuarului stă în neprihănire și adevăr, așa cum am susținut de atât de mulți ani”.[28]

  1. Doctrina noastră istorică despre spiritului profeției este înlocuită cu dependența de raționamentul uman.

Prețiosul dar al spiritului profeției a modelat și format marea mișcare adventă. În timp ce este adevărat că în domeniul teologic doctrina sanctuarului este cea care ne-a făcut să fim ceea ce suntem, în toate aspectele realizărilor spiritul profeției ne-a făcut să fim ceea ce suntem. A fost vocea Duhului Sfânt care a venit la noi prin mesagerul ales al lui Dumnezeu, care a chemat la existență școlile noastre, spitalele noastre, casele de editură, organizația bisericii noastre, programele de misiune; pe scurt, toate realizările noastre cu adevărat impresionante.

Dar în ciuda acestor realități de netăgăduit, mulți sunt acum gata să arunce spiritul profeției peste bord. Ei realizează, totuși, că o respingere deschisă și nedeghizată a spiritului profeției este mai mult decât majoritatea membrilor bisericii ar fi în stare să accepte acum și, în consecință ei a trebuit să fie discreți, pretinzând că cred spiritul profeției, în timp ce, de fapt, îl resping cât de mult pot.

O parte a problemei lor este că spiritul profeției afirmă cu tărie ca adevăr, diferitele doctrine pe care ei vor să le nege. Încercările de a face să pară că scrierile lui Ellen White, dacă sunt „interpretate” corect, ar suporta doctrinele lor calviniste s-au dovedit a fi rușinos de nereușite. Un exemplu recent este o carte care a fost scrisă de un profesor de la unul dintre colegiile noastre, care își propune drept scop, cu nerușinare, prezentarea adevăratului sens al scrierilor lui Ellen White. Însă volumul conținea atâtea denaturări șocante ale faptelor, încât controversa a fost creată îndată ce a fost publicat. Administrația White Estate a protestat puternic și conducătorii bisericii au recunoscut că tipărirea cărții a fost o greșeală. Deși mulți au considerat că trebuie retrasă sau repudiată, s-a decis „să o lăsăm să moară încet”. Dar este încă la vânzare în centrele de carte adventiste, așteptând să-l înșele pe membrul neavizat al bisericii, care o achiziționează și o citește cu încrederea că nu ar putea fi nimic rău într-o carte care a fost tipărită de editura noastră denominațională.

Propria mea experiență ca cercetător al spiritului profeției nu a fost una încurajatoare și a pus-o chiar și pe soția mea și pe mine sub suspiciune în fața unor lideri ai bisericii. Membrii bisericii sunt de multe ori derutați. Au auzit de cele două cercetări, Cuvântul a fost făcut carne și Tell of His Power și, drept rezultat, m-au invitat frecvent să prezint seminarii în zonele lor. Noi răspundem acestor invitații atât de des cât putem, dar ne dăm seama că aproape jumătate din aceste seminarii din spiritul profeției trebuie să fie prezentate în locuri publice sau în case particulare, deoarece pastorii locali și/sau liderii conferinței nu le permit în bisericile lor. Apelurile către autorități mai înalte au fost zadarnice.

Explicația obișnuită oferită pentru faptul că aceste cercetări din spiritul profeției sunt ținute departe de biserici, este teama că biserica va fi criticată sau chiar atacată.

Dacă nu este posibil să prezentăm cercetări autentice ale spiritului profeției, fără a ataca biserica, ce ne spune acest fapt despre biserică? A devenit biserica atât de identificată cu eroarea, încât protestele împotriva erorii sunt neapărat atacuri asupra bisericii?

Respingem cu fermitate această identificare a bisericii cu eroarea și răul, precum și identificarea răufăcătorilor cu biserica. Ei pot fi în biserică, dar ei nu sunt biserica. Cu toate acestea, poate fi util să ne luăm timp să reflectăm pentru a înțelege conceptele noastre despre mesaj, biserică și conducerea bisericii.

Mesajul nostru distinctiv, măreața și eterna platformă a adevărului, nu a fost niciodată lovită cu succes și nu va fi niciodată lovită cu succes. Fiecare atac împotriva ei, fără nicio excepție, s-a dovedit a fi o falsă acuzație, și așa va fi întotdeauna. Mesajul nostru este adevăr, iar adevărul va dăinui pentru totdeauna. Prima și cea mai mare loialitate a noastră este față de Domnul nostru și față de adevărul Lui, care sunt inseparabile. Să ne amintim că Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6).

Biserica noastră este o organizație adusă la existență cu scopul de a propovădui adevărul. Astfel, mesajul este cel care a creat biserica. Biserica nu a creat mesajul. Adevărul este temelia bisericii. Biserica nu este temelia mesajului. Și pentru a susține că biserica continuă să vorbească cu autoritate, chiar și atunci când ea abandonează mesajul adevărului este absurd. Experiențele mesajului și ale bisericii ar putea să fie similare, sau ar putea să fie destul de diferite. Biserica poate să înflorească și să prospere, sau poate să sufere opresiune și persecuție, sau să sufere pierderea unor instituții, sau numărul de membri poate scădea datorită apostaziei, dar niciunul dintre aceste lucruri nu poate avea vreun efect asupra mesajului − adevărului.

Dacă credința și loialitatea noastră sunt în primul rând față de Domnul nostru și față de adevărul Său – mesajul; atunci nu vom fi copleșiți de descurajare față de stările schimbătoare ale bisericii. Nu ni s-a spus niciodată că biserica noastră va fi lipsită de încercări, sau că va merge fără întrerupere de la victorie la victorie până când vom saluta revenirea Domnului nostru. Dimpotrivă. Am fost avertizați cu claritate că va fi o mare apostazie în biserica noastră pe măsură ce ne apropiem de timpul sfârșitului și o mare zguduire, în așa măsură încât cei care au acceptat apostazia, în cele din urmă se vor despărți de biserică în marea cernere.

„Multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor, vor dispărea în întuneric.”[29]

„Mulți vor sta la amvoanele noastre purtând torța profeției false în mâinile lor, aprinsă de la torța diabolică a lui Satana.”[30]

„Lumina ce mi-a fost arătată cu mare hotărâre este că mulți vor pleca dintre noi, dând atenție duhurilor amăgitoare și doctrinelor demonilor. (…) Se vor ridica profeți falși și vor înșela pe mulți.”[31]

Prin urmare, nu trebuie să fim nici în confuzie și nici induși în eroare când se manifestă proteste împotriva lucrării învățătorilor mincinoși, iar ei strigă că biserica este atacată. Persoanele descrise printr-un astfel de limbaj folosit în afirmațiile de mai sus, în modul cel mai categoric, nu sunt „biserica”.

Conform cu avertizările pe care Dumnezeu ni le-a dat prin mesagerul ales de El, învățătorii mincinoși vor fi „mulți” și doctrinele false, teoriile false și înșelăciunile viclene sunt, de asemenea, descrise ca fiind „multe”. Totuși, în niciunul din aceste sfaturi de avertizare nu suntem îndemnați la o soluție multiplă. Soluția recomandată este, de fiecare dată una, numai una. Trebuie să înfruntăm toate provocările cu Bibliile noastre în mână, având o înțelegere atât de clară a motivelor credinței noastre și fiind atât de înrădăcinați în adevăr, încât să recunoaștem eroarea imediat ce apare și să o înfruntăm cu Cuvântul lui Dumnezeu. Această soluție constituie singura speranță pentru supraviețuirea spirituală.

Platforma noastră a adevărului, uneori numită adventismul de ziua a șaptea istoric, va rezista. Cei care o abandonează vor fi luați cu ușurință de către inamic. Dar cei care refuză cu fermitate să părăsească platforma, indiferent de motiv, vor fi în cele din urmă transportați de pe platforma adevărului pe marea de sticlă, care este înaintea tronului lui Dumnezeu.

Fie ca Dumnezeu să ne facă parte fiecăruia dintre noi, prin puterea Sa, să fim din acea mulțime veselă.

Vezi întreaga serie.

Note de subsol:

[1] Ellen White, Signs of the Times, 28 mai 1894.

[2] Biblia, Traducerea Fidela. În traducerea KJV pentru cuvântul „arătat” este folosit termenul „manifestat”.

[3] Ellen White, Signs of the Times, 2 iulie 1896.

[4] General Confference Bulletin, 1895, pag. 302. N.tr. – Jones a declarat: „Taina lui Dumnezeu nu este Dumnezeu manifestat în trupul fără păcat, neatins de păcat. Nu este nicio taină ca Dumnezeu să se manifeste în trup fără păcat. Aşa ceva este foarte natural. Nu este Dumnezeu însuşi fără păcat? Ar trebui să ne mirăm ca Dumnezeu ar putea să se manifeste prin sau în carne fără păcat? Este vreo taină în faptul că Dumnezeu îşi arată puterea şi slava dreptăţii Sale prin îngerul Gabriel sau prin luminosul serafim sau heruvim? Nu. Aşa ceva este foarte normal. Dar minunea este că Dumnezeu poate face aceasta prin şi în carne păcătoasă. Aceasta este taina lui Dumnezeu. Dumnezeu manifestat în carne păcătoasă.

[5] „Oamenii văd că au fost duși în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toți se unesc în manifestarea celei mai crude condamnări față de slujitorii religiei. Păstorii necredincioși au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare legea lui Dumnezeu și să-i prigonească pe aceia care au sfințit-o. Acum, în deznădejdea lor, acești învățători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire.” (n.tr.).

[6] Vezi Romani 8:3.

[7] Adventiștii de Ziua a Șaptea Cred, pag. 45, prima ediția în lb. engleză.

[8] Ibid., pag. 47.

[9] Ibid.

[10] Ibid., pag. 49.

[11] Vezi pag. 4,5.

[12] The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 4, pag. 1170.

[13] Având sensul de încumetare.

[14] Ellen White, Hristos, Lumina Lumii, cap. 13, pag. 126.

[15] Autor Ralph Larson (n.tr.).

[16] Ellen White, Solii Alese, cap. 35, pag. 124.

[17] Ellen White, Review and Herald, vol 3, pag. 71.

[18] Ibid.

[19] Ibid.

[20] Ellen White, Review and Herald, vol. 1, pag. 251.

[21] Ellen White, The Youth Instructor, pag. 539.

[22] Ellen White, Sign of the Times, vol. 3, pag. 207.

[23] Ellen White, Sign of the Times, vol. 1, pag. 490.

[24] Ellen White,  Sons and Doughtersof God, pag. 296.

[25] Creeds of Christendom, pag. 643.

[26] Ellen White, Review and Herald, vol. 4, pag. 303.

[27] Fidela.

[28] Ellen White, Sfaturi către editori, pag. 54.

[29] Ellen White, Mărturii, vol. 5, pag. 81.

[30] Ellen White, Mărturii pentru pastori și slujitorii evangheliei, pag. 409.

[31] Ellen White, Evanghelizare, pag. 363.

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis
blankblank

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Paul Bucur: Am să țin cont de solicitare.

    a comentat la: Pledoarie pentru TUG – viii. Marea Luptă şi îndreptățirea lui Dumnezeu

  2. Rares Stanescu: Pace și bucurie. Aceste articole foarte importante ar…

    a comentat la: Pledoarie pentru TUG – viii. Marea Luptă şi îndreptățirea lui Dumnezeu

  3. Florin Laiu: Articolul este binevenit și util. Dar mai trebuie…

    a comentat la: Legaliști, perfecționiști și cei din extrema dreaptă

Distribuie