08.05.2020

Greutatea dovezilor

A Decrease font size. A Reset font size. A Increase font size.

„Platforma adevărului” adventismului de ziua a șaptea, care a adus lumină într-o lume întunecată, a fost formată de-a lungul anilor prin studiu atent și cu rugăciune a întregii Biblii. Unele grupuri creștine nu țineau cont de Vechiul Testament în timp ce susțineau că îl acceptă pe Noul. Alții mergeau atât de departe, încât nu țineau cont de cele patru evanghelii și începeau citirea Bibliei de la istoria Cincizecimii din al doilea capitol din Fapte. Nu puțini nu țineau cont de cartea Apocalipsei. Dar pionierii noștri au respins ferm toate aceste abordări manipulative ale studiului Bibliei și au acceptat fără rezerve adevărul afirmat de către apostolul Pavel în 2 Timotei 3:16:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire.”

Același principiu al adevărului a fost prezentat și de solul lui Dumnezeu în afirmații ca acestea:

„Eu iau Biblia exact așa cum este, drept cuvântul inspirat. Eu cred declarațiile ei din întreaga Biblie.”[1]

„Am văzut că cuvântul lui Dumnezeu, ca întreg, este un lanț perfect, o porțiune fiind legată de alta și explicând-o.”[2]

Aceeași presupoziție a contribuit în mod direct la următoarea, și anume că concluziile trebuie să fie bazate pe greutatea dovezilor, nu pe pasaje izolate și neclare.

„Dumnezeu nu vrea ca oamenii să ia hotărâri din impuls, ci pe baza greutății dovezilor, comparând cu grijă text cu text.”[3]

„Dumnezeu nu Își propune să îndepărteze toate ocaziile care ar putea aduce necredința. El oferă dovezi, care trebuie cercetate cu grijă, cu o inimă smerită, dispusă să învețe; și toți ar trebui să hotărască conform cu greutatea dovezilor.”[4]

„Dumnezeu oferă dovezi suficiente pentru ca mintea sinceră să creadă; dar cel care se abate de la greutatea dovezilor, (…) va fi lăsat în atmosfera rece, înfrigurată a necredinței și a îndoielii contestatare și va suferi naufragiul credinței.”[5]

„Dumnezeu a asigurat mijloace îndestulătoare pentru a fundamenta credința tuturor oamenilor, dacă ei vor decide pe baza greutății dovezilor.”[6]

Această metodă de studiu biblic a fost în contrast puternic cu metodele care erau folosite în mod obișnuit de alte grupuri religioase, ce neglijeau multe versete clare și directe cu privire la diferite aspecte și își fixau atenția asupra anumitor pasaje care erau suficient de obscure și dubioase pentru a putea fi interpretate după bunul plac. Această căutare după portițe de scăpare între dovezi este denumită „logica portiței de scăpare”. Această practică a fost în mod special predominantă în privința unor subiecte precum Sabatul, starea omului în moarte și legile biblice ale sănătății. Din moment ce adevărul scriptural, evident legat de aceste subiecte, nu a fost plăcut, aceste persoane au căutat cu sârguință o cale de scăpare de adevăr, utilizând „logica portiței de scăpare”.

Cei dintre noi, care am petrecut ani în lucrarea evanghelistică, am întâlnit mulți dintre acești oameni și ne-am familiarizat cu eschivările lor caracteristice. Când cei care sunt interesați de mesajul nostru acceptă principiul de a decide pe baza greutății dovezilor, nu mai au nicio dificultate cu această „logică a portiței de scăpare”. Ei recunosc cu ușurință că este, mai degrabă, o încercare de a evita adevărul, decât una de a clarifica adevărul. Acest fapt poate fi luat drept un principiu de bază general. A decide pe baza greutății dovezilor este o caracteristică a cercetătorului autentic după adevăr. A ignora greutatea dovezilor și a face uz de „logica portiței de scăpare” este adeseori o caracteristică a celor care încearcă să evite adevărul și să își justifice propriul drum greșit.

Evitările adevărului par să urmeze tipare similare. În capitolele anterioare am indicat eroarea care uneori ne este vârâtă pe gât de către cei care fac acuzații invalide legate de „citate scoase din context”. De fapt, toate citatele sunt afară din context, altfel ele nu ar mai fi citate. Adevăratul motiv al adăugării cuvintelor „scos din context” la cuvântul „citat” este acela de a indica faptul că citatul a fost folosit într-o manieră pe care autorul inițial nu a intenționat-o, pervertind pasajul print-o folosire incorectă.

Unii încearcă să ne deruteze și să ne inducă în eroare afirmând că citatele sunt folosite în afara contextului prin simplul fapt că sunt citate, cu toate că nu a existat nicio îndepărtare de la intenția scriitorului original. Ellen White este și mai precisă, folosind expresia „afirmații separate de legătura lor adecvată”[7] pentru a descrie o utilizare greșită a citatelor. Alții le descriu drept „citate folosite cu încălcarea contextului”.

Am văzut că utilizarea citatelor spiritului profeției, cu încălcarea contextului lor, contrar intenției evidente a scriitorului, este o caracteristică a unora dintre materialele vehiculate de cei care promovează calvinismul printre noi. Un exemplu orbitor este găsit la pagina 497 a cărții Movement of Destiny. Ellen White scrisese:

„Luând asupra Sa natura omului în condiția ei căzută, Hristos nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei naturi.”[8]

După cum am observat anterior, autorul a lăsat deoparte prima parte a acestei propoziții și a plasat ultima parte a propoziției sub un paragraf al lui, complet contrar, producând astfel această construcție (vezi Cuvântul a fost făcut carne, capitolul XVIII – Noua declaraţie hristologică – n.tr.):

„Luând natura fără păcat a lui Adam de dinainte de cădere (…) Hristos nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei naturi.”

Această tactică inversează intenția autorului și face să se înțeleagă că ea ar fi spus exact contrariul față de ceea ce spusese de fapt.

Dacă trebuie să acceptăm perspectiva binevoitoare a unei astfel de îndepărtări de la integritatea procedurală și să presupunem că autorul nu a avut nicio intenție greșită, ci a fost doar confuz cu privire la ce a vrut să spună Ellen White, acest lucru ne conduce la întrebarea: Cum s-ar fi putut evita această confuzie? Răspuns: Prin a trage concluzii pe baza greutății dovezilor.

În cele douăzeci și cinci de milioane de cuvinte scrise de Ellen White nu lipsesc dovezi cu privire la credința ei despre natura umană a lui Hristos. Nu ni se cere să facem vreo bănuială pentru a stabili la ce s-a referit.

Dacă începem cu o simplă evaluare a dovezilor, descoperim că ea și-a exprimat opiniile despre acest subiect în scris de aproximativ 400 de ori. Reies imediat două concluzii:

A. Nu este nevoie de nicio altă dovadă. Dacă nu suntem capabili să determinăm intenția autorului așa cum este exprimată în 400 de afirmații, nu am obține nimic nici dacă am suplimenta cu alte 4000 de afirmații. Problema este, evident, la noi, nu la dovezi.

B. Dacă între cele 400 de afirmații se află unele care nu ne sunt imediat clare, această problemă poate fi cu ușurință rezolvată prin compararea cu alte citate ale aceluiași autor. Nu există niciun motiv de a merge dincolo de scrierile lui Ellen White pentru a ne angaja în presupuneri extrem de speculative cu privire la similaritatea dintre unele dintre cuvintele ei și cuvintele unui alt autor. Și dacă această procedură conduce la presupunerea că, deoarece Ellen White pare să fie de acord cu gândirea altui scriitor asupra unui anumit aspect, aceasta indică faptul că ea a fost de acord cu acel scriitor și cu privire la alte aspecte, atunci renunțăm, cu siguranță, la principiile sănătoase de procedură și construim pe o fundație periculos de instabilă.

Astfel, când membrii bisericii mă întreabă ce cred despre anumite comparații ale scrierilor lui Ellen White cu scrierile lui Herman Melville, eu răspund că sunt de acord cu Herman Melville așa cum este interpretat de către Ellen White. Nu sunt de acord cu Ellen White așa cum o interpretează Herman Melville (sau oricine altcineva). Nu este nevoie să filtrăm cuvintele lui Ellen White prin gândirea niciunui autor pentru a putea determina înțelesul lor. Având 400 de afirmații, avem tot ceea ce ne trebuie. Comparând unul cu altul și luând decizii pe baza greutății dovezilor, vom putea înțelege cu ușurință mesajul ei și intenția ei.

După ce am evaluat dovezile și am ajuns la concluzia că acestea sunt pe deplin adecvate, trecem mai departe la analizarea celor 400 de declarații.

Prima observație este că mărturiile ei sunt remarcabil de consecvente. Prima dată când a scris cu privire la natura umană a Domnului nostru a fost în anul 1858, în cartea Spiritual Gifts:

„Isus a spus, de asemenea, [îngerilor] (…) că El va trebui să ia natura căzută a omului, și puterea lui nu va fi egală nici măcar cu a lor.”[9]

Cincizeci și șapte de ani mai târziu, cu câteva luni înainte de moartea ei, a încheiat mărturia ei uniformă de 400 de afirmații – mărturie ce nu deviază – cu acest pasaj din Signs of the Times:

„El s-a făcut pe Sine însuși lipsit de importanță, a luat asupra Lui chipul unui rob și a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase. (…) Fără păcat și înălțat prin natură, Fiul lui Dumnezeu a consimțit să îmbrace hainele naturii umane, pentru a deveni una cu rasa căzută.”[10]

Cititorul va observa că Ellen White combină aici o parte din Filipeni 2:7 (s-a folosit traducerea Fidela, n.tr.) cu o parte din Romani 8:3 (traducerea Fidela, n.tr.).

Între aceste două afirmații nu găsim niciun indiciu că s-a răzgândit vreodată sau că a simțit nevoia să modifice ceva ce scrisese. Ultima afirmație, dacă este cazul, este mai puternică decât prima.

Următoarea noastră observație este că mărturia ei este scripturistică. Asemenea altor scriitori adventiști (care probabil că au urmat exemplul ei), ea și-a concentrat atenția destul de puternic asupra afirmației lui Pavel din Romani 8:3:

„(…) Dumnezeu, trimițând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.” (Traducerea Fidela)

Ea a folosit cuvintele lui Pavel „în asemănarea cărnii păcătoase” de 28 de ori în total. Din nou indicăm faptul că acest lucru ne oferă tot materialul de care avem nevoie pentru a putea să determinăm la ce s-a referit ea, dacă vom compara pasaj cu pasaj și vom decide pe baza greutății dovezilor. Nu este necesar, în niciun caz, să ne angajăm într-un astfel de raționament uman fals așa cum se încearcă acum de către anumiți scriitori și vorbitori dintre noi. Întrebarea noastră nu trebuie să fie: Ce putem să facem noi cu cuvintele lui Pavel? Ci, mai degrabă: Ce a făcut ea cu cuvintele lui Pavel?

În cele două zeci și opt de utilizări ale expresiei lui Pavel – „în asemănarea cărnii păcătoase” – am găsit 15 corespondențe, în care pune egal între „asemănarea cărnii păcătoase” și expresii proprii. Aceste expresii includ: „natura noastră” de patru ori, „natura umană” de trei ori, „natura omului” de două ori, „în toate lucrurile (punctele) ca și frații Săi” de trei ori. Accentul ei în toate aceste pasaje în care folosește cuvintele „în asemănarea cărnii păcătoase” este pus pe asemănare, nu pe neasemănare, așa cum se exprimă și în citate precum acestea:

„(…) natură (…) identică cu a noastră.”[11]

„El a devenit carne întocmai după cum noi suntem.”[12]

„El a fost îmbrăcat cu un trup ca al nostru.”[13]

„(…) purtând natura umană pe care noi o purtăm.”[14]

„(…) os din oasele noastre și carne din carnea noastră.”[15]

„Natura umană a lui Hristos a fost ca și a noastră.”[16]

În continuare, observăm șase non-corespondențe în care accentul este pus mai degrabă pe contrast, decât pe similaritate. În aceste afirmații citim că „asemănarea cărnii păcătoase” l-a făcut diferit față de îngeri (de trei ori) și diferit față de Adam cel necăzut [în păcat] (de două ori). Apoi este un pasaj interesant în care ea contrastează „carnea” cu „carnea păcătoasă”:

„A luat neputințele noastre. El nu doar a fost făcut carne, ci a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase.”[17]

Tot în această sursă, scrisoarea 106 din 1896, am găsit o corespondență inversă în care ea se depărtează de practica sa obișnuită de a stabili ce era Isus în stare să facă în natura umană păcătoasă, pentru a recomanda ceea ce noi putem face, prin harul Său, în natura umană păcătoasă.

„El a fost in natura umană exact ceea ce noi putem să fim.”[18]

Ecoul acestui gând este și în alte pasaje asemănătoare precum:

„Și așa cum a fost Isus în natura umană, tot așa Dumnezeu vrea să fie urmașii Lui.”[19]

În cele din urmă, în cele două zeci și opt de utilizări ale cuvintelor lui Pavel – „în asemănarea cărnii păcătoase” – găsim două corespondențe inclusive în care cuvintele lui Pavel sunt echivalate cu mai multe expresii proprii. Ea a scris:

„El trebuia să ia asupra Lui natura noastră (…) El a luat asupra Sa natura omului (…) făcut în asemănarea cărnii păcătoase (…) una cu rasa căzută.”[20]

Observați cu atenție corespondența inclusivă: Natura noastră egal cu natura umană egal cu asemănarea cărnii păcătoase egal cu rasa căzută. Cu siguranță, aceste afirmații ar trebui să înlăture toate îndoielile și să satisfacă toate întrebările cu privire la ceea ce Ellen White a intenționat ca noi să înțelegem din modul în care ea a folosit cuvintele lui Pavel „în asemănarea cărnii păcătoase”. Și, cu siguranță, această comparație ar trebui să ne ofere o demonstrație convingătoare a principiului potrivit căruia scrierile lui Ellen White pot fi înțelese cu succes, comparându-le cu alte scrieri ale lui Ellen White, așa cum Biblia este cel mai bine interpretată de Biblie. Nu este nevoie de filtrarea acestora prin cuvintele unui alt scriitor (neinspirat). Tot ce trebuie să facem este să decidem pe baza greutății dovezilor.

La o scară mai mică, putem demonstra același principiu luând în considerare această afirmație:

„În realitate Hristos a unit natura ofensatoare a omului cu propria Sa natură fără păcat.”[21]

Acest citat poate duce la ridicarea următoarei întrebări: Ce vrea EW să spună prin cuvintele: „ (…) propria Sa natură fără păcat”? Sugerează că Hristos a avut două naturi umane, una păcătoasă și una nepăcătoasă, una căzută și cealaltă necăzută? Cu greu. Să comparăm alte două pasaje:

„[Hristos] a luat natura umană, unindu-l pe ofensator cu natura Sa divină.”[22]

„El (…) a legat omul păcătos cu propria Sa natură divină.”[23]

Evident, Ellen White a intenționat ca noi să înțelegem că natura Sa fără păcat era natura Sa divină. Nu este loc de incertitudine aici, dacă o lăsăm pe Ellen White să ne explice propriile scrieri și să decidem pe baza greutății dovezilor.

De asemenea, nu trebuie să existe incertitudini asupra perspectivei lui Ellen White cu privire la natura umană a Domnului nostru când este comparată cu natura lui Adam cel necăzut [în păcat]. Ea nu a neglijat acest subiect. Găsim în cele 400 de declarații despre natura umană a lui Isus un total de 116 de rânduri în care se face o comparație a lui Hristos cu Adam cel necăzut. Niciunul dintre rânduri nu sugerează similaritate. Fiecare propoziție accentuează, mai degrabă, diferența decât similaritatea, contrastând și nu asemănând. Observați utilizarea cuvântului contrast în acest pasaj:

„Adam era în desăvârșirea bărbăției, cea mai nobilă lucrare a Creatorului. El a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, doar cu puțin mai prejos decât îngerii. În ce contrast a fost cel de-al doilea Adam, când a intrat în pustia mohorâtă pentru a-i face față lui Satana de unul singur. De la căderea în păcat și până în vremea venirii lui Hristos pe pământ, rasa umană scăzuse din punct de vedere al staturii și puterii fizice și coborâse tot mai mult pe scara valorii morale. Pentru a-l înălța pe omul căzut, Hristos trebuia să coboare acolo unde se afla el. El a luat natura umană și a purtat neputințele și degenerările rasei.”[24]

Este dificil să înțelegem cum ar putea cineva citi cele 116 de rânduri pe care Ellen White le-a scris, contrastând natura umană și condiția Domnului nostru cu cea a lui Adam cel necăzut, și să insiste că ea descrie o asemănare. Totuși, această practică nu este neobișnuită în zilele noastre.

Probabil că cei mai mulți dintre cititorii acestui articol dețin cartea Hristos, lumina lumii[25] în biblioteca din casa lor. Prin urmare vă recomandăm să studiați cu atenție referințele lui Ellen White la natura umană a Domnului nostru la paginile 25, 49, 112, 117, 174, 175, 311 și 312 ale acestui volum. Pentru studiu suplimentar, vă recomandăm, de asemenea, volumul nostru de cercetare, Cuvântul a fost făcut carne. Consemnările vor face limpede faptul că cei care promovează calvinismul printre noi astăzi, mai degrabă fug față de dovezi, decât să aleagă pe baza greutății lor.

Ellen White scrie că în luarea naturii căzute a omului, Hristos a acceptat îndatoririle, fragilitatea, slăbiciunile, degenerarea, mizeria, bolile, susceptibilitățile, necesitățile și umilința. Caracterul cuprinzător al acestor descrieri este accentuat prin utilizarea cuvântului „toate” în astfel de expresii: toate neputințele noastre, toate experiențele noastre, toate ispitele noastre, toate bolile care o însoțesc, toate lucrurile care țin de viața umană, în toate lucrurile ca frații Lui și în toate punctele ca și frații Lui. Unica excepție este exprimată în aceste cuvinte:

„În toate lucrurile cu excepția păcatului, divinitatea trebuia să atingă umanitatea.”[26]

„Natura Sa umană (…) a fost identică cu a noastră.”[27]

„Asemenea oricărui copil al lui Adam, El a acceptat rezultatele acțiunii legilor eredității.”[28]

„Hristos a declarat: «Nu voi încălca niciun singur principiu al naturii umane.»”[29]

Cititorul va observa că acest articol reprezintă doar o analiză parțială a celor 400 de afirmații ale lui Ellen White conform cărora Domnul nostru a venit pe pământ în natura umană a omului căzut. Spațiul nu ne permite să ducem analiza mai departe în acest articol, dar eșantionul este reprezentativ. Cu cât citim mai mult, cu atât mai mult crește greutatea dovezilor, în mod special când ne amintim că în toate cercetările noastre nu am găsit nicio afirmație, din pana ei, precum că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut, nici măcar una. Și cu toate că am oferit o recompensă de 1000 de dolari oricui ar putea aduce o astfel de afirmație din scrierile lui Ellen White, recompensa nu a fost revendicată. Astfel scara dovezilor indică 400 împotriva a nimic.

Atunci, cum încearcă cei care promovează calvinismul printre noi să-și construiască probele? Ignorând greutatea dovezilor și folosind „logica portiței de scăpare”. Căutând pasaje din scrierile lui Ellen White care sunt suficient de extinse încât să poată fi pusă o interpretare asupra lor și spunând că această interpretare reprezintă ceea ce a spus Ellen White. Folosind citate în încălcarea gravă a contextului lor. Ignorând apelul ei de a studia scrierile sale publicate pentru a ști ce anume credea ea.[30] Căutând cu sârguință prin scrisorile ei personale și chiar în jurnalele sale pentru a găsi ceva care ar putea fi folosit pentru a compensa dovezile din lucrările sale publicate. Pretinzând că există ceva profund misterios cu privire la scrierile lui Ellen White despre acest subiect, ceea ce face imposibilă înțelegerea ei dacă nu filtrăm cuvintele ei prin scrierile altor scriitori, dintre care unii se află în bisericile din Babilonul căzut. Folosind argumentul ad hominem (împotriva omului) și presupunând că cei care acceptă greutatea dovezilor și cred că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut sunt persoane puțin talentate și cu un intelect inferior, în timp ce cei care promovează calvinismul printre noi reprezintă „cea mai bună gândire teologică” din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Această pretenție nu ține seama de faptul că viziunea istorică cu privire la natura lui Hristos a fost împărtășită de oameni cu mari capacități intelectuale precum Karl Barth, J. A. T. Robinson, T. F. Torrance, Nels F. Ferre, C. E. B. Cranfield, Harold Roberts, Leslie Newbegin, Rudolf Bultmann, Oscar Cullman și Anders Nygren.[31]

Cei care acceptă principiul deciziei pe baza greutății dovezilor nu vor fi induși în eroare de niciunul dintre aceste metode, ci vor recunoaște exact ceea ce sunt – încercări disperate de a evita adevărul. Vă putem sugera un studiu atent, profund și cu rugăciune al acestor mărturii din Ellen White:

„Prin umilința și sărăcia Sa, Hristos s-a identificat pe Sine cu slăbiciunile rasei căzute. (…) Marea lucrare a răscumpărării putea să fie realizată numai de Mântuitorul, prin luarea locului lui Adam cel căzut. (…) Regele slavei a plănuit să Se umilească în fața omenirii căzute. (…) El urma să ia natura căzută a omului.”[32]

„Hristos a luat asupra Sa neputințele omenirii degenerate. Doar așa a putut El să-l salveze pe om din cele mai joase adâncimi ale degradării.”[33]

„Aceasta era singura cale prin care omul căzut putea fi înălțat. (…) A fost în planul lui Dumnezeu ca Hristos să ia asupra Sa chipul și natura omului căzut.”[34]