Noua teologie și solia Sanctuarului

Mesajul Sanctuarului și interpretarea profețiilor au fost cele două probleme majore pentru care Noua Teologie a fost respinsă de conducerea bisericii la consfătuirea din 1980 din Glacier View, Colorado. Mesajul Sanctuarului este singura doctrină aparte a Adventiștilor de ziua a șaptea.  Aceasta nu este nici înțeleasă și nici învățată de nicio altă biserică. Susținătorii avizi ai Noii Teologii au fost dornici să preia argumentele pe care bisericile protestante le-au folosit împotriva acestei doctrine. Mesajul Sanctuarului, declară ei, a fost un răspuns salvator la dezamăgirea din 1844. Timp de decenii adventiștii de ziua a șaptea s-au confruntat cu astfel de atacuri din partea adversarilor Bisericii. Faptul că a apărut printre membrii bisericii, este un semnal de alarmă. Înainte de 1970, au fost puțini din interiorul bisericii care au făcut declarații similare, dar niciodată nu s-a întâmplat la o scală atât de mare. Totuși, sora White declară centralitatea mesajului Sanctuarului adevărului prezent.

„Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului în Sanctuarul de sus este esențială pentru planul de mântuire, ca și moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare pe care, după învierea Sa, S-a înălțat pentru a o finaliza în cer. Prin credință, trebuie să intrăm dincolo de perdea, unde Hristos a intrat înainte, pentru noi. Acolo este reflectată lumina de la crucea de pe Golgota. Acolo am putea obține o înțelegere mai clară în tainele mântuirii.” – Tragedia veacurilor, 489.

Să examinăm, în lumina inspirației, pretențiile Noii Teologii împotriva adevărului mesajului Sanctuarului:

1. Ispășirea este încheiată de lucrarea de Mare Preot a lui Hristos în Sanctuarul din ceruri. De mai multe decenii, evanghelicii au luat cu asalt conceptul că ispășirea este încheiată de Hristos în Sanctuarul ceresc. Ei susțin că a învăța acest lucru înseamnă a submina sacrificiul lui Isus Hristos. Conceptul lor, că ispășirea s-a încheiat la cruce, este susținut de Noua Teologie și de evanghelici. În slăbiciune am cedat de multe ori cu privire la acest punct, atunci când într-adevăr, există motive biblice convingătoare pentru a sprijini poziția adventistă de ziua a șaptea. Folosind o declarație izolată a sorei White, împotriva unui mare număr de declarații care precizează cu claritate că ispășirea lui Isus este încheiată în Sanctuarul ceresc, mulți au făcut declarații în sensul că „Hristos slujește acum beneficiile ispășirii Sale în Sanctuarul ceresc.” Dar aceasta este o reprezentare incompletă a doctrinei ispășirii. Sacrificiul lui Hristos a fost într-adevăr evenimentul central al ispășirii, dar tot așa este și lucrarea Sa de Mare Preot. Sacrificiul ispășitor al lui Hristos este încheiat numai de lucrarea sângelui Său prețios în Sanctuarul ceresc.

În niciun alt loc din Biblie nu este descrisă mai bine ispășirea ca în capitolul 16 din Leviticul. Aici, în tipul sacrificiului, cuvântul ispășire este menționat de treisprezece ori. Acest capitol declară în mod evident că ispășirea nu a fost limitată la sacrificiu, ci ea a inclus de asemenea, fiecare act unic care a avut loc în ziua ispășirii.

„Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui.”(v. 6)

„Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustie pentru Azazel.”(v. 10)

„Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să junghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire.”(v. 11)

„Astfel, să facă ispăşire pentru Sfântul Locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor.”(v. 16)

„Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în Sfântul Locaş, până va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui şi pentru toată adunarea lui Israel.”(v. 17)

„Să-şi spele trupul cu apă într-un loc sfânt şi să-şi ia din nou veşmintele. Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea-de-tot a lui şi arderea-de-tot a poporului şi să facă ispăşire pentru el şi pentru popor.”(v. 24)

„Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.”(v. 30)

„Ispăşirea să fie făcută de preotul care a primit ungerea şi care a fost închinat în slujba Domnului, ca să urmeze tatălui său în slujba preoţiei; să se îmbrace cu veşmintele de in, cu veşmintele sfinţite.”(v. 32)

„Să facă ispăşire pentru Locul Preasfânt, să facă ispăşire pentru cortul întâlnirii şi pentru altar şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării.”(v. 33)

„Aceasta să fie pentru voi o lege veşnică: o dată pe an, să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor.” Aaron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise Domnul.”(v. 34)

Astfel, Leviticul 16 demonstrează că ispășirea a inclus sacrificiul taurilor pentru marele preot și familia sa. Aceasta a inclus, de asemenea, sacrificiul țapului Domnului, pregătirea țapului ispășitor și serviciul sângelui pe și înaintea capacului ispășirii Sanctuarului ceresc. Pentru a defini ispășirea în afara slujirii de Mare Preot a Domnului Hristos, înseamnă a nega mărturia Scripturii. Acest lucru devalorizează crucea și sacrificiul perfect și complet al ispășirii făcute de Hristos. Mai degrabă deschide înaintea noastră înțelegerea unității dintre lucrarea lui Hristos ca Jertfa noastră și Marele nostru Preot ceresc. Fiecare acțiune a lui Hristos demonstrează iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru locuitorii acestui neam păcătos.

Atât de perfectă este ispășirea lui Hristos în Sanctuarul ceresc, încât păcatele din neștiință ale neprihăniților morți sunt de asemenea șterse la judecata de cercetare.

„Această ispășire este făcută pentru cei neprihăniți morți, cât și pentru cei drepți în viață. Ea include pe toți cei care au murit cu credința în Hristos, dar care nu au primit lumină asupra poruncilor lui Dumnezeu păcătuind fără să știe prin călcarea preceptelor ei.”

Unii se prind de cuvintele lui Hristos chiar înainte de moartea Sa, „S-a sfârșit”(Ioan 19:30), iar apoi presupun că Hristos a declarat că ispășirea s-a încheiat. Cu siguranță că sacrificiul a fost terminat. Cu siguranță, împăcarea omului a fost de asemenea finalizată. Cu siguranță, prin moartea Sa, El a atras pe toți oamenii la El, iar lupta Lui cu Satana a fost finalizată. Este, totuși, o presupunere nejustificată să spunem că ispășirea Sa a fost terminată, pentru că o astfel de concluzie contestă Sfintele Scripturi. Leviticul 16 în simbol, clarifică faptul că Hristos nu ar fi putut să se refere la încheierea ispășirii Sale în declarația: „S-a sfârșit”. Mesajul frumos al Sanctuarului nu diminuează Crucea, ci mai degrabă, vede Crucea ca elementul central al mesajului Sanctuarului.

2. Hristos Și-a început lucrarea în Locul Preasfânt în anul 1844. Reamintim că un studiu al Sfintelor Scripturi după dezamăgirea de la 1844 a dus la o înțelegere mai deplină a mesajului din Daniel 8:14: „Şi el mi-a zis: «Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!»”

Întrucât mileriții au gândit că curățirea Sanctuarului se referă la curățirea pământului cu foc, la sfârșitul lumii, pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și-au dat seama apoi că nu la aceasta se făcea referire, ci la curățirea Sanctuarului de către Isus, Marele nostru Preot ceresc. Acest adevăr este viu descris atât în Vechiul cât și în Noul Testament:

„Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor. Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta.”(Ex 25:8-9)

„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul. Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus. Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege. Ei fac o slujbă care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte.” (Evrei 8:1-5)

Un studiu al tipurilor Vechiului Testament descoperă că au fost două faze ale lucrării Marelui Preot. Lucrarea zilnică se ocupa cu iertarea păcatelor. Lucrarea anuală în Ziua Ispășirii se ocupa de ștergerea păcatelor. Este evident că ștergerea păcatelor din antitip, are loc la încheierea timpului, când Duhul Sfânt va fi revărsat asupra oamenilor:

„Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.” (Fapte 3:19) Pe măsură ce păcatele sfinților sunt șterse din cărțile cerului, sunt șterse și din memoria lor.

Așa cum la ispășirea finală păcatele păcătosului pocăit sunt șterse din registrele cerului, nimeni nemaiputând să și le amintească, așa și în tip, au fost duse în pustie, separate pentru totdeauna de adunare.

Cei drepți nu vor înceta să strige, într-o agonie serioasă, pentru eliberare. Ei nu-și pot aduce în minte niciun păcat particular, dar în viața lor, ei nu văd decât puțin bine. Păcatele lor au mers înainte la judecată, iar în dreptul lor s-a scris iertare. Păcatele lor au fost duse în țara uitării, iar ei nu și le mai pot aminti.

Dar, în timp ce ei au un profund simț al nevredniciei lor, nu au alte păcate ce pot fi dezvăluite. Păcatele lor au mers înainte la judecată și au fost șterse, iar ei nu și le pot aduce aminte.

3.  Sfârșitul lumii a început la încheierea stăpânirii medievale a Bisericii Romano-Catolice. Mulți credincioși din Noua Teologie susțin că sfârșitul a început în vremea apostolică. Ei citează texte ca:

„Fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii, pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.” (Ev9:26)

„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile.” (Ev 1:1-2)

„El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi,” (1Pet 1:20)

„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.”(1In 2:18)

Aceleași persoane tind să ignore texte care arată că sfârșitul timpului este văzut în viitor:

„Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite.” (Iuda 18)

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.” (2Tim 3:1)

„Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă!” (Iacov 5:3)

„Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1Petru 1:5)

„Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor.” (2 Petru 3:3)

Reconcilierea acestor două seturi de texte, aparent opuse, nu este dificilă. Să ne amintim că în dialogul lui Hristos cu ucenicii Săi, ei au întrebat:

„El a şezut jos, pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El, la o parte, şi I-au zis: «Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?»” (Matei 24:3)

Cu acest accent dublu, era necesar ca ucenicii să se adreseze cu privire la zilele pe care le trăiau ca fiind zilele din urmă. A fost necesar pentru ei, să privească în viitor către încheierea timpului. Cu toate acestea, prin aplicarea exclusivă a termenului „zilele din urmă”, la perioada apostolică, Noua Teologie susține că timpul sfârșitului a început în anul 31. De aceea ei concluzionează că Hristos Și-a început lucrarea în a doua cameră a Sanctuarului în acel moment. Această concluzie eronată este puternic întărită de o înțelegere greșită a altor pasaje din Scriptură care afirmă că după înălțarea Sa, Hristos a fost așezat la mâna dreaptă a Tatălui Său:

„El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evr 10:12)

„Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Evr.12:2)

„Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.” (Fapte 2:33)

„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte,” (Evr 1:3)

„Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.” (Mc 16:19)

Aceste acțiuni ale lui Hristos au împlinit profeția lui David:

„Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” (Ps 110:1)

Într-o abordare incredibil de naivă a Scripturii, mulți credincioși din Noua Teologie, susțin că aceste texte dovedesc că Hristos este așezat lângă Tatăl. Ar fi dificil să ne imagină o poziție ca aceasta pentru 2000 de ani. Cu acest tip de imagine în minte, s-a afirmat că locul în care se află Dumnezeu este cel mai sfânt din univers. Prin urmare, Hristos trebuie să fi intrat imediat în Sfânta Sfintelor. Astfel, interpretarea omului este citată ca și în cazul în care ar purta greutatea certitudinii biblice.

Este important pentru noi să înțelegem că limba ebraică este una dintre limbile cele mai concrete din lume. Ea se ocupă în mod frecvent cu concepte abstracte în termeni concreți. Autorii Noului Testament au scris cu mentalitatea ebraică. Într-adevăr, chiar și în limba engleză se înțelege această utilizare a concretului. Dacă cineva afirmă: „El este omul meu din dreapta”, noi știm ce înseamnă. Acest om este cel mai aproape de el, iar cel asupra căruia el depinde în primul rând.

Atunci când Ziua Mai este sărbătorită la Moscova, observatorii sovietici sunt mereu interesați să descopere cine este cel mai aproape de secretarul general. Schimbarea în poziții indică o schimbare în autoritate. Astfel, în viața de zi cu zi termenul „omul din dreapta” are o semnificație dincolo de apropierea fizică. Ea se referă la poziție și autoritate.

Dar Biblia însăși elucidează sensul acestei idiom. Mama copiilor lui Zebedei a venit la Domnul, ca să-I ceară o favoare:

„El a întrebat-o: «Ce vrei?» «Porunceşte», I-a zis ea, «ca, în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta.»” (Matei 20:21)

Pur și simplu ea a declara: „Doresc ca fiii mei să fie imediat după Tine în împărăție”. Permanentele referiri la Hristos la mâna dreaptă a Tatălui, nu au nimic de-a face cu o poziție fizică; mai degrabă se ocupă cu autoritate și relație. Este o bucurie minunat să înțelegem că nimeni din univers nu stă între Hristos și Tatăl Său. Marele nostru Preot și Mijlocitorul nostru ceresc este una cu Tatăl. Declarația a profetului Daniel, redactată în limba profetic, este că, la sfârșitul celor 2300 de zile, (adică 1844), Hristos a început ziua Ispășirii, în a doua cameră a Sanctuarului, lucrarea pentru omenire.

Unii susțin că lucrarea lui Hristos în prima cameră a Sanctuarului a avut loc în timpul Vechiului Testament, iar Noul Testament este lucrarea în cea de a doua cameră. Dar cum poate fi așa? Scriptura explică că „fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat.” (Evrei 9:22) Înainte de jertfa lui Hristos, nu a existat niciun sânge ispășitor pentru a sluji. La înălțarea Sa la cer, Hristos a început lucrarea Sa de iertare; iertare și îndreptățire. Este destul de dificil să se înțeleagă gândirea celor care accentuează o singură evanghelie a îndreptățirii și în continuare susțin că sacrificiul lui Hristos a fost necesar pentru îndreptățirea noastră. Pentru că, în ciuda acestor presupoziții, mulți susțin că, înainte de jertfa Sa, lucrarea lui Hristos de justificare ar fi fost finalizată. Aceasta este o explicație care sfidează credibilitatea.

În Ziua tipică a ispășirii, toți israeliții își smereau sufletele înainte de a veni înaintea Domnului:

„Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nicio lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru.” (Lev. 16:29)

Apoi, trebuie să fie făcută o lucrare specială de îndepărtare a păcatului din viețile credincioșilor, în timpul lucrării lui Hristos în a doua încăpere a sanctuarului ceresc. „În timp ce judecata de cercetare merge mai departe în cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate din sanctuar, trebuie să fie o lucrare specială de curățire, de îndepărtare a păcatului, în poporul lui Dumnezeu pe pământ.” Acesta este un timp solemn pentru copiii lui Dumnezeu.

4. Judecata celor vii are loc înainte de încheierea timpului de probă. Susținătorii cei mai vehemenți ai Noii Teologii au declarat că judecata de cercetare este un mit. Aceștia susțin că nu există niciun suport biblic pentru ea, iar judecata celor vii are loc la a doua venire a lui Isus. Dar, din toate judecățile lui Dumnezeu, niciuna nu este mai mult evidențiată în Scripturi ca judecata de cercetare. Hotărârea din Eden este clarificată într-un singur text:

„Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.”(Rom 5:18)

Judecata de la cruce este descrisă doar în Ioan 12:31-32:

„Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”

Judecata făcută de sfinți după răscumpărarea lor este menționată în mod frecvent în Biblie:

„Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.”(Apoc. 20:4)

„Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?”(1 Cor. 6:2-3)

Judecata lui Dumnezeu executivă, de distrugere, este menționată de câteva ori:

„El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa. ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.” (Iuda 6, 15)

„Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.”(Ps 1:6)

„Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată… înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:4,9)

Un spațiu mai larg este acordat în Scriptură judecății de la sfârșitul timpului, cunoscută Adventiștilor de ziua a Șaptea ca judecata de cercetare. Mai întâi știm că această judecată vine după ridicarea cornului cel mic.(Dan 7:8-10) Aceasta este situate în timp, mai specific, în ultima parte a lui Daniel 7. Într-adevăr, această judecată are loc după încheierea celor 1260 de ani de autoritate papală în 1798 și înainte de revenirea lui Isus.

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile† Îi vor sluji şi-L vor asculta!” (Dan 7:25-27)

În fiecare descriere a acestei hotărâri, se arată că aceasta vine înainte de sfârșitul lumii. (Dan 7:14,27) Prin urmare, putem fi siguri că această hotărâre are loc chiar înainte de sfârșitul timpului și de stabilirea împărăției lui Dumnezeu. Acest fapt este în concordanță cu mesajul primului înger din Apocalipa:

„Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14:6-7)

„Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită.”(Apoc. 14:14)

5. Judecata din Daniel 7 este împotriva cornului cel mic și pentru sfinți. Unii au spus că judecata din Daniel 7 nu este o judecată asupra sfinților. Aceștia afirmă că aceasta este o judecată asupra cornului cel mic. Astfel de oameni citează următoarele texte în susținerea poziției lor:

„Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.” (Dan 7:11,26)

Adventiștii de ziua a Șaptea nu au spus că judecata de cercetare este doar pentru sfinți. Am afirmat că toți cei care pretind că sunt poporul lui Dumnezeu sunt judecați în acest moment. Aceasta a fost mărturia tipului. Desigur, cornul cel mic, reprezentând puterea papală apostată, s-a mândrit spunând că este adevăratul reprezentant a lui Dumnezeu pe pământ. De aceea, cei care au dat crezare papalității, de asemenea intră la judecată. În această judecată, Dumnezeu ia o ultimă hotărâre împotriva cornului cel mic apostat și urmașilor săi, și în favoarea poporului Său. Într-adevăr, Daniel afirmă în mod specific acest lucru. Avem cea mai clară declarație că judecata este pentru poporul lui Dumnezeu.

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.” (Dan 12:1)

Mai devreme, în lucrarea sa profetică, Daniel a declarant că judecata include pe poporul lui Dumnezeu, în plus față de puterea cornului cel mic.

„Până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia.” (Dan 7:22)

6.  Dumnezeu are un scop divin în judecata de cercetare. Sunt alții care susțin că Dumnezeu nu are nevoie de o judecată de cercetare. El a știut din veșnicie cine va fi salvat. Acest lucru este adevărat, dar ființele universului nu sunt atotștiutoare, iar pentru a asigura universal pentru veșnicie, îngerii și ființele necăzute au ocazia de a revizui fiecare caz. În această judecată de cercetare, ființele necăzute verifică dreptatea perfectă a lui Dumnezeu și poate fi, de asemenea, o asigurare că niciun păcătos nu va polua din nou universul. Ei văd că nicio persoană demnă de mântuire nu a fost exclusă din Împărăția lui Dumnezeu.

„Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” (Dan 7:10)

„M-am uitat şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.” (Apoc. 5:11) Judecata de cercetare este una dintre cele mai frumoase doctrine ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Unii au fost intimidați de ea, și cu siguranță este un timp de temut pentru cei răi. Dar pentru cel care a răspuns chemărilor inegalabile al lui Isus asupra vieții și lucrării sale, acesta este timpul când Domnul său, Mântuitorul său, se ridică pentru el la judecată. Nimeni nu trebuie să stea singur. Marele mesaj al Sanctuarului oferă speranță minunată pentru fiecare credincios. Atunci când Sanctuarul este curățit, Hristos a făcut ispășirea finală și deplină pentru poporul Său.