Este posibil să nu te fi întâlnit recent cu folosirea termenului dualism, mai ales dacă ai crescut în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, care a respins această doctrină falsă cu mult timp în urmă. Dar dualismul a fost una dintre cele mai puternice forţe formative din teologia creştină şi experimentează astăzi o renaştere surprinzătoare, în propria noastră biserică.
Cuvântul „dual”, desigur, nu este nefamiliar. Recunoaştem că indică două aspecte a ceva. Două aspecte a ce, în teologie? Să începem prin definiţia din dicţionar, care întâmplător este şi ea duală (dublă):
1. „(În teologie) doctrina că există două principii mutual antagonice în univers, binele şi răul.”[1]
Cu această definiţie generală probabil că nu am avea nicio problemă. Am crede că vedem acest principiu demonstrat în marea controversă dintre Hristos şi Satana. Dar mai există şi o altă parte a definiţiei:
2. „Doctrina că omul are două naturi, fizică şi spirituală.”[2]
S-ar putea încă să te regăseşti, întrebându-te: Care este problema? Nu vorbim noi despre trup şi suflet? De acord. Dacă problema ar rămâne aici, nu am putea să vedem în doctrina dualismului ceva care să ne îngrijoreze. Dar problema nu rămâne aici. Merge un pas mai departe, un pas foarte semnificativ, în ceea ce este numit dualism grecesc. Contribuţia filozofiei greceşti la doctrina potrivit căreia omul are două naturi, una fizică şi una spirituală, este aceea de a adăuga cu mare emfază că natura fizică a omului este rea, şi natura spirituală a omului nu este rea, ci bună. Astfel, trupul şi sufletul sunt mutual antagonice, unul faţă de celălalt.
Au existat multe voci în poezia şi filozofia greacă şi multă discordanţă de pe vremea lui Homer (sec. al IX-lea î.Hr.) până când secolul al V-lea î.Hr. a introdus epoca marilor filozofi sistematici: Socrate, Platon şi Aristotel. Dintre aceştia trei, Platon a fost cel mai puternic campion al ideii că sufletul uman este nemuritor şi că ele [sufletele] locuiesc în corpurile umane doar în timpul călătoriei temporare pe pământ. Ceea ce a urmat a fost că sufletul este bun, chiar părtaş al divinităţii, deşi conceptul lui Platon despre divinitate ca sfântă şi fără păcat nu este similar cu al nostru. Dar corpul, gândea el, era parte a fizicului şi astfel împărtăşeşte răul care predomină în toate lucrurile fizice.
Această doctrină a condus la conceptul că astfel de lucruri fizice precum scaunul pe care stai nu este idealul, scaunul real. Scaunul real este acel concept spiritual, idea unui scaun, care a fost formată în mintea persoanei care şi-a propus să realizeze scaunul. Scaunul pe care stai, în cel mai bun caz, este doar o slabă aproximare a idealului şi în mod obligatoriu împărtăşeşte răul care există în întreaga materie.[3]
Aceste idei s-au răspândit, nu pentru că s-a făcut vreun apel la vreo autoritate precum Scripturile la care fac referire creştinii, ci datorită elocvenţei şi abilităţii persuasive a învăţătorilor ei, la care s-a adăugat apelul lor la mintea carnală. Platon a fost extrem de clar şi elocvent, şi învăţătura sa că nu trebuie să ne ocupăm în viaţa aceasta de defectele din caracterul uman, ci ele pot fi rezolvate în viaţa de după, are un apel puternic şi universal asupra minţilor carnale.
Pentru a rezuma, cei care au urmat gândirea lui Platon credeau că natura spirituală a omului, sufletul, era atât nemuritor, cât şi bun, în timp ce natura fizică, corpul, era atât muritor, cât şi rău. Acest concept este ceea ce poartă numele de dualism grecesc. Acesta vede trupul şi sufletul ca mutual antagonice, ele neputând înflori şi prospera în acelaşi timp. Unul trebuie slăbit, astfel încât celălalt să fie întărit.
Prin influenţa unor părinţi bisericeşti precum Origen şi Augustin, acest dualism grecesc şi-a făcut intrarea în Biserica Romano-Catolică, unde şi-a găsit repede expresie prin variatele încercări de a îndurera, priva şi pedepsi trupul pentru binele sufletului. Postul până la înfometare, purtarea lanţurilor, a cămăşilor din păr, flagelarea, practicarea celibatului şi penitenţe de toate felurile şi categoriile s-au născut din această doctrină greco-romano-catolică a dualismului, conform căreia noi toţi avem două naturi umane, şi cu cât privăm şi facem trupul să sufere, cu atât mai mult te poţi aştepta ca sufletul să se înalţe la noi niveluri de fericire şi virtute.
Astfel au stat lucrurile până la Reforma protestantă. Calvin şi Luther, deşi nu au putut să se elibereze de conceptul de suflet-nemuritor, au respins idea obidirii trupului pentru binele sufletului. Acest beneficiu ar putea fi numit negativ, în sensul că practicile nesănătoase ale auto-obidirii au fost lăsate deoparte.
A rămas ca pionierii bisericii noastre, călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, să meargă de la negativ la pozitiv şi să afirme că sănătatea trupului contribuie în mod pozitiv şi efectiv la sănătatea sufletului. Astfel, pionierii noştri au luat o poziţie la cea mai mare distanţă posibilă de dualismul greco-romano-catolic. Ei au respins în mod ferm idea că sufletul este nemuritor şi că poate exista separat, în afara trupului. Studiul lor asupra Scripturii i-a condus la concluzia că omul este un întreg, o unitate inseparabilă a trupului şi sufletului, şi că cele două sunt atât de strâns legate, încât prosperitatea unuia influenţează foarte mult prosperitatea celuilalt. Astfel, omul nu are două naturi umane, ci o singură natură umană în care cele două componente nu sunt antagonice, ci aliate.
Ei au fost conduşi la aceste concluzii de versete biblice precum următoarele:
„Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău.” (3 Ioan 1:2)
„Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi.” (1 Corinteni 3:16-17)
„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6:19-20)
„Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:31)
„Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el.” (1 Corinteni 12:26)
„Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.” (Filipeni 1:20)
„El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” (Filipeni 3:21)
„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23)
Aceste studii i-au condus pe pionierii noştri la concluzia că legile sănătăţi, care aparţin Scripturii, au fost date de Dumnezeul dragostei şi au avut ca scop să-i facă şi să-i păstreze pe cei din poporul lui Dumnezeu drept cei mai sănătoşi şi mai fericiţi de pe pământ. Mesajul nostru, adventist de ziua a şaptea, despre reforma sănătăţii s-a născut cu perspectiva aceloraşi scopuri. Pe măsură ce lumina crescândă şi progresivă venea de la Domnul spre poporul adventist, ei au fost conduşi departe de utilizarea medicamentelor otrăvitoare, către utilizarea metodelor de vindecare ce nu ar vătăma trupul în niciun fel. Au fost conduşi să lase deoparte alcoolul, tutunul, cafeaua, ceaiul,[4] şi alimentele din carne care sunt clasificate de Scriptură ca fiind „necurate”. Au fost încurajaţi, în cele din urmă, să întrerupă utilizarea oricărei cărni şi să urmeze, cât mai apropiat cu putinţă, dieta edenică.
Acum este clar că beneficii enorme pentru sănătate au rezultat din urmarea acestui program, dar acesta nu a fost singurul său scop. Conceptul de relaţie strânsă între suflet şi trup, exact opusul dualismului greco-romano-catolic, care le vede ca antagoniste, a fost principiul general al acestui mesaj de reformă a sănătăţii.
Mesagerul ales al lui Dumnezeu a plasat înaintea noastră adevăruri în legătură cu interdependenţa dintre spiritual, mental şi fizic, care urma să fie recunoscută mult mai târziu de către cercetători medicali şi denumită „medicină psihosomatică”.
„În cuvântul Său scris şi în marea carte a naturii, El a descoperit principiile vieţii. Este lucrarea noastră aceea de a obţine o cunoaştere a acestor principii şi, prin ascultare, să cooperăm cu El pentru refacerea sănătăţii, atât a corpului, cât şi a sufletului. (…) Dragostea pe care Hristos o răspândeşte prin întreaga fiinţă este o putere vitalizantă. Fiecare parte vitală − creierul, inima, nervii − le atinge cu vindecare.”[5]
„Mulţumirea şi încrederea deschid inima puterii de vindecare a lui Dumnezeu, energiile întregii fiinţe sunt vitalizate, şi viaţa duce la triumf.”[6]
„Otrăvurile cuprinse în multe aşa-zise remedii crează obiceiuri şi pofte care înseamnă ruină, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. (…) Dar la final se va descoperi că natura, neîmpiedicată, îşi va face lucrarea înţelept şi bine. Cei care se menţin în ascultare de legile ei, vor culege răsplata sănătăţii trupului şi sănătăţii minţii.”[7]
„Toţi trebuie să devină familiarizaţi cu cel mai minunat dintre toate organismele – corpul uman. Ei trebuie să înţeleagă funcţiile diverselor organe şi dependenţa unuia de celălalt pentru acţiunea sănătoasă a tuturor. Ei ar trebui să studieze influenţa minţii asupra corpului, şi a corpului asupra minţii, precum şi legile prin care ele sunt guvernate. (…) Orice lucru ce vatămă sănătatea, nu doar că diminuează vigoarea fizică, ci tinde să slăbească puterile mentale şi morale. Indulgenţa în orice practică nesănătoasă face mult mai dificil pentru cineva să diferenţieze între bine şi rău şi, prin urmare, mai dificil să reziste răului.”[8]
„Trupul este singurul mediu prin care mintea şi sufletul sunt dezvoltate pentru zidirea caracterului.”[9]
„Mintea se întăreşte sub tratamentul corect al puterilor fizice şi mentale.”[10]
„Un stomac dezordonat conduce la o stare dezordonată, nesigură a minţii. Adeseori duce la iritabilitate, asprime sau nedreptate. Multe planuri care ar fi fost o binecuvântare pentru lume au fost puse deoparte, au fost luate multe măsuri nedrepte, opresive, chiar crude, drept rezultat al condiţiilor de boală, datorate obiceiurilor greşite de a mânca.”[11]
După cum sănătatea corpului contribuie la bunăstarea sufletului, tot aşa bunăstarea sufletului contribuie la sănătatea corpului, iar cele două sunt aliaţi strâns legaţi, şi nu antagonici. Ceea ce afectează pe unul, afectează şi pe celălalt. Relaţia lor este atât de legată şi de interconectată, încât ar fi imposibil să ne gândim că unul ar fi separat de celălalt şi neafectat de ceea ce i se întâmplă celuilalt. O astfel de noţiune, conform căreia mii de ani de deteriorare în rasa umană a afectat doar natura fizică a lui Hristos, fără niciun efect asupra naturii Sale spirituale, nu ar putea niciodată să fie armonizată cu această filozofie de sănătate adventistă de ziua a şaptea.
Cu toate acestea, după cum am afirmat anterior, dualismul greco-romano-catolic este acum introdus în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, creând o nouă doctrină a dualismului adventist. Cum se poate întâmpla aşa ceva?
Există un proverb antic care spune că rostirea unui neadevăr este foarte probabil să ceară rostirea altor neadevăruri. Aceasta este ceea ce se întâmplă astăzi. Primul neadevăr tragic a apărut între noi odată cu publicarea cărţii Questions on Doctrine în 1957. După cum s-a indicat, această carte şi materialul pe care îl promova au prezentat lumii că adventiştii de ziua a şaptea au crezut dintotdeauna că Domnul nostru a venit pe pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut. Cercetări atente şi bine documentate au adus la lumină 1200 de declaraţii din documentele noastre istorice care afirmă că opusul este adevărat, şi anume că Domnul nostru a venit în natura umană a omului căzut. Patru sute din aceste declaraţii sunt din pana inspirată a lui Ellen White.
Astfel, o alegere a fost cerută din partea noastră. Fie trebuie să corectăm prezentarea greşită şi să rezolvăm problema, fie să găsim o modalitate de a apăra prezentarea greşită. Acesta este motivul pentru care acum se avansează un al doilea neadevăr în apărarea primului neadevăr. Problema întâlnită acum este masa de dovezi care provine din peniţa lui Ellen White, 400 de afirmaţii în total, precum că Domnul nostru avea o natură umană ca a noastră şi nu ca cea a lui Adam cel necăzut. Poporul adventist a crezut, şi chiar s-a scris în noua declaraţie doctrinară, Adventiştii de Ziua a Şaptea cred, că scrierile ei sunt inspirate şi cu autoritate.
Ce se poate face? Se pare că s-a decis de unii dintre noi să se reînvie dualismul greco-romano-catolic şi să proclame că Isus a avut, de fapt, două naturi umane, una căzută şi cealaltă necăzută.
Acesta este noul dualism adventist, o repudiere totală a principiului unităţii trupului şi sufletului, care a fost susţinut de către biserica noastră până acum. Pentru a înrăutăţii situaţia şi mai mult, se pretinde acum că aceasta este adevărata însemnătate a celor 400 de declaraţii din partea lui Ellen White cu privire la natura umană căzută a Domnului nostru.
Dar această manevră nefericită a creat mult mai multe probleme decât cele pe care le-a rezolvat. Dacă nu înţelegem că Hristos este cu totul diferit de noi, contrar cu tot ce învăţăm din sursele inspirate, va trebui să ne asumăm poziţia că toţi suntem posesorii nefericiţi ai celor două naturi umane antagonice şi concurente. Nu este nevoie decât de o aruncare înapoi peste umăr la rezultatele acestei doctrine nenorocite din timpul Evului Întunecat ca să vedem unde este cel mai probabil să conducă o astfel de învăţătură.
Trebuie să ne amintim că argumentul care a fost îndreptat împotriva credinţei noastre, că Hristos a avut o natură umană căzută, a fost acela că deţinerea unei astfel de naturi L-ar fi adus sub condamnarea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru este adevărat, condamnarea trebuie să rămână asupra unei naturi umane căzute, indiferent de proporţie. Reducând aceasta de la sută la sută la cincizeci la sută nu ar realiza nimic. Dacă Dumnezeu condamnă naturile umane căzute, El le condamnă pe toate, indiferent de dimensiunea lor. Nu am câştiga nimic spunând că natura umană a lui Hristos era doar parţial sub condamnarea lui Dumnezeu. Dacă fiinţele noastre spirituale sunt decăzute, dar a Lui nu, cum se poate spune că El a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem noi?[12]
Cât despre mărturia lui Ellen White despre acest subiect, observăm:
„El nu numai că a fost făcut carne, ci a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase.”[13]
„Natura Lui umană a fost (…) identică cu a noastră. Un corp uman şi o minte umană îi aparţineau.”[14]
„El a fost făcut asemenea fraţilor Săi, cu aceleaşi predispoziţii, mentale şi fizice.”[15]
„A fost în planul lui Dumnezeu ca Hristos să ia asupra Sa forma şi natura omului căzut.”[16]
Există ceva de obţinut prin întoarcerea la învăţătura antică a dualismului grecesc, care a avut un efect atât de vătămător asupra Bisericii Romano-Catolice a Evului Mediu? Nicidecum, doar dacă admirăm celibatul, auto-flagelarea şi o mulţime de alte practici de abnegare de sine, prin care trupul este torturat pentru binele sufletului. În acest caz, de ce unii printre noi ne îndeamnă să întoarcem spatele luminii şi să îmbrăţişăm întunericul?
Eforturile pentru a realiza această schimbare sunt pur şi simplu o demonstraţie a principiului potrivit căruia spunerea unui neadevăr necesită spunerea altor neadevăruri. După ce s-a publicat afirmaţia falsă din punct de vedere istoric, conform căreia am crezut întotdeauna că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut, şi acum fiind confruntaţi cu o masă uriaşă de dovezi conform cărora opusul este, de fapt, adevărat, trebuie să alegem între recunoaşterea erorii şi corectarea acesteia, sau apărarea sfidătoare a erorii. Rezultatele nefericite ale celor care au făcut alegerea din urmă sunt acum în faţa noastră, în nedumerirea şi confuzia care se răspândesc în rândul membrilor noştri.
Cu câţiva ani în urmă, am stat la şcoala de Sabat din Seminarul Adventist din Asia, unde slujeam în funcţia de preşedinte de departament şi am ascultat un coleg profesor care se plângea de la amvon:
„Cele mai dificile momente le am atunci când încerc să-i fac pe studenţii mei să înţeleagă faptul că natura umană a lui Hristos era atât căzută, cât şi necăzută.”
Aveam simpatie faţă de studenţi atunci şi acum am faţă de membrii bisericii. Un alt profesor de la acelaşi seminar, după ce a comparat cercetarea mea legată de Questions on Doctrine, mi-a spus: „Am fost crescut cu Questions on Doctrine. Am fost derutat de gimnasticile mentale prin care mă forţa să trec, dar nu am ştiut că există şi altceva. Cercetarea dumneavoastră ar putea întoarce biserica în sensul opus cu privire la acest subiect.”
Oare se va întâmpla acest lucru? La momentul acesta nu este foarte multă încurajare. Putem doar să sperăm şi să ne rugăm, şi să ne asigurăm că nu suntem noi înşine prinşi în apostazie. Fie ca Dumnezeu să ne ajute, pe fiecare, să studiem cuvântul Său, împărţind drept cuvântul adevărului.
Note de subsol:
[1] Webster's New World Dictionary.
[2] Ibid.
[3] Vezi Schaff, Religious Encyclopedia, vol. 4, pp. 88-91.
[4] Este vorba despre ceaiul negru, verde, etc., cu conţinut de cafeină, şi nu despre ceaiurile din plante medicinale.
[5] Ellen G. White, Divina vindecare, pp. 114-115.
[6] Ibid., p. 119.
[7] Ibid., p. 127.
[8] Ibid., p. 128.
[9] Ibid., p. 130.
[10] Ibid., p. 309.
[11] Ibid., p. 310.
[12] Vezi Evrei 4:15.
[13] Ellen G. White, The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 5, p. 1124.
[14] Idem, Solii alese, vol. 3, p. 69.
[15] Idem, Review and Herald, 10 februarie 1885.
[16] Ibid., pp. 119-120.
ZA:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
David Ionita:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Robert Neacsu:
a comentat la: Despre sanctuar