Încă de când am început dialogurile noastre cu evanghelicii, în deceniul 1950, a existat o problemă care a ieşit la iveală în mod regulat – Ce este păcatul? În trecut, răspunsul fusese de obicei clar. Păcatul este călcarea Legii. Dar acum nu mai este. Se pare că ne-am îndrăgostit de doctrina păcatului originar. Această doctrină înseamnă pur şi simplu că suntem condamnaţi din cauza stării noastre moştenite prin naştere, fie pentru că avem o natură căzută, fie pentru că suntem născuţi în familia lui Adam cel căzut.
Directorului Biblical Research Institute i s-au pus trei întrebări: „Oare păcatul ne-a degradat totalmente? Ce putem spune despre libertatea voinţei? Oare nu suntem capabili să alegem între bine şi rău?” El şi-a început răspunsul cu aceste cuvinte: „Nu pot să răspund la cele trei întrebări în acest articol scurt”. În trecut, am fost în stare să răspundem la aceste trei întrebări într-un articol scurt, dar se pare că nu mai suntem.
În cele ce urmează se află câteva dintre comentariile lui: „Păcatul este o condiţie umană…. În inima omului se află o vrăjmăşie naturală împotriva lui Dumnezeu, care ne face incapabili să căutăm şi să facem binele, sau să ne supunem voinţei Sale. Noi suntem stăpâniţi de dorinţele egoiste păcătoase ale naturii noastre căzute…. Oamenii trăiesc sub domnia păcatului…. Noi suntem înrobiţi de păcat”. Totuşi, imediat, este dat încă un răspuns: „Prin lucrarea Duhului Sfânt, Dumnezeu a creat în inima oamenilor dorinţa şi dispoziţia de a alege binele. Acest har divin obişnuit… impresionează fiecare persoană şi readuce la viaţă libertatea voinţei, făcându-i pe oameni în stare să-L aleagă pe Hristos, sau să continue în sclavia lor faţă de păcat”.
Întrebarea este: Cum putem să fim înrobiţi de păcat şi, în acelaşi timp, liberi să-L alegem pe Hristos? Ceea ce este simplu a devenit foarte complicat. Autorul descrie realmente harul preventiv sau anticipat, ceea ce înseamnă că harul este revărsat asupra tuturor făpturilor omeneşti, aşa încât să poată alege să fie liberi de păcat. Aceasta este vrăjmăşia faţă de păcat pe care Dumnezeu o pune în fiecare om născut pe această planetă (Geneza 3,15). Acest har neagă orice robie teoretică faţă de păcat, pe care, altfel, Adam ar fi transmis-o urmaşilor săi ca moştenire (Adventist World, mai 2011).
Prin anul 1900, în Indiana a apărut un grup pe care noi l-am denumit mişcarea „trup sfânt”. În acel timp, A.F. Ballenger a susţinut că oamenii trebuiau să fie în totalitate fără păcat, chiar până la nivelul naturii lor, pentru a primi revărsarea deplină a Duhului Sfânt. Aceasta a fost prima dată când păcatul şi lipsa păcatului au fost legate de natură, şi nu de caracter. Aspectul cu adevărat unic în mişcarea „trup sfânt” nu a fost în primul rând stilul de închinare, ci mai degrabă înţelegerea adepţilor ei cu privire la natura omului, natura lui Hristos, natura păcatului şi natura mântuirii noastre.
Mişcarea aceasta a crezut că oamenii sunt păcătoşi, indiferent dacă au săvârşit sau nu păcate. Ei sunt păcătoşi pur şi simplu, deoarece deţin o natură umană păcătoasă. Aşa cum au înţeles ei, faptul de a avea o natură umană păcătoasă îl face pe om să fie păcătos şi, prin urmare, când a venit pe pământul acesta, Hristos nu a putut să împărtăşească natura noastră păcătoasă. El a fost scutit de moştenirea noastră, având natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere. Această natură specială a făcut posibil ca Isus să trăiască într-o lume păcătoasă, neavând nicio înclinaţie interioară spre păcat. Recunoaşteţi exact aceleaşi concepţii în curentul principal al învăţăturii adventiste din zilele noastre?
Pentru susţinătorii trupului sfânt, singura soluţie logică pentru situaţia dificilă a omului era o înlocuire completă a naturii noastre căzute. Singura modalitate pentru a fi declaraţi fără păcat şi pentru a rămâne fără păcat ar fi aceea de a schimba natura noastră căzută cu natura necăzută a lui Hristos, ne mai având nicio înclinaţie interioară spre păcat. Ei susţineau că, din clipa în care are loc acea schimbare, nu vor mai fi ispitiţi din interior să păcătuiască. Cu alte cuvinte, nu putem să trăim o viaţă fără păcat într-o natură căzută (iar aceasta este exact una dintre acuzaţiile lui Satana împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale).
În 1899, S.N. Haskell şi soţia lui, Hetty, au cerut sfatul lui Ellen White. „Când am declarat că noi credeam că Hristos S-a născut cu o natură căzută, ei au făcut să pară că noi credeam că Hristos a păcătuit…. Ei cred că Hristos a luat natura lui Adam înainte de cădere; adică El a luat natura pe care omul a avut-o în grădina Eden şi, astfel, natura Sa umană a fost sfântă,… iar acum, ei spun, că a sosit timpul special ca noi să devenim sfinţi în acel sens, iar apoi vom avea ‘credinţa strămutării’ şi nu vom muri niciodată” (Herbert Douglass, Mesagerul Domnului, p.199).
Sfârşitul mişcării „trup sfânt” a avut loc în 17 aprilie, 1901. În acea dimineaţă, Ellen White s-a trezit şi a scris o mărturie cu privire la ceea ce Domnul îi arătase despre mişcarea „trup sfânt”. A doua zi, preşedintele Conferinţei Indiana a cerut permisiunea să se ridice în faţa întregii adunări a Conferinţei Generale. El a spus: „Dumnezeu a vorbit. El spune că a fost greşit, iar eu răspund: Dumnezeu are dreptate, iar eu sunt greşit” (General Conference Bulletin, 23 aprilie, 1901, p.422). Până la sfârşitul conferinţei, întreaga conducere administrativă a Conferinţei Indiana, împreună cu Comitetul Executiv al Conferinţei, şi-a semnat demisia. Şi astfel s-a încheiat mişcarea „trup sfânt”.
Numai recent, păcatul şi lipsa păcatului au fost legate din nou de natura omului, mai degrabă decât de caracter şi, neavând nicio voce profetică pentru a mustra, această concepţie a devenit dominantă în mijlocul nostru, chiar în cercurile adventiste conservatoare.
Doctrina păcatului originar a intrat în biserica creştină destul de timpuriu. Augustin de Hippo (354-430 d.Hr.) este considerat de obicei ca fiind arhitectul doctrinei păcatului originar, care spune că fiecare făptură omenească este un păcătos condamnat la naştere. Înainte de Augustin, creştinii au crezut în general că, deşi degradarea fizică a fost moştenită de toţi urmaşii lui Adam, vinovăţia era dobândită numai prin alegerea individuală de a păcătui. O astfel de concepţie a condus curând la ideea că dacă nou-născuţii mureau înainte de botez, fără şansa ca păcatul originar să fie curăţit din sufletul lor, aceştia urmau să meargă în iad.
În ciuda respingerii multor învăţături catolice, reformatorii protestanţi magistrali, îndeosebi John Calvin, au aderat cu putere la concepţia lui Augustin cu privire la natura omului. Atât pentru Calvin, cât şi pentru Augustin, doctrina păcatului involuntar făcea necesară o doctrină a mântuirii involuntare. Ca urmare, s-a născut teoria predestinaţiei. Anumiţi oameni urmau a fi predestinaţi să fie mântuiţi, în timp ce alţii sunt predestinaţi să fie condamnaţi. O astfel de concepţie înlătură mântuirea pe deplin din experienţa practică a omului, deoarece acea experienţă este inevitabilă, chiar şi pentru creştinul convertit, murdărit de păcatul originar. Ca urmare, mântuirea bărbaţilor şi femeilor nu este o eliberare de păcat îndeplinită în această viaţă prezentă, ci doar o făgăduinţă a unei astfel de eliberări în viaţa viitoare.
Unii adventişti din vremurile moderne au respins predestinaţia şi forma concepţiei lui Augustin cu privire la păcatul originar, dar au acceptat forma concepţiei evanghelice populare cu privire la păcatul originar, care duce la aceeaşi concluzie finală, ca şi forma concepţiei lui Augustin – noi suntem condamnaţi la naştere din cauza moştenirii noastre.
Nu toţi protestanţii au acceptat teologia lui Augustin şi a reformatorilor magistrali. Cei din tradiţia arminiană/anabaptistă au adoptat o concepţie foarte diferită despre păcat şi vinovăţie. Aceste grupări au respins păcatul originar, au insistat asupra botezului adulţilor şi, din mijlocul lor, a apărut mişcarea lui Wesley în Anglia, cu accentul ei asupra biruinţei asupra păcatului în viaţa prezentă.
În cele ce urmează, ne vom îndrepta atenţia asupra rezultatelor teologiei păcatului originar versus teologia călcării Legii.
Oswald Chambers a scris: „Dacă sunt iertat fără a fi schimbat, iertarea nu numai că este dăunătoare pentru mine, ci este şi un semn al unei totale slăbiciuni a lui Dumnezeu. Dacă nu este posibil ca iertarea lui Dumnezeu să stabilească o ordine a sfinţeniei şi corectitudinii, iertarea este ceva răutăcios şi respingător” (Baffled to Fight Better, p.58).
Poate iertarea să fie cu adevărat dăunătoare şi respingătoare? Da, dacă devine un înlocuitor al pocăinţei şi mărturisirii. Da, dacă devine un înlocuitor al vieţuirii sfinte. Da, dacă devine singura cerinţă pentru mântuire. Da, dacă devine partea dominantă a neprihănirii prin credinţă. Iar iertarea a ajuns să fie toate aceste lucruri în teologia evanghelică populară.
Un articol recent din revista Review a pus o întrebare care a fost pusă adesea în vremurile recente. „Ce s-ar întâmpla, dacă, de exemplu, am un gând rău în minte sau săvârşesc o faptă rea şi, cu o fracţiune de secundă înainte de a duce acel gând rău în robie faţă de Hristos, sau înainte de a-mi schimba comportamentul, un pian îmi cade în cap? Sau sunt lovit de o maşină, sau sufăr un atac de cord?” Desigur, recunoaştem că acesta este un scenariu ipotetic clasic pentru a susţine iertarea înainte de pocăinţă.
Articolul a continuat: „Israelul din vechime avea jertfele zilnice (de dimineaţa şi seara)…. Acest fapt ne conduce la concluzia că nu există niciun timp în care să nu fie nicio jertfă”. Cu alte cuvinte, iertarea este acordată continuu, chiar şi fără pocăinţă. „Toate acele jertfe erau aduse pentru cei care aveau nevoie de ispăşire, până când puteau să se pocăiască şi să aducă o jertfă în mod personal”. Apoi, este dat exemplul lui Hristos care S-a rugat pentru cei ce Îl chinuiau, cerând să fie iertaţi, deoarece nu ştiau ce fac. Totuşi, în articol nu este nicio menţiune cu privire la faptul că majoritatea celor pentru care S-a rugat El nu vor fi iertaţi niciodată (Adventist Review, 27 ianuarie, 2011).
Acest articol a fost o încercare implicită şi forţată de a dovedi că putem fi iertaţi înainte de a ne pocăi. Totuşi, noi avem un cuvânt clar din partea lui Dumnezeu cu privire la felul în care tratează El problema unui scenariu ipotetic al păcatului urmat de moarte.
„Satana a căutat să vă facă să suferiţi şi să vă distrugă, chiar până acolo încât să vă ia viaţa, dar Mântuitorul vostru v-a ocrotit din nou şi din nou, ca nu cumva să fiţi nimiciţi, atunci când inima voastră era plină de o furie satanică” (Mărturii, vol.5, p.338). „Îngerii nu îl lasă niciodată pe cel ispitit să fie o pradă pentru vrăjmaşul care ar nimici sufletele oamenilor, dacă i s-ar îngădui. Atâta vreme cât există speranţă, atâta vreme cât ei se împotrivesc Duhului Sfânt spre ruina lor veşnică, oameni sunt ocrotiţi de făpturile cereşti inteligente” (Our High Calling, p.23). „Dacă ei cedează vrăjmaşului, şi nu fac niciun efort spre a i se împotrivi, îngerii lui Dumnezeu nu pot face mai mult, decât să ţină în frâu oştirea lui Satana, pentru ca îngerii lui să nu nimicească, până când celor aflaţi în pericol li se dă mai multă lumină, pentru a-i determina să se trezească şi să privească spre cer spre a primi ajutor” (Mărturii, vol.1, p.345).
În locul unei construcţii teologice forţate pentru a dovedi că iertarea este posibilă înainte de pocăinţă, Dumnezeu făgăduieşte că nu îi va îngădui lui Satana să pună capăt vieţii acelora pentru care există speranţă, până când acei oameni au o şansă de a recunoaşte păcatul şi de a se pocăi.
Oare nu ne vorbeşte Evanghelia despre mult mai multe lucruri, decât despre iertare? Oare nu este iertarea doar poarta de intrare spre inima Evangheliei? Biblia ne aminteşte că suntem păcătoşi cu toţii. Noi toţi vrem şi avem o nevoie disperată de o înnoire. Noi vrem să încetăm a păcătui, să trăim ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată. Avem nevoie de o campanie creştină de curăţenie, în care are loc reciclarea, înnoirea, revitalizarea, refacerea, redeşteptarea şi reforma.
Reformatorii şi Ellen White au susţinut că, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este citit cu inima deschisă, ca şi când Dumnezeu Însuşi S-ar afla în încăpere, vorbindu-ne, în acest Cuvânt al lui Dumnezeu se află o putere transformatoare. Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător. Apostolul Ioan făgăduieşte că dragostea lui Dumnezeu este făcută să fie desăvârşită în aceia care păzesc Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă putere, pentru a-l birui pe cel rău.
„Prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (2 Petru 1,4-7).
Evanghelia vorbeşte despre mult mai multe lucruri decât despre iertare, oricât de importantă ar fi iertarea. Dar în concepţia păcatului originar, păcatul este la fel de constant precum este respiraţia, ceea ce înseamnă că avem nevoie de o iertare constantă, atâta vreme cât avem o natură căzută, iar faptul acesta face iertarea să fie partea cea mai importantă din Evanghelie. Auzim mult despre har şi dragoste în zilele noastre, iar ambele sunt imens de importante în procesul mântuirii, dar în adventismul modern este neglijată într-o mare măsură o componentă mai importantă.
Priviţi la verbele din primele două capitole din Geneza. Dumnezeu „a creat”, „a văzut”, „a zis”, „a făcut”, „S-a odihnit”, „a rânduit”, „a suflat”, „a binecuvântat”, „a despărţit”, „a sfinţit”, „a sădit”. Abia la Geneza 2,16.17, ajungem la prima folosire a cuvântului „poruncă”. „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: ‘Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit’”. Observaţi că prima folosire a cuvântului „poruncă” apare odată cu prima prezentare a conceptului de moarte. Geneza 2 ne arată că, în paradisul de dinaintea căderii, chiar înainte să fi existat moartea, viaţa depindea de respectarea poruncii date de Dumnezeu.
Observaţi că şarpele i-a zis lui Eva: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?’” (Geneza 3,1). Observaţi verbul folosit de şarpe. El a întrebat-o pe Eva: „Oare a zis Dumnezeu?” El a folosit un cuvânt diferit de „poruncă”, o deosebire subtilă, dar crucială, deoarece „a zice” este mai puţin emfatic decât „poruncă”.
Observaţi cuvintele rostite de Dumnezeu, după ce Adam şi Eva au păcătuit. „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: ‘Să nu mănânci deloc din el’” (Geneza 3,17). Domnul a folosit verbul „a porunci”, acelaşi verb pe care l-a folosit în Geneza 2,16. Prima folosire în Scriptură a verbului „a porunci” arată pur şi simplu cât de mare era legătura între ascultare şi viaţă, neascultare şi moarte. Ascultarea nu este o opţiune, nu a fost în Eden, şi nu este acum. Este o poruncă, iar cei ce vor avea viaţa veşnică în El vor asculta poruncile Sale. „Ferice de cei ce păzesc poruncile Sale, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22,14 – versiunea engleză).
„Cea mai înaltă calificare pentru orice om aflat într-o poziţie de răspundere este aceea de a asculta necondiţionat Cuvântul Domnului. Elisei putea să-şi exercite capacitatea de a raţiona cu privire la orice alt subiect, dar nu cu privire la acela care nu admitea niciun raţionament. El urma să asculte cuvântul Domnului oricând şi în orice loc” (Youth’s Instructor, 28 aprilie, 1898).
Observaţi cu atenţie. Capacitatea de a raţiona este legitimă în toate celelalte domenii, cu excepţia ascultării. Când avem de a face cu poruncile clare ale lui Dumnezeu, raţiunea iese în afara domeniului, deoarece raţiunea încearcă să revizuiască poruncile neplăcute. Ce s-ar fi întâmplat, dacă Avraam ar fi revizuit porunca lui Dumnezeu de a-l aduce jertfă pe fiul lui?
Un editor asociat al revistei Review a scos în evidenţă un domeniu al raţiunii. „Oare nu este un contrast ciudat? Pe de o parte, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea se roagă – şi bine face – pentru redeşteptare şi reformă. Pe de altă parte, în timpul adunării de sfârşit de an a Diviziunii America de Nord, câţiva preşedinţi de conferinţă au mers la microfon şi au raportat o scădere a veniturilor din zecime” (Adventist Review, 16 decembrie, 2010). Ellen White a scris: „Un motiv pentru care există o aşa de mare secetă cauzată de lipsa Duhului lui Dumnezeu este acela că aşa de mulţi Îl jefuiesc pe Dumnezeu” (Mărturii, vol.5, p.734).
Adventist World a raportat că anul 2009 „a fost al doilea an în care zecimea (din America de Nord) a scăzut” (ianuarie, 2011). Zecimea scade cu aproximativ 2% pe an, în ciuda faptului că numărul de membri creşte cu aproximativ 2% pe an. Problema principală legată de dăruire în America de Nord nu este cauzată de faptul că membrii economicoşi dăruiesc mai puţin decât au obişnuit. Problema este că mulţi membri nu dăruiesc nimic.
Acesta este doar un exemplu cu privire la accentul micşorat asupra ascultării poruncilor lui Dumnezeu, din cauza fricii noastre colective de legalism şi de faptele legii. În cele ce urmează se află un alt exemplu cu privire la teama noastră greşită de ascultare.
„Până acum, numai puţini sunt suficient de interesaţi să înţeleagă cât de mare este legătura dintre obiceiurile lor în dietă şi sănătatea, caracterul, capacitatea lor de a fi folositori în lumea aceasta şi destinul lor veşnic” (Mărturii, vol.1, p.488-489).
Gândiţi-vă la ce spun unii cercetători într-un studiu publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences. „Schimbările ample ale stilului de viaţă, inclusiv o dietă mai bună şi mai mult exerciţiu fizic, pot duce nu numai la o stare fizică mai bună, ci şi la schimbări rapide şi dramatice la nivel genetic”. Într-un mic studiu, cercetătorii au urmărit treizeci de bărbaţi cu un risc scăzut de cancer de prostată. Bărbaţii au trecut timp de trei luni prin schimbări majore ale stilului de viaţă. După cele trei luni, bărbaţii înregistraseră schimbări de activitate ale aproximativ 500 gene, incluzând 48 care erau activate şi 453 care au fost dezactivate. Activitatea genelor care previn boala a crescut, în timp ce un număr de gene care promovau boala, inclusiv cele implicate în cancerul de prostată şi sân, au fost dezactivate.
Atât de adesea, oamenii spun: „Oh, este în toate genele mele. Ce pot să fac?” Ei bine, se pare că puteţi fi capabili să faceţi mult. În numai trei luni, puteţi să schimbaţi sute de gene, pur şi simplu schimbând alimentele şi modul de viaţă. Ceea ce este atât de incredibil cu privire la studiul acesta este faptul că paşii reformei sănătăţii pe care i-au făcut bărbaţii aceştia i-au schimbat la nivel ADN!
Oare ne aminteşte acest fapt ceva despre ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Israel? „El a zis: ‘Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă’” (Exod 15,6).
Autorul studiului a spus: „Descoperim din ce în ce mai mult că situaţia nutriţiei şi expunerile la mediu ale părinţilor şi chiar ale bunicilor noştri pot influenţa riscul nostru viitor de a ne îmbolnăvi”.
În 30 octombrie, 2010, Newsweek a raportat: „Experienţele de viaţă ale bunicilor şi chiar ale străbunicilor le modifică ovulele şi sperma într-o modalitate atât de persistentă, încât modificarea le este transmisă copiilor, nepoţilor lor şi mai departe. Aceasta este numită moştenire epigenetică transgeneraţională: fenomenul prin care ceva din mediu modifică nu numai sănătatea persoanei expuse la acesta, ci şi pe aceea a urmaşilor ei”. Vă amintiţi de comentariul lui Dumnezeu cu privire la păcatele părinţilor care le sunt transmise copiilor până în a treia şi a patra generaţie?
Într-un experiment, oamenii de ştiinţă australieni au hrănit şobolani masculi sănătoşi cu alimente bogate în grăsimi. Cum era de aşteptat, şobolanii s-au îngrăşat, au crescut în greutate şi au dezvoltat rezistenţa la insulină şi intoleranţa la glucoză – în esenţă, diabetul de tip 2. „Ceea ce a atras atenţia oamenilor de ştiinţă au fost puii femelă ai acestor şobolani din a treia generaţie; deşi mamele aveau greutate normală şi au consumat alimente sănătoase în timpul gestaţiei, puii femelă ai masculilor cu o dietă bogată în grăsimi au dezvoltat ei înşişi rezistenţă la insulină şi toleranţă la glucoză când au ajuns la maturitate – deşi nu au consumat ei înşişi niciodată o dietă bogată în grăsimi”. Aceasta măreşte „posibilitatea intrigantă ca obezitatea epidemică a copiilor să fie cel puţin parţial cauzată de modificările spermei părinţilor care au consumat alimente bogate în grăsimi”. Oare ar putea faptul acesta să explice motivul pentru care obezitatea copiilor mici „a crescut cu 73% din 1980?” Cu alte cuvinte, felul în care mănâncă tinerii înainte de a ajunge părinţi îi afectează pe copiii pe care îi vor avea într-o zi. Pentru studenţii de la colegiu şi alţi tineri acest fapt înseamnă că alegerile pe care le fac chiar acum vor afecta genele pe care le transmit copiilor lor când vor ajunge părinţi. S-a terminat cu ideea că oamenii pot să îşi facă de cap la tinereţe cu gândul la un viitor liniştit!
Totuşi, aceste studii arată că astfel de efecte nu trebuie neapărat să fie transmise până la a treia şi a patra generaţie. Dacă sunt informaţi şi dedicaţi, cei care urmează a fi părinţi pot, într-o anumită măsură, să prevină a le transmite copiilor deteriorarea genetică pe care ar putea să o transmită în alte condiţii, în conformitate cu legile eredităţii. În aparenţă, o lege mai înaltă, motivată de mila lui Dumnezeu, a făcut posibilă învingerea, cel puţin într-o anumită măsură, a predispoziţiilor noastre genetice spre boală. În modalităţi în care generaţiile precedente nu au fost capabile să înţeleagă, ştiinţa a descoperit acum mai mult din beneficiile respectării planului reformei sănătăţii.
Pe măsură ce încheiem studiul acesta, aş dori să ne concentrăm asupra altor două aspecte ale neprihănirii prin credinţă.
O scrisoare foarte pătrunzătoare adresată publicaţiei Review a evidenţiat lipsa de consecvenţă izbitoare din declaraţiile noastre publice. „Se pare că mulţi sunt în favoarea unei mari schimbări, dacă acea schimbare nu înseamnă o aplicare mai strictă a Bibliei şi a Spiritului Profetic. În articolul despre documentul cu privire la noua redeşteptare şi reformă, am fost izbit de contraste. Noi recunoaştem că ‘dacă nu are loc o schimbare dramatică, nu vom aduce la îndeplinire misiunea pe care ne-a încredinţat-o Cerul’. De cealaltă parte, cineva spune că aceasta este ‘o continuare a direcţiei în care se îndreaptă biserica’. Singura modalitate în care putem să împăcăm aceste declaraţii este aceea că, prin ‘continuare’ vrem să spunem că reluăm ceea ce am lăsat deoparte cu aproximativ un secol în urmă”.
Încă avem o mare dificultate în a recunoaşte că, dacă vom avea vreo şansă de a încheia lucrarea, sunt necesare schimbări dramatice în biserică. Cu cât o biserică ajunge mai mare, cu atât mai greu îi este să îşi recunoască greşelile şi să schimbe direcţia. Acest fapt este adevărat îndeosebi dacă studiem despre ultima dată când am fost aproape de a traversa Iordanul în ţara făgăduită – în deceniul 1890. În loc de a accepta evaluarea făcută de profetul nostru cu privire la mesajul din 1888 şi în loc de a face schimbările necesare, pentru a nu repeta greşelile părinţilor noştri spirituali, noi părem a fi hotărâţi să găsim greşeli la mesageri şi la mesajul lor.
În cele ce urmează, se află câteva comentarii moderne cu privire la teologia care a ajuns să fie cunoscută ca fiind mesajul din 1888. „Nimeni nu a fost clar în legătură cu… deosebirea dintre îndreptăţire şi sfinţire. Uneori, Waggoner a vorbit despre îndreptăţire ca fiind ‘făcut neprihănit’ în interior, mai degrabă decât a fi ‘declarat neprihănit’…. Ambii bărbaţi au început să pună mai mult accent asupra lucrării lui Hristos în interiorul omului…, decât asupra ispăşirii depline şi desăvârşite făcute pentru om pe Golgota. Este posibil ca această teologie greşită să fi fost responsabilă pentru faptul că Waggoner şi Jones au ajuns afectaţi de idei panteiste…. Declaraţiile lui Waggoner conţin elemente care fac parte mai mult din teologia catolică, decât din cea a Reformaţiunii” (Australian Signs of the Times, february, 1978).
„El (Waggoner) nu a vorbit clar despre problema păcatului înnăscut – păcatul originar – care rămâne lipit în creştinii născuţi din nou…. Doctrina lui necorespunzătoare cu privire la păcat l-a determinat să propună că, în cele din urmă, credinciosul va putea să stea la judecată şi să fie la nivelul standardelor acesteia prin sfinţirea interioară…. Ideea că Waggoner a avut o solie cu privire la neprihănirea prin credinţă cu mult mai avansată decât reformatorii sau Wesley ar fi amuzantă, dacă nu ar fi fost o aberaţie atât de serioasă…. El a început pur şi simplu ca protestant şi a sfârşit ca romano-catolic…. Concepţia lui Waggoner despre îndreptăţire… a fost în întregime romano-catolică” (Ellen Joseph Waggoner: The Myth and the Man, p.41,64,67,99).
„Eu am făcut tot ce am putut mai bine pentru a demonstra că Jones a fost aberant de la început şi până la sfârşit” (Adventist Currents, aprilie 1988). „Teologia dezechilibrată a lui Waggoner şi-a început lucrarea insidioasă pe vremea când a plecat în Anglia şi Europa, în mai, 1892” (E.J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division, p.210).
Mesajul de la 1888 a conţinut următoarele puncte principale (pe care Ellen White le-a caracterizat ca fiind începutul strigătului cu glas tare – Testimonies to Ministers, p.92). Din nefericire, aceste puncte sunt considerate de unii din zilele noastre ca fiind perfecţioniste.
În cele ce urmează se află un rezumat al obiecţiunilor faţă de mesajul lui Jones şi Waggoner.
Observaţi cât de înrădăcinată este opoziţia faţă de mesajul de la 1888? Există o ură reală faţă de mesajul acesta, care s-a manifestat atât în acel timp, cât şi în zilele noastre. Din cauză că Ellen White a susţinut mesajul lor cu atâta putere şi i-a mustrat din nou şi din nou pe conducătorii bisericii pentru opoziţia lor faţă de mesaj, s-a presupus că pe vremea aceea ea a fost manipulată de fiul ei şi de către Waggoner, iar în zilele noastre se presupune că ea nu a înţeles cu adevărat mesajul lor sau faptul că declaraţiile ei de susţinere erau greşite.
În situaţia aceasta, pare să se aplice textul din Ezechiel 12,2. „Fiul omului, tu locuieşti în mijlocul unei case de îndărătnici, care au ochi să vadă şi nu văd, urechi de auzit şi n-aud; căci sunt o casă de răzvrătiţi”. Cât de disperată nevoie au ochii şi urechile noastre de vindecare şi inimile noastre răzvrătite să fie sfărâmate pe Stânca veacurilor.
În perioada recentă am observat că un aspect esenţial al adventismului, care este probabil cea mai importantă declaraţie de misiune pe care am alcătuit-o vreodată, a fost aproape şters din conştiinţa noastră. În declaraţia oficială a punctelor de credinţă fundamentale cu privire la sanctuar, 1/4 din conţinut tratează lucrarea sacrificială şi de slujire din sfânta şi 3/4 din conţinut tratează lucrarea de slujire din sfânta sfintelor. Totuşi, noi am ajuns aproape întru totul tăcuţi cu privire la lucrarea de slujire a lui Hristos din sfânta sfintelor, care a început în 1844.
Inima şi sufletul misiunii adventismului şi motivul existenţei lui sunt conţinute în lucrarea de slujire a lui Hristos în sfânta sfintelor. Ellen White se referă la această lucrare ca fiind „ispăşirea finală”. Totuşi, se pare că ne este frică să vorbim despre acest aspect al sanctuarului. Oare motivul este acela că prietenii noştri evanghelici consideră că această învăţătură este atât de respingătoare?
Desigur, ispăşirea finală se ocupă de mult mai multe aspecte, decât de judecata de cercetare care este doar un aspect al curăţirii sanctuarului şi al ştergerii păcatului. Partea cea mai importantă a curăţirii este curăţirea inimii noastre de păcat, ca pregătire pentru primirea sigiliului lui Dumnezeu.
În ediţia din 2011 a Săptămânii de Rugăciune din Adventist Review, subiectul a fost sanctuarul. Deşi aspectele esenţiale ale jertfei şi lucrării din sfânta au fost cuprinse destul de amplu, singura referinţă la sfânta sfintelor a vorbit despre felul în care vom fi în stare să rezistăm în timpul judecăţii de cercetare. Nu a fost nici măcar o singură menţionare a ispăşirii finale, a curăţirii inimii, a curăţirii din Ziua Ispăşirii şi a sigiliului lui Dumnezeu.
Este un gând înspăimântător acela că însuşi motivul existenţei adventismului ca rămăşiţă finală este depus la dosar în arhivele bisericii, sau mai rău, este considerat un supliment nereprezentativ al teologiei adventiste. Dacă pierdem scopul pentru care am fost chemaţi la existenţă în calitate de mişcare a destinului, am pierdut totul, chiar dacă vom continua să creştem şi să facem multe lucruri pozitive ca biserică.
Reformaţiunea protestantă s-a bazat pe trei principii: sola scriptura, sola gratia şi sola fide, precum şi pe preoţia tuturor credincioşilor. Această preoţie conţine două părţi. Prima ne învaţă că toţi suntem preoţi aflaţi sub autoritatea lui Hristos, nu sub autoritatea bisericii, a preoţilor sau papei. Noi trebuie să cercetăm Scriptura pentru noi înşine şi să ne adresăm direct lui Hristos pentru mântuire. Al doilea principiu ne învaţă că toţi suntem egali înaintea lui Dumnezeu şi trebuie să ne supunem unii altora. Trebuie să ascultăm umili de fraţii şi surorile noastre, iubindu-i pe aceia care nu sunt de acord cu noi. Noi nu acţionăm independent. Noi suntem dispuşi să revizuim sau să ne schimbăm punctele de vedere, dacă dovezile sunt clare.
Aceste principii sunt exprimate în Efeseni 4,1-6.13-16. „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi…. Până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste”. Adevărata unitate se bazează întotdeauna pe adevăr, toate părţile lucrând împreună, datorită umilinţei personale şi a dragostei reciproce.
Ştiţi de ce Reformaţiunea a început să se fărâmiţeze curând după ce a pornit şi de ce Contra Reformaţiunea catolică a început să-şi recupereze teritoriul şi loialitatea foştilor catolici? Pentru că reformatorii au dat greş în a urma acest pasaj biblic. În loc de a se aduna cu umilinţă şi a discuta împreună despre deosebirile dintre ei, Luther l-a denunţat pe Zwingli, iar Calvin s-a înfuriat contra anabaptiştilor. Fiecare a insistat asupra faptului că el era autoritatea finală, folosind chiar şi puterea statului pentru a-şi impune părerile. Ca urmare, Biserica Romano-Catolică i-a instigat pe reformatori să fie unii împotriva altora, iar focul Reformaţiunii a murit.
În Biserica Adventistă, noi am experimentat unele eşecuri în domeniul principiilor preoţiei. Când Dumnezeu a trimis o solie spre a ne pregăti pentru strămutarea la cer, în loc de a ne aduna cu umilinţă, aşa cum am făcut în anii 1840, pentru a ne formula punctele de credinţă, conducătorii înşişi s-au blocat în opoziţia faţă de orice au avut de spus Waggoner şi Jones. Când profetul lui Dumnezeu le-a adresat apelul de a asculta cu mintea deschisă, ei au presupus că ea a fost influenţată în mod necuvenit de către partida cealaltă, iar solia pentru strămutarea la cer a eşuat, deoarece fraţii în Hristos nu au venit laolaltă în umilinţă şi dragoste pentru a se uni pe baza adevărului. În mod trist, după 1900, Waggoner şi Jones nu au exercitat nici ei principiile preoţiei şi au fost pierduţi pentru mesajul adventist şi pentru biserică.
Solia de la 1888 s-a ocupat mai mult de interiorizarea principiilor dragostei şi umilinţei, decât de teologie, iar punerea în practică a soliei nu a avut loc niciodată până în prezent. Când Hristos cheamă la o interdependenţă umilă, natura noastră mândră, independentă şi ego-centristă vrea să aibă ultimul cuvânt, iar eul nostru ajunge mai puternic decât unitatea în dragoste.
În 1901, Ellen White, care spera să fie strămutată la cer, a trebuit să scrie: „Probabil că va trebui să rămânem în lumea aceasta încă mulţi ani, din cauza nesupunerii” (Manuscript Releases vol.10, p.279). Apropierea revenirii lui Hristos va fi determinată de timpul când cei din poporul Său vor interioriza acest mesaj pecetluitor al predării inimii, al dragostei unii faţă de alţii şi al adevăratei unităţi.
Am auzit apeluri la redeşteptare şi reformă şi la pregătirea pentru ploaia târzie. Acestea vor avea loc numai printr-o experienţă a ploii târzii, care foloseşte efortul omenesc pentru a cere în rugăciune harul biruitor al lui Hristos, deoarece noi ştim că eforturile noastre cele mai bune nu sunt capabile să biruiască natura noastră mândră şi egoistă. Trebuie să cerem o putere aflată mai presus de noi şi în afara noastră. Pocăinţa zilnică pentru egoismul nostru trebuie să fie tot mai profundă, aşa încât să cerem puterea umilinţei.
Parabolele Domnului Hristos, p.156, adresează un apel pentru „o mărturisire continuă, stăruitoare şi zdrobitoare de inimă a păcatului şi pentru umilirea sufletului înaintea Sa…, o renunţare continuă la eu şi o dependenţă neîncetată de Hristos”. Oare vom învăţa noi din eşecul Reformaţiunii şi al soliei de la 1888? Reformele necesare în zilele noastre nu sunt în primul rând în domeniul teologiei sau stilului de viaţă, ci în scrierea legii dragostei, bunătăţii şi milei în inima noastră, inclusiv umilirea noastră unii faţă de alţii şi căutarea unităţii la fel de stăruitor cum căutăm adevărul.
Hristos nu va renunţa, până când nu va avea un popor care va da pe faţă caracterul Său, în care se manifestă echilibrul dintre milă şi dreptate, şi până când nu va fi împlinită rugăciunea Sa din Ioan 17,20.21: „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. Fie ca fraţii şi surorile din zilele noastre să ajungă la unitate, fiind legaţi prin legăturile de aur ale dragostei lui Hristos.
Paul Bucur:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Filip Balt:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Paul Bucur:
a comentat la: De ce Desmond Ford a greșit cu privire la sanctuar? - partea 1