Păcatul

Păcatul

Păcatul

Ellen White a declarat: „Unica definiție pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el «este călcarea Legii»; este acțiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine.”[1] Totuşi, atunci când a făcut acea declaraţie, a făcut Ellen White o declaraţie teologică, sau pur şi simplu o declaraţie devoţională?

Atunci când vine vorba de chestiuni de natură teologică precum păcatul şi mântuirea sunt unii comentatori care au hotărât deja că, din moment ce Ellen White nu a fost instruită în domeniul teologiei sistematice, declaraţiile din cărţile ei constituie pur şi simplu nişte descrieri cu caracter devoţional. Un teolog a afirmat că „de asemenea, magnum opus-ul (n. tr. = opera fundamentală) dânsei în domeniul cristologiei, Hristos, Lumina lumii, nu este o teologie sistematică, ci un studiu descriptiv şi devoţional al vieţii lui Hristos.”[2] Afirmaţii similare au fost făcute şi cu privire la Tragedia veacurilor.

Scopul acestui articol este acela de a determina dacă definiţia lui Ellen White pentru păcat este o afirmaţie teologică sau mai degrabă este pur şi simplu descriptivă şi devoţională.

Un subiect vast precum păcatul este totodată legat în mod inextricabil de alte probleme teologice extinse precum înţelegerea cosmosului, doctrina privitoare la Dumnezeu şi doctrina privitoare la om, toate acestea fiind deja interpretate prin filozofia grecească.

Biblia ne spune că Isus a venit pentru a ne mântui din păcatele noastre, ceea ce înseamnă că înţelegerea cu privire la păcat este intercorelată cu alte subiecte cum ar fi îndreptăţirea, sfinţirea şi lucrarea de mare preot a lui Hristos în sfânta şi sfânta sfintelor. Şi oricum, aici nu avem de a face doar cu un exerciţiu intelectual izolat de creştinismul practic. Interpretarea păcatului atinge subiecte practice cum ar fi natura ispitei sau posibilitatea de a atinge excelenţa spirituală, mentală şi fizică, şi a dezvoltării unui caracter desăvârşit în această lume plină de păcat.

 Relaţia dintre paradigmă şi informaţie

Cartea lui Thomas Kuhn “Structura revoluţiilor ştiinţifice”[3] este considerată o operă clasică în domeniul filozofiei ştiinţei. În acea carte, Kuhn a făcut câteva observaţii despre progresul ştiinţei, care pot fi aplicate la înţelegerea noastră despre interpretarea corectă a păcatului.

În primul rând, el a observat în ştiinţele naturale că întotdeauna informaţia presupune o paradigmă, dar totuşi semnificaţia informaţiei poate să se schimbe atunci când paradigma se schimbă. Exemplul clasic pentru aceasta ar fi descoperirea oxigenului, care a condus la teoria combustiei oxigenului.

După un anumit număr de experimente pneumatice, Joseph Priestley, un teolog şi chimist al secolului al XVII-lea, a identificat gazul produs astfel drept „oxid de azot.”[4] Un an mai târziu, în 1775, el a afirmat că acesta era „aer obişnuit având o cantitate mai redusă decât cea normală de flogistic.”[5]

Pe de altă parte Antoine Lavoisier, un chimist francez al secolului al XVIII-lea, a fost convins că ceva era greşit cu teoria flogisticului. „Ceea ce munca de cercetare cu privire la oxigen a făcut, a fost să dea mai multă formă şi structură simţământului lui Lavoisier de mai dinainte că ceva nu era în regulă.”[6] „Faptul că o revizuire majoră a paradigmei care a fost necesară pentru a vedea ceea ce Lavoisier a văzut, trebuie că a fost principalul motiv pentru care Priestley a fost, până la sfârșitul lungii sale vieți, neînstare să vadă.”[7] Teoria combustiei oxigenului a reprezentat „temeiul pentru o reformulare a chimiei atât de vastă încât aceasta este denumită de obicei drept revoluția chimică.”[8]

Ideea din toate acestea este că „gazul” cu care Priestley și Lavoisier au lucrat era fie aer deflogisticat, fie oxigen, dar niciodată un amestec al celor două. Mai mult, paradigma însăși joacă un rol major atunci când vine vorba de interpretarea corectă a „gazului”, care în cazul acesta s-a dovedit până la urmă a fi oxigen. O altă observație importantă este aceea că asumarea vechii teorii a flogisticului i-a împiedicat pe Priestley și pe alții să interpreteze corect gazul pe care îl studiau.

În al doilea rând, atunci când o paradigmă veche este înlocuită de una nouă, ele sunt incompatibile una cu cealaltă. Ca paradigme, teoria flogisticului și aceea a oxigenului sunt total incompatibile și nu pot fi îmbinate una cu alta. Probabil un exemplu mai bun este sistemul copernican, care a înlocuit sistemul ptolemeic.[9] „Pe la începutul secolului XVI, un număr crescând al celor mai buni astronomi ai Europei recunoșteau faptul că paradigma astronomică eșua în aplicabilitate prin propriile ei probleme tradiționale. Această recunoaștere a reprezentat premisa respingerii paradigmei ptolemeice de către Copernic, cât și a căutării sale pentru a găsi una nouă.”[10]

Copernic nu s-a trezit într-o zi că dintr-o dată trebuie el să creeze o paradigmă heliocentrică fără ca să fi realizat înainte problemele pe care paradigma ptolemeică le avea nu numai cu informația adițională dar totodată și cu problemele tradiționale pe care le rezolvase deja. De asemenea, paradigma ptolemeică nu s-a metamorfozat în paradigma lui Copernic printr-o acumulare de ajustări aplicate la ea însăși. Mai degrabă, ea a fost înlocuită de o paradigmă care era diametral opusă și complet incompatibilă cu aceasta. După cum afirma Leonard Brand, un profesor de biologie și paleontologie, adventist de ziua a șaptea: „A pune soarele în mijlocul universului este o opţiune şi a pune pământul în mijloc este o alta. Nimeni nu poate face un compromis între cele două opţiuni, ci trebuie să o alegem fie pe prima, fie pe a doua”[11] Ce legătură are această declaraţie cu subiectul interpretării păcatului?

Înţelegerea corectă a păcatului, care reprezintă informația, trebuie să fie aşezată în paradigma corectă. Dacă acest lucru nu are loc, atunci nimeni nu poate să ajungă la o înţelegere corectă; acesta a fost și cazul lui Priestley, care nu a acceptat niciodată teoria combustiei oxigenului deoarece nu a pus vreodată la îndoială teoria flogisticului.

Analizând Tragedia veacurilor: paradigma filozofică grecească

Partea care a mai rămas din acest studiu se va ocupa de două paradigme diametral opuse în contextul operei clasice a lui Ellen White, Tragedia veacurilor, pentru a determina dacă definiția păcatului a fost o simplă descriere devoțională sau o declarație cu caracter teologic.

Aceia care au avut șansa de a studia Teologia istorică își pot da seama că părinții bisericești timpurii, Augustin și Toma de Aquino, au depins în mare măsură de filozofia greacă pentru a înţelege doctrina despre Dumnezeu, doctrina despre om şi, prin interferență logică, doctrina despre păcat. Manuale standard, precum aceea a lui Roger E. Olson, Povestea Teologiei creștine: douăzeci de secole de tradiție și reformă, prezintă ideea potrivit căreia creștinismul a fost extrem de dependent de concepte filozofice grecești.[12]

Olson a afirmat că neo-platonismul a fost acela care a modelat gândirea lui Augustin cu privire la Dumnezeu și relația lui Dumnezeu cu lumea.[13] Această filozofie învață că întreaga realitate pământească își are sursa în realitățile cerești care sunt libere de timp și spațiu. Mai mult decât atât, realitățile pământești constituie o reduplicare a realității cerești. În zilele lui Augustin, caracteristicile platonice ale realității cerești au fost asociate pentru un timp cu natura lui Dumnezeu, acțiunile Sale și relația Sa cu lumea. Cu ajutorul filozofiei grecești, Augustin „a fost în stare să ofere anumite modele pentru gândirea creștină despre Dumnezeu, creațiune, păcat și rău, care de atunci au devenit pentru totdeauna profund înrădăcinate cel puțin în gândirea creștină occidentală.”[14]

 Comentând despre augustinianism, Olson a declarat că „Acțiunea lui Dumnezeu este atotdeterminantă atât în ​​istoria universală cât și în mântuirea individuală. Mulți oameni deja cunosc o parte din aceasta drept «predestinare» și automat o leagă de reformatorul secolului al XVI-lea, Jean Calvin.”[15]

Analiza lui Olson asupra logicii interioare a lui Augustin spune: „Dacă orice lucru bun pe care oamenii îl pot face este un dar al lui Dumnezeu, și dacă orice dorință a voinței omenești este o lucrare a lui Dumnezeu, și dacă Dumnezeu reprezintă realitatea atotdeterminantă, atunci singura concluzie firească care se poate trage este aceea că suveranitatea lui Dumnezeu predestinează tot ceea ce se întâmplă, aceasta incluzând atât păcatul și răul pe de o parte, cât și mântuirea și neprihănirea pe de altă parte. Cu toate că Augustin era rezervat în a atribui păcatul și răul lui Dumnezeu, logica interioară a teologiei lui luate per ansamblu duce în această direcție.”[16]

Motivul pentru care este important să petrecem ceva timp cu teologia lui Augustin este acela că reformatori magistrali precum Luther şi Calvin, au avut înclinaţia de a accepta concepţia lui Augustin cu privire la subiectul acesta. De asemenea, sunt unii adventişti care au înclinaţia de a-şi întemeia concepţia despre păcat, îndreptăţire şi sfinţire pe concepţia reformatorilor.

Care sunt implicațiile?

„Copilul nou născut, precum şi omul aflat la jumătatea vieţii sau cel în vârstă sunt decăzuţi şi vinovaţi, din cauza legăturii lor cu Adam.”[17] Augustin a afirmat că înainte de cădere Adam și Eva erau liberi să nu păcătuiască, însă după cădere „oamenii sunt liberi să păcătuiască, dar nu sunt liberi să nu păcătuiască.”[18] Prin urmare, păcatul, neprihănirea, mântuirea şi condamnarea sunt în totalitate rezultatele hotărârii lui Dumnezeu, nu ale hotărârii tale. Dacă ai conlucrat cu Dumnezeu şi eşti mântuit, acest lucru a avut loc datorită faptului că El l-a hotărât, iar dacă eşti pierdut, nu ai avut nicio legătură cu acest fapt.

Doctrina păcatului originar îşi are bazele în doctrina predestinaţiei, aşa cum a fost interpretată de filozofia greacă, și pornește de la premisa că libertatea trebuie definită de aceste structuri. În schimb, păcatul ca și călcare a legii trebuie văzut în contextul unei paradigme diferite, pentru a înțelege că aceasta implică faptul că individul este cu adevărat liber să nu păcătuiască. În conformitate cu paradigma filozofică grecească exprimată de Augustin însă, libertatea de a nu păcătui nu există. Mai mult, dacă aceasta este situaţia, atunci a defini păcatul ca o călcare a legii şi a considera un om ca fiind responsabil pentru păcat nu are absolut nicio logică, dacă omul acela pur şi simplu a adus la îndeplinire voinţa irezistibilă a unui Dumnezeu atotputernic. În contextul paradigmei filozofice grecești, păcatul ca și călcare de lege constituie o anomalie și este interpretată în aceeași măsură asemenea lui Priestley, care a operat în interiorul limitelor teoriei flogisticului, concluzionând că gazul cu care el avea de a face era pur și simplu aer având o cantitate mai redusă decât cea normală de flogistic. Paradigma lui Priestley l-a împiedicat pe acesta să vadă că gazul acela era de fapt oxigen.

A fost Ellen White conștientă de legătura dintre filozofia păgână, predestinare și doctrina despre păcat, atunci când a afirmat că singura definiție a păcatului este călcarea legii?

O examinare a câtorva pasaje din Tragedia veacurilor dovedește că într-adevăr chiar așa stau lucrurile. Ea a spus că „Efortul permanent al lui Satana este de a prezenta greșit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului și adevăratele probleme puse în joc în marea luptă. Denaturările lui slăbesc obligativitatea Legii divine și dau oamenilor îngăduința să păcătuiască.”[19] Prin urmare, declaraţia de misiune a vrăjmaşului cuprinde reprezentarea greşită a naturii păcatului, deoarece el ştie că rezultatul final va fi o micşorare a obligativităţii respectării Legii divine. În declarația care urmează Ellen White face legătura dintre filozofia păgână și nemurirea sufletului, ceea ce va afecta doctrina despre păcat.

Veacurile care au urmat au fost martore la o creștere continuă a rătăcirii în învățăturile susținute de Roma. Chiar și înainte de nașterea papalității, învățăturile filozofilor păgâni captivaseră atenția și-și exercitau influența în biserică. Mulți din cei care susțineau că sunt convertiți se țineau încă de învățăturile filozofiei lor păgânești și nu numai că ei continuau să le studieze, dar le impuneau și altora, socotindu-le mijloace de a-și extinde influența printre păgâni. Rătăciri serioase au fost introduse în felul acesta în credința creștină. Printre cele mai de seamă erau credința în nemurirea naturală a omului și conștiența lui în moarte. Această învățătură a pus temelia pe care Roma și-a întemeiat invocarea sfinților și adorarea fecioarei Maria. Din aceasta a izvorât și rătăcirea cu privire la chinurile veșnice pentru cel care rămâne nepocăit și care a fost încorporată, de timpuriu, în doctrina papală.[20]

Așa cum Olson a observat, Ellen White a menționat în acest pasaj influența „filozofilor păgâni” care au acceptat creștinismul însă nu au renunțat la noțiunile lor păgâne. În loc de aceasta, ei le-au folosit pentru a combate gnosticismul și a-și extinde influența asupra păgânilor. Totuși, rezultatul final al folosirii acestor filozofii a fost că „rătăciri serioase au fost introduse în felul acesta în credința creștină.”

Pe baza dihotomiei trup/suflet, experienţa mântuirii, aceasta incluzând sfințirea, are loc în sufletul atemporal, care nu are nicio legătură cauzală cu trupul. Astfel, felul în care ne tratăm trupul nu are nimic de-a face cu păcatul deoarece problemele păcatului și a mântuirii aparțin tărâmului sufletului nemuritor, care reprezintă recipientul harului. Mai mult, trupul este locul în care domneşte păcatul originar. În cadrul acestei paradigme, condamnarea este rezultatul faptului de a avea un trup păcătos, care include impulsuri, înclinaţii şi dorinţe, precum și gânduri, cuvinte și fapte. În cadrul paradigmei corecte însă, doar gândurile cultivate, cuvintele și faptele constituie călcare de lege, rezultând astfel în vinovăție și condamnare.

Mai mult decât atât, Ellen White a afirmat că una dintre cele mai proeminente „rătăciri serioase”, așa cum le-a numit ea, a fost învățătura nemuririi sufletului, care a venit direct din filozofia greacă. Nemurirea sufletului, aşa cum este considerată în cadrul paradigmei filozofiei lui Platon, preia suveranitatea absolută a lui Dumnezeu şi decăderea totală a omului. Atâta vreme cât se află în această stare complet decăzută, condiţia omului este lipsită de speranţă. El este născut în lumea aceasta fiind deja vinovat şi condamnat pentru păcatul lui Adam. Singura libertate pe care o deţine este libertatea de a păcătui. El nici măcar nu este capabil să aleagă a nu păcătui. Aceste două puncte cardinale, suveranitatea absolută a lui Dumnezeu și totala depravare a omului au pus bazele pentru ceea ce ea a menționat sub numele de impulsul irezistibil al harului divin.

În declarația care urmează se poate vedea legătura dintre harul irezistibil, decretele divine (predestinare), și doctrina despre păcat. Temelia pentru această relație decurge din nemurirea naturală, iar rezultatul final este acela că păcatul este despărțit de călcarea Legii.

Alții, deși admiteau perpetuitatea Legii, declarau că nu era necesar ca pastorii să-i îndemne pe oameni la ascultarea față de preceptele ei, deoarece aceia pe care Dumnezeu i-a ales pentru mântuire «erau conduși de către impulsul irezistibil al harului divin să practice evlavia și virtutea», în timp ce aceia care erau condamnați la osândă veșnică «nu aveau puterea să asculte de legea divină». Alții, care mai susțineau că «cei aleși nu pot cădea din har și nici să piardă favoarea divină», au ajuns la concluzia și mai deplorabilă că «faptele rele pe care le fac nu sunt în realitate atât de păcătoase și nici nu trebuiau considerate o călcare a Legii divine și, în consecință, nu au nevoie să-și mărturisească păcatele sau să scape de ele prin pocăință.» (McClintock și Strong, Enciclopedia, art. „Antinomians”). De aceea ei declarau că și cel mai dezgustător păcat, socotit de toată lumea ca o călcare gravă a Legii divine, nu este păcat în ochii lui Dumnezeu, dacă este săvârșit de unul dintre aleși, «deoarece aceasta este una dintre caracteristicile esențiale și distincte ale celui ales, care nu poate face nimic care ar fi neplăcut lui Dumnezeu sau interzis de Legea Sa». [. . .]

Doctrina decretelor divine, în sensul că mai dinainte caracterul unui om a fost fixat în mod definitiv, i-a condus pe mulți oameni la o respingere reală a Legii lui Dumnezeu.[21]

„Augustin a proclamat ceea ce generațiile de teologi de mai târziu vor ajunge să numească «alegerea necondiționată» și «harul irezistibil». Cu alte cuvinte, Dumnezeu alege din omenirea sortită pierzării pe câțiva care să primească darul credinței prin har, iar pe ceilalți îi lasă să sufere condamnarea meritată. Aceia care sunt aleși să primească darurile harului nu pot să se împotrivească acestuia.”[22]

Implicaţia este clară, şi anume că păcatul nu are nimic de a face cu călcarea Legii. Dacă Dumnezeu a hotărât ca tu să fii neprihănit, atunci nu poţi să te împotriveşti voinţei Sale. Mai mult, din moment ce ai fost declarat neprihănit, păcatul nu are nimic de a face cu deciziile tale. Conceptele de libertate, alegere şi păcat, care au fost amintite, trebuie să fie interpretate în contextul gândirii filozofice greceşti, iar când acest lucru are loc, un om este fie mântuit, fie pierdut, prin hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu. Păcatul este separat pentru totdeauna de alegere, iar dezvoltarea caracterului a fost deja stabilită de Dumnezeu.

În paragraful următor, Ellen White declară că tradiția și interpretările greșite au întunecat învățătura biblică despre păcat și despre felul cum Dumnezeu tratează problema acestuia:

Originea păcatului și motivul existenței lui constituie, pentru multe minți, un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui grozave de vai și distrugere, și se întreabă cum pot exista toate acestea sub suveranitatea Aceluia care este nemărginit în înțelepciune, în putere și în dragoste. Iată o taină căreia nu-i găsesc nici o explicație. În nesiguranța și îndoiala lor, sunt orbi față de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu și esențiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existența păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; și ca urmare nu găsesc nici o rezolvare pentru greutățile lor; și unii ca aceștia, mânați de dispoziția de a se îndoi și de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alții însă nu ajung la nici o înțelegere mulțumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiția și interpretarea greșită au întunecat învățătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale și la modul în care El tratează păcatul.[23]

Potrivit lui Ellen White, nemurirea sufletului conduce la două erori fundamentale. Pe de o parte avem doctrina chinului veșnic. Mai este însă și cealaltă extremă, aceea a mântuirii universale, care este de asemenea întemeiată pe nemurirea sufletului, doctrină aceasta afectând în mod serios pe aceea cu privire la păcat.

O mare categorie de oameni, pe care învățătura despre chinurile veșnice îi revoltă, sunt conduși către o rătăcire opusă acesteia. Ei văd că Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca o ființă a iubirii și milei și nu pot crede că El încredințează făpturile Sale focului unui iad care este veșnic. Dar, susținând că sufletul este nemuritor de la natură, nu văd o altă alternativă, ci doar să ajungă la concluzia că toată omenirea va fi în cele din urmă mântuită. Mulți privesc amenințările Bibliei ca fiind destinate numai să-i îngrozească pe oameni, determinându-i să asculte, dar nu ca să fie împlinite literal. Astfel, păcătosul poate trăi în plăceri egoiste, disprețuind cererile lui Dumnezeu, și cu toate acestea așteaptă să fie în cele din urmă primit în harul Său. O astfel de învățătură care se încrede în mila lui Dumnezeu, dar care nesocotește dreptatea Sa, este plăcută inimii firești și îi încurajează pe cei nelegiuiți în nelegiuirea lor.[24]

Pentru a întări legătura dintre sufletul nemuritor și efectul acestei idei asupra doctrinei despre păcat, Ellen White a citat o parte dintr-o predică a unui pastor universalist, care oficia la serviciile funerare ale unui tânăr nereligios. În acea predică pastorul a citat din 2 Samuel 13:39, unde se afirmă că David „a fost mângâiat cu privire la Amnon, văzându-l mort.”[25]

 «Și de ce așa? Pentru că, prin ochiul profeției, el [David] putea privi înainte la un viitor glorios, să vadă că fiul lui, scăpat de toate ispitele, eliberat de robie și curățit de stricăciunea păcatului, după ce a fost făcut îndeajuns de sfânt și luminat, a fost primit în adunarea spiritelor înălțate în bucurie. Singura lui mângâiere a fost aceea că, fiind mutat din această stare de păcat și de suferință, iubitul lui fiu se dusese acolo unde adierile plăcute ale Duhului Sfânt aveau să se reverse peste sufletul lui întunecat, acolo unde aveau să fie descoperite minții lui înțelepciunea cerului și adierile dulci ale iubirii nemuritoare și în felul acesta era pregătit cu o fire sfințită să se bucure de odihnă și de societatea moștenirii cerești.

            În aceste gânduri, am dori să se înțeleagă că noi credem că mântuirea în ceruri nu depinde de nimic din ceea ce facem în această viață; nici de o schimbare actuală a inimii, nici de credința de acum sau o mărturisire a religiei.»

            [] El [pretinsul slujitor al lui Hristos] declară că cei mai mari păcătoși — criminalul, hoțul și adulterul — după moarte vor fi pregătiți să intre în strălucirea veșnică.[26]

Doctrina nebiblică a păcatului originar este legată în mod indisolubil de decăderea completă a omului în această predică. Predica afirma că nu este posibil să fii liber de corupția păcatului înainte de moarte, cum de altfel nu este posibil nici a trăi o viață sfântă. Doar moartea sau cea de-a doua venire sunt acelea care fac lucrurile acestea posibile. Concepţiile despre nemurirea sufletului, păcatul originar şi decăderea completă a omului conduc direct la concluzia că păcatul nu are nimic de a face cu alegerea. În plus, să observăm legătura dintre nemurirea sufletului, evenimentele ultimelor zile și doctrina despre păcat în următoarele afirmații:

Atunci când sunt determinați să creadă că cei morți vin în adevăr să comunice cu ei, Satana îi face să apară pe aceia care au intrat în mormânt nepregătiți. Ei pretind că sunt fericiți în cer și că ocupă o poziție înaltă și în felul acesta este răspândită rătăcirea că nu se face nici o deosebire între cei drepți și cei păcătoși. [] Legea lui Dumnezeu este dată la o parte, Duhul harului este disprețuit, sângele legământului — socotit ca un lucru nesfânt. Duhurile rele nu recunosc dumnezeirea Domnului Hristos și Îl pun chiar pe Creator pe aceeași treaptă cu ele. În felul acesta, sub o înfățișare nouă, marele răzvrătit își continuă lupta împotriva lui Dumnezeu, începută în ceruri și continuată timp de aproape șase mii de ani pe pământ.[27]

El îi ispitește pe oameni să abuzeze în ceea ce este îngăduit, făcându-i ca prin necumpătare să slăbească puterile fizice, mintale și morale. El a distrus și distruge mii de oameni prin îngăduirea patimilor, brutalizând în felul acesta toată firea omului. Și pentru a-și completa lucrarea, declară prin mijlocirea spiritelor că „o cunoaștere adevărată îl așează pe om mai presus de orice lege”, că „tot ce există este bun”, că „Dumnezeu nu condamnă” și că „toate păcatele săvârșite sunt nevinovate”. Când oamenii sunt aduși astfel să creadă că dorința este legea cea mai înaltă, că libertatea este îngăduință și că omul este răspunzător numai față de sine, cine se mai miră că stricăciunea și depravarea mișună în toate părțile? Mulțimile primesc însetate învățăturile care le lasă libertatea să asculte de îndemnurile inimii firești. Frâiele stăpânirii de sine sunt lăsate pe seama poftei, puterile minții și ale sufletului sunt supuse pornirilor animalice, iar Satana aruncă bucuros în plasa lui mii de oameni dintre aceia care pretind că sunt urmași ai lui Hristos.[28]

Astfel, cauza primară care conduce la ideea că păcatul nu are de-a face cu alegerea se află în doctrina nemuririi sufletului și aceea a decretelor divine, doctrine care izvorăsc din paradigma filozofică grecească. Consecințele pentru cristologie și chestiunile ce țin de stilul de viață care decurg de aici sunt enorme.

De două ori s-a referit Ellen White la papalitate ca un sistem. Într-o ocazie ea l-a descris ca fiind un „sistem uriaș de religie falsă.”[29] Într-o altă ocazie l-a numit drept un „sistem gigantic de amăgire.”[30] În studiul științelor naturale, Kuhn a observat că paradigmele sunt incompatibile. Aceasta înseamnă că informația poate fi interpretată doar fie printr-un sistem, fie prin celălalt, dar niciodată printr-un amestec al celor două. Până în acest punct am analizat doar paradigma filozofică grecească, însă Ellen White s-a referit de asemenea la o altă paradigmă prin prisma căreia putem vedea doctrina păcatului.

Sanctuarul / Paradigma Marii lupte

Subiectul sanctuarului a fost cheia care a descuiat taina înțelegerii dezamăgirii din anul 1844. El a deschis vederii un sistem complet al adevărului, legat și armonios, arătând că mâna lui Dumnezeu dirijase marea mișcare adventă, și a descoperit totodată și datoria prezentă, poziția și lucrarea poporului Său.[31]

Într-un alt pasaj ea face referire la sanctuarul din cer ca fiind chiar centrul lucrării lui Hristos în folosul oamenilor:

Toți aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect trebuie să dea mărturie despre adevărurile mari pe care Dumnezeu le-a încredințat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăiește pe pământ. El deschide privirii Planul de Mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii și descoperindu-ne sfârșitul plin de biruință, în lupta dintre neprihănire și păcat. Este de o importanță copleșitoare ca toți să cerceteze cu grijă aceste subiecte și să fie în stare să dea un răspuns oricui le cere socoteală de nădejdea care este în ei.[32]

Dacă însuși Planul de Mântuire trebuie interpretat în contextul doctrinei sanctuarului atunci, în virtutea logicii consecvente, doctrina despre păcat trebuie de asemenea înțeleasă în contextul aceleiași paradigme. Un studiu al paragrafului care urmează are implicații la doctrina despre păcat.

Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Domnul Hristos va mijloci în Sanctuarul de sus va trebui să stea în fața unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curățite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu și prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa capitolul 14.[33]

Acest pasaj se află într-o contradicţie clară cu câteva domenii deja discutate în contextul paradigmei filozofice greceşti. Acesta menționează ideea curățirii de păcat și a îndepărtării păcatului. În paradigma anterioară, vinovăţia şi condamnarea decurg din simplul fapt de a avea un trup păcătos (n. tr.: carne păcătoasă sau, în traducerea Cornilescu, fire pământească), care conţine înclinaţii. Acestea au fost dobândite prin moștenire și nu sunt eliminate la convertire. A deveni curățit de păcat și a îndepărta păcatul nu este același lucru cu eliminarea trupului păcătos. Firea păcătoasă pe care am primit-o ca moștenire va fi eradicată doar la a doua venire. Așadar paragraful de mai sus nu are cum să facă referire la aceasta. Trebuie prin urmare ca acesta să se refere la păcat ca fiind călcare de lege, deoarece este posibil a fi biruitor asupra gândurilor, cuvintelor și faptelor.

Dacă păcatul trebuie să fie abandonat, prin „harul lui Dumnezeu şi efortul lor stăruitor”, atunci oamenii trebuie să aibă atât libertatea de a păcătui, cât şi de a nu păcătui. Ceea ce înseamnă că paradigma biblică nu susţine ideea decăderii totale şi a robiei voinţei.

Aceia care Îl urmează pe Isus prin credință în marea lucrare de ispășire sunt cei care primesc binefacerile mijlocirii Sale în favoarea lor, în timp ce aceia care leapădă lumina care scoate în evidență această lucrare de slujire nu sunt ajutați prin ea.[34]

O mântuire care putea fi cumpărată cu bani era mai ușor de câștigat decât aceea care cerea pocăință, credință și luptă stăruitoare pentru a birui păcatul.[35]

Aceste declaraţii sunt în dezacord cu doctrina decretelor divine și a decăderii totale menționate în paradigma anterioară. În schimb ele se armonizează în mod perfect cu ideea de păcat ca și călcare a Legii. „[Satana] își va atinge ținta numai atunci când oamenii se vor supune de bunăvoie ispitirilor sale.”[36] Această definiţie a ispitei şi a păcatului poate avea o logică numai în lumina temei marii lupte, în care oamenii au o libertate deplină.

Declaraţia următoare, care este formulată în cadrul paradigmei sanctuarului și a marii lupte, are mari implicaţii cu privire la păcat, ispită, biruinţă şi cristologie:

Acum, când Marele nostru Preot face ispășire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârșiți în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să Se supună puterii ispitei. Satana găsește în inimile omenești un loc unde-și poate câștiga un punct de sprijin; o dorință păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui își manifestă puterea. Dar Hristos a declarat despre sine: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinței. El păzise poruncile Tatălui Său și în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiți aceia care vor sta în timpul strâmtorării.

În viața aceasta, trebuie să îndepărtăm păcatul de la noi prin credința în sângele ispășitor al lui Hristos. [] Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe care am fi ales-o noi și care ni se pare mai ușoară și mai plăcută, ci adevăratele ținte ale vieții. Ne rămâne nouă să colaborăm cu mijloacele pe care le folosește cerul în lucrarea de a aduce caracterele noastre în asemănare cu Modelul divin. Nimeni nu poate neglija sau amâna această lucrare decât cu periclitarea cea mai înfricoșată a sufletului.[37]

Următoarele puncte din acest pasaj indică faptul că definiţia păcatului, ca fiind călcarea Legii, este singura definiţie corespunzătoare:

  1. „Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să Se supună puterii ispitei.”
  2. „Satana găsește în inimile omenești un loc unde-și poate câștiga un punct de sprijin; o dorință păcătoasă este nutrită.”
  3. „În viața aceasta, trebuie să îndepărtăm păcatul de la noi.”
  4. „Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe care am fi ales-o noi.”
  5. „Ne rămâne nouă să colaborăm.”

În paragraful următor, Ellen White declară că întinarea şi contaminarea au loc numai când un om este liber să nu păcătuiască:

Satana L-a atacat pe Hristos cu ispitele cele mai amăgitoare și mai cumplite, dar a fost respins de fiecare dată. Acele lupte au fost duse în favoarea noastră; biruințele acelea fac pentru noi biruința posibilă. Hristos va da putere tuturor acelora care-L caută. Nici un om nu poate fi biruit de Satana fără consimțământul lui. Ispititorul nu are putere să stăpânească voința sau să constrângă sufletul ca să păcătuiască. El poate întrista, dar nu poate contamina. El poate provoca agonie, dar nu poate mânji. Faptul că Hristos a biruit ar trebui să le inspire urmașilor Lui curaj de a lupta bărbătește în lupta împotriva păcatului și a lui Satana.[38]

Iar în paragraful care urmează vedem că este călcarea cu bună-știință a Legii lui Dumnezeu aceea care desparte sufletul de Dumnezeu:

Să nu se amăgească nimeni cu credința că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerințele lui Dumnezeu. Săvârșirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului și des-parte sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este călcarea Legii.” Și „oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3:6). Deși Ioan, în epistolele sale, zăbovește atât de mult asupra dragostei, nu ezită totuși să descopere adevăratul caracter al acelei clase de oameni care pretind că sunt sfințiți, în timp ce trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. [39]

Odată ce tema sanctuarului/marii lupte este înţeleasă ca fiind paradigma, singura definiţie corespunzătoare a păcatului este aceea că păcatul este călcarea Legii. Mai mult, ființele omenești sunt agenți morali liberi, răspunzători pentru felul cum se raportează la Legea lui Dumnezeu. Abandonarea păcatului nu se referă la firea pământească, ci la faptele firii. Moştenirea unei naturi păcătoase de la Adam nu contaminează caracterul nostru, nici nu ne face să fim vinovaţi; ci călcarea Legii face acest lucru. De asemenea, moştenirea unei firi păcătoase nu distruge capacitatea unui om de a alege să fie liber de păcat. Fără harul lui Dumnezeu, omul nu are puterea să asculte, dar aceasta nu trebuie confundat cu incapacitatea de a alege, deoarece atunci când omul alege să asculte, harul și puterea lui Dumnezeu acced în viața lui.

Concluzie

Munca unui teolog consistă în a judeca de la paradigmă la informații. Având aceasta în vedere, insistenţa lui Ellen White asupra faptului că „singura noastră definiţie a păcatului” este „călcarea Legii” este în realitate o declaraţie teologică pentru următoarele motive: 1) ea a respins paradigma filozofiei greceşti care a produs concepţiile nemuririi naturale, a decăderii totale şi doctrina decretelor divine, care consideră păcatul ca fiind separat total de alegere, iar 2) când Ellen White s-a referit la abandonarea păcatului prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu prin efort stăruitor, care include credință și pocăință, declaraţiile ei presupun că oamenii au o adevărată libertate de a alege cui vor să-i slujească fără constrângere, manipulare, sau forță. Mai mult, aceste declarații sunt plasate în cadrul paradigmei sanctuarului / marii lupte.

Marea diferență dintre cei care sunt mântuiți și cei pierduți presupune 1) corecta interpretare a harului lui Dumnezeu, 2) adevărata libertate de alegere, fără forță sau constrângere, iar 3) judecata are logică numai dacă păcatul este definit ca fiind călcarea Legii. Faptul că cineva are trupul păcătos nu are nimic de-a face cu faptul că acesta este salvat sau pierdut. La sfârșitul celor 1000 de ani, aceia care au avut odată trupul păcătos sunt în interiorul zidurilor Noului Ierusalim, în timp ce aceia care încă se războiesc împotriva lui Dumnezeu sunt afară. De ce unii sunt înăuntru iar alții sunt afară? Pot fi luate în calcul doar două opțiuni: 1) fie aceea în care doctrina despre păcat este interpretată pe baza decretelor divine prin filozofia greacă, 2) fie aceea în care doctrina despre păcat este interpretată prin paradigma sanctuarului / marii lupte ca și călcare a legii.

Nu este într-o măsură mai mare cu putință să combinăm cele două paradigme, decât este posibil să folosim în acelaşi timp pământul şi soarele ca modele pentru a explica mişcarea planetară. O persoană va trebui să aleagă dintre cele două o paradigmă cu care să lucreze, întocmai cum trebuie să aleagă definiţia corectă a păcatului. Atunci când Lavoisier a pus la îndoială paradigma predominantă, el a descoperit că avea de a face cu oxigenul. Acea descoperire a dus la o revoluție în chimie.[40] Dacă îngăduim ca păcatul să fie văzut în cadrul paradigmei corecte, atunci poate că o revoluție teologică ar putea conduce la acel fel de evlavie practică despre care Ellen White ne-a împărtășit.

 ____________________

[1] Ellen G. White, The Great Controversy (Nampa, ID: Pacific Press, 1911), 493.

[2] Eric Claude Webster, Crosscurrents in Adventist Christology (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 1992), 65.

[3] Thomas S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, ediția a 3-a (Chicago: University of Chicago Press, 1996).

[4] Ibid., 53.

[5] Ibid.

[6] Ibid., 56.

[7] Ibid.

[8] Ibid.

[9] Ibid., 6, 72.

[10] Ibid., 68, 69.

[11]Leonard Brand, Faith, Reason, and Earth History (Berrein Springs, MI: Andrews University Press 1997), 52.

[12] Roger E. Olson, The Story of Christian Theology: Twenty Centuries of Tradition and Reform (Downers Grove, IL: IVP Academic, 1999), 54-57.

[13] Ibid., 261.

[14] Ibid., 264.

[15] Ibid., 255, 256.

[16] Ibid., 274.

[17] Ibid., 272.

[18] Ibid., 273.

[19] White, 569 (sublinieri adăugate).

[20] Ibid., 58 (sublinieri adăugate).

[21] Ibid., 261 (sublinieri adăugate).

[22] Olson, 274.

[23] White, 492 (sublinieri adăugate).

[24] Ibid., 537.

[25] Ibid.

[26] Ibid., 538 (sublinieri adăugate).

[27] Ibid., 552, 553 (sublinieri adăugate).

[28] Ibid., 555, 556 (sublinieri adăugate).

[29] Ibid., 50.

[30] Ibid., 570.

[31] Ibid., 423.

[32] Ibid., 488, 489.

[33] Ibid., 425.

[34] Ibid., 430 (sublinieri adăugate).

[35] Ibid., 128.

[36] Ibid., 560 (sublinieri adăugate).

[37] Ibid., 623 (sublinieri adăugate).

[38] Ibid., 510 (sublinieri adăugate).

[39] Ibid., 472 (sublinieri adăugate).

[40] Kuhn, 56.


Related Articles

Marea descoperire a lui Helwig – Vicarius Filii Dei 2

În anul 1600 a fost publicată în nordul Germaniei o carte provocatoare pentru acele vremuri: Asupra întrebării dacă există un

Ce este ispășirea finală?

Imaginea de mai sus este o poză dintr-un studiu inclus în studiile școlii de Sabat, trimestrul I, 2018. Este vorba

Teoria distrugătoare de suflet a romanismului

O altă clasă de cărți despre care Ellen White spunea că este mai stricătoare ca lepra, mai omorâtoare ca plăgile