Ceea ce a ajuns să fie cunoscută drept „teologia ultimei generaţii” a îmbinat autoritatea spirituală de gen, probleme de sexualitate, originea vieţii, doctrina inspiraţiei şi alte controverse actuale, devenind un punct central în cererea adresată Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea de a-şi formula mesajul şi misiunea faţă de ea însăşi şi faţă de lume.
Urmează acum prima parte dintr-o serie de articole care vor încerca să explice din scrierile inspirate ce este teologia ultimei generaţii, cum reflectă ea poziţia Bibliei şi a scrierilor lui Ellen G. White (cele din urmă fiind des numite Spiritul Profeţiei), punctul în care dovezile se opresc şi pornesc erorile în percepția pe care o au unii cu privire la acest concept teologic şi cum afirmaţiile inspirate, care par să indice la suprafaţă o direcţie contrară, se află, de fapt, în deplină armonie cu multe alte afirmaţii inspirate care formează baza acestui ansamblu de puncte doctrinare.
Începem această serie cu o explicaţie a ceea ce eu numesc primele principii, acoperind în principal fundamentul autorităţii noastre în abordarea acestei probleme religioase (sau a altora) şi o scurtă trecere în revistă a istoriei teologiei ultimei generaţii în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.
Înainte de a analiza susţinerile teologiei ultimei generaţii, trebuie să stabilim cine şi ce este autoritatea noastră. Nicio controversă religioasă nu aduce vreun beneficiu bisericii sau indivizilor dacă nu există mijloacele de a soluţiona controversa. Atunci când adventiştii de ziua a şaptea ţin studii biblice cu alţi creştini, ei nu ignoră acele versete care la prima vedere par să contrazică poziţia pe care o avem ca biserică. Mai degrabă, arătăm cum acele versete se potrivesc, nu doar în contextul lor imediat, ci şi cu viziunea generală a Bibliei asupra acelui subiect. De aici şi valoarea unor cărţi ca Answers to Objections [Răspunsuri la obiecţii][1] de Francis D. Nichol şi Să studiem împreună[2] de Mark Finley.
Când cei aflaţi în controverse legate de Biblie încearcă să-şi argumenteze poziţia ignorând dovezile aduse de cei care gândesc diferit, ei doar pun gaz pe flacăra controversei şi sporesc neînţelegerile dintre creştini. Dezbaterea de acum din adventism, cu privire la ultima generaţie, nu face excepţie. Singura speranţă de a aduce unitatea în biserică în faţa acestor probleme este demonstrarea felului în care toate dovezile inspirate folosite de ambele părţi pot fi potrivite împreună. Articolele care vor urma vor căuta să găsească armonia dintre variatele afirmaţii inspirate, citate de cele două perspective principale existente în denominaţiune cu privire la ceea ce este numită teologia ultimei generaţii. Ca în cazul evanghelizării, deciziile de partea poziţiei corecte sunt imposibile – sau cel puţin foarte improbabile – dacă această armonie nu este dovedită.
Mai mult, nicăieri în Scriptură planul lui Dumnezeu pentru comunitatea credinței nu include pluralism nestructurat al gândirii şi practicii, în care teologii discordante, stiluri de viaţă şi viziuni asupra vieţii coexistă într-o stare de permanentă agitaţie. Intelectualismul modern şi post-modernismul poate că preţuiesc o asemenea ambiguitate, dar Biblia nu. Conceptul unui iad de evitat şi a unui cer de câştigat, al unui adevăr transcendental prin care orice crez şi stil de viaţă trebuie măsurat (Isaia 8:20; Ioan 8:31; Faptele apostolilor 17:11; Galateni 1:8), al unei căi largi care duce la pierzare veşnică şi al unei căi înguste care duce la viaţă veşnică (Matei 7:13-14) rezumă viziunea Bibliei asupra realităţii.
În plus, Biblia se prezintă ca un document unificator, care se interpretează pe sine. Scriindu-i lui Timotei, apostolul Pavel afirmă:
„Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te facă înţelept în ce priveşte mântuirea prin credinţa care este în Hristos Isus. Toată Scriptura este dată prin inspiraţia lui Dumnezeu şi este de folos pentru învăţătură, mustrare, îndreptare şi instruire în neprihănire.” (2 Timotei 3:15-16, KJV)
Când citim versetele acestea, ne foloseşte să ne amintim că singurele Scripturi din care a învăţat Timotei din copilărie erau cele ale Vechiului Testament. Este foarte probabil ca nicio scriere a Noului Testament să nu fi existat în timpul anilor de formare a lui Timotei. La fel ca pentru bereenii aleşi (Faptele apostolilor 17:11), Vechiul Testament era singurul mijloc disponibil pentru creştinii timpurii de a testa susţinerile doctrinale ale apostolilor, inclusiv – aşa cum 2 Timotei 3:15 afirmă – doctrina salvării prin credinţa în Hristos care (printre alte subiecte) se află în centrul dezbaterii cu privire la teologia ultimei generaţii. Această serie va combate crezul că neprihănirea biblică prin credinţă este o noutate adusă de Noul Testament.
Apostolul Petru scrie că „nicio prorocie din Scriptură nu se interpretează singură. Căci nicio prorocie din vechime n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit aşa cum au fost mânaţi de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1: 20-21, KJV).
În altă parte citim că ceea ce Duhul inspiră trebuie înţeles prin comparare cu sine – „comparând lucrurile spirituale cu cele spirituale. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate spiritual.” (1 Corinteni 2:13-14, KJV; a se vedea şi Isaia 28:9-10).
Ellen White evocă şi dezvoltă această calitate a Bibliei de a se interpreta pe sine:
„Biblia este propriul ei interpret. Un pasaj se va dovedi a fi cheia care va dezlega alte pasaje şi în acest fel lumina se va revărsa peste înţelesul ascuns al cuvântului. Comparând diferite texte care tratează acelaşi subiect, observând semnificaţia din fiecare perspectivă, adevăratul înţeles al Scripturilor devine evident. Mulţi cred că trebuie să consulte comentariile Scripturilor pentru a pricepe înţelesul Cuvântului lui Dumnezeu, iar noi nu vom lua poziţia conform căreia comentariile nu ar trebui studiate; dar va fi nevoie de mult discernământ pentru a descoperi adevărul lui Dumnezeu sub mulţimea de cuvinte ale oamenilor.”[3]
„Biblia este propriul ei interpret. Pasajele biblice trebuie comparate între ele. Elevul trebuie să învețe să privească Cuvântul ca un tot și să vadă legătura dintre părțile lui. El trebuie să aibă o cunoaștere a marii teme centrale – planul original al lui Dumnezeu pentru lume, nașterea marii lupte și lucrarea de răscumpărare. El trebuie să înțeleagă natura celor două principii care se luptă pentru supremație și să învețe cum să distingă urmele lor prin mersul istoriei și al profeției.”[4]
„Scriptura este propriul ei interpret. Cu neasemuită simplitate un pasaj se leagă de adevărul unui alt pasaj, până când Biblia se îmbină într-un întreg armonios. Lumina străluceşte dintr-un text pentru a ilumina un pasaj al Cuvântului care până atunci părea că va rămâne nelămurit.”[5]
„Scriptura este cheia care descuie Scriptura.”[6]
„Lăsaţi ca Biblia să-şi explice propriile afirmaţii. Acceptaţi adevărul aşa cum îl citiţi, fără să învârtiţi cuvintele astfel încât să se potrivească cu ideile omeneşti.”[7]
„Dumnezeu cere mult mai mult de la urmașii Săi decât își pot da seama mulți. Dacă nu vrem să ne construim speranțele pentru cer pe o temelie falsă, atunci trebuie să acceptăm Biblia așa cum este ea și să credem că Domnul împlinește ceea ce spune. El nu cere ceva de la noi fără să ne dea harul sau puterea de a îndeplini.”[8]
„Atunci când cei care pretind că au credinţă în adevărul prezent îşi vor recapăta bunul simţ, când vor accepta Cuvântul viului Dumnezeu aşa cum îl citesc şi nu vor mai încerca să denatureze Scripturile, ei îşi vor construi casele pe Stânca veacurilor, pe însuşi Hristos Isus.”[9]
Conform lui Ellen White, propriile ei scrieri trebuie înţelese în acelaşi fel, ca explicându-se pe sine:
„Mărturiile însele vor fi cheia care va explica soliile prezentate, așa cum Scriptura este explicată de Scriptură.”[10]
La fel de important este pentru noi să înţelegem că limbajul inspirat este uneori flexibil şi nu înseamnă întotdeauna acelaşi lucru în fiecare context. În cuvintele lui Ellen White, vorbind despre cuvintele inspirate:
„Același cuvânt are semnificații diferite și nu există câte un singur cuvânt pentru fiecare idee distinctă.”[11]
Contextul imediat al unui cuvânt, împreună cu sensul inspirat, ne permit să deosebim semnificaţiile diferite descrise aici. Pe măsură ce vom înainta în seria noastră, vom vedea aplicaţia acestui principiu atunci când ne referim la folosirea cuvântului „ispăşire” de către Ellen White, deoarece în scrierile ei termenul semnifică oricare din fazele biblice, diferite, ale acestui proces, pe care studiul nostru îl va discuta.
Dacă Ellen White îşi prezintă scrierile drept „o lumină mai mică pentru a-i conduce pe oameni la o lumină mai mare”[12], aceasta nu este deoarece scrierile ei au un rol mai puţin demn de încredere sau pot avea un drept redus de pretenție asupra conştiinţei. Ci aceasta are loc deoarece Biblia este baza şi sursa a tot ceea ce este învaţă scrierile ei. În cuvintele lui Ellen White:
„Nici un adevăr în plus nu este adus, dar Dumnezeu, prin mărturii, a simplificat marile adevăruri date deja.”[13]
Dumnezeu nu are profeţi de mai mică importanţă. În Scriptură nu poate fi găsită nicio distincţie între autoritatea profeţilor ale căror scrieri au fost ulterior canonizate şi autoritatea profeţilor ale căror scrieri nu au fost canonizate. (Ne poate fi de ajutor să ne amintim că anumiţi profeţi non-canonici au dat mesaje scrise şi orale poporului lui Dumnezeu, la fel cum au făcut şi profeţii canonici – 1 Cronici 29:29; 2 Cronici 9:29; 12:15; 13:22.) Un profet nu are autoritate pentru că el sau ea este mai înainte canonizat. Mai degrabă, un profet este canonizat pentru că el sau ea are mai înainte autoritate.
În raportul biblic nu regăsim nicio dovadă că profeţi ca Debora, Natan, Ilie sau Ioan Botezătorul au avut o autoritate redusă în ce priveşte crezurile, închinarea, stilul de viaţă sau obligaţiile spirituale asupra comunităţii credinței faţă de autoritatea unor autori ca Moise, Isaia, Ieremia şi apostolul Pavel. Deseori, această realitate nu este luată des în seamă în multe discuţii din adventismul contemportan cu privire la funcţia de autoritate al lui Ellen White.
Unii dintre adventiştii contemporani ar vrea să credem că „Ellen White a dezaprobat folosirea scrierilor ei pentru a soluţiona problemele teologice”[14]. Într-adevăr, au fost vremuri în care ea a dezaprobat folosirea scrierilor ei în acest fel – ca în controversa cu privire la „necurmata” din cartea Daniel, unde ea a afirmat că „nu am primit nicio îndrumare în legătură cu punctul aflat în discuție”[15]. Evident, fără o astfel de îndrumare, ea nu a avut mai multă autoritate decât oricine altcineva din biserică. Dar astfel de negări categorice, cum este cea de mai sus cu privire la autoritatea doctrinară a lui Ellen White, se află în contrast clar cu afirmarea propriului rol în corectarea doctrinei, regăsită în declaraţii precum:
„În acel Cuvânt (Biblia) a făgăduit Dumnezeu să dea viziuni în «zilele de pe urmă»; nu pentru o nouă regulă a credinței, ci pentru mângâierea poporului Său și pentru a-i îndrepta pe cei care se rătăcesc de la adevărul Bibliei.”[16]
„Domnul mi-a dat multă lumină, pe care aş vrea ca oamenii să o aibă; pentru că în ea se găseşte îndrumarea pe care Domnul mi-a dat-o pentru poporul Său. Este lumina pe care ei trebuie să o aibă, rând cu rând, învățătură după învățătură, puțin aici și puțin dincolo. Această lumină trebuie să vină acum peste popor, pentru că a fost dată ca să corecteze erori amăgitoare şi să arate precis adevărul.”[17]
„Nici un adevăr în plus nu este adus, dar Dumnezeu, prin Mărturii, a simplificat marile adevăruri date deja.”[18]
„Cât de mulți au citit cu atenție Patriarhi și profeți, Tragedia veacurilor și Hristos lumina lumii? Aș dori ca toți să înțeleagă că încrederea mea în lumina pe care a dat-o Dumnezeu rămâne tare, pentru că eu știu că puterea Duhului Sfânt a înălțat acest adevăr și l-a făcut nobil, spunând: «Iată calea, mergeți pe ea». În cărțile mele, adevărul este expus și apărat de un «așa zice Domnul». Duhul lui Dumnezeu a săpat aceste adevăruri în mintea și inima mea atât de neșters, așa cum legea a fost săpată cu degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră.”[19]
„Îngerul meu însoțitor mi-a prezentat câteva dintre erorile celor prezenți și, de asemenea, adevărul în contrast cu greșelile lor. Aceste puncte de vedere discordante, despre care ei susțineau că se bazează pe Biblie, erau întemeiate doar pe părerile lor cu privire la Biblie și ei trebuia să renunțe la aceste erori și să se atașeze soliei îngerului al treilea. Întrunirea noastră s-a încheiat cu biruință. Adevărul a obținut victoria.”[20]
„Greșeli serioase în doctrină și practică erau nutrite (…) Dumnezeu mi-a descoperit în viziune aceste greșeli și m-a trimis la acești copii greșiți să le spun.”[21]
„La data aceea, ideile greșite ne asaltau una după alta. Pastorii și cercetătorii Bibliei veneau cu tot felul de învățături noi. Atunci, noi studiam Scripturile cu multă rugăciune, iar Duhul Sfânt ne descoperea adevărul. Puterea lui Dumnezeu venea asupra mea și primeam puterea de a defini cu claritate adevărul și greșeala.”[22]
Cu alte cuvinte, în timp ce profeţii nu sunt atotştiutori, sfatul lor pentru poporul lui Dumnezeu şi lume, cu privire la credinţă şi practică este mereu demn de încredere. Aşa cum am menţionat anterior, Biblia arată clar originea sa divină şi, astfel, fiabilitatea sa (2 Timotei 3:16; 2 Petru 1:20-21). Ellen White afirmă fiabilitatea Scripturii în citate precum:
„Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o descoperire autoritară, infailibilă a voinței [lui Dumnezeu]. Ele sunt măsura caracterului, descoperitorul doctrinelor și dovada experienței.”[23]
Cu privire la propriile scrieri, Ellen White face următoarea declaraţie, pe care nicio persoană neinspirată nu ar avea dreptul să o facă:
„În tot ce am scris, există un lanț drept al adevărului, fără nicio propoziție care să conțină erezii.”[24]
În lumina celor de mai sus, a spune despre orice profet inspirat că perspectiva lui sau a ei este „de valoare ridicată, dar nu infailibilă”[25] este foarte periculos, deoarece astfel de premise îl ridică pe cititorul neinspirat într-o poziţie de superioritate faţă de textul inspirat. Aceasta este cea mai riscantă poziţie pe care o poate lua un creştin. Odată ce Cuvântul inspirat este considerat supus greşelii, puţini ajung să mai tremure în faţa declaraţiilor sale (Ezra 10:3; Isaia 66:2) sau să-şi mai măsoare conduita ori convingerile cu standardul său (Isaia 8:20; Faptele apostolilor 17:11).
Biblia avertizează: „Aşa vorbeşte Domnul: «Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!»” (Ieremia 17:5). De aceea este foarte riscant să ne bazăm analiza oricărui punct de doctrină sau practică pe părerile mentorilor spirituali, pastori sau profesori, oricât de învăţaţi sau evlavioşi ar putea părea.
Ellen White avertizează în acelaşi fel:
„Părerile oamenilor învățați, deducțiile științei, crezurile sau hotărârile consiliilor ecleziastice, atât de numeroase și contradictorii, cum sunt și bisericile pe care ele le reprezintă, glasul majorității – nici una și nici toate acestea laolaltă nu trebuie privite ca dovadă pentru sau împotriva vreunui punct al credinței religioase.”[26]
Un stâlp cheie al moştenirii doctrinale a adventismului de ziua a şaptea este de a nu ne pune încrederea în părerile sau tradiţiile muritorilor failibili, indiferent dacă vechimea le-ar da greutate sau dacă sunt general acceptate. Isus a avertizat împotriva acelora care învaţă ca „învăţături nişte porunci omeneşti” (Matei 15:9). Suntem întotdeauna în siguranţă deplină când ne bazăm doar pe sfatul scris al lui Dumnezeu ca autoritate spirituală (Isaia 8:20; Faptele apostolilor 17:11).
Ellen White arată clar că învăţaţii nu sunt necesari pentru a ne lămuri scrierile inspirate. În cuvintele ei:
„Biblia n-a fost scrisă numai pentru cei învățați; dimpotrivă, ea a fost destinată oamenilor de rând. Marile adevăruri necesare pentru mântuirea noastră ne sunt prezentate tot așa de clar ca și lumina zilei; nimeni deci nu va fi dus în rătăcire și nu va pierde cărarea, cu excepția celor care urmează propria lor judecată în loc să urmeze voința lui Dumnezeu, care este așa de clar descoperită în Cuvântul Său. Nu trebuie să primim învățăturile nici unui om drept învățături ale Sfintelor Scripturi, ci personal trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu.”[27]
„Când erorile apar şi sunt prezentate drept adevărul Bibliei, cei care au o vie legătură cu Hristos nu se vor încrede în ce spune pastorul, ci la fel ca bereeni aleşi, ei vor cerceta Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă ce li se spune este aşa.”[28]
În alte citate, ea scrie despre supremaţia Cuvântului lui Dumnezeu atunci când este comparat cu oricâte alte idei omeneşti:
„O propoziție din Scripturi este de mai mare valoare decât zece mii de idei sau argumente omenești.”[29]
Nu putem trece de subiectul autorităţii fără a menţiona provocarea principală din biserica contemporană – problema teologiei conduse de experienţă. Unii au descris acest fenomen prin expresia „biografia devine teologie”. Mare parte din ce s-a scris în ultimii ani în cercurile adventiste împotriva a ceea ce a devenit cunoscută ca teologia ultimei generaţii dovedeşte influenţa la fel de mare – dacă nu chiar mai mare – a experienţei personale comparată cu studiul obiectiv al Scripturii şi al scrierilor Spiritului Profeţiei[30].
Nici teologia ultimei generaţii, nici vreo altă teologie, obicei de închinare sau alegere de stil de viaţă nu este corectă sau greşită pe baza experienţei cuiva. Lucrurile spirituale trebuie tranşate doar pe baza sfatului scris al lui Dumnezeu (Isaia 8:20; Faptele apostolilor 17:11). Ellen White evocă acest principiu în declaraţii precum:
„Cuvântul Dumnezeului cel viu trebuie să hotărască în orice controversă. Dacă oamenii amestecă inteligenţa lor omenească cu cuvintele adevărului lui Dumnezeu doar ca să dea lovituri iscusite celor aflaţi în controversă cu ei, demonstrează prin aceasta că nu au o reverenţă sacră faţă de Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Ei amestecă umanul cu divinul, lucrurile profane cu cele sacre, micşorând valoarea Cuvântului lui Dumnezeu.”[31]
„Înainte de a primi orice învățătură sau precept, trebuie să cerem un clar «așa zice Domnul» în sprijinul ei.”[32]
În următoarele citate, Ellen White avertizează cu precădere împotriva pericolului de a ne încrede în experienţa personală ca şi ghid în lucrurile spirituale:
„Pot fi prezentate faptele cele mai clare și aduse înaintea minții adevărurile cele mai simple, susținute de Cuvântul lui Dumnezeu, însă urechea și inima vor fi închise, iar argumentul cel mai convingător este: «experiența mea». Unii vor spune: «Domnul m-a binecuvântat în ceea ce cred și fac; de aceea nu pot fi greșit.» Ei se prind de «experiența mea» și resping cele mai înălțătoare și mai sfințitoare adevăruri ale Bibliei pentru ceea ce lor le place să numească experiență.”[33]
„Eva a fost păcălită de șarpe și făcută să creadă că Dumnezeu nu va face ce a spus. Ea a mâncat și, gândind că simte senzația unei vieți noi și mai înalte, a dat din fruct și soțului ei. Șarpele îi spusese că nu va muri și ea nu a simțit nici un efect negativ mâncând din fruct, nimic care ar fi însemna moarte, ci dimpotrivă, o senzație de plăcere, iar ea a socotit că așa simțeau îngerii. Prin experienţa ei, ea s-a ridicat împotriva poruncii clare a lui Iehova și cu toate acestea, Adam și-a îngăduit să fie sedus de ea.”[34]
Ea continuă, în contextual citatului anterior:
„În fața celor mai clare porunci ale lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei îşi urmează propriile înclinații și apoi îndrăznesc să se roage pentru lucrul respectiv, vrând să-L convingă pe Dumnezeu să le îngăduie să meargă contrar voinței Sale clar exprimate. Satana dă târcoale acestor persoane, așa cum a făcut și față de Eva în Eden, și le impresionează. Ei au o anumită idee în minte la care fac referință ca la cea mai minunată experiență pe care le-a dat-o Domnul. Însă experiența autentică este în armonie cu legile naturale și divine, iar experiența falsă se ridică împotriva legilor naturii și preceptelor lui Iehova.”[35]
Într-un alt citat ea dă următorul avertizment serios:
„Nimeni să nu aibă impresia că intervenții speciale sau manifestații miraculoase trebuie să constituie dovada că lucrarea lor sau ideile pe care le susțin sunt adevărate. Când îi vom auzi pe unii vorbind cu ușurință despre Cuvântul lui Dumnezeu și-i vom vedea că pun impresiile, sentimentele și faptele lor mai presus de măsura dumnezeiască, putem fi siguri că unii ca aceștia nu au nici o lumină în ei înșiși.”[36]
Cea mai mare problemă în a ne încrede în mărturiile experienţei ca şi ghid pentru adevărul doctrinal este că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu cunoaşte inima (1 Împăraţi 8:39). Când cineva pretinde că o anumită teologie nu a „funcţionat” pentru sine, doar Dumnezeu ştie câtă înţelegere greşită, cât bagaj al experienţei sau câte păcate iubite au influenţat rezultatul. (Iuda şi tânărul bogat cu siguranţă ar fi spus că teologia lui Isus nu a „funcţionat” pentru ei.) Suntem cu adevărat înţelepţi când ne măsurăm experienţa (a noastră sau a altora) prin Cuvântul lui Dumnezeu, în loc să măsurăm Cuvântul lui Dumnezeu prin experinţă.
Aşadar ce este de fapt teologia ultimei generaţii?
Mulţi apărători ai acestei construcţii teologice, ca şi autorul prezent, ar rezuma această învăţătură astfel:
Seria de articole care va urma va trece prin fiecare dintre punctele de mai sus, va aduce câteva pasaje biblice şi citate ale lui Ellen White folosite de criticii teologiei ultimei generaţii ca mijloace de probă şi va arăta cum afirmaţiile de mai sus se armonizează cu poziţia Bibliei/spiritului profeţiei legat de aceste subiecte.
Contrar cu ceea ce unii au susţinut[37], construcţia numită acum teologia ultimei generaţii – reprezentată de crezurile enumerate mai sus – nu este la origine invenţia lui A. T. Jones, E. J. Waggoner şi M. L. Andreasen. Pe cât de importantă a fost contribuţia celor trei bărbaţi în privinţa dezvoltării şi exprimării acestei teologi în istoria adventistă, lor nu li se poate atribui meritul – sau reproşul, în funcţie de punctul de vedere abordat – principal pentru prezenţa şi evidenţierea acestor învăţături în teologia adventistă de ziua a şaptea.
Video înrudit: Lupta giganților (Moștenirea luminii 1)
În realitate, ceea ce în timpurile actuale a devenit cunoscută ca teologia ultimei generaţii este o temă adânc înrădăcinată în AND-ul doctrinal şi spiritual al adventismului de ziua a şaptea, încă de la începuturile sale. Luminătorii adventişti timpurii, ca Joseph Bates[38], James White[39], Stephen Haskell[40], D. T. Bordeau[41] şi W. W. Prescott[42] au prezentat aspecte-cheie ale acestei teologii în predicile şi scrierile lor. Multe dintre ele au fost confirmate de răposatul Herbert Douglass în cartea sa, De ce aşteaptă Isus?[43]. O listă şi mai lungă a persoanelor notabile adventiste care au susţinut această teologie este înregistrată de Douglass în cartea lui de mai târziu La răscruce de drumuri[44].
În anii de mai târziu, gânditori proeminenţi adventişti ca W. H. Branson[45], care a slujit ca preşedinte al Conferinţei Generale între 1950-1954, Herbert E. Douglass[46], C. Mervyn Maxwell[47], Dennis E. Priebe[48], and J. R. Zurcher[49] au făcut din aceste învăţături punctul central al învăţăturilor lor. Cartea lui Zucher din 1999, Atins de slăbiciunile noastre[50], ca şi cea a lui Ralph Larson, Cuvântul a fost făcut carne[51], au dovedit răspândirea – de-a lungul unui secol de istorie adventistă – poziţiei despre natura umană a lui Hristos de după cădere, un aspect-cheie pentru teologia ultimei generaţii.
Fostul preşedinte al Conferinţei Generale, Robert H. Pierson, care a slujit în acea funcţie între 1966-1978, a fost, de asemenea, un înfocat apărător al acestei poziţii, scriind la un moment dat:
„Poporul lui Dumnezeu din ultima generaţie va descoperi lumii caracterul lui Isus. Ei vor birui aşa cum El a biruit. Ei vor fi victorioşi, reprezentanţi vii ai Stăpânului. Puterea care face această viaţă posibilă, prin care acest caracter poate fi atins, vine de la Isus. Doar prin neprihănirea Sa atribuită şi împărtăşită putem triumfa.”[52]
Mai recent, pastorul Ted N. C. Wilson, care în prezent slujeşte ca preşedinte al Conferinţei Generale, a fost întrebat la o întâlnire a Societăţii Teologice Adventiste: „Ce credeţi despre Teologia Ultimei Generaţii?”[53]. Formulându-şi răspunsul astfel încât să evite ca acest termen să fie definit de alţii, precum şi evitând orice noţiune de perfecţiune atinsă prin puterea personală[54], Wilson a replicat cu o claritate de neinterpretat:
„Bazându-ne complet pe Hristos şi neprihănirea Sa, trebuie să credem că Hristos ne va da biruinţă asupra păcatului prin puterea Sa şi nu prin propria noastră putere (Filipeni 4:13; Romani 12:1, 2). Altfel, creştinismul ar fi lipsit de putere. Filipeni 2:5 KJV ne spune: «Să aveţi în voi gândirea aceasta, care era şi în Hristos Isus». (…) Când ne consacrăm lui Hristos şi Îi permitem să lucreze în noi rămânerea aproape de El şi Cuvântul Său, putem trăi frumosul citat din Parabolele Domnului Hristos: «Domnul Hristos așteaptă cu mult dor să Se manifeste în Biserica Sa. Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârșit reprodus în poporul Său, atunci El va veni pentru a-i pretinde ca fiind ai Săi.» (p. 69)”[55]
În lumina celor de mai sus, nu este suprinzător că după ce a analizat peste un secol de literatură adventistă, profesorul Geoffrey Paxton a fost constrâns să scrie în cartea sa din 1977, The Shaking of Adventism:
„Doctrina desăvârșirii generaţiei finale se află aproape de inima teologiei adventiste.”[56]
Doi istorici mai recenţi – unul fost advenstist, celălalt dintr-o familie adventistă, dar care nu a fost botezat – au aceeaşi părere asupra acestui subiect:
„Dacă Hristos a avut un avantaj incorect, cum S-ar putea aştepta ca oamenii să urmeze exemplul Său de a trăi o viaţă desăvârşită? Problema a devenit şi mai serioasă de când desăvârșirea a fost sugerată de Ellen White ca scop al poporului advent: «În timp ce marele nostru preot face ispăşirea pentru noi, ar trebui să căutăm să devenim desăvârşiţi.» Chemarea ei la desăvârşire a fost insistentă: «Isus nu ne schimbă caracterul a venirea Sa. Lucrarea de trasnformare trebuie să aibă loc acum.» (…) Înainte de [Edward] Heppenstall, niciun scriitor adventist important nu a respins posibilitatea desăvârşirii. Ellen White a fost neechivocă: «La fel cum Fiul omului a fost desăvârşit în viaţa Sa, la fel urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în vieţile lor.»”[57]
Să nu facem vreo greşeală. Teologia ultimei generaţii nu este corectă sau greşită din cauza unui număr de aderenţi pe care poate să-i pretindă sau nu, într-un anumit punct din istoria adventistă. Doar Biblia şi spiritul profeţiei pot determina adevărul sau eroarea oricărui punct de credinţă şi practică. Dar ce ar trebui să fie clar din dovezile de mai sus este că această construcţie nu poate fi lăsată la periferia gândirii adventiste istorice, de parcă ar fi la origine produsul unor oameni care, din orice motiv, s-au simţit supăraţi sau marginalizaţi în familia adventistă de ziua a şaptea. Dovezile istorice pe care le-am trecut în revistă arată clar generalizarea, chiar dominanţa acestei teologii în biserică înainte de anii 1950, împreună cu acceptarea ei de un număr de profesori şi administratori denominaţionali importanţi din anii care au urmat.
Următoarea parte a seriei noastre va aborda natura păcatului omenesc și se intitulează „Natura păcatului”.
Vezi toate articolele din serie.
Note de subsol:
[1] Francis D. Nichol, Answers to Objections: An Examination of the Major Objections Raised Against the Teachings of Seventh-day Adventists (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1952).
[2] Mark Finley, Să studiem împreună. (Ghid de studiu biblic. Doctrine comparate).
[3] Ellen White, Fundamentals of Christian Education, pp. 187-188.
[4] Ellen White, Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 462.
[5] Ellen White, Our High Calling, p. 207.
[6] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 8, p. 157.
[7] Ellen White, Loma Linda Messages, p. 55.
[8] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 171.
[9] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 21, p. 346.
[10] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 15 (în engl., p. 42).
[11] Idem, p. 6 (în engl. p. 20).
[12] Idem, vol. 3, p. 13 (în engl. p. 30).
[13] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 665.
[14] George R. Knight, End-Time Events and the Last Generation: The Explosive 1950s (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 105.
[15] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 79 (în engl. p. 164).
[16] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 78.
[17] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 14 (în engl. p. 32).
[18] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 665.
[19] Ellen White, Evanghelizarea prin literatură, p. 126.
[20] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 86.
[21] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, pp. 655-656.
[22] Ellen White, Slujitorii evangheliei, p. 302.
[23] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 7.
[24] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 26 (în engl., p. 52).
[25] Adelina Alexe,„Last Generation Theology, Part 13: Final Thoughts”, 19 iulie 2019.
[26] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 595.
[27] Ellen White, Calea către Hristos, p. 89.
[28] Ellen White, From the Heart, p. 297.
[29] Ellen White, Mărturii pentru comunitate , vol. 7, p. 71.
[30] A se vedea Adelina Alexe, „Last Generation Theology, Part 1: Contours and Problems”, 25 februarie 2019; Clifford Goldstein, „Beyond Logic”, Adventist Review, 23 ianuarie 2003, p. 28; Keavin Hayden, „My Journey to Graceland”, Adventist Review, 15 martie 2001, pp. 11-13; Knight, I Used to Be Perfect: An ex-legalist looks at law, sin, and grace (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1994); The Pharisee’s Guide to Perfect Holiness: A study of sin and salvation (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992), pp. 190-191,195; Questions on Doctrine: Symbol of Adventist Theological Tension, Questions on Doctrine 50th Anniversary Conference: An engaging, reflective, scholarly dialogue about Adventist history and theology (colecţia de materiale pentru conferinţă), pp. 12-14; Marvin Moore, Conquering the Dragon Within: God’s Provision for Assurance and Victory in the End-Time (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1995), pp. 15-17; Jon Paulien, „A Look at Des Ford’s Latest Book on Revelation”, Adventist Today, iarna 2011, p. 24; Lee Venden, It’s All About Him: After Jesus, Everything Else is Hardly Worth Talking About (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 2004), pp. 93,100; Morris L. Venden, Never Without An Intercessor: The Good News About the Judgment (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1996), pp. 33, 102; Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992), pp. 27-38; Who’s Got the Truth? Making sense out of five different Adventist gospels (Silver Spring, MD: Home Study International Press, 1994), pp. 169-186,199; Woodrow W. Whidden II, Ellen White on the Humanity of Christ (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1997), p. 73; Questions on Doctrine: What Should Be the Enduring Theological Legacy? Questions on Doctrine 50th Anniversary Conference: An engaging, reflective, and scholarly dialogue about Adventist history and theology (colecţia de materiale pentru conferinţă), p. 268.
[31] Ellen White, Christ Triumphant, p. 331.
[32] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 595.
[33] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 71.
[34] Ellen White, Sfaturi pentru sănătate, pp. 108-109.
[35] Idem, p. 109.
[36] Ellen White, Cugetări de pe muntele fericilor, p. 146.
[37] A se vedea Roy Adams, The Nature of Christ: Help for a church divided over perfection (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1994), pp. 29-51; A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 2: Historical Development”, 28 martie 2019; Angel Manuel Rodriguez, „Theology of the Last Generation”, Adventist Review, 10 octombrie 2013, p. 42; Gluder Quispe, „A Journey of Grace”, Adventist World (NAD), ianuarie 2016, p. 35; Jiří Moskala şi John C. Peckham (editor), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), pp. 25-35, 190-192; G. Knight, End-Time Events and the Last Generation, pp. 23-37.
[38] Joseph Bates, „Midnight Cry in the Past”, Review and Herald, decembrie 1858, p. 21.
[39] James White, Review and Herald, 29 ianuarie 1857; Life Sketches of James White and Ellen G. White, p. 431.
[40] Stephen N. Haskell, „A Few Thoughts on the Philadelphia and Laodicean Churches”, Review and Herald, 6 noiembrie 1856, p. 6.
[41] D. T. Bordeau, „Sanctification: or Living Holiness”, Review and Herald, 2 august 1864.
[42] W. W. Prescott, „The Gospel Message for Today”, Buletinul Conferinţei Generale, 2 aprilie 1903, pp. 53, 54.
[43] Herbert E. Douglass, De ce aşteaptă Isus? Cum explică mesajul Sanctuarului misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1976), pp. 47-49. (Citește cartea aici.)
[44] La răscruce de drumuri. Întrebări despre doctrină: istorica divizare adventistă din 1957. Lista îi include pe C.P. Bollman, C. Lester Bond, F. G. Clifford, J. B. Conley, Gwynne Dalrymple, A. G. Daniels, Christian Edwardson, I.H. Evans, T. M. French, Fenton Edwin Froom, J. E. Fulton, E.F. Hackman, Carlyle B. Haynes, Benjamin Hoffman, W. E. Howell, Varner Johns, M. E. Kern, D. H. Kress, Frederick Lee, Meade MacGuire, J. L. McElhany, J. A. McMillan, Merlin Neff, Don F. Neufeld, A. V. Olson, W. E. Read, G. W. Reaser, H. L. Rudy, E. K. Slade, Uriah Smith, C. M. Snow, J. C. Stevens, Oscar Tait, G. B. Thompson, A. W. Truman, Allen Walker, F. M. Wilcox, L. A. Wilcox, M. C. Wilcox, William Wirth, L. H. Wood şi Dallas Young. (Citește cartea aici.)
[45] W. H. Branson, Drama of the Ages (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1950), pp. 155-161.
[46] H. Douglass, Men of Faith: The Showcase of God’s Grace, Perfection: The Impossible Possibility (Nashville, TN: Southern Publishing Assn, 1975), pp. 13-56; De ce aşteaptă Isus? Cum explică mesajul Sanctuarului misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1976); Jesus—The Benchmark of Humanity (With Leo Van Dolson) (Nashville, TN: Southern Publishing Assn, 1977); The End: Unique Voice of Adventists About the Return of Jesus (Mountain View, CA: Pacific Press Publishing Assn, 1979); The Heartbeat of Adventism: The Great Controversy Theme in the Writings of Ellen G. White (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2010).
[47] C. Mervyn Maxwell, Ready for His Appearing, Perfection: The Impossible Possibility (Nashville, TN: Southern Publishing Assn, 1975), pp. 141-200.
[48] Dennis E. Priebe, Faţă în faţă cu adevărata Evanghelie. (Citește cartea aici.)
[49] J. R. Zurcher, Atins de slăbiciunile noastre: o schiţă istorică a concepţiei adventiste cu privire la natura umană a Domnului Hristos (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1999). (Citește cartea aici.)
[50] Ibidem.
[51] Ralph Larson, Cuvântul a fost făcut carne. O sută de ani de hristologie adventistă de ziua a şaptea, 1852-1952 (Cherry Valley, CA: The Cherrystone Press, 1986). (Citește cartea aici.)
[52] Robert H. Pierson, pe coperta din spate a cărţii lui W. D. Frazee, Răscumpărare şi împăcare prin Sanctuar (Wildwood, GA: Pioneers Memorial, 1994). A se vedea şi Pierson, We Still Believe (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1975), p. 243.
[53] Postare pe Facebook a preşedintelui Conferinţei Generale, Ted Wilson.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem.
[56] Geoffrey J. Paxton, The Shaking of Adventism (Wilmington, DE: Zenith Publishing Co, 1977), p. 114.
[57] Malcolm Bull şi Keith Lockhart, Seeking a Sanctuary: Seventh-day Adventists and the American Dream (Bloomington, IN: Indiana University Press, 2007), pp. 86-87.
Paul Bucur:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Filip Balt:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Paul Bucur:
a comentat la: De ce Desmond Ford a greșit cu privire la sanctuar? - partea 1